16 octobre 2017

Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, volumul 2 (note de lectură)

Yvon Thébert
3. Viaţa privată şi arhitectura locuinţei în Africa romană
Casa: apă, flăcări, culori, lumină şi gol
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimeni nu dispune de apă curgătoare la domiciliu.
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimănui nu-i este îngăduit să se deplaseze călare sau cu trăsura în incinta unui oraş.
Puţine geamuri.
Coşuri, nu, sobe, nu.
Latrinele sunt colective.
Mobile puţine.
De este casa îmbelşugată sau nu, o ornamentaţie de culori vii acoperă pardoseala, pereţii şi tavanul cu mozaicuri, stucatură şi picturi decorative sau mitologice.
Arhitectura ştia să îmbine măreţia întregului edificiu cu posibilitatea ca omul să se poată retrage în cămăruţe, fără a recurge la o reţea de coridoare înguste: spaţiul central deservea toată casa.

Introducere
În cetatea greacă clasică, arhitectura şi decorul caselor particulare sunt restrânse în limite modeste: măreţia şi luxul se cuvin numai sectorului public, numai cetăţii întemeiate pe contopirea individului cu comunitatea, pe adecvarea vieţii private la cea publică.
Ia naştere sfera privată.
Spaţiul unei locuinţe este el însuşi un produs social.
Vitruviu afirmă că există o legătură între planul casei şi statutul social al proprietarului.
Diferitele lăcaşuri ale casei sunt caracterizate prin trepte foarte variate de “opacitate” în cazul casei romane (unele sunt mai deschise străinilor, altele sunt de-a dreptul interzise).
Casa notabilităţilor africane, ca şi cea a celorlalte notabilităţi ale imperiului, cuprinde mai multe nivele, mai multe modalităţi de viaţă privată.
Sclavii intră şi ei în familia. Cei născuţi în casă se numesc vernaculi.


Natura arhitecturii locuinţei claselor conducătoare
O arhitectură internaţională
O inovaţie hotărâtoare: introducerea în inima casei a unui peristil, adică o curte înconjurată de porticuri, în jurul căreia sunt aşezate diversele părţi ale casei.

O arhitectură teoretică
De la Hipocrate la Vitruviu, orientarea corectă a clădirilor este privită ca un factor hotărâtor al salubrităţii oraşului şi al sănătăţii locuitorilor.
Creşterea considerabilă a luxului la particulari transformă radical şi pentru secole cadrul locuinţei.

O arhitectură unitară
Monumentele creştine au moştenit într-o largă măsură soluţii elaborate de arhitectura veacurilor anterioare.

O arhitectură în mişcare

Spaţiile “private” şi “publice”: componentele unei domus
Într-o casă, anumite spaţii rămân închise lumii din afara ei, altele sunt mai puţin “opace”.

Articularea dinăuntru şi din afară
Uşa apără atât casa, cât şi morala.
Vestibulul este un spaţiu de tranziţie, adese vegheat de un ianitor (paznic).
Există apartamente cu acces din exteriorul casei care se închiriază. Prăvălia de la drum se închiriază uneori şi ea.

Peristilul
Curtea centrală descoperită constituie nucleul caselor somptuoase.
Uneori este în întregime pavată cu mozaicuri, dar cel mai adesea e o grădină împodobită cu fântâni şi bazine sau piscine înfrumuseţate cu plante.

Săli de primire
Stăpânul unui domus are datoria de a organiza sindrofii frecvente şi somptuoase. Averea gazdei se vădeşte cu ceremonialul mesei.
Peştele este de trei ori mai scump decât carnea.
A prezida banchetele, a fi magister convivio, este privilegiul stăpânului.
Legăturile de clientelă structurează societatea prin faptul că fiecare om depinde de altul mai puternic printr-un schimb de servicii.

Alte părţi ale casei
Dormitorul este spaţiul cel mai intim al cuplului.
“Privatizarea” băii este dovada unei evoluţii însemnate: casa unui bogătaş tinde să-şi mărească autarhia faţă de o noţiune mai colectivă a confortului. Aceeaşi evoluţie explică apariţia latrinelor în unele case.
Elitele îşi manifestă puterea printr-o distanţare mărită şi printr-o ierarhizare crescândă a relaţiilor sociale.

Funcţionarea unei domus
Planuri de ansamblu
Spaţiile de primire sunt de maximă însemnătate în organizarea casei, liniile mari ale organizării fiind impuse de aşezarea lor.

Compartimentarea spaţiilor unei domus
Uşile şi draperiile despart mari volume arhitecturale.

Michel Rouche
4. Evul Mediu timpuriu în Apus
Clovis a fost botezat în 496, primind însemnele de consul al Romei (adică al Bizanţului, capitala Imperiului Roman, lipsit de provinciile apusene).
Occidentul se barbarizează. Odată cu marile invazii din secolul V, tradiţia de autostilizare se întrerupe.

Introducere
Faţă de antichitatea romană, viaţa privată devine un factor primordial al civilizaţiei, probabil chiar cel mai însemnat.
Oraşul dispare, învins de sat.

Viaţa privată cucereşte statul şi societatea
Noii invadatori statorniciţi în Galia în sec. V (vizigoţi, burgunzi, franci) privatizează totul. Barbarii nu pot pricepe res publica, treburile publice.
Nu există stat barbar, căci barbari aeste caracterul însuşi al unor ostaşi care tresar la cea mai neînsemnată insultă şi nu cunosc decât simţăminte violente.

Germanicii nu fac distincţie între public şi privat
“Statul” de tip nou este un fel de comunitate de militari fără domiciliu stabil şi fără asigurare de durată. Elementul de aglutinare nu este ideea binelui comun, ci o mulţime de interese particulare aglomerate într-o asociere provizorie prorogată în mod automat în urma unei victorii.
Principiul patrimonialităţii regatului: regele fiind stăpân peste pradă şi pământurile cucerite, la moartea sa toate bunurile lui sunt împărţite în părţi egale între moştenitori, întocmai ca o proprietate privată. Astfel, statul este redus la stadiul unui simplu bun personal imobiliar.
Primatul oralităţii în justiţie făcea din actul judiciar ceva cu totul personal şi subiectiv, căci nimeni în afara specialiştilor nu cunoştea legea.
Germanicii, popoare aflate la limita supravieţuirii, ţineau la lucrurile personale mai mult decât la fiinţă. De aceea condamnau cu uşurinţă un hoţ la moarte, în vreme ce ucigaşul se putea salva răscumpărând sângele cu o sumă de bani.
Carolingienii şi merovingienii se arată generoşi cu războinicii lor.
Confuzia mentală între public şi privat, neputinţa de a se smulge realităţilor concrete strict personale ne explică de ce slujbaşii monarhiei merovingiene nu au fost în stare să se înalţe la noţiunea de bine comun.
Până la Carol cel Mare (anul 790), mulţi particulari bat monedă în nume propriu. Carol cel Mare îşi recuperează acest drept.
Feudalitatea este fragmentarea autorităţii în multiple celule autonome.

Înmulţirea grupurilor mici
Despre iniţierea cavalerească în Evul Mediu Timpuriu (epoca lui Carol cel Mare în Franţa): “Am notat importanţa termenului schola. Altădată el desemna garda imperială; de acum înainte va fi aplicat unei trupe de ostaşi ai casei, unei bresle, unui grup de clerici din jurul episcopului, dermitorul unei mănăstiri şi, în cele din urmă, unei corale, dar el nu va însemna “şcoală” până în secolul al IX-lea. Grupului “antrustionilor” îi corespundea în societate cel al vasalilor. Etimologia cuvântului este deosebit de lămuritoare: este un termen celtic – gwas – care a dat în franţuzeşte “gars” şi la feminin “garce”. El se aplică unui tânăr sclav, după cum dovedeşte forma sa latinizată – vassus – în legea salică. Tânărul sclav se află pe aceeaşi treaptă ca şi alţi sclavi ai casei: fierarul, giuvaiergiul, porcarul. Dar un mare moşier are uneori mai mulţi, chiar şi o duzină din aceştia. Tinerii (juniores) se dedicau unui om mai în vârstă (senior, de unde vine “seigneur”) în cursul unei ciudate ceremonii, recomandarea, împreunându-şi mâinile cu ale stăpânului. Dăruirea de sine le deschidea tinerilor un spaţiu nou de ocrotire şi de servicii mutuale. Datorită atingerii de mâini, căpetenia militară îi transmitea “juniorului” ca un fluid magnetic de origine sfântă: hail-ul. Devenit tabu, vasalul se afla de acum înainte sub puterea “charismatică”, de origine păgână, a seniorului – mundeburdium – puterea posesivă şi ocrotitoare totodată. Noţiunea de ocrotire părintească şi de serviciu filial este depăşită. Acest tip nou de legătură, de la inferior la superior, îşi trage forţa dintr-o credinţă păgână în existenţa unei lumi, care este oarecum geamăna ambivalentă a unui individ adult şi care îi dă vlagă, fecunditate, dar şi putere de distrugere.”
Minciuna şi sperjurul sunt foarte răspândite. Biserica le aşază în capul listei păcatelor.
Foarte solide sunt ghildele – meşteşugari sau ţărani care-şi făgăduiesc sub jurământ să se susţină unii pe alţii cu orice preţ.
Evreii trăiesc în ghettouri impenetrabile.
Comunităţile monastice sunt spaţii de pace şi porţi către veşnicie.

Slăbiciunea omului singuratic
Se dezvoltă în valuri succesive sihăstria.
Silvaticus (sălbătic) vine de la silva (pădure).
Dreptul de azil a fost o trăsătură constantă a societăţii Evului Mediu (un spaţiu ocrotit care îi adăposteşte pe cei lipsiţi de arme împotriva unei brute înarmate).

Căldura casei şi a meselor
Modul galic de a mânca cu comesenii aşezaţi în jurul unei mese s-a substituit celui roman care cerea ca oaspeţii să mănânce lungiţi şi proptiţi într-un cot.
Cina e întotdeauna mai importantă decât prânzul.
Când un om a prânzit cu altul, el devine invulnerabil.

Setea de aur
Sfârşitul epocii merovingiene este caracterizat de un val de tezaurizare şi acumularea unor uriaşe comori personale şi ecleziastice.

Trupul şi inima
Trup înveşmântat, trup gol, trup stăpânit, trup preaslăvit
Veşmintele sunt cusute, dar rămân foarte ample, încheiate cu fibule şi cordoane.
Băile romane mai rămân în funcţie o vreme, dar oamenii se spală în râuri şi piscinele staţiunilor termale.
Părul lung înseamnă forţă, virilitate, libertate. Părul femeilor rămâne intact.
Femeia şi bărbatul nu puteau fi goi decât acolo unde se procrea: patul.
Se pare că, dacă vrei să supui un bărbat, unul dintre gesturile magico-simbolice este tunderea părului. În societăţile intens ierarhizate, cum a fost ultima parte a Imperiului Roman şi cum este cea euroamericană în ultimele două secole, standardul majorităţii masculine este cel al părului scurt. Barbarii care vor invada continentul european atunci când lumea romană apuseană va colapsa restabilesc vechile maniere: părul lung, simbolizând forţă, virilitate şi libertate. Pedeapsa tunderii unui băiat liber era de 45 sous (preţul a trei cai). Mult timp, în Apus singurii care erau tunşi au fost preoţii şi călugării, a căror podoabă se reducea la un cerc de păr sau o fâşie de la o ureche la alta.

Trup bolnav, trup tămăduit
Încep marile epidemii: sec VI-VII, ciuma inghinală.

Idealul: forţă, procreare, sănătate
Mortalitatea infantilă este cam de 45 la mie.
Speranţa de viaţă: 45 de ani la bărbaţi, 30-40 de ani la femei.
Atunci când bărbaţii depăşeau 40 de ani, şansa de supravieţuire se dubla.
Schimnicii ating în medie 67 de ani (femeile) şi 76 de ani (bărbaţii).
O societate în care tinerii sub 25 de ani reprezintă 60% din întreaga populaţie, nu poate fi, în pofida morţii ce loveşte necontenit, decât dinamică, tânără.

Obsesia copilului: sclav sau principe
Copiii erau foarte iubiţi, mamele din popor îi alăptau până la trei ani şi chiar mai mult.
Adesea copiii erau daţi în mănăstire, devenind oblaţi, şi primeau o educaţie diferită de cea a lumii antice. La majorat, alegeau să rămână în mănăstire sau să plece.
Călugării nu-i învăţau pe băieţi agresivitatea, ci cum să-şi menţină sufletul de copil.
Într-o societate dominată numeric de copii şi femei, bărbaţii adulţi şi în putere fiind foarte puţini, rolul “familiei largi” (familia patriarhală) a cărei funcţie esenţială constă în a ocroti, este imens.

Rubedenie, ocrotire şi constrângere
Legea salică precizează că individul nu are drept la ocrotire dacă nu face parte din rubedenie. Exista chiar un ceremonial care permitea individului să renunţe la relaţiile de familie. Rubedenia francă este o celulă ocrotitoare prin excelenţă în schimbul unei dependenţe foarte stricte.
Foloasele acestei familii erau reale: amenzile se plăteau colectiv, protecţia militară era autentică, regulile de succesiune erau foarte stricte (de exemplu femeile nu puteau moşteni pământul, pentru a se evita confuziile între familii).
Căsătoriile erau aranjate de părinţi, fără a fi necesar acordul fetei sau al băiatului. Viitoarea mireasă primea o zestre constând în bunuri mobiliare. Soţul îi oferea un inel de aur, simbol al credinţei făgăduite. Acesta se purta la inelarul mâinii stângi de unde, după o veche concepţie egipteană, un nerv porneşte nemijlocit spre inimă. Logodnicii se sărutau pe buze, simbol al unirii trupurilor.
Femeia este ocrotită numai cu condiţia de a fi fost fecioară în momentul căsătoriei, căci urmaşii şi succesiunea sunt de fapt mai importante decât căsătoria însăşi.
Convingerea intimă este aceea că puritatea este totuna cu curăţenia şi că trebuie să se facă totul pentru a se împiedica pângărirea femeilor.

Dragostea, impulsiune sau sentiment?
Fecioara trebuie cruţată de viol şi răpire, de incest şi de adulter. Trupul feminin era tabu la franci şi burgunzi, şi nenumărate articole de lege sunt consacrate acestor delicte. Violul unei femei libere era pedepsit cu moartea, cel al unei sclave cu plata preţului ei.
Incestuosul, excomunicat de Biserică, va fi declarat în afara legii, aşadar hărăzit asasinării într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Femeia curată, femeia necurată
Adulterul atrăgea omorârea femeii măritate. O lege a galo-romanilor îngăduia soţului să-i ucidă pe ambii vinovaţi pe loc, dacă îi surprindea asupra faptului.
Mai grav decât violul sau răpirea, susceptibile oricum să fie urmate de căsătorie deoarece vinovat este bărbatul, adulterul este o pângărire a femeii şi a urmaşilor.
Nu se ştie dacă francii acceptau divorţul. În mod sigur nu acceptau ruperea logodnei. Burgunzii acceptau divorţul pentru: a) adulter; b) farmece (pentru avort); c) violarea unui mormânt. Galo-romanii acceptau divorţul prin acordul părţilor.
Alte motive de divorţ: lovituri aplicate soţiei, dorinţa acesteia de a se călugări, impotenţa soţului, sterilitatea femeii, lepra etc.
În timpul domniei împăratului Ludovic cel Cucernic (814-840), Biserica introduce interzicerea absolută a divorţului.
Germanicii practicau poligamia, galo-romanii concubinajul permanent cu sclave.

Dragostea, pasiune desfrânată
În niciun text, fie de origine laică sau clericală, nu este folosit cuvântul amor într-un sens pozitiv. Este vorba întotdeauna de o patimă senzuală, iraţională, distrugătoare. Niciodată nu se foloseşte cuvântul amor pentru dragoste. Biserica foloseşte charitas conjugalis, expresie care desemnează în mod vădit harul conjugal, precum şi o îmbinare de tandreţe şi prietenie. Alţii vorbesc de dilectio, iubire preferenţială şi respect.
Cuvântul dragoste este întotdeauna extra-conjugal în Evul Mediu.

Violenţa şi moartea
Naşterea reprezintă feminitatea, uciderea întruchipează virilitatea.

Agresivitatea, scop al educaţiei
La paisprezece ani tânărul învaţă să înoate, să fugă, să umble ore întregi şi să călărească, sportur indispensabile.
Şahul constituia o ucenicie de strategie şi tactică militară.
Vânătoarea era îndeletnicirea ideală pentru a-l învăţa pe tânăr să ucidă animalele mari şi să le prindă pe cele mici.
Scârba resimţită de romani faţă de barbari nu provenea numai din faptul că îşi ungeau părul cu unt rânced şi că duhneau a usturoi şi a ceapă, ci şi pentru că erau “îmbrăcaţi cu blănuri”, semn clar de sălbăticie în ochii romanilor.

Moartea, pedeapsă pentru incendiere şi furt
Furtul cu flagrant delict este pedepsit cu moartea.
Incendiul era considerat un pericol pentru întreaga comunitate.

Omor, tortură, răzbunare
Văduvul nu este cunoscut în societatea Evului Mediu timpuriu, probabil fiindcă nu există din pricina marii mortalităţi masculine cauzată de violenţă.
Violenţa are un  caracter cotidian. Hoţul este condamnat la moarte, ucigaşul plăteşte o amendă imensă.
Imediat după o crimă, rudele mortului au datoria sfântă să-l răzbune pe cel ucis, fie în persoana ucigaşului, fie în cea a unui neam al său.
Omorul este totuna cu virilitatea.
Şirul lung al răzbunărilor poate fi întrerupt prin plata sumei de compensaţie.
Insulta face din violenţă o datorie. A nu răspunde la o insultă este totuna cu a admite veracitatea ei. Credinţa în eficienţa vorbei era profundă.

Teama de morţi
Vrăjitoarele erau acuzate şi de necromanţie.
Se pare că, dat fiind faptul că morţii erau îngropaţi cu bijuterii şi aur, practica violării mormintelor era curentă.

Imaginarul lumii de “dincolo”
Lumea de “dincolo” tinde să devină o categorie mentală prezentă.
Viziunea pesimistă se adresa oamenilor din epoca merovingiană, deschişi doar spre o pedagogie întemeiată pe pedepse corporale.
Pe vremea carolingienilor, libertatea vizionară este extrem de bogată. Supranaturalul este simţit omniprezent.
În lupta cumplită pentru viaţă pe care o duc animalele, omul văzuse un însemn la agresivitate, pentru bărbaţi, şi la fecunditate, pentru femei.

Sacrul şi tainele
Din 391, creştinismul s-a substituit păgânismului, în Occident, ca religie de stat. Totuşi, practica religioasă păgână tinde să devină o parte a vieţii private.
Sacrul păgân se refugiază în cultele nocturne, în divinaţie, magie, folclor sau, mai mult, îmbracă o haină creştină.

Supravieţuirea sacrului păgân
O serie de practici particulare se menţin aproape intacte, timp de aproape 500 de ani, fără a mai vorbi de sărbători publice păgâne.
Deşi era strict interzisă, magia devine domeniul ideal al sacrului păgân ambivalent.

Naşterea unei conştiinţe lăuntrice
Cultul idolilor a fost considerat o manifestare satanică. Tot astfel, filtrele, descântecele, sortes sanctorum, orice magie au fost considerate drept diavoleşti.
Diavolul se strecoară în simţămintele dictate de răutate, în viclenie, în gelozie, devenind duşman lăuntric.
Relaţia naş/naşă – botezat/botezată este o rudenie spirituală. Eventuala căsătorie dintre naş şi botezată sau dintre naşă şi botezat este asimilată incestului.
Dată fiind mortalitatea epocii, adesea naşul şi naşa deveneau tutorii orfanului.
Penitenţialele (cărţi cu prescripţii de pedepsi pentru fiecare păcat) considerau că păcatele cele mari sunt în număr de trei: luxuria (păcate sexuale), faptele de violenţă şi sperjurul.
Penitenţele erau diferite între laici şi clerici (la aceştia din urmă erau mai mari şi creşteau de la diacon la episcop).
Şi creştinii, şi păgânii considerau adulterul şi sodomia ca infame.
Se condamnau avortul, contraceptivele, mutilările (castrarea), goliciunea, raporturile sexuale în timpul ciclului menstrual, înainte de naştere sau după.

Interioritatea prin rugă
Idealul căsniciei bazate pe măsură şi castitate.
Strategie de luptă împotriva viciilor, mărturisirea făcută celui mai în vârstă.
“Totuşi, cucerirea vieţii lăuntrice nu este totuna cu părăsirea lumii. Dimpotrivă, ea reuşeşte în cele din urmă să transforme lumea. Datorită ruperii primitive – lupta dintre cele trei legăminte: sărăcie, castitate, obedienţă, monajul, smulgându-se cosmosului, va putea regăsi lumea mai târziu, după ce persoana sa va fi mai precis definită în personalitatea ei. Tot idealul benedictin a putut fi rezumat în formula: “Roagă-te şi munceşte” (Ora et labora), formulă cu totul nouă faţă de civilizaţia romană al cărei ideal de viaţă era acel otium, loisirul omului cultivat. Or, deşi (sau fiindcă?) Benedict are o străveche origine romană, el condamnă otium-ul în folosul negotium-ului, lipsa  de timp liber, munca privită ca suferinţă. De ce? Pentru că “trândăvia (otiositas) este duşmanul sufletului. De aceea, monahii trebuie să fie ocupaţi cu munca manuală în anumite ore, iar în altele, cu lectura divină.” Iată o revoluţie radicală! Munca fizică penibilă devine un ideal, iar munca intelectuală în singurătate sau în comun, care până acum era relaxare, este inclusă în activitatea umană. În asemenea condiţii este firesc ca viaţa lăuntrică monastică, evident atunci când s-a realizat un echilibru izbutit, să aibă drept rezultat o nouă edificare a lumii.” (p. 250-251)
Sfântul Bernard impune lectura obligatorie în mănăstiri.
Ruga din inimă se face fără glas.

Descoperirea tăcerii
Scopul tăcerii este dezvoltarea omului lăuntric.
Sub înrâurirea sfinţilor ia naştere un tip uman nou, aparent lipsit de forţă şi singuratic, dar întotdeauna puternic pentru că a înfruntat tăcerea.
La sfârşitul antichităţii se renunţă la papirus în favoarea codexului (cartea cu pagini din pergament).
Copierea textelor este o asceză.
Singurătatea scribului şi, de fapt, a autorilor, se transformă într-o căutare a frumosului şi într-o intensă mulţumire ce o dă reuşita stilistică în faţa inexprimabilului.
Confiscarea clerului de către laicii puternici; în sec. X, reforma gregoriană eliberează clerul.
Creştinarea nu a fost în stare să şteargă acel conglomerat de eresuri ale păgânătăţii (intuiţii feminine, reţetele magice, poţiuni, filtre).
Penitenţa şi căsătoria -> mijloacele cele mai eficiente de creştinare a vieţii private.

Concluzii
“De la stat, proprietate privată, la Biserica privată, cercul s-a închis. De la domeniul politic la cel religios, Evul Mediu timpuriu este vremea prin excelenţă a individualităţilor, a refuzului abstractului şi a orizonturilor largi, a micilor grupuri, a comunităţilor legate prin căldură sufletească. Valoarea supremă este instinctivitatea: lăcumia, rapacitatea sunt cele două mamele ale unei lumi avide de viaţă şi de plăcere. Trupul şi inima nu mai sunt acordate. Natura asaltează cultura. Animalitatea îl fascinează pe om. Trupul este venerat, schilodit sau torturat. Omul supravieţuieşte numai exercitându-şi violenţa. Moartea stă la pândă în spatele fiecărui individ.” (p. 261)
O luptă între religia păgână şi cea creştină pentru familie, sexualitate şi moarte.
Popoarele care au pătruns în Galia erau obsedate de supravieţuire: legea celui mai puternic, puritatea mamei şi a soţiei.

Evelyne Patlagean
5. Bizanţ, secolele X-XI
Prezentul eseu lămureşte anii 900-1060, apogeul secolului X, virajul spre modernitate.

Teritoriul şi istoria Bizanţului, secolele IX-XI
Constantinopolul este cel mai mare oraş al imperiului şi al creştinătăţii.
În peninsula Muntelui Athos viaţa monastică se naşte la sfârşitul secolului IX şi se organizează în secolul X.
Civilizaţia bizantină dispare treptat în sec XI, odată cu angajarea de mercenari şi apariţia turcilor.
Baza societăţii şi activităţii productive este ţara, populată de ţărani.
Are loc o reînviere urbană – sec X este caracterizat prin avântul marelui comerţ cu mirodenii şi mătăsuri, blănuri şi sclavi.
Biserica bizantină a depăşit o criză hotărâtoare în secolul IX, când cultul icoanelor a fost restaurat definitiv.

Izvoare
Vieţile sfinţilor, scrisori, culegeri de speţe juridice.

Spaţiul privat
Casa laică
Casa a fost desemnată cu doi termeni greceşti: oikos – grupul care locuieşte şi munceşte în ea; oikia – clădirea.
Oikos este spaţiu şi grup uman, învăluie o realitate lăuntrică, despărţită, închisă.
Servitorii nu se deosebesc de ceea ce numim noi astăzi familie.
În casă, buna-cuviinţă cere ca femeile şi fetele să fie despărţite cu stricteţe de cei ce vin din afară.

Aşezăminte monastice
Mănăstirea este un oikos, precum şi un lăcaş de odihnă (hesychia).
Ca şi “casa” militară, “casa monastică este însărcinată cu servicii recunoscute de utilitate publică şi înzestrată cu privilegii fiscale şi cu venituri de provenienţă diferită.
Mănăstirea privată, trăsătură fundamentală a societăţii bizantine din acea vreme, îndeplineşte funcţiile de mormânt şi de comemorare familială.

Eul şi ceilalţi ai săi
Rubedenia şi opţiunile ei
Putem defini istoria socială a Bizanţului ca o dialectică între rubedenie şi stat.
Scopul urmărit de toate rubedeniile este extinderea maximă a reţelei de solidaritate.
Există o teamă obsedantă de legăturile sexuale incestuoase.
Filiaţiunea adoptivă apare rareori în practică.
Eunucii constituiau mai degrabă o a treia specie în care, fiirea fiind complet abolită, subzistă doar cultura.
Alegerea soţului e făcută de părinţi sau o rudă. Vârsta consimţământului fetei este stabilită la 12 ani.

Cuplu, familie, sentimente
Căsătoria este unica soluţie pentru cei ce nu puteau atinge nivelul superior al virginităţii sau al castităţii.
Deşi condamnată de Biserică, ţinerea de “concubine” este probabil frecventă.
Destrăbălarea femeii este definită de criterii precise din care decurg motivele de repudiere.

Frăţia monastică, paternitatea spirituală
rubedenia monahală
“Frăţia” se primeneşte şi se extinde prin adeziuni individuale voite în principiu, adesea însă impure când este vorba de copii, soţii izgonite sau de cei care nu au avut noroc în jocul politic.
“Părintele spiritual” al mănăstirii constituie legătura solidă dintre societate şi mănăstire. Este întotdeauna călugăr-preot (hieromonachos).
Simeon Teologul cel Nou a fost castrat.

Prietenii
dorul = “pathos” (gr.)

Eul şi el însuşi
Conştiinţa trupului
Spusele bărbaţilor despre trupul lor par lipsite de orice pudoare.
Puritanismul ereticilor bogomili, moştenitorii unei lungi tradiţii de reprobare radicală a trupului şi de respingere a instituţiei ecleziastice.

Imaginarul
Eul bizantin este foarte atent la vise, care ocupă un loc însemnat în experienţa de zi cu zi.
Femeilor le era oferită literatura moralizatoare, dar nu aveau acces la cultura clasică.

Viaţa din afară
Doar vânătorul şi ascetul întreţin cu peisajul o legătură în care singuraticul şi neştiutorul de carte dobândesc o valoare pozitivă.
Sensul vânătorii este eroizarea vânătorului prin izbânda sa.
Din ziua în care sfinţenia creştină pusese la punct modelul său antic (sec. IV), pustiul (eremos) era locul unde îşi repurta ea izbânda, trecând peste mortificarea trupului, renunţarea la civilizaţie şi lupta împotriva demonilor.
În sec. IX-X, situaţia s-a schimbat. Străvechiului şi venerabilului model al luptei spirituale în natura sălbatică i se substituie virtuţile mănăstireşti, mai cu seamă ascultarea.

Crezul particular
Practicile evlavioase
Rolul liturgic jucat de suveran precum şi intervenţia pe care puterea o cere monahilor aparţin domeniului public.
Imperiul întreg se închină în mod public lui Hristos-rege, Mariei, ocrotitoare a armatei, Sfântului Mihail, războinic şi conducătorul sufletesc în lumea de apoi.

Demoni şi gândire neorganizată
Demonii
Puritanismul ereticilor bogomili, moştenitorii unei lungi tradiţii de reprobare radicală a trupului şi de respingere a instituţiei ecleziastice.

Imaginarul
Eul bizantin este foarte atent la vise, care ocupă un loc însemnat în experienţa de zi cu zi.
Femeilor le era oferită literatura moralizatoare, dar nu aveau acces la cultura clasică.

Viaţa din afară
Doar vânătorul şi ascetul întreţin cu peisajul o legătură în care singuraticul şi neştiutorul de carte dobândesc o valoare pozitivă.
Sensul vânătorii este eroizarea vânătorului prin izbânda sa.
Din ziua în care sfinţenia creştină pusese la punct modelul său antic (sec IV), pustiul (eremos) era locul unde îşi repurta ea izbânde, trecând peste mortificarea trupului, renunţarea la civilizaţie şi lupta împotriva demonilor.
În sec IX-X, situaţia s-a schimbat. Străvechiului şi venerabilului model al luptei spirituale în natura sălbatică i se substituie virtuţile mănăstireşti, mai cu seamă ascultarea.

Crezul particular
Practicile evlavioase
Rolul liturgic jucat de suveran precum şi intervenţia pe care puterea o cere monahilor aparţine domeniului public.
Imperiul întreg se închină în mod public lui Hristos-rege, Mariei, ocrotitoare a armatei, sfântul Mihail, războinic şi conducătorul sufletesc în lumea de apoi.

Demoni şi gândire neorganizată
Demonii sunt pretutindeni, dar mai ales în locurile pustii, în mine şi în apă. Adesea au un nume, un lăcaş, o competenţă bine definită şi un trup (asemenea îngerilor).

Diverse experienţe religioase
Bogomilii:
- consideră că bisericile sunt “case comune”
- botezul nu este decât apă şi ulei, euharistia – pâine şi vin
- nu recunosc sacerdoţiu
- nu recunosc sfinţenia
- nu se închină la cruce
- practică spovedania mutuală

- uneori se călugăresc sau participă la ritualurile religioase, dar asta pentru a se deghiza mai bine.

Aucun commentaire: