Nicolaus Cusanus, Pacea între religii. Despre Dumnezeul ascuns (note de lectură)

Traducere din latină de Wilhelm Tauwinkl. Prefaţă de Anca Manolescu. Humanitas, București, 2008.

Prefaţă. Misiunea elitei în Europa lui Nicolaus Cusanus

Căderea Constantinopolului a fost marele eveniment simbolic care a pus creștinătatea apuseană în faţa diversităţii religioase ofensive.

Conștiinţa Europei creștine se construiește prin opoziţie cu străinul religios și cultural. Presiunea musulmană asupra continentului a fost « moașa violentă » (Franco Cardini) a Europei.

Printre puţinii intelectuali capabili să facă faţă provocării diversităţii, Nicolaus Cusanus  și teologul Ioan din Segovia, au gândit la noua Europă, care avea de integrat în conștiinţă tema pluralismului religios și cultural. Cei doi teologi considerau că, prin studiul Coranului, vor izbuti să arate musulmanilor că dogmele de temelie ale creștinismului – dacă sunt interpretate simbolic și cultural – devin acceptabile din punct de vedere islamic.

Micul tratat de armonizare a credinţelor, De pace fidei, propune diversitatea religioasă ca temă de meditaţie, de cunoaștere adresată raţiunii credincioase în articularea ei cu intelectul contemplativ.

Tematica din De pace fidei este situată dintru început într-un orizont al cunoașterii apofatice.

Religiile sunt « direcţii » diferite ale unei unice Revelaţii, căi desfășurate de divin și, complementar, perspective din care membrii diferitelor comunităţi  caută, întâlnesc și sunt uniţi cu Logosul.

 Întâlnirea ochilor dintre unul uman și Unul divin comportă o asimetrie care, ignorată, antrenează riscul unei inversiuni, iar Cusanus ţine să avertizeze împotriva lui. Pe direcţia perspectivei sale particulare, fiece fiinţă umană întâlnește plenitudinea privirii absolute, plenitudine cu care este tentată să învestească propria sa privire. Fiecare fiinţă particulară e înclinată să cuprindă, să sintetizeze, să « înfășoare » întreg realul potrivit propriului unghi, particular, de vedere.

Fiecare religie riscă să se erijeze în globalitate, să devină un particular absolutizant.

Ca și perspectivele umane, religiile converg spre aceeași ţintă nelimitată.

Facultatea umană capabilă de divin este intelectul.

Una din tehnicile icoanei este « perspectiva inversă » : spaţiul imaginii e configurat așa cum e văzut de personajul din icoană, nu de privitorul exterior. Cusanus transpune tehnica « perspectivei inverse » în metodă de meditaţie și de cunoaștere.

Când vorbim despre perspectivă inversă în cadrul gândirii cusane trebuie să rămânem mereu conștienţi că termenul perspectivă nu mai este propriu-zis adecvat, că limbajul își atinge aici limitele, că ne referim la acel punct de vedere care îmbrăţișează toate punctele de vedere particulare și le transcende în infinitul lui.

Atenţia faţă de diversitatea lumii e posibilă și fundamentată doctrinar, la Cusanus, fiindcă e articulată în atenţia faţă de Unitatea divină atotvăzătoare, faţă de sfera ei infinită. Prin importanţa pe care o dă singularităţii fiecărei fiinţe umane, perspectivei ei particulare, subiectivităţii umane în genere, Cusanus e un gânditor care iniţiază modernitatea. Prin intensitatea cu care singularităţile umane și entităţile particulare ale lumii sunt privite dinspre Infinitul divin, sunt atrase de el, Cusanus ne propune o altfel de gândire modernă decât a noastră : o gândire modernă nesecularizată.

Soluţia de armonizare a areligiilor nu este căutată, ci oferită dintru început, nu este o doctrină, ci contemplarea Feţei divine care se dă vederii tuturor participanţilor la colocviul ceresc. Soluţia este conștiinţa convergenţei.

Religio una sau una fides orthodoxa nu este un sincretism care să-i împace pe toţi.

Proiectul cusan este foarte amplu : o elită universală, a tuturor religiilor, capabilă să menţină, în diversitatea religioasă și cu respectul ei, conștiinţa convergenţei și instaurarea concordiei.

Pacea între religii

« Dar ai știut, Doamne, că o mare mulţime nu poate să fie fără multă diversitate și că aproape toţi oamenii sunt siliţi să ducă o viaţă trudnică, plină de suferinţe și necazuri, și să se supună ca slujitori regilor ce-i stăpânesc. Din această cauză, dintre toţi, doar puţini au atâta răgaz încât, folosindu-și propria libertate de judecată, să poată ajunge la cunoașterea de sine. Pe mulţi îi abat grijile trupului și îndeletnicirile și astfel nu te pot căuta pe tine, care ești Dumnezeu ascuns. De aceea, ai pus în fruntea poporului tău feluriţi regi și văzători, care se numesc profeţi, și mulţi dintre ei, slujindu-ţi ca soli, au statornicit, în numele tău, cult și legi și au învăţat poporul neștiutor. Aceste legi le-au primit nu altfel decât ca și cum Tu însuţi, Împăratul împăraţilor, le-ai fi vorbit faţă către faţă, crezând că-i aud nu pe ei, ci pe tine în ei. Feluritelor neamuri le-ai trimis feluriţi profeţi și învăţători, pe unii într-o vreme, pe alţii, în alta. Dar starea pământească a omului face ca un obicei îndelungat, intrat în firea lui, să fie susţinut drept adevăr. Astfel se întâmplă nu puţine neînţelegeri, atunci când o anume obște pune credinţa ei înaintea alteia. » (p. 42-43)

Făptura nu poate cuprinde cunoașterea Infinităţii, pentru că finitul nu are măsură cu infinitul.

Nu există decât o singură religie, în diversitatea riturilor.

« Dar omul natural și pământesc este ţinut în neștiinţă sub stăpânirea căpeteniei întunericului, umblând după starea vieţii simţurilor, care nu vine decât din lumea căpeteniei întunericului, iar nu după omul lăuntric intelectual, a cărui viaţă vine de pe tărâmul obârșiei lui [...]. » (p. 46)

Diavolul – « căpetenia neștiinţei » (p. 46)

« Nu altă credinţă, ci una și aceeași este presupusă pretutindeni. » (p. 52)

« Nu poate fi decât o singură Înţelepciune. Căci dacă ar fi cu putinţă să fie mai multe înţelepciuni, ar trebui ca ele să decurgă dintr-una singură, căci înaintea oricărei pluralităţi este unitatea. » (p. 53)

« Cuvântul nu este în afara înţelepciunii. Căci Cuvântul Celui preaînţelept este în Înţelepciune, iar în Cuvânt, Înţelepciunea, și nimic nu este în afara ei. Căci pe toate le cuprinde Înţelepciunea cea nesfârșită. » (p. 56)

« Fiindcă Dumnezeu Creatorul creează toate prin Înţelepciune, El este, cu necesitate, Înţelepciunea înţelepciunii create. Căci înainte de orice făptură este Înţelepciunea, prin care orice lucru creat este ceea ce este. » (p. 56-57)

« Socot că este foarte adevărat că toţi oamenii, prin natura lor, doresc Înţelepciunea, dat fiind că Înţelepciunea este viaţa intelectului ; el nu poate trăi cu altă hrană decât adevărul și cuvântul vieţii sau pâinea lui intelectuală, care este Înţelepciunea. Așa cum tot ce există dorește acel lucru fără de care nu poate exista, tot astfel viaţa intelectuală dorește Înţelepciunea. » (p. 58)

Nicicând filozofii nu au crezut că este cu putinţă să fie mai mulţi zei, fără ca între ei să fie unul mai presus, care să le stea înainte. Acesta singur este începutul, de la care ceilalţi au tot ce au, și anume într-un mod mult mai înalt decât este unitatea faţă de numere.

Cultul zeilor mărturisește dumnezeirea. Niciodată vreun neam n-a fost atât de mărginit încât să creadă în mai mulţi zei, fiecare dintre aceștia fiind socotit cauză primă, începutul sau creatorul universului.

« Dumnezeu, în calitate de Creator, este întreit și unul ; ca infinit, nu este nici întreit, nici unul, nici nimic din cele ce pot fi spuse. Căci numele care se atribuie lui Dumnezeu sunt luate de la făpturi, El fiind în sine de nespus și mai presus de tot ceea ce se poate numi sau spune. Cei care i se închină lui Dumnezeu trebuie să-l preamărească drept principiu al universului ; iar în univers, care este unul, se află o mulţime de părţi, inegalitate și despărţire – căci mulţimea stelelor, a arborilor, a oamenilor, a pietrelor se arată simţurilor -, dar principiul întregii mulţimi este unitatea, de aceea Unitatea veșnică este principiul mulţimii.

Cele trei denumiri « matematice » pentru persoanele Sfintei Treimi : Unitate, Egalitate și Legătura dintre ele.

În Dumnezeu, puterea este însăși realitatea, la fel și potenţa absolută, care este și putere.

În Treime nu avem distincţie de esenţă.

Unitatea este numită Tatăl, Egalitatea este Fiul,  Legătura – Duhul Sfânt. Se pot găsi și termeni mai simpli : Unitate, Iditate (faptul de a fi acesta), Identitate. Sau : mintea, voinţa și iubirea.

Treimea nu este pluralitate, ci rodnicie.

Dacă este adevărat că Dumnezeu are Cuvânt, adevărat este că acest Cuvânt este Dumnezeu ; dacă este adevărat că Dumnezeu are Duh, adevărat este că Duhul este Dumnezeu.

Raţiunea infinită a tuturor lucrurilor este Dumnezeu.

În Dumnezeu, « a avea » coincide cu « a fi ».

Dumnezeu este plăsmuitorul tuturor, deci forma formelor.

« [...] în Christos, natura omenească este unită cu Cuvântul sau natura dumnezeiască în așa fel încât natura omenească nu trece în cea dumnezeiască, ci aderă atât de indivizibil la ea încât prima devine persoană nu separat, în sine, ci în natura divină, astfel încât însăși natura omenească, chemată la moștenirea vieţii veșnice împreună cu cea dumnezeiască, să poată dobândi nemurirea în natura dumnezeiască. » (p. 81)

Înţelepciunea divină este infinită sau absolută, în vreme ce înţelepciunea omenească este « contractată », restrânsă, mărginită, marcată de finitudine și, ca atare, pasibilă mereu de progres.

« Toate lucrurile vremelnice se micșorează, doar cele intelectuale, niciodată. Mâncarea, băutura, desfrâul și altele asemenea, dacă uneori plac, alteori nu plac și sunt nestatornice. Însă știinţa, înţelegerea și privirea adevărului cu ochii minţii plac întotdeauna. Şi, cu cât îmbătrânește omul, cu atât mai mult îi plac acestea din urmă și, cu cât le dobândește mai mult, cu atâta îi sporește dorinţa de a le avea. » (p. 98)

Fără credinţă nu-i este cu putinţă nimănui să-i fie bineplăcut lui Dumnezeu. Credinţa trebuie însă să lucreze, căci fără fapte este moartă.

« Poruncile dumnezeiești sunt foarte scurte, bine cunoscute tuturor și aceleași pentru toate neamurile. Iar lumina care ni le arată este creată împreună cu sufletul raţional. Căci Dumnezeu vorbește în noi, spunând să-l iubim pe cel de la care am primit fiinţă și să nu-i facem altuia decât ce vrem să ni se facă nouă. Așadar, iubirea este împlinirea legii lui Dumnezeu, și toate legile se reduc la ea. » (p. 108)

Despre Dumnezeul ascuns – dialog între un păgân și un creștin

Omul se închină lui Dumnezeu, pe care nu-L cunoaște.

Cunoașterea umană este inevitabil conjecturală, o aproximare continuă, o dinamică asimptotică.

Orice este cunoscut, dar nu prin acea cunoaștere prin care poate fi cunoscut, nu este cunoscut în adevăr, ci în altceva sau în alt fel decât în el însuși. Prin urmare, este lipsit de minte cel care crede că știe ceva cu adevărat, dar nu cunoaște de fapt adevărul.

Neputând fi nimic cunoscut cu adevărat, trebuie considerat cunoscător cel care știe că nu știe.

Ştim despre Dumnezeu că tot ceea ce știm despre El nu este Dumnezeu și că orice am gândi nu este asemenea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu le depășește pe toate.

Dumnezeu nu este nimic, pentru că acest « nimic » poartă numele de « nimic ».  

Dumnezeu nu este ceva, pentru că ceva nu înseamnă totul, iar Dumnezeu nu este mai degrabă ceva decât totul.

Dumnezeu nu poartă un nume, pentru că ceea ce poartă un nume este mic, iar cel a cărui măreţie nu poate fi concepută cu mintea rămâne inefabil.

Dumnezeu nu este temeiul contradicţiei, ci simplitatea anterioară oricărui temei.

Nu se poate spune nici că Dumnezeu este nefiinţa, nici că nu este nefiinţa, și nici că este în același timp nefiinţa. El este însă izvorul și originea tuturor începuturilor celor ce sunt și celor ce nu sunt.

Dumnezeu scapă oricărui concept.