“Mai poate fi spus că omul, care nu a obţinut nimic de la
sine şi a primit totul, este făcut pentru supunere. Doar în vederea - şi în limitele – supunerii libertatea lui
îşi găseşte sensul. Aici nu este nicio contradicţie, întrucât limitele sunt
suficient de vaste pentru ca libertatea omenească să se împlinească în raport
cu ele. Libertatea pozitivă, este aceea care alege adevărul şi binele şi, după
alegere, decide vocaţional în favoarea unui anumit adevăr şi a unui anumit bine
(nu a unui bine fragmentar care se opune, în principiu sau în fapt, adevărului
sau binelui total). A fi cu adevărat liber înseamnă să alegi supunerea,
spiritual vorbind (cuvântul Islam nici nu înseamnă altceva; conform lui
Confucius ‘pietatea filială şi supunerea sunt fundamentele umanităţii’). Înainte
de a primi facultăţile legate de senzaţie şi de acţiune am primit existenţa.
După ce am primit-o, cu tot conţinutul său esenţial, ne aparţine doar în
funcţie de nişte condiţii. Este în mod vădit absurd să pretindem posesia totală
a ceva ce scapă controlului nostru. Blestemul omului modern este că se crede
deplin liber de jure, dar nicio conştiinţă contingentă n-ar putea fi astfel. Ar
putea fi astfel pe un plan superior decât al său şi dincolo de supunere,
într-un supranatural în care creatura, depăşindu-se pe sine – pe calea unei
gnoze care nu-i cu nimic diferită de harul lui Dumnezeu -, se reuneşte cu
Libertatea însăşi, singura libertate care există. Dar în acest caz nu omul
posedă Libertatea, ci Libertatea îl posedă pe om.
‘Mistica’ omului modern este una a revoltei. Între spiritul
revoltei şi spiritul supunerii nu există comunicare: ca petrolul şi apa, nu se
amestecă şi nu se înţeleg unul pe celălalt. Vorbesc limbi diferite şi duc vieţi
incompatibile. Există între ele o divergenţă fundamentală de imaginaţie şi
sensibilitate, ca să ne limităm doar la asta. Spiritul revoltei nu are nimic în
comun cu mânia sacră care este prin definiţie îndreptată împotriva erorii şi
viciului, ci este mai degrabă cazul unei mândrii care pozează în victimă.
Marchează atât o ‘învârtoşare’ cât şi un ‘îngheţ’ al inimii. Este o
pietrificare spirituală mortală – de care ura se găseşte inseparabilă – şi o
agitaţie fără cauză pe care doar inteligenţă şi harul o pot ostoi. Şi cum în
cazul celor mai mulţi oameni inteligenţa cedează în faţa pasiunii amărăciunii
(amărăciunea este vecină cu vanitatea, spune Sf. Benedict), doar o explozie poate
să distrugă această carapace şi să calmeze vârtejul, de unde necesitatea
miracolelor. Un miracol este o irumpere a lui
Al-Batin (Cel Ascuns) în domeniul lui Al-Zahir (Cel Vizibil).” (Frithjof
Schuon, Dimensiuni ale Islamului)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire