Frithjof Schuon, Despre omul supus şi omul rebel (fragment)

“Mai poate fi spus că omul, care nu a obţinut nimic de la sine şi a primit totul, este făcut pentru supunere. Doar în vederea  - şi în limitele – supunerii libertatea lui îşi găseşte sensul. Aici nu este nicio contradicţie, întrucât limitele sunt suficient de vaste pentru ca libertatea omenească să se împlinească în raport cu ele. Libertatea pozitivă, este aceea care alege adevărul şi binele şi, după alegere, decide vocaţional în favoarea unui anumit adevăr şi a unui anumit bine (nu a unui bine fragmentar care se opune, în principiu sau în fapt, adevărului sau binelui total). A fi cu adevărat liber înseamnă să alegi supunerea, spiritual vorbind (cuvântul Islam nici nu înseamnă altceva; conform lui Confucius ‘pietatea filială şi supunerea sunt fundamentele umanităţii’). Înainte de a primi facultăţile legate de senzaţie şi de acţiune am primit existenţa. După ce am primit-o, cu tot conţinutul său esenţial, ne aparţine doar în funcţie de nişte condiţii. Este în mod vădit absurd să pretindem posesia totală a ceva ce scapă controlului nostru. Blestemul omului modern este că se crede deplin liber de jure, dar nicio conştiinţă contingentă n-ar putea fi astfel. Ar putea fi astfel pe un plan superior decât al său şi dincolo de supunere, într-un supranatural în care creatura, depăşindu-se pe sine – pe calea unei gnoze care nu-i cu nimic diferită de harul lui Dumnezeu -, se reuneşte cu Libertatea însăşi, singura libertate care există. Dar în acest caz nu omul posedă Libertatea, ci Libertatea îl posedă pe om.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre bunul plac al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu ca sursă a răului (fragment)

“[...] a afirma că Dumnezeu pedepseşte şi iartă în funcţie de bunul Său plac înseamnă, nu că El este arbitrar, ci că ‘bunul plac’ reprezintă motive care scapă înţelegerii noastre limitate; iar a spune că Dumnezeu este cauza răului înseamnă, nu că El îl doreşte qua rău, ci că El îl produce indirect ca pe un fragment – sau ca pe un element infinitezimal constitutiv – a unui ‘bine mai mare’, ale cărui dimensiuni compensează şi absorb pe cele ale răului. [...] Prin definiţie, orice rău este ‘parte’ şi niciodată ‘întreg’; iar aceste negaţii sau privaţiuni fragmentare care sunt diferitele forme ale răului sunt inevitabil datorate faptului că lumea, nefiind Dumnezeu şi fiind incapabilă să fie Dumnezeu, este cu necesitate situată în afara lui Dumnezeu. Dar din punctul de vedere al funcţiei sale cosmice şi fiind în mod necesar elemente ale unui bine total, răul este într-un anumit sens integrat în bine, şi din acest punct de vedere este posibil să spunem că metafizic vorbind răul nu există; noţiunea de rău presupune de fapt o viziune fragmentară asupra lucrurilor, caracteristică creaturilor, care sunt ele însele fragmente; omul este o ‘totalitate fragmentară’.” (Frithjof Schuon, Dimensiuni ale islamului)

Read more!

Walter J. Ong, Interfaces of the World, (note de lectură)

Subtitle: Studies in the Evolution of Counsciousness and Culture

1977, Cornell University

Preface

Major developments, and very likely even all major developments, in culture and consciousness are related, often in unexpected intimacy, to the evolution of the word from primary orality to its present state.

I. Cleavage and Growth

1. Transformations of the Word and Alienation

Orality, Writing and Disjuncture

There is an alienation in the technological history of the word. The technological inventions of writings, print, and electronic verbalization have restructured consciousness.

The psyche in a culture innocent of writing knows by a kind of empathetic identification of the knower and known, in which  the object of knowledge and the total being of the knower enter into a kind of fusion, in a way which literate cultures would typically find unsatisfyingly vague and garbled and somehow too intense and participatory.

With writing, the earlier noetic state undergoes a kind of cleavage, separating the knower from the external universe and then from himself.

Oral cultures appropriate actuality in reccurent, formulaic agglomerates, communally generated and shared.

Oral utterance encourages a sense of continuity with life, a sense of participation, because it is itself participatory. Writing and print, despite their intrinsic value, have obscured the nature of the word and of thought itself, for they have sequestered the essentially participatory word from its natural habitat, sound, and assimilated it to a mark on a surface, where a real word cannot exist at all.

Many persons in the technological cultures are strongly conditioned to think unreflectively that the printed word is the real word, and that the spoken word is inconsequential.

Languages, in which words originate, are commonly styled „tongues” (langue, lingua, tongue) and require no external technological skills at all.

Read more!