Yvon Thébert
3. Viaţa privată şi arhitectura locuinţei în Africa romană
Casa: apă, flăcări, culori, lumină şi gol
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimeni nu dispune de apă curgătoare
la domiciliu.
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimănui nu-i este îngăduit să
se deplaseze călare sau cu trăsura în incinta unui oraş.
Puţine geamuri.
Coşuri, nu, sobe, nu.
Latrinele sunt colective.
Mobile puţine.
De este casa îmbelşugată sau nu, o ornamentaţie de culori
vii acoperă pardoseala, pereţii şi tavanul cu mozaicuri, stucatură şi picturi
decorative sau mitologice.
Arhitectura ştia să îmbine măreţia întregului edificiu cu
posibilitatea ca omul să se poată retrage în cămăruţe, fără a recurge la o
reţea de coridoare înguste: spaţiul central deservea toată casa.
Introducere
În cetatea greacă clasică, arhitectura şi decorul caselor
particulare sunt restrânse în limite modeste: măreţia şi luxul se cuvin numai
sectorului public, numai cetăţii întemeiate pe contopirea individului cu
comunitatea, pe adecvarea vieţii private la cea publică.
Ia naştere sfera privată.
Spaţiul unei locuinţe este el însuşi un produs social.
Vitruviu afirmă că există o legătură între planul casei şi
statutul social al proprietarului.
Diferitele lăcaşuri ale casei sunt caracterizate prin trepte
foarte variate de “opacitate” în cazul casei romane (unele sunt mai deschise
străinilor, altele sunt de-a dreptul interzise).
Casa notabilităţilor africane, ca şi cea a celorlalte notabilităţi
ale imperiului, cuprinde mai multe nivele, mai multe modalităţi de viaţă
privată.
Sclavii intră şi ei în familia. Cei născuţi în casă se
numesc vernaculi.
Natura arhitecturii locuinţei claselor conducătoare
O arhitectură internaţională
O inovaţie hotărâtoare: introducerea în inima casei a unui
peristil, adică o curte înconjurată de porticuri, în jurul căreia sunt aşezate
diversele părţi ale casei.
O arhitectură teoretică
De la Hipocrate la Vitruviu, orientarea corectă a clădirilor
este privită ca un factor hotărâtor al salubrităţii oraşului şi al sănătăţii
locuitorilor.
Creşterea considerabilă a luxului la particulari transformă
radical şi pentru secole cadrul locuinţei.
O arhitectură unitară
Monumentele creştine au moştenit într-o largă măsură soluţii
elaborate de arhitectura veacurilor anterioare.
O arhitectură în mişcare
Spaţiile “private” şi “publice”: componentele unei domus
Într-o casă, anumite spaţii rămân închise lumii din afara
ei, altele sunt mai puţin “opace”.
Articularea dinăuntru şi din afară
Uşa apără atât casa, cât şi morala.
Vestibulul este un spaţiu de tranziţie, adese vegheat de un
ianitor (paznic).
Există apartamente cu acces din exteriorul casei care se
închiriază. Prăvălia de la drum se închiriază uneori şi ea.
Peristilul
Curtea centrală descoperită constituie nucleul caselor
somptuoase.
Uneori este în întregime pavată cu mozaicuri, dar cel mai
adesea e o grădină împodobită cu fântâni şi bazine sau piscine înfrumuseţate cu
plante.
Săli de primire
Stăpânul unui domus are datoria de a organiza sindrofii
frecvente şi somptuoase. Averea gazdei se vădeşte cu ceremonialul mesei.
Peştele este de trei ori mai scump decât carnea.
A prezida banchetele, a fi magister convivio, este
privilegiul stăpânului.
Legăturile de clientelă structurează societatea prin faptul
că fiecare om depinde de altul mai puternic printr-un schimb de servicii.
Alte părţi ale casei
Dormitorul este spaţiul cel mai intim al cuplului.
“Privatizarea” băii este dovada unei evoluţii însemnate:
casa unui bogătaş tinde să-şi mărească autarhia faţă de o noţiune mai colectivă
a confortului. Aceeaşi evoluţie explică apariţia latrinelor în unele case.
Elitele îşi manifestă puterea printr-o distanţare mărită şi
printr-o ierarhizare crescândă a relaţiilor sociale.
Funcţionarea unei domus
Planuri de ansamblu
Spaţiile de primire sunt de maximă însemnătate în
organizarea casei, liniile mari ale organizării fiind impuse de aşezarea lor.
Compartimentarea spaţiilor unei domus
Uşile şi draperiile despart mari volume arhitecturale.
Michel Rouche
4. Evul Mediu timpuriu în Apus
Clovis a fost botezat în 496, primind însemnele de consul al
Romei (adică al Bizanţului, capitala Imperiului Roman, lipsit de provinciile
apusene).
Occidentul se barbarizează. Odată cu marile invazii din
secolul V, tradiţia de autostilizare se întrerupe.
Introducere
Faţă de antichitatea romană, viaţa privată devine un factor
primordial al civilizaţiei, probabil chiar cel mai însemnat.
Oraşul dispare, învins de sat.
Viaţa privată cucereşte statul şi societatea
Noii invadatori statorniciţi în Galia în sec. V (vizigoţi,
burgunzi, franci) privatizează totul. Barbarii nu pot pricepe res publica,
treburile publice.
Nu există stat barbar, căci barbari aeste caracterul însuşi
al unor ostaşi care tresar la cea mai neînsemnată insultă şi nu cunosc decât
simţăminte violente.
Germanicii nu fac distincţie între public şi privat
“Statul” de tip nou este un fel de comunitate de militari
fără domiciliu stabil şi fără asigurare de durată. Elementul de aglutinare nu este
ideea binelui comun, ci o mulţime de interese particulare aglomerate într-o
asociere provizorie prorogată în mod automat în urma unei victorii.
Principiul patrimonialităţii regatului: regele fiind stăpân
peste pradă şi pământurile cucerite, la moartea sa toate bunurile lui sunt
împărţite în părţi egale între moştenitori, întocmai ca o proprietate privată.
Astfel, statul este redus la stadiul unui simplu bun personal imobiliar.
Primatul oralităţii în justiţie făcea din actul judiciar
ceva cu totul personal şi subiectiv, căci nimeni în afara specialiştilor nu
cunoştea legea.
Germanicii, popoare aflate la limita supravieţuirii, ţineau
la lucrurile personale mai mult decât la fiinţă. De aceea condamnau cu uşurinţă
un hoţ la moarte, în vreme ce ucigaşul se putea salva răscumpărând sângele cu o
sumă de bani.
Carolingienii şi merovingienii se arată generoşi cu
războinicii lor.
Confuzia mentală între public şi privat, neputinţa de a se
smulge realităţilor concrete strict personale ne explică de ce slujbaşii monarhiei
merovingiene nu au fost în stare să se înalţe la noţiunea de bine comun.
Până la Carol cel Mare (anul 790), mulţi particulari bat
monedă în nume propriu. Carol cel Mare îşi recuperează acest drept.
Feudalitatea este fragmentarea autorităţii în multiple
celule autonome.
Înmulţirea grupurilor mici
Despre iniţierea cavalerească în Evul Mediu Timpuriu (epoca
lui Carol cel Mare în Franţa): “Am notat importanţa termenului schola. Altădată
el desemna garda imperială; de acum înainte va fi aplicat unei trupe de ostaşi
ai casei, unei bresle, unui grup de clerici din jurul episcopului, dermitorul
unei mănăstiri şi, în cele din urmă, unei corale, dar el nu va însemna “şcoală”
până în secolul al IX-lea. Grupului “antrustionilor” îi corespundea în
societate cel al vasalilor. Etimologia cuvântului este deosebit de lămuritoare:
este un termen celtic – gwas – care a dat în franţuzeşte “gars” şi la feminin
“garce”. El se aplică unui tânăr sclav, după cum dovedeşte forma sa latinizată
– vassus – în legea salică. Tânărul sclav se află pe aceeaşi treaptă ca şi alţi
sclavi ai casei: fierarul, giuvaiergiul, porcarul. Dar un mare moşier are
uneori mai mulţi, chiar şi o duzină din aceştia. Tinerii (juniores) se dedicau
unui om mai în vârstă (senior, de unde vine “seigneur”) în cursul unei ciudate
ceremonii, recomandarea, împreunându-şi mâinile cu ale stăpânului. Dăruirea de
sine le deschidea tinerilor un spaţiu nou de ocrotire şi de servicii mutuale.
Datorită atingerii de mâini, căpetenia militară îi transmitea “juniorului” ca
un fluid magnetic de origine sfântă: hail-ul. Devenit tabu, vasalul se afla de
acum înainte sub puterea “charismatică”, de origine păgână, a seniorului –
mundeburdium – puterea posesivă şi ocrotitoare totodată. Noţiunea de ocrotire
părintească şi de serviciu filial este depăşită. Acest tip nou de legătură, de
la inferior la superior, îşi trage forţa dintr-o credinţă păgână în existenţa
unei lumi, care este oarecum geamăna ambivalentă a unui individ adult şi care
îi dă vlagă, fecunditate, dar şi putere de distrugere.”
Minciuna şi sperjurul sunt foarte răspândite. Biserica le
aşază în capul listei păcatelor.
Foarte solide sunt ghildele – meşteşugari sau ţărani care-şi
făgăduiesc sub jurământ să se susţină unii pe alţii cu orice preţ.
Evreii trăiesc în ghettouri impenetrabile.
Comunităţile monastice sunt spaţii de pace şi porţi către
veşnicie.
Slăbiciunea omului singuratic
Se dezvoltă în valuri succesive sihăstria.
Silvaticus (sălbătic) vine de la silva (pădure).
Dreptul de azil a fost o trăsătură constantă a societăţii
Evului Mediu (un spaţiu ocrotit care îi adăposteşte pe cei lipsiţi de arme
împotriva unei brute înarmate).
Căldura casei şi a meselor
Modul galic de a mânca cu comesenii aşezaţi în jurul unei
mese s-a substituit celui roman care cerea ca oaspeţii să mănânce lungiţi şi
proptiţi într-un cot.
Cina e întotdeauna mai importantă decât prânzul.
Când un om a prânzit cu altul, el devine invulnerabil.
Setea de aur
Sfârşitul epocii merovingiene este caracterizat de un val de
tezaurizare şi acumularea unor uriaşe comori personale şi ecleziastice.
Trupul şi inima
Trup înveşmântat, trup gol, trup stăpânit, trup preaslăvit
Veşmintele sunt cusute, dar rămân foarte ample, încheiate cu
fibule şi cordoane.
Băile romane mai rămân în funcţie o vreme, dar oamenii se
spală în râuri şi piscinele staţiunilor termale.
Părul lung înseamnă forţă, virilitate, libertate. Părul
femeilor rămâne intact.
Femeia şi bărbatul nu puteau fi goi decât acolo unde se
procrea: patul.
Se pare că, dacă vrei să supui un bărbat, unul dintre
gesturile magico-simbolice este tunderea părului. În societăţile intens
ierarhizate, cum a fost ultima parte a Imperiului Roman şi cum este cea
euroamericană în ultimele două secole, standardul majorităţii masculine este
cel al părului scurt. Barbarii care vor invada continentul european atunci când
lumea romană apuseană va colapsa restabilesc vechile maniere: părul lung,
simbolizând forţă, virilitate şi libertate. Pedeapsa tunderii unui băiat liber
era de 45 sous (preţul a trei cai). Mult timp, în Apus singurii care erau tunşi
au fost preoţii şi călugării, a căror podoabă se reducea la un cerc de păr sau
o fâşie de la o ureche la alta.
Trup bolnav, trup tămăduit
Încep marile epidemii: sec VI-VII, ciuma inghinală.
Idealul: forţă, procreare, sănătate
Mortalitatea infantilă este cam de 45 la mie.
Speranţa de viaţă: 45 de ani la bărbaţi, 30-40 de ani la
femei.
Atunci când bărbaţii depăşeau 40 de ani, şansa de
supravieţuire se dubla.
Schimnicii ating în medie 67 de ani (femeile) şi 76 de ani
(bărbaţii).
O societate în care tinerii sub 25 de ani reprezintă 60% din
întreaga populaţie, nu poate fi, în pofida morţii ce loveşte necontenit, decât
dinamică, tânără.
Obsesia copilului: sclav sau principe
Copiii erau foarte iubiţi, mamele din popor îi alăptau până la
trei ani şi chiar mai mult.
Adesea copiii erau daţi în mănăstire, devenind oblaţi, şi
primeau o educaţie diferită de cea a lumii antice. La majorat, alegeau să
rămână în mănăstire sau să plece.
Călugării nu-i învăţau pe băieţi agresivitatea, ci cum să-şi
menţină sufletul de copil.
Într-o societate dominată numeric de copii şi femei,
bărbaţii adulţi şi în putere fiind foarte puţini, rolul “familiei largi”
(familia patriarhală) a cărei funcţie esenţială constă în a ocroti, este imens.
Rubedenie, ocrotire şi constrângere
Legea salică precizează că individul nu are drept la
ocrotire dacă nu face parte din rubedenie. Exista chiar un ceremonial care
permitea individului să renunţe la relaţiile de familie. Rubedenia francă este
o celulă ocrotitoare prin excelenţă în schimbul unei dependenţe foarte stricte.
Foloasele acestei familii erau reale: amenzile se plăteau
colectiv, protecţia militară era autentică, regulile de succesiune erau foarte
stricte (de exemplu femeile nu puteau moşteni pământul, pentru a se evita
confuziile între familii).
Căsătoriile erau aranjate de părinţi, fără a fi necesar
acordul fetei sau al băiatului. Viitoarea mireasă primea o zestre constând în
bunuri mobiliare. Soţul îi oferea un inel de aur, simbol al credinţei
făgăduite. Acesta se purta la inelarul mâinii stângi de unde, după o veche
concepţie egipteană, un nerv porneşte nemijlocit spre inimă. Logodnicii se
sărutau pe buze, simbol al unirii trupurilor.
Femeia este ocrotită numai cu condiţia de a fi fost fecioară
în momentul căsătoriei, căci urmaşii şi succesiunea sunt de fapt mai importante
decât căsătoria însăşi.
Convingerea intimă este aceea că puritatea este totuna cu
curăţenia şi că trebuie să se facă totul pentru a se împiedica pângărirea
femeilor.
Dragostea, impulsiune sau sentiment?
Fecioara trebuie cruţată de viol şi răpire, de incest şi de
adulter. Trupul feminin era tabu la franci şi burgunzi, şi nenumărate articole
de lege sunt consacrate acestor delicte. Violul unei femei libere era pedepsit
cu moartea, cel al unei sclave cu plata preţului ei.
Incestuosul, excomunicat de Biserică, va fi declarat în
afara legii, aşadar hărăzit asasinării într-un viitor mai apropiat sau mai
îndepărtat.
Femeia curată, femeia necurată
Adulterul atrăgea omorârea femeii măritate. O lege a galo-romanilor
îngăduia soţului să-i ucidă pe ambii vinovaţi pe loc, dacă îi surprindea asupra
faptului.
Mai grav decât violul sau răpirea, susceptibile oricum să
fie urmate de căsătorie deoarece vinovat este bărbatul, adulterul este o
pângărire a femeii şi a urmaşilor.
Nu se ştie dacă francii acceptau divorţul. În mod sigur nu
acceptau ruperea logodnei. Burgunzii acceptau divorţul pentru: a) adulter; b)
farmece (pentru avort); c) violarea unui mormânt. Galo-romanii acceptau
divorţul prin acordul părţilor.
Alte motive de divorţ: lovituri aplicate soţiei, dorinţa
acesteia de a se călugări, impotenţa soţului, sterilitatea femeii, lepra etc.
În timpul domniei împăratului Ludovic cel Cucernic
(814-840), Biserica introduce interzicerea absolută a divorţului.
Germanicii practicau poligamia, galo-romanii concubinajul
permanent cu sclave.
Dragostea, pasiune desfrânată
În niciun text, fie de origine laică sau clericală, nu este
folosit cuvântul amor într-un sens pozitiv. Este vorba întotdeauna de o patimă
senzuală, iraţională, distrugătoare. Niciodată nu se foloseşte cuvântul amor
pentru dragoste. Biserica foloseşte charitas conjugalis, expresie care
desemnează în mod vădit harul conjugal, precum şi o îmbinare de tandreţe şi
prietenie. Alţii vorbesc de dilectio, iubire preferenţială şi respect.
Cuvântul dragoste este întotdeauna extra-conjugal în Evul
Mediu.
Violenţa şi moartea
Naşterea reprezintă feminitatea, uciderea întruchipează
virilitatea.
Agresivitatea, scop al educaţiei
La paisprezece ani tânărul învaţă să înoate, să fugă, să
umble ore întregi şi să călărească, sportur indispensabile.
Şahul constituia o ucenicie de strategie şi tactică
militară.
Vânătoarea era îndeletnicirea ideală pentru a-l învăţa pe
tânăr să ucidă animalele mari şi să le prindă pe cele mici.
Scârba resimţită de romani faţă de barbari nu provenea numai
din faptul că îşi ungeau părul cu unt rânced şi că duhneau a usturoi şi a
ceapă, ci şi pentru că erau “îmbrăcaţi cu blănuri”, semn clar de sălbăticie în
ochii romanilor.
Moartea, pedeapsă pentru incendiere şi furt
Furtul cu flagrant delict este pedepsit cu moartea.
Incendiul era considerat un pericol pentru întreaga
comunitate.
Omor, tortură, răzbunare
Văduvul nu este cunoscut în societatea Evului Mediu
timpuriu, probabil fiindcă nu există din pricina marii mortalităţi masculine
cauzată de violenţă.
Violenţa are un
caracter cotidian. Hoţul este condamnat la moarte, ucigaşul plăteşte o
amendă imensă.
Imediat după o crimă, rudele mortului au datoria sfântă să-l
răzbune pe cel ucis, fie în persoana ucigaşului, fie în cea a unui neam al său.
Omorul este totuna cu virilitatea.
Şirul lung al răzbunărilor poate fi întrerupt prin plata
sumei de compensaţie.
Insulta face din violenţă o datorie. A nu răspunde la o
insultă este totuna cu a admite veracitatea ei. Credinţa în eficienţa vorbei
era profundă.
Teama de morţi
Vrăjitoarele erau acuzate şi de necromanţie.
Se pare că, dat fiind faptul că morţii erau îngropaţi cu
bijuterii şi aur, practica violării mormintelor era curentă.
Imaginarul lumii de “dincolo”
Lumea de “dincolo” tinde să devină o categorie mentală
prezentă.
Viziunea pesimistă se adresa oamenilor din epoca
merovingiană, deschişi doar spre o pedagogie întemeiată pe pedepse corporale.
Pe vremea carolingienilor, libertatea vizionară este extrem
de bogată. Supranaturalul este simţit omniprezent.
În lupta cumplită pentru viaţă pe care o duc animalele, omul
văzuse un însemn la agresivitate, pentru bărbaţi, şi la fecunditate, pentru
femei.
Sacrul şi tainele
Din 391, creştinismul s-a substituit păgânismului, în
Occident, ca religie de stat. Totuşi, practica religioasă păgână tinde să
devină o parte a vieţii private.
Sacrul păgân se refugiază în cultele nocturne, în divinaţie,
magie, folclor sau, mai mult, îmbracă o haină creştină.
Supravieţuirea sacrului păgân
O serie de practici particulare se menţin aproape intacte,
timp de aproape 500 de ani, fără a mai vorbi de sărbători publice păgâne.
Deşi era strict interzisă, magia devine domeniul ideal al
sacrului păgân ambivalent.
Naşterea unei conştiinţe lăuntrice
Cultul idolilor a fost considerat o manifestare satanică.
Tot astfel, filtrele, descântecele, sortes sanctorum, orice magie au fost
considerate drept diavoleşti.
Diavolul se strecoară în simţămintele dictate de răutate, în
viclenie, în gelozie, devenind duşman lăuntric.
Relaţia naş/naşă – botezat/botezată este o rudenie
spirituală. Eventuala căsătorie dintre naş şi botezată sau dintre naşă şi
botezat este asimilată incestului.
Dată fiind mortalitatea epocii, adesea naşul şi naşa
deveneau tutorii orfanului.
Penitenţialele (cărţi cu prescripţii de pedepsi pentru
fiecare păcat) considerau că păcatele cele mari sunt în număr de trei: luxuria
(păcate sexuale), faptele de violenţă şi sperjurul.
Penitenţele erau diferite între laici şi clerici (la aceştia
din urmă erau mai mari şi creşteau de la diacon la episcop).
Şi creştinii, şi păgânii considerau adulterul şi sodomia ca
infame.
Se condamnau avortul, contraceptivele, mutilările
(castrarea), goliciunea, raporturile sexuale în timpul ciclului menstrual,
înainte de naştere sau după.
Interioritatea prin rugă
Idealul căsniciei bazate pe măsură şi castitate.
Strategie de luptă împotriva viciilor, mărturisirea făcută
celui mai în vârstă.
“Totuşi, cucerirea vieţii lăuntrice nu este totuna cu
părăsirea lumii. Dimpotrivă, ea reuşeşte în cele din urmă să transforme lumea.
Datorită ruperii primitive – lupta dintre cele trei legăminte: sărăcie,
castitate, obedienţă, monajul, smulgându-se cosmosului, va putea regăsi lumea
mai târziu, după ce persoana sa va fi mai precis definită în personalitatea ei.
Tot idealul benedictin a putut fi rezumat în formula: “Roagă-te şi munceşte”
(Ora et labora), formulă cu totul nouă faţă de civilizaţia romană al cărei ideal
de viaţă era acel otium, loisirul omului cultivat. Or, deşi (sau fiindcă?)
Benedict are o străveche origine romană, el condamnă otium-ul în folosul
negotium-ului, lipsa de timp liber,
munca privită ca suferinţă. De ce? Pentru că “trândăvia (otiositas) este
duşmanul sufletului. De aceea, monahii trebuie să fie ocupaţi cu munca manuală
în anumite ore, iar în altele, cu lectura divină.” Iată o revoluţie radicală!
Munca fizică penibilă devine un ideal, iar munca intelectuală în singurătate
sau în comun, care până acum era relaxare, este inclusă în activitatea umană.
În asemenea condiţii este firesc ca viaţa lăuntrică monastică, evident atunci
când s-a realizat un echilibru izbutit, să aibă drept rezultat o nouă edificare
a lumii.” (p. 250-251)
Sfântul Bernard impune lectura obligatorie în mănăstiri.
Ruga din inimă se face fără glas.
Descoperirea tăcerii
Scopul tăcerii este dezvoltarea omului lăuntric.
Sub înrâurirea sfinţilor ia naştere un tip uman nou, aparent
lipsit de forţă şi singuratic, dar întotdeauna puternic pentru că a înfruntat
tăcerea.
La sfârşitul antichităţii se renunţă la papirus în favoarea
codexului (cartea cu pagini din pergament).
Copierea textelor este o asceză.
Singurătatea scribului şi, de fapt, a autorilor, se
transformă într-o căutare a frumosului şi într-o intensă mulţumire ce o dă
reuşita stilistică în faţa inexprimabilului.
Confiscarea clerului de către laicii puternici; în sec. X,
reforma gregoriană eliberează clerul.
Creştinarea nu a fost în stare să şteargă acel conglomerat
de eresuri ale păgânătăţii (intuiţii feminine, reţetele magice, poţiuni,
filtre).
Penitenţa şi căsătoria -> mijloacele cele mai eficiente
de creştinare a vieţii private.
Concluzii
“De la stat, proprietate privată, la Biserica privată,
cercul s-a închis. De la domeniul politic la cel religios, Evul Mediu timpuriu
este vremea prin excelenţă a individualităţilor, a refuzului abstractului şi a
orizonturilor largi, a micilor grupuri, a comunităţilor legate prin căldură
sufletească. Valoarea supremă este instinctivitatea: lăcumia, rapacitatea sunt
cele două mamele ale unei lumi avide de viaţă şi de plăcere. Trupul şi inima nu
mai sunt acordate. Natura asaltează cultura. Animalitatea îl fascinează pe om.
Trupul este venerat, schilodit sau torturat. Omul supravieţuieşte numai exercitându-şi
violenţa. Moartea stă la pândă în spatele fiecărui individ.” (p. 261)
O luptă între religia păgână şi cea creştină pentru familie,
sexualitate şi moarte.
Popoarele care au pătruns în Galia erau obsedate de
supravieţuire: legea celui mai puternic, puritatea mamei şi a soţiei.
Evelyne Patlagean
5. Bizanţ, secolele X-XI
Prezentul eseu lămureşte anii 900-1060, apogeul secolului X,
virajul spre modernitate.
Teritoriul şi istoria Bizanţului, secolele IX-XI
Constantinopolul este cel mai mare oraş al imperiului şi al
creştinătăţii.
În peninsula Muntelui Athos viaţa monastică se naşte la
sfârşitul secolului IX şi se organizează în secolul X.
Civilizaţia bizantină dispare treptat în sec XI, odată cu
angajarea de mercenari şi apariţia turcilor.
Baza societăţii şi activităţii productive este ţara,
populată de ţărani.
Are loc o reînviere urbană – sec X este caracterizat prin
avântul marelui comerţ cu mirodenii şi mătăsuri, blănuri şi sclavi.
Biserica bizantină a depăşit o criză hotărâtoare în secolul
IX, când cultul icoanelor a fost restaurat definitiv.
Izvoare
Vieţile sfinţilor, scrisori, culegeri de speţe juridice.
Spaţiul privat
Casa laică
Casa a fost desemnată cu doi termeni greceşti: oikos –
grupul care locuieşte şi munceşte în ea; oikia – clădirea.
Oikos este spaţiu şi grup uman, învăluie o realitate
lăuntrică, despărţită, închisă.
Servitorii nu se deosebesc de ceea ce numim noi astăzi
familie.
În casă, buna-cuviinţă cere ca femeile şi fetele să fie
despărţite cu stricteţe de cei ce vin din afară.
Aşezăminte monastice
Mănăstirea este un oikos, precum şi un lăcaş de odihnă
(hesychia).
Ca şi “casa” militară, “casa monastică este însărcinată cu
servicii recunoscute de utilitate publică şi înzestrată cu privilegii fiscale
şi cu venituri de provenienţă diferită.
Mănăstirea privată, trăsătură fundamentală a societăţii
bizantine din acea vreme, îndeplineşte funcţiile de mormânt şi de comemorare
familială.
Eul şi ceilalţi ai săi
Rubedenia şi opţiunile ei
Putem defini istoria socială a Bizanţului ca o dialectică
între rubedenie şi stat.
Scopul urmărit de toate rubedeniile este extinderea maximă a
reţelei de solidaritate.
Există o teamă obsedantă de legăturile sexuale incestuoase.
Filiaţiunea adoptivă apare rareori în practică.
Eunucii constituiau mai degrabă o a treia specie în care,
fiirea fiind complet abolită, subzistă doar cultura.
Alegerea soţului e făcută de părinţi sau o rudă. Vârsta
consimţământului fetei este stabilită la 12 ani.
Cuplu, familie, sentimente
Căsătoria este unica soluţie pentru cei ce nu puteau atinge
nivelul superior al virginităţii sau al castităţii.
Deşi condamnată de Biserică, ţinerea de “concubine” este
probabil frecventă.
Destrăbălarea femeii este definită de criterii precise din
care decurg motivele de repudiere.
Frăţia monastică, paternitatea spirituală
rubedenia monahală
“Frăţia” se primeneşte şi se extinde prin adeziuni
individuale voite în principiu, adesea însă impure când este vorba de copii,
soţii izgonite sau de cei care nu au avut noroc în jocul politic.
“Părintele spiritual” al mănăstirii constituie legătura
solidă dintre societate şi mănăstire. Este întotdeauna călugăr-preot
(hieromonachos).
Simeon Teologul cel Nou a fost castrat.
Prietenii
dorul = “pathos” (gr.)
Eul şi el însuşi
Conştiinţa trupului
Spusele bărbaţilor despre trupul lor par lipsite de orice
pudoare.
Puritanismul ereticilor bogomili, moştenitorii unei lungi
tradiţii de reprobare radicală a trupului şi de respingere a instituţiei
ecleziastice.
Imaginarul
Eul bizantin este foarte atent la vise, care ocupă un loc
însemnat în experienţa de zi cu zi.
Femeilor le era oferită literatura moralizatoare, dar nu
aveau acces la cultura clasică.
Viaţa din afară
Doar vânătorul şi ascetul întreţin cu peisajul o legătură în
care singuraticul şi neştiutorul de carte dobândesc o valoare pozitivă.
Sensul vânătorii este eroizarea vânătorului prin izbânda sa.
Din ziua în care sfinţenia creştină pusese la punct modelul
său antic (sec. IV), pustiul (eremos) era locul unde îşi repurta ea izbânda,
trecând peste mortificarea trupului, renunţarea la civilizaţie şi lupta
împotriva demonilor.
În sec. IX-X, situaţia s-a schimbat. Străvechiului şi
venerabilului model al luptei spirituale în natura sălbatică i se substituie
virtuţile mănăstireşti, mai cu seamă ascultarea.
Crezul particular
Practicile evlavioase
Rolul liturgic jucat de suveran precum şi intervenţia pe
care puterea o cere monahilor aparţin domeniului public.
Imperiul întreg se închină în mod public lui Hristos-rege,
Mariei, ocrotitoare a armatei, Sfântului Mihail, războinic şi conducătorul
sufletesc în lumea de apoi.
Demoni şi gândire neorganizată
Demonii
Puritanismul ereticilor bogomili, moştenitorii unei lungi
tradiţii de reprobare radicală a trupului şi de respingere a instituţiei
ecleziastice.
Imaginarul
Eul bizantin este foarte atent la vise, care ocupă un loc
însemnat în experienţa de zi cu zi.
Femeilor le era oferită literatura moralizatoare, dar nu
aveau acces la cultura clasică.
Viaţa din afară
Doar vânătorul şi ascetul întreţin cu peisajul o legătură în
care singuraticul şi neştiutorul de carte dobândesc o valoare pozitivă.
Sensul vânătorii este eroizarea vânătorului prin izbânda sa.
Din ziua în care sfinţenia creştină pusese la punct modelul
său antic (sec IV), pustiul (eremos) era locul unde îşi repurta ea izbânde,
trecând peste mortificarea trupului, renunţarea la civilizaţie şi lupta
împotriva demonilor.
În sec IX-X, situaţia s-a schimbat. Străvechiului şi
venerabilului model al luptei spirituale în natura sălbatică i se substituie
virtuţile mănăstireşti, mai cu seamă ascultarea.
Crezul particular
Practicile evlavioase
Rolul liturgic jucat de suveran precum şi intervenţia pe
care puterea o cere monahilor aparţine domeniului public.
Imperiul întreg se închină în mod public lui Hristos-rege,
Mariei, ocrotitoare a armatei, sfântul Mihail, războinic şi conducătorul
sufletesc în lumea de apoi.
Demoni şi gândire neorganizată
Demonii sunt pretutindeni, dar mai ales în locurile pustii,
în mine şi în apă. Adesea au un nume, un lăcaş, o competenţă bine definită şi
un trup (asemenea îngerilor).
Diverse experienţe religioase
Bogomilii:
- consideră că bisericile sunt “case comune”
- botezul nu este decât apă şi ulei, euharistia – pâine şi
vin
- nu recunosc sacerdoţiu
- nu recunosc sfinţenia
- nu se închină la cruce
- practică spovedania mutuală
- uneori se călugăresc sau participă la ritualurile
religioase, dar asta pentru a se deghiza mai bine.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire