De la Imperiul Roman la anul o mie
Paul Veyne
1. Imperiul Roman
De la pântecele matern la testament
Aceptat sau expus
După naştere, copilul trebuia recunoscut de tată, numai aşa
putând face parte din familie. Romanii îşi abandonau cu mare uşurinţă copiii
(spre deosebire de egipteni, germane şi evrei, care-I creşteau pe toţi), fie
pentru că erau fete, fie pentru că nu-şi permiteau să-i crească, fie pentru că
bănuiau infidelitatea soţiei, fie pentru malformaţii evidente.
Bogaţii căutau ca cei abandonaţi să nu trăiască, săracii
dimpotrivă.
Conceptul de legătură de sânge nu exista la Roma. Dacă un
copil nu era primit în familie, rămânea irevocabil în afara ei. Dimpotrivă, cel
adoptat era membru cu drepturi depline.
Natalitate şi contracepţie
Avortul şi practicile contraceptive erau obişnuite. Familiile
cu trei copii erau considerate că şi-au făcut datoria.
Educaţia
Copilul era de regulă încredinţat unei doici. Tot doica făcea
educaţia băieţilor până la pubertate, împreună cu un pedagog.
Educaţia era bazată pe puterea de a rezista viciului.
Temelia omului era puterea de rezistenţă. Severitatea căleşte caracterul.
“Or, după cum vom vedea mai departe, la Roma minţile erau pătrunse
de o doctrină a bunului-simţ care condamna mersul lumii ca decadent şi
pervertit; moralitatea, se zicea, constă mai puţin în a îndrăgi virtutea şi
a-şi face din ea un obicei, decât în a avea puterea de a rezista viciului;
temelia omului era deci puterea de rezistenţă. În teorie, educaţia avea drept
scop călirea caracterului cât mai era timp, pentru ca indivizii, odată adulţi,
să poată rezista microbului luxului şi decadenţei pe care viciul timpului îl
propagă pretutindeni; tot aşa îi silim pe adolescenţi să practice sporturi
deoarece ştim prea bine că îşi vor petrece viaţa într-un birou. Practic,
contrariul moliciunii este activitatea, industria, ea oţeleşte muşchii
caracterului, în timp ce moliciunea îi atrofiază; Tacit, de pildă, vorbeşte de
un senator “dintr-o familie plebee, dar foarte veche şi respectată; el trezea
simpatia printr-un caracter mai mult blajin decât energici, deşi tatăl lui îl
crescuse cu severitate”. (Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii
private, vol. 1)
Adopţiunea
Adopţiunea deschidea drumul spre moştenire sau spre cariere
rezervate anumitor pături sociale.
Şcoala
Anumiţi oameni erau alfabetizaţi, dar nu se încumetau să
redacteze un document public, un contract. Se adresau unui scriitor public
(notarius). După doisprezece ani, băieţii din familiile înstărite îşi continuau
studiile cu autorii clasici şi mitologia. Fetele de regulă se măritau. La
paisprezece ani o fată era considerată adultă.
Nu se făcea şcoală în sensul de educaţie folositoare, sau
pentru a-l adapta pe om societăţii. Se făceau materii prestigioase, mai cu
seamă retorica.
Romanii nu se considerau culţi dacă nu învăţau greaca. În
schimb, grecii nu se sinchiseau de latină şi ignorau complet autorii latini.
Spre sfârşitul antichităţii vor pune mâna să înveţe latină ca să facă o carieră
în administraţie.
“Cu totul excepţională în istorie este o educaţie care să
pregătească un copil pentru viaţă şi să fie o imagine redusă sau embrionară a
societăţii; de cele mai multe ori, istoria educării este cea a ideilor ce şi
le-a făcut omul despre copii şi nu poate fi explicată prin funcţia socială a
educaţiei.” (Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, vol. 1)
Adolescenţa
La paisprezece ani micul roman nu mai era considerat copil.
La 16-17 ani putea allege o carieră public sau militară. Nu există “majorat”
legal. Maturitatea depinde de la individ la individ.
Şcoala predă chestiuni “clasice”, de fapt, chestiuni uşor de
predate. Retorica se transform într-o doctrină care poate fi dată “mură în
gură”. Elocinţa este foarte populară şi deschide uşi. Strălucirea literară a
discursurilor de la tribună şi din barou aduce prestigiu.
Tinereţea trece
Dacă pentru băieţi pubertatea şi iniţierea sexuală sunt
sinonime, virginitatea fetelor rămâne sacrosanctă. Grupurile de tineri se
bucurau, până la căsătorie, de foarte multe libertăţi, inclusiv sexuale.
Moralitatea nouă (Marc Aureliu) laudă însă abstinenţa
tânărului.
Uciderea tatălui
Majoratul face ca trecerea la vârsta virilă să nu mai fie un
fapt fizic recunoscut de dreptul cutumiar, ci o ficţiune juridică. Majoratul se
stabileşte la 25 de ani pentru a evita supraîndatorarea tinerilor de neam care
se împrumutau cu camătă în contul moştenirii viitoare.
Tânăr sau nu, căsătorit sau nu, romanul nu devenea pater
familias înainte de moartea tatălui său. Câtă vreme părintele este în viaţă,
tânărul nu poate iscăli niciun contract, nu poate elibera niciun sclav, nu-şi
poate face testamentul.
Nu exista dreptul de primogenitură, dar autoritatea fraţilor
mai mari era recunoscută.
Testament
Paricidul era destul de frecvent şi explicabil.
Testamentul se citea public. Se puteau lăsa legate oricui
(de exemplu, marilor scriitori ai epocii).
Singurii bărbaţi deplini dintre romani sunt aşadar cetăţenii
liberi care, orfani sau emancipaţi, sunt “pater familias”, indiferent dacă sunt
sau nu căsătoriţi, şi posedă un patrimoniu.
Căsătoria
Sclavilor le era interzisă căsătoria, instituţie privată.
Cum ştim dacă cineva este căsătorit?
La romani căsătoria era un act privat, care nu trebuia sancţionat
de niciun funcţionar public. Este un act nescris, cu excepţia actului dotal, în
cazul în care mireasa are zestre. Căsătoria putea fi recunoscută ca atare de
către un judecător doar după gesturi formale care indicau intenţia de a se
căsători.
Divorţul era şi el strict privat. Ajungea ca unul dintre cei
doi soţi să plece cu intenţia de divorţ. Copiii însă rămâneau cu tatăl în cazul
în care pleca mama.
Cum căsătoria nu era consemnată nicăieri (nici divorţul),
martorii erau adesea singurii care o puteau certifica, în afara soţilor.
Monogamia şi cuplul
Atât în căsătorie, cât şi în concubinaj, domneşte monogamia.
Morala civică: a te căsători constituie una din îndatoririle
cetăţeanului.
Morala cuplului: cine îşi propune să fie un om bun şi
integru nu face dragoste decât pentru a zămisli copii; căsătoria nu este făcută
pentru plăceri amoroase.
Căsnicia ca îndatorire de îndeplinit
Un cenzor spunea: “Căsătoria este un izvor de griji, o ştim
cu toţii; totuşi civismul cere să ne căsătorim.”
Aşadar, căsătoria era o opţiune, cu acelaşi titlu ca şi
cariera militară, sau cariera publică. Soţia era una dintre persoanele casei,
din care fac parte fiii, sclavii eliberaţi, clienţii şi sclavii. Nu era
consultată la nicio decizie.
“Femeia este un copil mare de care trebuie să ţii seama din
pricina zestrei şi a nobilului său părinte.”
(p. 50)
Falsa naştere a cuplului
Morala veche cerea soţilor să aibă copii, să vadă de casă.
Mai exista o îndatorire facultativă: un cuplu unit. Realitatea căsniciei nu se
contopea cu reuşita cuplului.
Iluzia cea nouă
Înţelegerea dintre soţi este ridicată în slăvi acolo unde
este constatată, ea nu este stabilită drept normă a cărei realizare ar fi
presupusă de instituţie. Treptat, soţia intră în rândul prietenii, apoi apare
dragostea conjugală.
Soţi neprihăniţi
Adulterul este privit ca şi furtul: un bărbat fură femeia
altui bărbat.
Atât stoicii cât şi primii creştini spun: “Să faceţi
dragoste doar pentru a avea copii.”
Sclavii
Sclavul este o fiinţă omenească
Romanii trăiau cu frica de sclavi în sân. Orice s-ar spune,
sclavul nu era privit ca un obiect. I se impunea o datorie morală: să fie un
sclav bun, să se arate devotat. Concomitent, era şi un bun material,
proprietatea stăpânului. Un sclav este o fiinţă subumană prin soarta lui şi nu
prin accident. Stăpânul îşi va “iubi” sclavul, căci nu există stăpân să nu-şi
iubească câinele.
“Sclavia antică era o stranie relaţie juridică, determinând
simţăminte banale de dependenţă şi autoritate personală, relaţii afective şi
puţin anonime.” (p. 60)
Sclavia nu a fost doar o relaţie de productivitate. Unii
dintre sclavi au ajuns mai bogaţi şi mai puternici decât majoritatea oamenilor
liberi.
Mulţi sclavi proveneau din copiii expuşi la temple sau lângă
gunoaie. Mulţi adulţi se vindeau ei înşişi ca sclavi pentru a nu muri de foame.
Bogatul Palas, descendent al unei familii nobile, s-a vândut ca sclav pentru a
ajunge administratorul unei doamne din familia imperială şi a devenit, în cele
din urmă, ministrul finanţelor şi eminenţa cenuşie a împăratului Claudiu.
Adevărata natură a sclaviei
În imperiu, miniştrii şi ceilalţi funcţionari erau sclavi.
Totuşi, sclavagismul nu este o trăsătură esenţială a Antichităţii romane.
Sclavia este doar una dintre relaţiile de producţie agricole, împreună cu
arenda în parte şi salarizarea. Unele provincii (Egiptul) aproape nu cunosc
sclavia rurală.
În Italia, sclavii alcătuiau un sfert din mâna de lucru
rurală din Italia.
Pentru unii, condiţia de sclav era felul obişnuit de a intra
în slujba unui personaj simandicos şi de a-şi asigura o situaţie stabilă
(arhitecţi, gramaticieni, cântăreţi, actori). Mai curând sau mai târziu,
stăpânul tot îi va elibera.
De regulă urmaşul unui medic roman era un sclav pe care
acesta l-a instruit şi apoi eliberat.
Sclavia este extra-economică şi nu constituie o simplă
categorie juridică. Fapt de neînţeles în ochii unui om modern, este o
discriminare socială neîntemeiată pe raţionalitatea banului.
Jean-Claude Passeron spunea că poate exista o ierarhie
vădită prin semne ale stimei, care nu are nimic comun cu averea sau puterea:
sclavia, rasismul, nobleţea.
Sclavia este incontestabilă
Sclavii pentru care stăpânul hotăra că vor face negustorie,
primeau un patrimoniu, numit peculiu, şi se bucurau de autonomie financiară
deplină, putând semna contracte, putând chiar să apară la tribunal ca martori.
Sclavii puteau fi torturaţi, oamenii liberi nu.
Deoarece nu poate exista niciun echivoc între libertate şi
sclavie, dreptul roman a creat o regulă: “favoarea pentru libertate”. În
cazurile îndoielnice, judecătorul trebuia să hotărască în favoarea prezumţiei
de libertate. De exemplu, dacă este îndoielnică interpretarea unui testament
prin care defunctul pare a-şi fi eliberat sclavii, se va opta pentru
interpretarea cea mai favorabilă: eliberarea.
Umanitarismul nu constă în a-i elibera pe toţi sclavii, ci a
se purta ca un stăpân bun.
Sclavia, stare de fapt evidentă
Atitudinea care îi făcea pe sclavi să sufere cât mai puţin
era aceea de a-şi îndrăgi stăpânul. Îi luau partea şi-i apărau viaţa şi onoarea
nepregetat.
Eliberându-şi sclavii, nimeni nu tăgăduia legitimitatea
sclaviei. A elibera sclavii este un merit, dar nu o îndatorire.
Cele două feţe ale stăpânului
Deasupra severităţilor particulare pluteşte indulgenţa
universală a clasei stăpânilor. Îngăduinţa era un merit personal, după cum
cruzimea împotriva sclavilor era o culpă personală.
Treptat, sub înrâurirea stoicismului, sclavagismul se
umanizează.
Pe deasupra, şi morală
La un momen dat, spre anul 200, sclavii se pot căsători.
Sclavii care alcătuiesc o familie se vând doar împreună.
Serviabilitatea din partea unui om liber este o infamie. Din
partea unui libert, este semnul unei legitime recunoştinţe. Din partea unui
sclav nu este decât datoria lui.
Familia şi liberţii casei
Legenda familiei romane
Familia era alcătuită nu doar din rude de sânge, ci şi din
servitorii sclavi, din foştii sclavi deveniţi liberţi, la care se adaugă
clienţii. Şeful ei indiscutabil este “pater familias”, proprietar al unui
patrimoniu, stăpânul unor sclavi, patronul unor liberţi şi clienţi.
Doamna
Unii soţi lăsau gospodăria la cheremul soţiei.
Sclavii erau omniprezenţi, inclusiv în dormitor.
Femeile nu erau cu nimic inferioare bărbaţilor în ceea ce
priveşte capacitatea de testare şi dreptul succesoral.
Văduve, fecioare, concubine
Văduva bogată se va recăsători sau îşi va alege un amant.
Legătura aceasta, uneori mascată din decenţă de o promisiune de căsătorie, era
adesea cunoscută şi aproape mărturisită. Amanţii trebuiau să aibă grijă să le mulţumească
în pat, spre teribila indignare a filosofilor.
Opinia publică devenise îngăduitoare în privinţa legăturii
trainice şi exclusive cu o concubină, inferioritatea socială a femeii fiind
singura piedică în calea unei căsătorii legale. De fapt, concubinajul era o
căsătorie ce nu se putea înfăptui.
Concubinajul nu avea urmări juridice. Copiii sunt liberi dar
poartă numele mamei.
Bastarzi neluaţi în seamă
Sclavele erau adesea folosite sexual. Printre copiii născuţi
din servitoare şi care îmbogăţeau turma de sclavi, stăpânul putea crede că unii
erau ai lui. Micuţul sclav însă nu era niciodată recunoscut ca fiu.
Într-o epocă în care jucăriile cele mai apreciate erau vii
(păsări, câini, iepuri), oamenii ţineau adesea un copil în casă care nu era al
lor (găsit, uneori).
Infernul familial al liberţilor
Stăpânul i-a făcut un copil servitoarei. Presupunând că o
eliberează pe mamă, copilul născut dintr-o sclavă va fi sclavul tatălui său.
Dar dacă îl eliberează pe noul-născut? Micul libert îl va avea pe tatăl său
drept patron. Ş.a.m.d.
Copiii făcuţi de stăpân cu o sclavă nu pot fi înfiaţi de
acesta.
Infernul social al liberţilor
Situaţia lor era marcată de o mare nesiguranţă privitoare la
locul lor adevărat în societate. Pot fi bogaţi, sunt în continuare semi-cetăţeni,
îi pot doar imita pe stăpânii de sclavi.
Nu sunt o clasă socială, doar un grup tranzitoriu, pentru că
fiii lor sunt cetăţeni sută la sută.
Romanii erau sfâşiaţi între concepţia lor civică despre
societate şi concepţia despre o societate întemeiată pe o legătură de
fidelitate de la om la om.
Clientela
Libertul are faţă de fostul său stăpân, devenit între timp
patronul său, îndatoriri de pietate. Puterea patronului nu-l mai poate
constrânge pe sclavul de ieri în niciun fel, dar totuşi dăinuie.
Un client este un om liber care vine să-şi aducă omagiul
capului de familie şi se proclamă cu mândrie clientul acestuia. Probabil că
“prieten” este sinonimul măgulitor al cuvântului “client”.
Ritul salutării de dimineaţă.
Autoritatea morală
Familia exercita o putere materială şi morală asupra celor
care o alcătuiau, precum şi asupra celor din jur.
Bogăţia şi autoritatea asupra unui cerc echivala cu o
calificare politică.
Cine purta un nume glorios avea datoria de a fi prezent în
tot ceea ce îi priveşte pe oameni şi să joace un rol onorific important.
Italia este imperiul clientelei.
Acolo unde viaţa publică era privată
Dacă este surghiunit, romanul pierde: patrimoniul, soţia şi
copiii, clienţii şi “onorurile”.
Cooptarea
În cetăţi, ca şi în Roma, puterea aparţine în mod legitim
elitei domnitoare, care se distingea prin marile ei bogăţii. Averea nu este
totuşi singurul criteriu pentru a accede în rândurile elitei.
Funcţiile publice erau considerate ca nişte demnităţi
particulare, iar numai printr-o legătură de fidelitate particulară avea cineva
acces la acele demnităţi.
Funcţionarul integru este o ciudăţenie a Occidentului
modern. La Roma, toţi subalternii sunt jefuiţi de şeful lor, ca şi în imperiul
turc sau imperiul chinezesc, unde nu mişca nimic fără bacşiş.
Imperiul bacşişului
Pentru cel mai neînsemnat serviciu, orice funcţionar trebuia
mituit. Bacşişurilor li se adăugau extorcările făcute de marii şefi. Calea de
îmbogăţire guvernatorilor era jefuirea ţinuturilor pe care le administrau.
Până în secolul trecut, a face avere guvernând era un lucru
cinstit. Vechile sisteme administrative nu au, în afară de denumirea lor, nimic
comun cu ceea ce numim noi adminstraţie: timp de câteva milenii, suveranii s-au
folosit de o mafie pentru a smulge impozite sau a reduce poporul la tăcere.
Omul nu era servitorul statului; el aducea servicii statului şi se servea şi pe
sine.
“Demnitatea”
Virtutea demnităţii nu era respectabilitatea, ci un ideal de
glorie.
Cele două clientele
Clasa stăpânitoare nu vrea să coopteze atât cârmuitori
competenţi, cât oameni care să-i arate ca într-o oglindă toate însuşirile
particulare pe care le preţuieşte la sine: belşug, educaţie, autoritate
firească.
Cooptarea este principiul de care depind în mod tacit şi
intrarea în clasa conducătoare, şi promovările în funcţie.
Există două feluri de clientelă: ba are clientul nevoie de
un patron, ba aleargă patronul după un client pentru renumele său.
“Clientelă” şi “patronat” sunt cuvinte folosite de romani
pentru a desemna legăturile cele mai diverse.
Nici legea, nici tradiţia nu trăgeau o linie de despărţire
precisă între viaţa publică şi cea particulară.
Nobleţea de funcţie
În virtutea confuziei dintre domeniul public şi privat, un
om era desemnat prin locul ce-l ocupa în spaţiul civic, prin titlurile şi
demnităţile lui politice sau municipale, atunci când le avea: acestea făceau
parte din identitatea sa, ca la noi gradul ce rămâne legat de numele unui
ofiţer sau ca titlurile de nobleţe.
Funcţiile publice municipale şi cu atât mai mult cele senatoriale
erau accesibile numai familiilor bogate. Însă acest privilegiu era concomitent
o îndatorire. Fiecare demnitate publică îl costa foarte scump pe cel care era
astfel cinstit pentru toată viaţa: confuzia dintre fondurile publice şi cele
private se făcea şi-ntr-un sens şi-n celălalt. Cine era numit pretor sau consul
trebuia să cheltuiască enorm din banii lui pentru a oferi ceva poporului roman.
Evergetism
Chiar şi în cea mai umilă cetate a imperiului, majoritatea
edificiilor publice au fost ridicate din banii lor de către notabilităţile
locale.
Această dăruire izvora şi din generozitate, şi din obligaţii
publice.
Multe funcţii constau în a plăti mai degrabă decât a cârmui.
Cei care le exercitau puteau să şi le treacă pe piatra de mormânt.
Concetăţenilor li se ofereau plăceri din civism, iar cetăţii
edificii din ostentaţie.
Civism nobiliar
Devotamentul bogaţilor faţă de cetate se vădea cel mai bine
în cheltuielile de agrement.
Evergetismul nu seamănă cu nimic
Evergetismul este o artă heraldică, nu se explică prin
interesul de clasă, ci printr-un spirit nobiliar care înmulţeşte edificiile
publice şi statuile onorifice care cântă gloria unei dinastii şi purced
dintr-un univers imaginar al nobilimii.
Puterea politică se vlăguia de îndată ce încerca să se întindă
de la oraş la sate, acolo unde unii creştini ca Sfântul Ciprian se vor ascunde
în timp de prigoană.
Imperiul este o epocă de stabilitate nobiliară.
Evergetismul consta în monumentalizare şi teatralizare.
“Muncă” şi timp liber
Lăudabil “farniente”
Economia romană cuprindea un sector important în care munca
era efectuată de sclavi; exista şi temniţa pentru datornici, în care creditorul
îl închidea pe debitor împreună cu soţia şi copiii pentru ca ei să-şi achite
datoria prin muncă. Mai era şi un sector de stat, unde condamnaţii, sclavii
Fiscului, munceau pentru a-şi plăti impozitele. Sectorul principal însă rămânea
liber din punct de vedere juridic.
Antichitatea a fost epoca în care inactivitatea trecea drept
merit.
Bogăţia înseamnă virtute
Deosebirea dintre grupurile sociale este valorizată în
funcţie de stima ce o inspiră sursa lor de câştig.
După Aristotel, numai oamenii care nu muncesc sunt, din
punct de vedere moral, în conformitate cu idealul omenesc şi merită să fie sută
la sută cetăţeni.
Cei săraci erau consideraţi moralmente inferiori.
Lupta de clasă
Ideile antice despre muncă nu erau atât idei cât valorizări,
pozitive pentru cei care deţineau puterea, negative pentru cei umili.
Devalorizarea aproape generală a comerţului de-a lungul
istoriei până la revoluţia industrială din secolul al XIX-lea.
Devalorizarea bogăţiei care nu era funciară este de fapt
respingerea parvenitului. Pământul era investiţia universală. Comerţul era un
mod de a dobândi avere; pământul era averea.
Ce înseamnă a munci?
Toate meseriile sunt sordide, dar profesiile liberale (cum
ar fi medicina şi arhitectura) sunt onorabile.
Filozofii, retorii, muzicienii, gramaticienii nu muncesc.
Cei care se ocupă de treburile cetăţii nu muncesc nici ei.
Judecăţi formulate din afară
Antichitatea condamna câştigul din comerţ, rod al viciului
lăcomiei, dar îi lăuda pe nobilii care se pricepeau să se îmbogăţească pe orice
cale, inclusiv prin negoţ, şi îi dispreţuia pe negustorii de meserie, în timp
ce îi privea pe nobili ca pe oameni politici sau liberi de orice constrângere
materială.
Lauda muncii
Cine face parte dintr-o clasă conducătoare este nevoit să
aprecieze munca poporului, folositoare cetăţii.
Isocrate: “Sărăcia se naşte din lene şi crima din sărăcie.”
În capitală, politica cuprindea două domenii: unul avea în
vedere securitatea sau puterea aparatului de stat, care trebuia salvată sau
mărită în pofida tuturor greutăţilor politicii interne şi externe; al doilea
era cura: împăratul juca rolul unui “curator” sau tutore al întregii societăţi
romane, sau al unei părţi a ei; el menţinea într-o situaţie prosperă starea de
lucruri tradiţională, aşa cum un tutore menţine, fără a o răvăşi, averea
pupilului său.
Dispreţul estet
Cam patru cincimi munceau pământul (plugari, pescari,
păstori sclavi sau liberi).
Sculptura de gen ce decora casele frumoase şi grădinile
înfăţişa în mod pitoresc tipuri populare tradiţionale: Bătrânul Pescar,
Plugarul, Grădinarul, Beţivana bătrână... Bătrâneţea şi sărăcia alcătuiesc doar
un spectacol pentru un estetism supărător şi superficial.
Patrimoniul
Lauda îmbogăţirii
În economia antică, patrimoniul joacă un rol la fel de
important ca şi firma şi societatea anonimă în vremea noastră.
Cuvântul cheie este afacerism nobil.
La romani, actorii economici erau chiar persoanele
particualare, capii de familie.
A şti sa aduni era o virtute nobilă.
O clasă neclasabilă
Singurii care muncesc sunt cei cu origine umilă; persoanele
de condiţie bună au, în toate domeniile, o activitate de conducere numită
“cura” sau “guvernare”.
Antreprenori
O economie patrimonială este o economie neprofesionalizată
în întregime.
Afacerism nobil
Aristocraţii, remarcabili prin cultura şi interesul lor
pentru doctrinele de înţelepciune, aveau pasiunea banului.
Bunurile se vindeau la licitaţie. Camăta făcea parte din
viaţa de toate zilele a oricui.
Alte mijloace de îmbogăţire
Obţinerea unui legat sau a unei moşteniri.
Romanii trec drept născocitorii dreptului; într-adevăr, au
scris multe şi remarcabile tratate de drept; cunoaşterea şi practicarea
arcanelor şi tertipurilor dreptului civil le făceau măgulitoare şi delectabile;
erau cultură, un sport, un motiv de mândrie naţională.
Pământul
Proprietatea funciară este infinit mai importantă decât
agricultura.
Pe de o parte era agricultura, pe de alta tot restul. Marea
majoritate a populaţiei lucra pământul pentru a-şi asigura supravieţuirea şi pe
cea a puţinilor necultivatori.
Pământul este totodată rezerva de bogăţie, sursa
supravieţuirii şi a schimburilor.
Investiţii
Oricare ar fi organizarea întreprinderii patrimoniale,
proprietarul trebuie să o conducă asemenea unui “părinte bun”.
Singura îndatorire a unui tutore este să-i remită pupilului
un patrimoniu neciuntit. Idealul unui “pater familias” este să-şi mărească
patrimoniul.
Mentalitatea afaceristă
Raţionalitatea patrimonială se mulţumea să lase intactă,
dacă nu chiar mărită, o avere moştenită de la strămoşi.
Pasiunea romanilor pentru câştig este o trăsătură etnică
originală care îi deosebeşte de multe popoare.
Un roman bogat avea sufletul unui om de afaceri şi se
pricepea grozav să se îmbogăţească.
Roma adăpostea o mulţime de intelectuali elini pe care cei
romani erau geloşi, în vreme ce oraşele Mitilene sau Smirna erau invadate de
afacerişti italieni pe care grecii aveau motive serioase să-i urască.
Cenzuri şi utopii
Expresia explicită a statutului
Idealul persoanei particulare: un bărbat, liber şi născut
liber, bogat, stăpân pe o avere făcută de mult, om de afaceri binecrescut şi
chiar cult, exercitând o demnitate publică.
Individualismul dreptului
Dreptul de divorţ este acelaşi pentru ambele sexe,
proprietatea poate fi alienată după plac, testatorul dispune de o libertate
foarte mare. Dreptul de a-şi schimba domiciliul şi întreprinderea economică nu
este tăgăduit. Păcatele sexuale, inclusiv în cazul femeilor, sunt privite cu o
îngăduinţă zâmbitoare.
“Privat”, în opoziţie cu “public”, califică ceea ce un
individ are dreptul să facă fără a-şi încălca îndatoririle şi a necinsti
comportarea unui om exercitând o funcţie publică.
Unii împăraţi s-au străduit să îndrepte moravurile prin
decrete.
Oare exista dreptul roman?
Mai curând verbală decât conceptuală, dar şi mai puţin
deductivă, tehnicitatea acestui drept le oferea profesioniştilor prilejul să se
dedea unor exerciţii de virtuozitate.
Puterea publică organiza vendetta particulară în loc de a i
se substitui.
Dreptul este o strategie, dar şi una din materiile vechii
culturi romane; cine recurge la calea judiciară, urmând dreptul civil prin cele
mai docte meandre ale lui, dă dovadă de comportament rafinat.
Publicitatea făcută mormântului
Se presupune că un roman nu dispunea de intimitate
personală.
Mormântul cu epitaf era adresat trecătorilor.
Cenzura opiniei publice
Cenzura colectivă a comportamentului particular se făcea
auzită pretutindeni, şi pretutindeni erau reamintite regulile; în atmosferă
pluteau chemări la ordine şi voinţa de a fi respectuos.
Trecutul, oricât de dubios, era răscolit în mod brutal; se
făcea uz de orice pentru a opune viciului virtutea.
Conştiinţa colectivă comenta viaţa fiecăruia fără pic de
pudoare: nu era bârfă, ci o legitimă cenzură numită reprehensio.
Opinia clasei conducătoare se crede îndreptăţită să
controleze viaţa privată a membrilor săi, în interesul tuturor. Dacă se
sfidează această opinie, ea va fi răzbunată de apărători ironici: cântece
insultătoare şi anonime mergeau din gură în gură (carmen famosum), pamflete
(libelli) circulau pe seama vinovatului, acoperindu-l cu insulte obscene şi
sarcasme spre a-i dovedi că nu el este cel mai puternic.
Înăuntrul clasei săpânitoare nu există complicitate întru
tăcere; neregulile particulare şi publice sunt expuse privirilor poporului.
Autoritatea morală
Un senator nu este un om ca toţi oamenii: tot ce spune este
public şi demn de crezare; el judecă faptele publice şi particulare ale
egalilor săi după cum la noi diplomaţii şi generalii sancţionează, în memoriile
lor, meritele şi greşelile publice şi particulare ale foştilor cârmuitori.
Un senator arăta ce trai se cuvenea să ducă un cetăţean demn
de acest nume.
Fiecare nobil trebuie să arate gravitate, întrucât este un
om cu pondere (gravis); nu glumeşte în public: ar părea un măscărici.
Înţelepciunea populară
Omul din popor dădea copiilor lui lecţii teoretice
anticipând greşelile unuia şi făcând un diptic al binelui şi răului, precum şi
al nesăbuinţei şi circumspecţiei în viaţa privată.
Un om din popor trebuie să se ferească la fel de bine de
nechibzuinţă, ca şi de imoralitate.
Moliciunea
În afara înţelepciunii populare, Roma avea doctrine orale,
“bun-simţuri” comune tuturor claselor societăţii, atât de cuprinzătoare încât
se aplică la toate problemele posibile; erau aşadar adevărate filosofiei, în
genul marxismului sau psihanalizei, care sunt cele mai de seamă “bun-simţuri”
ale Apusului astăzi.
O defecţiune fundamentală care practic îi afecta pe toţi
oamenii: moliciunea sau, poate, înclinaţia către exces.
Se spune că moliciunea vizibilă (inflexiuni femeieşti ale
vocii, gesturi fandosite, un mers molatec) este simptomul unei moliciuni mai
adânci, a unei debilităţi a întregului caracter, prada tuturor viciilor.
Împotriva moliciunii se luptă pornind de la trândăvia din care provine.
Excesul
Oamenii sunt smintiţi: un fel de megalomanie îi incită să
râvnească la mai mult decât este firesc şi folositor, de unde ambiţia şi setea
de câştig, mumele luxului, conflictelor şi decăderii.
Excesul cel mai răspândit este setea de îmbogăţire.
Plăceri şi excese
Idealul liberal
Politeţea era o îndatorire impusă de educaţie.
Nimic nu era mai străin decât stilul familial al legăturii
dintre om şi Dumnezeu în creştinism; dragostea filială faţă de tată le părea
desigur păgânilor a fi o intimitate uşor respingătoare şi slugarnic de umilă;
fără îndoială li se părea plebee.
Idealul urban
Notabilităţile nu petrec la ţară decât lunile calde ale verii.
Nu cunosc natura decât sub forma parcurilor şi a grădinilor, la care se adaugă
vânătoarea. Nu se simt în elementul lor decât la oraş. Zidurile lui creează
iluziile unei case colective.
Banchete
Banchetul este o ceremonie de sociabilitate.
În prima parte a banchetului se mânca, în a doua se bea.
Banchetul este locul unde se vor dezvolta idei generale,
subiecte alese şi recapitulări de amintiri personale.
A existat chiar un gen literar, al “banchetului” – în care
oameni de cultură, filosofi sau erudiţi tratează subiecte foarte dificile.
Confrerii
Poporul avea cârciuma şi “colegiile”, deci confreriile.
Acestea din urmă erau nuclee de putere care inspirau teamă. În principiu,
“colegiile” erau asociaţii particulare libere la care aderau nesiliţi de nimeni
oameni liberi şi sclavi care aveau aceeaşi meserie sau voiau să se închine
aceleiaşi zeităţi.
Ideologia bahică
Zeu al plăcerii şi al sociabilităţii.
Sărbătoare şi religie
Menirea religiilor constă în a contopi emoţia trezită de
lucrurile divine cu solemnitatea.
Actul principal al cultului era jertfa.
Băile
Plăceri care sunt rodul evergetismului: băile publice şi
spectacolele (teatru, curse de care la circ, lupta de gladiatori sau între
vânători şi fiare).
Termele lui Caracalla “climatizau” întreg edificiul prin
convexie de aer.
Spectacolele
Interesau pe toată lumea. La spectacole, plăcerea se preface
în pasiune.
Cu toate că moartea unui om în arenă era considerată o
distracţie, nu se poate spune că cultura grecilor şi a romanilor ar fi fost
impregnate cu sadism.
Voluptate şi patimă
Păgânismul a fost paralizat de o mulţime de oprelişti
privitoare la păcatele sexuale.
Adevăratul libertin:
-
făcea dragoste înaintea căderii nopţii (a se
iubi în timpul zilei era un privilegiu al tinerilor căsătoriţi după nuntă);
-
făcea dragoste fără a întuneca odaia (poeţii
erotici luau martoră lampa care le scăldase plăcerea în lumină);
-
făcea dragoste cu o parteneră pe care o
dezgolise toată (numai femeile stricate făceau dragoste fără sutien).
Asemenea alcoolului, voluptatea pune în pericol energia
virilă iar abuzul este nesănătos.
Pasiunea amoroasă este şi mai de temut, pentru că face
dintr-un bărbat liber sclavul unei femei.
În antichitate, exaltarea pasiunii, aşa cum o exprimă
Petrarca, ar fi scandalizat sau ar fi provocat zâmbete.
Individualismul romanilor nu era experienţă trăită,
autosatisfacţie sau cucernicie particulară, ci liniştire.
Liniştiri
Categoriile lor şi ale noastre
În antichitate, regulile de existenţă şi exerciţiile
spirituale erau esenţa “filosofiei” şi nu a religiei, iar religia nu avea
aproape nicio contingenţă cu ideile despre moarte şi viaţa de apoi.
Ce era un zeu?
Neamul divin este într-atâta o faună încât orice zeu este
mascul sau femelă.
Relaţiile cu zeii
Sunt similare cu cele pe care le au cu oamenii puternici,
regi sau patroni. Romanii concepeau relaţiile lor cu zeii după modelul
relaţiilor politice şi sociale.
Liniştirea magică şi cea divină nu se deosebesc una de alta.
“Zeii”
Uneori greco-romanii invocau “zeii” laolaltă, fără să-i numească,
ca pe o providenţă căreia totuşi nu i se închinau.
Credinţa celor învăţaţi
Politeismul se învecina cu monoteismul măcar cu simplicatea
unei abstracţii – or cuvintele abstracte nu există prin esenţă decât la
singular: providenţa, binele.
Nimeni nu credea literal în vechea religie.
Lumea de dincolo
Credinţele în lumea de dincolo alcătuiau un domeniu aparte.
Ideea că există supravieţuire după moarte era împărtăşită doar în grupări
iniţiatice aproape închise.
Secte filosofice
Sectele epicuriană şi stoică propuneau aderenţilor lor o
reţetă întemeiată pe firea lucrurilor pentru ca omul să trăiască fără a se teme
de oameni, de zei, de hazard şi de moarte şi pentru ca fericirea individuală să
nu depindă de loviturile soartei.
Impregnarea filosofică
Tipul uman al filosofului se bucura de o admiraţie şi de o
autoritate considerabile.
Filosofii sunt un cler laic.
O filosofie antică nu este făcută ca să fie interesantă sau
adevărată, ci ca să fie pusă în practică, să transforme existenţa, să fie
temeinic asimilată prin exerciţii mentale.
Maximele lui Marc Aureliu nu sunt deloc un jurnal intim, aşa
cum se crede. Departe de a fi o culegere de reflecţii răzleţe şi de meditaţii
lipsite de fir conducător, cartea este redactarea extrem de metodică a unui
plan-tip de meditare cu trei părţi.
Filosofia este parte integrantă a culturii, a acelei paideia în care
cărturarii vedeau scopul ideal al vieţii lor inactive.
Grija de sine
Liniştea se obţine prin tensiune şi renunţare; din acest
punct de vedere, lumea păgână este tipică întocmai ca cea a samurailor sau a
reginei Victoria.
Sarcofage prea frumoase
Imperiul roman era proprietatea nobilimii urbane, nu în
virtutea unui drept al sângelui, ci din cauza patrimoniului şi dintr-un spirit
nobiliar care nu este imediat vizibil fiindcă arbora semne civice.
Notabilităţile şovăie între idealul lui homo civicus şi noul
ideal al lui homo interior.
2. Antichitatea târzie
Patru secole, între domnia lui Marc Aureliu (161-180) şi cea
a lui Justinian (527-563).
Cea mai de seamă transformare în timpul acestei perioade
este lenta evoluţie de la o formă de comunitate publică la alta, de la cetatea
antică în Biserica creştină.
Elitismul păgân
Cei “de viţă nobilă”
Anonimatul specific oraşului modern nu există.
O morală a distanţei sociale între clase.
Despre educaţia nobililor în antichitatea târzie – de la
domnia lui Marc Aureliu (161-180) şi până la Justinian (527-563): “Pe copil,
educaţia îl încredinţează oraşului, nicidecum şcolii. Din punct de vedere
fizic, paedagogus îl duce pe băiatul de şapte ani de acasă la forum. Dascălii
se aşază jur împrejurul forum-ului, alcătuind clase delimitate fictiv şi
deschise către forum, centrul principal al vieţii urbane. Acolo, şcolarul se va
integra grupului semenilor săi (băieţi având acelaşi statut) faţă de care va
avea întotdeauna la fel de multe obligaţii ca şi faţă de dascăl. Materiile
educaţiei, precum şi modul şi locul învăţăturii au drept scop să facă ein el un
om priceput în officia vitae, cunoscător al tehnicilor tradiţionale şi solemne
care se presupune că umple viaţa unui bărbat al clasei superioare.
Educaţia literară trece drept parte integrantă dintr-un
proces de educaţie morală mai intimă şi mai pretenţioasă. Tot astfel se crede
că asimilarea scrupuloasă a clasicilor literari este legată de un proces de
formare morală: forma corectă a schimburilor verbale stă mărturie pentru
putinţa membrilor claselor superioare de a adopta forma corectă a schimburilor
interpersonale cu egalii lor din cetate. Controlul, extrem de atent, al ţinutei
este , ca şi cel al limbajului – dacă nu şi mai mult -, semnul omului “de viţă
nobilă” pe scena publică. Unele trăsături de comportare pe care contemporanii
noştri le-ar trece cu vederea, ca fiind neînsemnate – controlul minuţios al
gesturilor, mişcărilor oculare, ba chiar al respiraţiei – sunt respectate cu
grijă de către oamenii acelor veacuri, fiindcă ele sunt indiciul conformării la
normele morale ale clasei superioare. Din epoca elenistică la domnia lui
Justinian, un şir neîntrerupt de epitete elogioase aplicate celor “de viţă
nobilă” pe lespezile funerare din Asia Mică trădează mai mult decât o dorinţă
deşartă; rolul covârşitor jucat de adjectivele ce reliefează relaţiile
controlate şi armonioase cu egalii şi cu cetatea, excluzând aproape total orice
altă valoare, dezvăluie ponderea enormă a aşteptărilor ce-l copleşeau pe un om
remarcabil.” (Peter Brown în Istoria vieţii private, vol I, lucrare coordonată
de Philippe Ariès şi Georges Duby, p. 240-241)
Distanţa socială
Sănătatea personală şi comportamentul public converg cu
desăvârşită uşurinţă.
Corpul este privit ca indicatorul cel mai sensibil şi
vizibil al unui comportament corect, iar cel ami intim garant al acestuia este
controlul armonios al trupului prin metodele greceşti tradiţionale (exerciţiu,
regim alimentar, băi).
Distanţa socială se dovedea cu ajutorul unui cod de
comportament.
Teama de plăcere
Nu se face nicio deosebire între dragostea homosexuală şi
cea heterosexuală. În schimb, este judecat cu multă severitate efectul pe care
această plăcere o poate exercita asupra comportamentului public şi a relaţiilor
sociale ale omului.
Virilitatea se întreţine grijuliu prin abstinenţa sexuală.
Efeminaţia este o consecinţă a unor plăceri sexuale excesive
cu parteneri de ambele sexe.
Destul de bun pentru popor
Notabilităţile tind să se supună unui cod de puritanism
masculin auster. Concomitent, ei împart desfătările vieţii urbane, în relaţiile
lor cu inferiorii oferă cu duiumul plăceri mai vulgare decât ale lor:
spectacole, comodităţi, manifestări a căror cruzime şi obscenitate declarată
contrastează izbitor cu autocontrolul extrem de minuţios ce şi l-au însuşit
aceşti bărbaţi ca semn al statutului lor superior în cetate.
Perpetuarea nepăsării faţă de goliciune în viaţa publică
romană. Nuditatea între egali şi faţă de inferiori este o experienţă cotidiană
de neocolit (ex: băile publice).
Femeile
În perioada antonină, se spulberă sentimentul neutralităţii
relative a învoielilor conjugale în clasa stăpânitoare.
Rolul filosofului
Filosoful este “misionarul moral” al lumii romane. Este
reprezentantul unei “contra-culturi” prestigioase înăuntrul elitei înseşi; iar
mesajul său moralizator se adresează în primul rând elitei. Situaţia lui este
paradoxală: totodată bufon şi “sfânt al culturii”.
Filosofia creştină
Creştinismul apare cu o morală cu adevărat universalistă.
“Contra-cultura” clasei superioare este democratizată. De fapt, aceasta
constituie cea mai profundă revoluţie din perioada clasică târzie.
Noua antropologie
De la solidaritate...
De la învăţăceii lui Iisus, Sfântul Pavel şi înţelepţii
rabini de mai târziu, rareori întêlnim în istoria lumii antice un simţământ
atât de explicit al nevoii de a mobiliza tot eul în slujba unei idei
religioase, şi al nevoii simultane de a mobiliza din plin un sentiment de
solidaritate între membrii unei comunităţi ameninţate.
... la intimitate
Ceea ce scot în relief aceste secole, unde apare un interes
atât de acuzat pentru solidaritatea unui grup ameninţat, este un simţământ
crunt negativ al intimităţii.
Starea de solidaritate totală şi de transparenţă pentru
alţii este starea predestinată şi firească a omului social; o stare care, din
nefericire, a fost pierdută în decursul istoriei, dar care va fi recucerită
când se vor săvârşi veacurile.
O comunitate cu probleme
Misiunea Sfântului Pavel şi a celorlalţi apostoli constă în
a aduna neamurile într-un Israel nou pus la dispoziţia lor, la săvârşirea
veacurilor, de mesianismul lui Iisus.
Primii creştini nu sunt suflete simple, nici oameni umili
sau oropsiţi, aşa cum îşi închipuie fantezia romantică modernă. Sunt oameni cu
averi mijlocii şi dintre care mulţi au călătorit.
Hermas
La Roma, în anul 120, Biserica este sprijinită de ocrotitori
bogaţi care, fiind în contact strâns cu întreaga comunitate păgână, îi acordă
protecţie şi îi conferă prestigiu.
Inventarea disciplinei
Conducătorii creştinismului aduc prea puţine inovări în
materie de morală. Dar ei înfiinţează un grup nou care insistă cu excepţională
fermitate asupra solidarităţii faţă de tensiunile lăuntrice, stăruinţă ce
garantează faptul că membrii lui vor pune în practică ceea ce moraliştii păgâni
şi evrei au şi început să propovăduiască.
În afara familiei, se dezvoltă un simţământ de solidaritate
cu un număr mai mare de concetăţeni, care contrastează puternic cu atitudinea
notabilităţilor civice care continuă un timp să privească lumea prin definiţia
civică tradiţională strâmtă a comunităţii urbane.
Morala oamenilor vulnerabili
Lumea asteaptă ca cetăţenii de vază să cheltuiască sume
considerabile pentru întreţinerea, la cetăţenii normali, a unui simţământ de
plăcere neîncetată şi de prestigiu.
Comunităţile creştine observă că, într-o lume ostilă,
oamenii de condiţie modestă îşi pot asigura o marjă de independenţă financiară
cu ajutorul unor măsuri modeste de ajutor reciproc.
Morala începe să se schimbe: o viaţă conjugală respectabilă
devine o normă care include şi famiile de sclavi. Sinuciderea este înfierată ca
“tulburare” a firii.
Noua morală sexuală
Creştinii practică o morală sexuală austeră, uşor de
recunoscut şi apreciată de păgâni. Renunţare sexuală la unii, dezaprobarea
severă a recăsătoriei.
Primul motiv de continenţă
Creştinii resping divorţul şi privesc cu dezaprobare
recăsătoria văduvelor.
Adulterul şi intrigile sexuale ale cuplurilor căsătorite
păreau a fi simptomele cele mai grăitoare ale “zonei de intimitate negativă”
legată de “făţărnicia inimii”.
Uşurinţa tulburătoare cu care sexele se amestecă la
adunările de creştini le provoacă păgânilor respectabili un dezgust sincer.
Celibatul ca semn distinctiv
Tocmai în secolele în care, în iudaism, rabinatul îşi
dobândeşte primatul admiţând căsătoria ca un criteriu cvasi-obligatoriu de
înţelepciune, conducătorii comunităţilor creştine se îndreaptă într-o direcţie
diametral opusă: accesul la posturile de comandă în comunitatea creştină este
identificat cu celibatul cvasiobligatoriu.
Biserica
Noul spaţiu public
Adesea, celibatul bărbaţilor care conduc Biserica îmbracă
orma abstinenţei sexuale la oameni căsătoriţi.
Bărbaţii din antichitate privesc energia sexuală ca pe o
substanţă volatilă repede consumată prin “caldurile” tinereţii.
Biserica la putere
În anul 300 e.n. Biserica era deja o instituţie căreia nu-i
lipsea decât numele. Un grup enorm într-un oraş în care grupurile culturale şi
corporaţiile aveau doar câteva zeci de membri.
Fiind celibatari şi deci “desprinşi de lume”, episcopii
creştini au devenit, spre sfârşitul sec. III, o elită la fel de prestigioasă ca
şi elitele tradiţionale de notabilităţi citadine.
Convertirea împăratului Constantin în 312 conferă Bisericii
o situaţie publică.
O nobilime cu funcţii
Imperiul de talie mondială impune în 230 mărirea simţitoare
a impozitelor pentru mărirea unităţii şi apărării imperiului. Nobilii devin
slujbaşi ai împăratului.
Imperiul roman târziu este o societate stăpânită explicit de
o alianţă a servitorilor împăratului cu marii moşieri; ei conlucrează pentru a
controla pe ţăranii supuşi impozitului şi pentru a impune legea şi ordinea în
oraşe.
Pentru cei care ştiau vechile coduri ale modestiei
vestimentare, noile îmbrăcăminţi, concepute pentru a exprima deosebirile
ierarhice, sunt indecente.
Oraşul sau palatul
În numeroase cetăţi, puterea imperială continuă să
distribuie alimente, menţine băile publice, circul, teatrul.
Cei potentes apar mai rar la forum. Ei tind să domine oraşul
cu palate somptuoase şi conace, înălţate mai departe de centrul tradiţional al
vieţii publice.
O biserică bogată şi marginală
Bisericile clădite acum imită noul model imperial, bazilica,
edificiu aproape identic cu “sala de audienţe” a împăratului şi cu tronul
judecătorului divin, împăratul nevăzut al urbei.
Monahismul
Modelul pustnicului
Călugării perpetuează o tradiţie creştină foarte deosebită
de cea pe care am putea-o califica drept arhaică. Atitudinile lor spirituale şi
morale se întemeiază pe experienţa unui mediu cu precădere rural, extrem de
deosebit de cel al creştinilor orăşeni.
Prin anachoresis, călugărul s-a rupt de toate pentru a trăi
în pustiu. Lumea îi ştie pe călugări ca pe oamenii eremos-ului, pustiului.
Gloria lui Adam
Eliberat de tensiunile inerente unei societăţi organizate,
purificat de sugestiile şoptite de demoni, călugărul năzuieşte ca inima lui să
fie “cea a unui om drept”. Admiratorii lui sunt convinşi că “singuraticul” a
redobândit o parte din măreţia originară a omului.
Paradigma monastică nu este nouă. Ea include aspectele cele
mai radicale ale contra-culturii filosofice păgâne, îndesebi stilul de viaţă cu
totul asocial al cinicilor, precum şi lungul trecut iudeo-creştin.
Originalitatea constă în schimbarea radicală a punctului de vedere. Ea
asimilează “lumea” unui fenomen lesne de identificat şi prin ea întrezăreşte
orânduirea adevărată, adică angelică, a stării primordiale a omului.
Dincolo de cetatea antică
Compartimentările, ierarhiile, diferenţierile precise, pe
care viaţa cetăţii continuă să fie întemeiată, au fost zdruncinate şi vădit
reduse datorită ritualurilor comunitare impresionante ce se desfăşoară în
bazilicile creştine.
În paradigma monastică oraşul îşi pierde întâietatea ca
unitate socială şi culturală distinctă.
Nevoiaşi autentici, nevoiaşi ceremoniali
Laicii preferă să facă pomeni călugărilor, “nevoiaşii
ceremoniali” noi, ale căror rugi trec drept eficient.
Educaţie monastică
Am greşi cu totul dacă i-am lua pe toţi călugării drept eroi
analfabeţi ai unei anticulturi. Printre cei care s-au convertit la ascetism se
află mulţi bărbaţi culţi care au descoperit în pustiu simplitatea care
contrastează cu o corupţie cumplită.
Asimilare a unei culturi literare întemeiate pe liturghie şi
Biblie, formarea comportamentului după coduri rafinate de practica monastică şi
formarea băieţilor şi fetelor prin viaţa monastică şi prin subtila pătrundere
în sufletul lor a certitudinii prezenţei lui Dumnezeu, paradigma monastică
înseamnă sfârşitul idealului unei educaţii făcute de oraş.
Paradigma monastică şi trupul
Controlul sexualităţii devine unul din cele mai puternice
pentru a exprima vechiul şi stăruitorul ideal al unei vieţi private care să fie
tot mai supusă îndrumărilor publice ale comunităţii religioase.
Răsărit şi Apus: trupul
Cumplita teamă de trup
Paradigma monastică a pus sub semnul întrebării căsnicia,
sexualitatea, până şi deosebirea dintre sexe. Pentru că Adam şi Eva au fost în
rai fiinţe asexuate.
Chiar şi cei căsătoriţi pot adopta în timpul vieţii
abstinenţa sexuală a protopărinţilor dinaintea căderii în păcat.
Trupul ca revelator
Se generalizează ruşinea sexuală.
În Răsărit: viaţa conjugală
Doctrina sexualităţii ca simptom privilegiat al prefacerii
individuale – cea mai originală abordare a introspecţiei pe care ne-a lăsat-o
lumea antică târzie.
Realitatea bizantină...
Tinerilor de ambele sexe, căsătoria timpurie le este propusă
drept stavilă ce-l ocroteşte pe creştin de valurile învolburate ale
promiscuităţii în timpul adolescenţei.
... În Apus: raiul recucerit
Bizantinii consideră că sexualitatea a început după
izgonirea din Rai, ca surogat al eternităţii. Fericitul Augustin, dimpotrivă,
consideră că sexualitatea exista încă din Rai.
Descoperirea concupiscenţei
Sfântul Augustin a modificat paradigma monastică aşa încât
să cuprindă şi sexualitatea “în lume”.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire