Introducere
Primul capitol.
Remarci preliminare asupra importanţei ortodoxiei
Faptul că și-au
schimbat sensul conceptele de erezie și ortodoxie arată oamenii nu se mai
neliniștesc să afle dacă filosofic vorbind se află de partea adevărului sau nu.
“Teoriile generale
sunt peste tot dispreţuite; doctrina Drepturilor Omului este repudiată, la fel
și cea a Căderii Omului. Ateismul însuși este prea teologic pentru noi;
revoluţia seamănă cu un sistem și libertatea cu o constrângere. Nu vrem generalizări. [...] Totul
contează, mai puţin Totul.”
Niciodată
discuţiile despre natura omului n-au fost mai rare decât azi, și nimeni nu ne
mai împiedică să le avem.
A fi creștin
fervent a devenit ceva de prost gust.
Ideile generale
dominau literatura, au fost alungata în numele sloganului « artă pentru
artă ». Ideile generale dominau politica, au fost alungate în numele
eficacităţii.
Când totul își
pierde vigoarea și impetuozitatea în viaţa unui popor, acesta începe să
vorbească despre eficacitate. Când corpul unui om se șubrezește, acesta începe
să vorbească despre sănătate.
Capitolul II.
Despre spiritul negativ
Religia autentică
poate contempla ideea de succes sau de triumf în lupta disperată pentru idealul
moral. Morala modernă, dimpotrivă, nu poate insista decât pe ororile care
rezultă din încălcarea legii – singura sa certitudine este nefericirea, nu
arată decât imperfecţiunile, neavând nicio perfecţiune pe care s-o contemple.
Ceea ce se poate
reproșa pe drept cuvânt literaturii realiste nu este prezenţa unui realism
luminos, ci absenţa unui idealism luminos. Sentimentul religios, profund și
sincer, nu s-a ridicat niciodată împotriva realismului. Dimpotrivă, religia
este lucrul realist prin excelenţă, lucrul brutal, care le cheamă pe celelalte
pe nume.
Dante a descris
lumea după trei coordonate : Paradisul (perfecţiunea), Purgatoriul
(progresul) și Infernul (damnarea). Scriitorii realiști nu au decât Infernul. Imaginea
răului este foarte bine definită, imaginea binelui este vagă, ca și cum
singurul lucru cu adevărat vizibil ar fi întunericul.
Toate locurile
comune și idealurile moderne sunt tot atâtea tertipuri pentru a eluda problema
binelui. Vorbim despre « libertate », « progres »,
« educaţie » pentru a evita să discutăm ce este binele.
Nu are rost să
vorbim despre progres dacă nu ne este clară direcţia și perfecţiunea pe care
vrem s-o atingem. Epoca în care s-a definit cel mai puţin ce este progresul
este epoca noastră « progresistă ».
Acest cuvânt nu poate fi folosit
legitim decât de niște credincioși austeri, într-o eră de credinţă.
Capitolul III.
Despre Rudyard Kipling și lumea închircită
Byron a împărţit
umanitatea în plictisitori și plictisiţi. Plictisitorul, prin entuziasmul său
radios, fericirea sa solemnă, se dovedește poet. Plictisitul este prozaic.
Toate lucrurile
sunt poetice. Doar printr-un lung și laborios proces literar unele dintre ele
devin prozaice.
Rudyard Kipling a
contribuit în mod strălucitor la recucerirea provinciilor pierdute ale poeziei.
A înţeles că acolo unde sunt lucrurile cele mai mizerabile, trebuie să se afle
și cele mai pure.
S-a rătăcit în
admiraţia lui pentru militarism. Răul militarismului este acela de a ne arăta
că cei mai mulţi dintre oameni sunt timizi, domesticiţi și pacifiști în exces.
Soldatul profesionist dobândește o putere din ce în ce mai mare pe măsură ce
curajul unei colectivităţi scade. În evul mediu exista mult mai mult curaj pe
kilometru pătrat decât acuma, într-o vreme când regii nu aveau armată
permanentă, dar orice bărbat purta un arc sau o sabie.
Kipling nu este
atras de curaj, ci de disciplina armatei moderne. Adevărata lui poezie este cea
a diviziunii muncii și a disciplinei din toate meseriile.
Explorările și
cuceririle micșorează lumea. Telegraful și vasul cu aburi micșorează lumea.
“Fără îndoială,
este stimulant să facem înconjurul lumii în automobil cu viteza fulgerului, să
vedem Arabia ca o furtună de nisip și China ca un câmp de orez. Dar Arabia nu
este o furtună de nisip și China nu este un câmp de orez. Sunt vechi
civilizaţii în care virtuţi ciudate sunt cuibărite ca niște comori. Dacă dorim
să le înţelegem, nu trebuie să le vizităm ca niște turiști sau simpli curioși,
trebuie să le abordăm cu bunacredinţă a copilului și îndelunga răbdare a
poetului. Dacă astfel de locuri sunt cucerite, automat sunt pierdute. »
Eroarea lui
Rudyard Kipling este cosmopolitismul, adică o anume viziune globală asupra
lumii care scapă din vedere detaliile. Or, viaţa oamenilor este traită în
detalii, nu într-o viziune globală.
Capitolul IV.
Bernard Shaw
Cândva se
considera că este un dezavantaj să fii neînţeles.
Un neînţeles este
Bernard Shaw, căruia i se atribuie inconsecvenţă și frivolitate. În
realitate, este perfect consecvent. Îi respinge atât pe socialiști cât și pe
individualiști. Îi face oroare febra patriotică atât la irlandezi
cât și la englezi. Dacă detestă legăturile matrimoniale, detestă și dragostea
liberă.
Dacă râde de autoritatea preoţilor, râde și de emfaza savanţilor.
Condamnă lipsa de responsabilitate în credinţă, dar și în artă.
Este o mare
eroare să crezi că absenţa convingerilor definite dă minţii libertate și
agilitate.
Bernard Shaw vede
lucrurile cum sunt ele, nu cum le consideră majoritatea. Totuși, realismul său
are o fisură serioasă: afirmaţia conform căreia regula de aur este că nu există
regulă de aur. Or, ceea ce pare a fi o eliberare, este în fapt o cușcă de fier
în care e închis omul.
Ceea ce e curios
este că Shaw, dezvoltând religia supraomului, a făcut senzaţie. Cel care a râs
de credinţele trecutului a descoperit un nou dumnezeu într-un viitor imposibil
de imaginat. Cel care a respins orice ideal, a ajuns la idealul cel mai
extravagant, cel al unei fiinţe noi.
De fapt, Shaw n-a văzut
niciodată lucrurile cum sunt ele, pentru că ar fi căzut în genunchi în faţa
lor. El le-a comparat întotdeauna cu un reper monstruos. Nu e o dovadă de
realism să-ţi imaginezi un semizeu dotată cu o extremă luciditate, care poate
să apară sau nu în ultimele zile ale umanităţii, și în consecinţă să-i privești
pe oameni ca pe niște idioţi.
Ceea ce îi lipsește lui
Bernard Shaw, singura obiecţie pe care o putem ridica pretenţiei lui de a fi un
mare om, este faptul că nu-i ușor de mulţumit.
« Când Hristos, în
clipa simbolică, și-a stabilit Organizaţia lui, nu a ales ca piatră din capul
unghiului nici pe strălucitorul Pavel, nici pe misticul Ioan, ci un ipocrit, un
snob, un laș, într-un cuvânt, un om. Şi pe această stâncă El și-a ridicat
Biserica, și ușile Infernului au putut nimic împotriva ei. Toate Imperiile și
Regatele au căzut din această slăbiciune inerentă și perpetuă, aceea de a fi
fost fondate de oameni puternici pe oameni puternici. Dar singură, Biserica
creștină, istorică, a fost ridicată pe un om slab, și pentru acest motiv este
indestructibilă, căci niciun lanţ nu poate fi mai puternic decât veriga lui cea
mai slabă. »
Capitolul V. H.G. Wells și giganţii
Dacă cercetăm istoria lumii, vom descoperi un
număr foarte mare de cazuri în care nu este vorba de ipocrizie, ci de indivizi
care au fost de o asemenea bună credinţă încât a părut absurdă, sau de o
asemenea absurditate încât a părut rea credinţă.
Li se reproșează clericilor de altădată, ca un
semn de inconsecvenţă și duplicitate, că au combinat o profesie de o umilinţă
aproape servilă cu o luptă neîndurătoare pentru cucerirea succesului temporar
și glorificarea triumfului.
Trăsătura cea mai interesantă a lui Wells este
aceea că el e singurul printre strălucitorii săi contemporani care n-a încetat
să crească. Dovada cea mai evidentă a
acestei creșteri este o schimbare graduală de opinie, și nu o schimbă schimbare
de opinie. A trecut de la opinii anticonvenţionale la opinii convenţionale.
După ce a debutat cu
imagini apocaliptice în literatura engleză, Wells a ajuns la un conservatorism
vesel și tonic.
H.G. Wells nu s-a detașat
suficient de punctul de vedere știinţific pentru a înţelege că anumite lucruri
nu trebuie să fie știinţifice. Atunci când un om mănâncă, trebuie s-o facă
pentru că-i este foame, nu pentru că hrana îi este necesară supravieţuirii. Atunci
când face efort, trebuie s-o facă pentru că-i place scrima, călăria și muntele,
nu pentru că este prea gras. Atunci când se căsătorește, la baza gestului
trebuie să fie o pasiune sănătoasă, nu faptul că trebuie perpetuată specia.
Filosofia lui Wells
sfârșește prin a nega filosofia însăși. Şi face acest lucru atunci când afirmă
că nu există idei sigure și solide care să constituie repere imuabile.
H.G. Wells se înșală atunci
când afirmă că totul se schimbă. Singurele lucruri care se schimbă sunt cele
manifestate și materiale. Există ceva ce nu se schimbă : calitatea
abstractă, ideea invizibilă.
Basmul Tom Degeţel ne
atrage atenţia asupra unui paradox fundamental : nu Cezarii sunt puternici
și curajoși, ci cei fară de putere. Cel puternic nu poate fi curaj, n-are
nevoie de asta. Doar cel slab are nevoie de curaj. Să aparţii taberei celei mai
slabe înseamnă să aparţii școlii celei mai puternice.
Literatura primitivă este
toată o laudă a celui slab. N-au existat decât două feluri de cântece :
cele care clamau victoria celui slab împotriva celui puternic și cele care
plângeau victoria celui puternic asupra celui slab.
Capitolul VI. Crăciunul și
esteţii
Ceea ce este iraţional e la
îndemâna tuturor, ceea ce e raţional nu poate fi înţeles decât de câţiva.
Istoria demonstrează fără îndoială că doar misticismul este la indemâna
maselor.
Obiectul filantropiei este
să facă binele, obiectul religiei este să fie binele.
Auguste Comte ne-a lăsat
religia pozitivismului, cunoscută și sub numele de cultul umanităţii. Efortul
său, ca și cel al celor asemenea lui, n-a reușit niciodată. Nu există nicio
sărbătoare raţionalistă, niciun extaz raţionalist.
Sărbătoarea Crăciunului ne
face să ne întrebăm de ce sentimente atât de omenești ca veselia și odihna au o
origine religioasă. Logic, putem să ne întrebăm de ce nu dăm cadouri cu ocazia
inaugurării gării din Euston, și de ce nu cântăm cu ocazia nașterii lui
Michelangelo.
Capitolul VII. Omar și
viţa-de-vie sacră
Morala nouă consideră că
este înţelept ca vinul sau orice altă băutură alcoolică să fie folosite ca
medicament. Dimpotrivă, aceasta este o idee nefericită : dacă un om se
străduiește să găsească în vin veselia, efortul lui nu trebuie făcut oricând,
și mai ales nu la orice oră a zilei ; dacă, dimpotrivă, caută în vin
sănătatea, are motive s-o facă nu fără o regularitate, neputându-se lipsi de sănătate.
Tentaţia este deci incomparabil mai mare dacă lucrul cu care e asociat vinul
pare mai normal și mai indispensabil.
« Buna regulă în
această materie va apărea fără îndoială, ca multe reguli corecte, asemenea unui
paradox. Beţi pentru că sunteţi fericit, nu beţi niciodată pentru că sunteţi
nefericit. Nu beţi niciodată atunci când vă simţiţi mizerabil fără alcool, dacă
nu vreţi să semănaţi palidului băutor de gin din cartierele sărace. Beţi
dimpotrivă atuni când aţi putea fi perfect fericit fără să beţi și veţi semăna
cu veselul ţăran italian. Nu beţi niciodată pentru că aveţi nevoie de asta,
căci ar însemna să beţi în mod raţional și aceasta este calea cea mai scurtă
către infern și moarte. Beţi dimpotrivă pentru că nu aveţi nevoie de asta, căci
e iraţional, și aceasta este antica sănătate a lumii. »
Omul nu poate iubi
lucrurile muritoare. Omul nu poate iubi decât lucrurile nemuritoare, preţ de o
clipă.
Capitolul VIII. Timiditatea
presei de scandal
În ciuda a ceea ce se
spune, acest tip de jurnalism nu este nici suficient de violent, nici suficient
de senzaţional. Principalul său defect este platitudinea lui, banalitatea
departe de orice neprevăzut de care dă dovadă.
Adevăratul senzaţionalism
are nevoie de curaj moral, căci este unul dintre cele mai periculoase lucruri
din lume să surprinzi cu adevărat pe cineva.
Capitolul IX. Stările sufletești ale lui George Moore
Acest scriitor care și-a început cariera
scriindu-și memoriile, se află într-o stare perpetuă de sinceritate temporară.
Nu e supărat că i se cere să creadă în
existenţa miracolelor, e supărat că i se cere să creadă în existenţa aproapelui
său. Nu dogma existenţei lumii de apoi îl preocupă, ci
dogma existenţei lumii de aici.
Tradiţia creștină (singura
morală coerentă a Europei) se sprijină pe câteva paradoxuri care pot fi perfect
respinse într-o controversă dar ușor de justificat în viaţă. De exemplu,
paradoxul Speranei sau al Credinţei : cu cât o situaţie este mai
disperată, cu atât mai mult trebuie omul să spere. Paradoxul Carităţii sau al
protecţiei cavalerești : cu cât ceva este mai slab, cu atât mai mult
trebuie să fie respectat și protejat.
Capitolul X. Sandalele și
simplitatea
Marea nefericire a
englezilor moderni este că nu se pot lăuda cu virtuţile lor (simplitatea și
onestitatea) fără ca automat să le piardă.
Dacă vorbești neîncetat de
vigoarea ta automat devii mai puţin viguros. La fel e și dacă vorbești despre
simplitatea ta.
Partizanii actuali ai
vieţii simple vor să ne facă simpli acolo unde nu contează (mâncarea, costumul,
eticheta, sistemul economic) și complicaţi acolo unde contează (filosofia,
loialitatea, acceptarea spirituală, refuzul spiritual).
Etalonul simplităţii este
copilul. `
Capitolul XI. Ştiinţa și
sălbaticii
Nimeni nu poate înţelege
astronomia fără să fie astronom, dar putem înţelege antropologia prin simplul
fapt că suntem oameni, adică obiectul de studiu al acestei știinţe. Spiritul
rece și detașat care asigură succesul în botanică duce la dezastru dacă este
aplicat în mitologie și studierea originilor omului.
Ignoranţa totală în ceea ce
privește natura intimă a ceremonialului dă naștere la explicaţiile cele mai
stângace și mai inumane privind comportamentul oamenilor în vremurile și
regiunile barbare. Să spui că indienii pun mâncare lângă mort pentru că sunt
convinși că acesta o va mânca e totuna cu a spune că englezii pun flori lângă
mort pentru că sunt convinși că acesta are nevoie de ele și le va mirosi.
Capitolul XII. Păgânismul
și Dl Lowes Dickinson
Noul păgânism n-a avut niciodată nici cea mai
mică asemănare cu păgânismul. Cuvântul “păgân”
este folosit pentru a desemna un om fără nici o religie, în vreme ce păgânii de
altădată aveau mai multe religii. Conform noilor concepţii păgânii își fac
coroane de flori și dansează, în vreme ce păgânii de altădată credeau într-o
demnitate rigidă și o responsabilitate prea riguroasă.
Pentru a stăvili
entuziasmul elenistic, în spatele căruia nu se ascund decât pofte și egoism, nu
e necesar să știi multă filosofie, ajunge să cunoști puţin greaca veche.
Eroarea lui Lowes Dickinson
este hedonismul grosolan. El spune că idealul păgânismului era un ideal de
umanitate plină și satisfăcută, în vreme ce idealul creștinismului este
ascetismul.
În realitate, principalul
determinant al creștinismului și punctul său de ruptură cu păgânismul n-a fost
ascetismul.
Or, creștinismul a adoptat
tot ce putea fi luat de la păgânism. Singurele trei virtuţi pe care
creștinismul nu le-a adoptat, le-a creat, sunt : credinţa, speranţa și
mila.
Virtuţile păgâne precum justiţia și înfrânarea,
sunt virtuţi triste. Virtuţile teologice (credinţa, speranţa și caritatea) sunt
virtuţi vesele și exuberante. Virtuţile păgâne sunt iraţionale, în vreme ce
virtuţile creștine sunt cât se poate de lipsite de raţiune (adică înglobează un
paradox ce nu poate fi găsit în virtuţile păgâne).
Caritatea înseamnă să ierţi
ceea ce este de neiertat, altfel nu este o virtute. Speranţa înseamnă să speri
atunci când lucrurile sunt fără speranţă, altfel nu este o virtute. Iar
credinţa este atunci când crezi ceea ce e incredibil, altfel nu este o virtute.
Caritatea către cel care o
merită nu este caritate, ci justiţie.
Mai există o virtute care
se leagă mult mai evident de creştinism şi demonstrează încă şi mai bine
conexiunea între paradox şi necesitatea practică : umilinţa.
Marea descoperire
psihologică a păgânismului, care îl transformă în creştinism, poate fi definită
în următoarea frază : păgânul a început să se bucure de sine cu un bun
simţ admirabil. La sfârşitul civilizaţiei sale, a descoperit că omul nu ar
putea să se bucure de sine şi concomitent să se bucure de altceva.
« Umilinţa este ceea
ce reînnoieşte etern pământul şi stelele. Umilinţa, şi nu datoria, apără
stelele de rău, de răul de neiertat al unei renunţări neprevăzute. Graţie
umilinţei cerurile eterne şi-au păstrat pentru noi prospeţimea şi imensitatea.
Blestemul care a precedat istoria ne-a lăsat tuturor o predispoziţie de a fi
obosiţi de miracole. Dacă am vedea cerul pentru prima dată, ne-ar părea cel mai
teribil şi mai frumos dintre meteoriţi. » (p. 150)
Obiecţia făcută lui Lowes
Dickinson este aceea că ignoră descoperirile omeneşti bine definite din
domeniul moral, descoperiri la fel de definite ca şi circulaţia sângelui.
Capitolul XIII. Celţi şi
celtofili
Una din principalele
utilizări ale ştiinţei este aceea de a furniza cuvinte mari care să ascundă
greşelile bogatului. De exemplu, cuvântul « cleptomanie ».
O parte enormă din
ingeniozitatea modernă a fost consacrată apărării conduitei imposibil de apărat
a celor care sunt bogaţi. Printre toate aceste invenţii, nu există una mai ciudată
ca teoria raselor.
Naţionalitatea este un
lucru care există şi care n-are nimic de-a face cu rasa. Naţionalitatea este un
produs spiritual.
Capitolul XIV. Asupra
anumitor scriitori moderni şi a instituţiei familiei
Familia este celula
principală a oricărei societăţi.
Omul care trăieşte într-o
mică comunitate se mişcă într-o lume foarte vastă. Cunoaşte mult mai bine
varietăţile ostile şi divergenţele ireductibile ale speciei umane. Motivul este
clar. Într-o mare comunitate se formează grupuri bazate pe afinităţi. În cele
mic, alegerile ne sunt impuse. Grupurile fondate pe simpatii exclud lumea
reală. Nimic nu este îngust într-un clan, singurul lucru îngust este clica. Există
o acceptare a diferenţei într-un clan net superioară unei comunităţi elective.
Dacă mâine am fi blocaţi de
zăpadă în strada unde locuim, am descoperi o lume mult mai vastă şi mult mai
ciudată decât cea pe care am cunoscut-o vreodată. Or, orice efort al
individului modern constă în a se sustrage străzii unde locuieşte. Mai întâi,
inventează igiena modernă şi merge la băi. Inventează cultura modernă şi merge
la Florenţa. Inventează imperialismul modern şi merge în Africa. Merge până în
cele mai fantastice locuri din lume. Şi toate astea pentru a fugi de strada în
care s-a născut. Are şi o explicaţie : spune c-o evită pentru că este
plictisitoare. Minte. Adevărul este c-o evită pentru că este mult prea
pasionantă. E pasionantă pentru că e plină de exigenţe, e plină de exigenţe
pentru că trăieşte. Poate vizita Veneţia, pentru că veneţienii sunt doar
veneţieni, în vreme ce locuitorii străzii sale sunt oameni.
Atunci când Nietzsche ne
asigură că aristocraţia la care visează el este una a muşchilor viguroşi şi a
voinţelor ferme, de fapt este o aristocraţie a nervilor slabi.
« Noi ne facem prietenii,
noi ne facem duşmanii ; dar Dumnezeu ne face aproapele. Din această cauză
acest aproape vine către noi acoperit de toate terorile naturii ; e la fel
de ciudat ca stelele, la fel de nonşalant şi de indiferent ca ploaia. El
este omul, cea mai înfricoşătoare dintre fiare. Din această cauză religiile din
vechime şi Scriptura dădeau dovadă de o înţelepciune rafinată atunci când ne
vorbeau, nu de îndatoririle noastre faţă de umanitate, ci de cele faţă de
aproapele nostru. Datoria noastră faţă de umanitate poate lua forma unei
alegeri personale şi chiar agreabile. Poate deveni o pasiune, chiar un
amuzament. Putem lupta pentru pacea internaţională pentru că ne place foarte
mult lupta. Martiriul cel mai monstruos, încercarea cea mai respingătoare pot
fi rezultatul unei alegeri sau a unei vocaţii speciale. Putem fi în aşa fel
construiţi încât să ne placă în mod deosebit nebunii sau să avem un interes
special pentru lepră. Putem să ne placă negrii pentru că sunt negri şi
socialiştii germani pentru că sunt pedanţi ; dar trebuie să-l iubim pe
aproapele nostru pentru că este acolo, motiv mult mai alarmant al unei
operaţiuni încă şi mai grave. El este eşantionul de umanitate care ne este
impus. Şi tocmai pentru că el este oricine, el e toată lumea. Este un simbol
pentru că este un accident. »
Viaţa în familie ne învaţă
că viaţa în general este ceva care ţine de interior, nu de exterior. Familiile
sunt lipsite de armonie, dar exact pentru acest motiv, pentru conţinutul de
divergenţe şi varietăţi sunt importante familiile. Cine se revoltă împotriva
familiei se revoltă de fapt împotriva umanităţii, şi ea plină de contradicţii.
Cei care vor să iasă din
familie, vor de fapt să intre într-un univers mai îngust. Sunt înfioraţi şi
consternaţi de imensitatea şi varietatea pe care o poate cuprinde familia. Cea
mai bună metodă pentru un om de a-şi pune la încercare abilitatea de a se
acomoda cu diversitatea comună a oamenilor ar fi de a coborâ pe horn într-o
casă aleasă la întâmplare şi de a se adapta cât de bine poate la locuitorii
acelei case. În mare, cam asta am făcut fiecare în ziua în care ne-am născut.
Atunci când aveţi un grup
de oameni constituit în urma unor alegeri raţionale, aveţi o atmosferă
specială, o atmosferă de sectă. Când aveţi un grup de oameni constituit fără o
alegere raţională, aveţi oameni.
Când, prin naştere, ne
facem apariţia în familie, intrăm într-o lume incalculabilă, într-o lume cu
legile ei deosebite şi ciudate, într-o lume care ar putea să se lipsească de
noi, într-o lume pe care n-am făcut-o. Cu alte cuvinte, atunci când intrăm în
familie, pătrundem într-o poveste cu zâne.
Dacă vrem ca viaţa să ne
fie un roman sau o aventură, trebuie ca cel puţin o mare parte din ea să fie
reglată fără permisiunea noastră. Motivul pentru care viaţa bogaţilor este atât
de plată şi de lipsită de evenimente este acela că îşi pot alege singuri
evenimentele. Bogaţii se plictisesc din prea multă putere.
Să te naşti în această lume
înseamnă să vii într-un mediu antipatic, şi în consecinţă să fii născut într-o
aventură.
Capitolul XV. Despre
romancierii mondeni şi oamenii de lume
Într-un anumit sens, este
mai profitabil să citim literatură proastă decât literatură bună. Literatura
bună ne poate arăta spiritul unui om, dar literatura proastă ne poate revela
spiritul unui mare număr de oameni. O carte proastă ne spune enorm de multe
despre cititorii ei.
Credinţele fundamentale ale
oamenilor şi energiile lor durabile se găsesc în romanele de două parale şi în
foiletoanele populare.
Clasele inferioare nu se
tem în Anglia de aristocraţie. Nici n-ar avea cum. Ele au pentru aristocraţie
admiraţia cea mai deplină. Forţa aristocraţiei nu stă în ea însăşi, ci în
cartierele sărace.
Igiena provine dintr-o
teroare.
« Ideea că există ceva
englezesc din faptul de a-ţi înnăbuşi sentimentele este una dintre acele
noţiuni de care niciun englez n-a auzit vreodată vorbindu-se înainte ca Anglia
să nu fie exclusiv guvernată de scoţieni, americani şi evrei. » (p. 193)
Este posibil ca ideea de
a-ţi înăbuşi sentimentele să provină falsele impresii pe care le avem despre
Vikingi. În realitate, aceştia plângeau ca nişte copii, se îmbrăţişau ca nişte
fetiţe, făceau tot ceea ce făceau şi eroii epopeilor homerice.
Capitolul XVI. Despre Mc
Cabe şi o frivolitate divină
Gluma este profană prin
natura ei, în sensul că este constatarea bruscă
a faptului că un lucru care se crede solemn nu este atât de solemn dacă
ne uităm mai bine.
Oamenii vorbesc cu
gravitate şi serios de lucrurile cele mai lipsite de importanţă, dar sunt frivoli
cu cele care merită toată consideraţia.
Comicul este contrariul
non-comicului, nu al seriosului. A alege să spui adevărul în fraze lungi sau în
glume scurte este o problemă analogă celei de a alege să spună adevărul în
franceză sau în germană. Că un om predică Evanghelia în mod comic sau în
manieră gravă, aceasta nu are mai multă importanţă decât s-o predice în proză
sau în versuri.
A glumi pe seama divinului
nu-i totuna cu a lua numele lui Dumnezeu în deşert. Înseamnă, dimpotrivă, să te
serveşti de numele Lui pentru un motiv excelent. A lua ceva în deşert înseamnă
a folosi fără scop.
Dispariţia religiei nu va
duce la creşterea senzualităţii, ci la scăderea ei, pentru că viaţa însăşi se
va diminua.
Materialismul occidental nu
conduce la anarhie, nu avem suficient curaj şi motivaţie individuală pentru a
ne bucura de libertate.
Scepticismul nu privează
viaţa de disciplină, îi suprimă forţa motrice.
« Eternitatea este
ajunul a ceva. Niciodată nu mă uit la stele fără să mă gândesc că sunt
rachetele unor elevi oprite din căderea lor eternă. » (p. 226)
Capitolul XVII. Spiritul
lui Whistler
Arthur Symons afirmă că
moralitatea trebuie să se supună în întregime artei, după care adaugă că arta
este aceeaşi în toate timpurile în vreme ce moralitatea variază în multe
privinţe în fiecare epocă.
Criticul de artă ideal ar
recunoaşte frumuseţea eternă în fiecare şcoală, în egală măsură moralistul
ideal ar trebui să descopere morala permanentă din toate codurile.
Doctrina distincţiei dintre
artă şi morală îşi datorează o mare parte din succesul său faptului că arta şi
morala se găsesc inextricabil amestecate în persoanele şi operele adepţilor ei
cei mai eminenţi.
Whistler era unul dintre
oamenii care-şi cheltuiesc toate emoţiile şi pe care îi mănâncă vanitatea şi-i
rigidizează fără încetare. Ca urmare, nu avea vreo forţă superfluă, nu avea
bunătate, nu avea cordialitate, căci putem aproape să definim cordialitatea ca
fiind o forţă superfluă. Nu cunoştea nepăsarea divină ; nu se uita
niciodată pe sine ; nu avea nicio generozitate ; viaţa lui întreagă,
ca să-l cităm, era un aranjament. Practica mizerabila farsă a « artei de a
trăi ». Într-un cuvânt, a fost un mare artist, dar cu certitudine n-a fost
un mare om.
Tot despre Whistler :
Nu era o mare personalitate pentru că se gândea prea mult la el însuşi. Putem
merge chiar mai departe, şi să spunem că nu era un mare artist pentru că se
gândea prea mult la artă. Oricine posedă o cunoaştere profundă a psihologiei umane
este lipsit de încredere faţă de cei care se laudă că sunt artişti şi vorbesc
fără încetare de artă. Arta este un lucru normal şi uman în aceeaşi măsură în
care sunt mersul şi rugăciunea. Dar din clipa în care începem să vorbim solemn
despre ea, putem fi aproape siguri că are loc un început de paralizie şi de
dificultate.
Capitolul XVIII. Pretinsele
naţiuni tinere
Omul modern este şi el
ritualist, doar că riturile lui nu sunt religioase : sonerii electrice,
pălării de mătase, cravate albe, cărţi de vizită, confetti etc. Aceste rituri
constituie adevărate mascarade mistice.
Toţi oamenii sunt
idealişti, dar se întâmplă adesea ca unii dintre ei să aibă un ideal prost.
Orice om este sentimental, doar că sentimentul unora este adesea fals.
Deşi există un pericol autentic
din partea celor care au un ideal mistic, pericolul permanent şi urgent provine
de la cei care au un ideal monden.
Nu idealul grandios
distruge ordinea socială, ci idealul mediocru.
Politicienii moderni par să
creadă că un om devine practic pur şi simplu dacă îşi limitează afirmaţiile la
subiecte practice. Aparent, o iluzie ar fi ceva fără importanţă atâta timp cât
este o iluzie materială. A fi în mod constant obsedat de imagini practice şi
probleme practice, a considera tot timpul că lucrurile sunt actuale, urgente şi
pe punctul de a se îndeplini, acestea nu sunt dovezile că un om este practic,
sunt semnele cele mai obişnuite ale nebuniei.
Se spune despre America
faptul că e o naţiune tânără, iar Noua Zeelandă una nouă. Nici vorbă. Dacă ne
uităm la istoria lumii, constatăm că ceea ce se naşte tânără şi moare bătrână
este exact colonia.
Tinereţea Americii este pur
cronologică, nu morală sau intelectuală.
Există trei forme în care o
naţiune se poate arăta fericită şi mare : eroism în guvern, eroism în
arme, eroism în artă.
Capitolul XIX. Adânciturile
şi romancierii lor
Democraţia nu este
filantropie, nu este nici măcar altruism nici reformă socială. Democraţia nu
este fondată pe mila pentru omul obişnuit, este fondată pe respect, sau pe
teama de omul obişnuit. Ea nu apără omul pentru că omul este mizerabil, ci
pentru că omul este sublim. Ceea ce îi reproşează omului comun este mai puţin
faptul de a fi sclav, cât faptul de a nu fi rege, căci visul ei este
întotdeauna visul primei republici romane, o naţiune de regi.
Cultul marilor oameni apare
în momentele de slăbiciune şi de laşitate ale istoriei.
Marea diferenţă dintre
morala medievală şi a noastră este că a noastră concentrează întreaga ei
atenţie asupra păcatelor ignoranţilor şi neagă ca să spunem aşa păcatele
oamenilor educaţi.
Capitolul XX. Observaţii
finale asupra importanţei ortodoxiei
« Viciul concepţiei
moderne a progresului intelectual este acela că e vorba întotdeauna de a rupe
diguri, de a dărâma bariere, de a respinge dogme. Or, dacă există un fenomen al
dezvoltării intelectuale, trebuie să fie dezvoltarea convingerilor din ce în ce
mai clare, a dogmelor din ce în ce mai numeroase. Mintea umană este o maşină
făcută să tragă concluzii ; dacă nu ajunge la asta, a ruginit. »
Omul nu este animalul care
face unelte. Furnicile şi castorii fac şi ei unelte. Omul este animalul care
face dogme.
Dogmaticii cei mai feroci
pot deveni cei mai buni artişti.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire