27 décembre 2019

Edmund Carpenter – Oh, What a Blow That Phantom Gave Me! (note de lectură)



Edmund Carpenter – Oh, What a Blow That Phantom Gave Me!, Bantam Books,  1972



Note alcătuite de Silviu Man.







ANGELIZARE

Electricitatea a făcut îngeri din noi – nu îngeri în sensul școlii de Duminică, îngeri ai binelui, purtători de aripi – ci spirite rupte de carne, capabile de a fi transportate instant oriunde. […] Aceasta este definiția neoplatonică a Divinității – o Ființă a cărui centru este peste tot, ale cărei margini sunt nicăieri.



Cunosc pe cineva din California care, la petreceri, își citea propriile poezii prietenilor, până când prietenii l-au redus la tăcere. Dar când le-a pus înregistrări cu aceleași poezii, le-au ascultat cu toții.



În Noua Guinee, atunci când sătenii își ignoră liderul, guvernul îi înregistrează ordinele pe bandă. În ziua următoare, comunitatea îi aude vocea ieșind dintr-un radio pe care îl ține în mână. Oamenii i se supun.



Acum câțiva ani în New Jersey, un nebun înarmat a ucis treisprezece oameni, apoi s-a baricadat în casă, schimbând focuri cu poliția. Un reporter zelos a găsit numărul de telefon al casei respective și a sunat. Ucigașul și-a lăsat pușca jos și a răspuns: “Ce-i? Sunt foarte ocupat”.

Un asistat social, acuzat că își risipește ajutorul pe un set TV color, a răspuns: “Dar nu vreau ca copiii mei să crească fără să știe ce e aceea culoare”.



IMAGINEA AUTO-SUFICIENTĂ

Imaginile de astăzi sunt adesea auto-suficiente. Avem acum reclame care oferă mai multă satisfacție decât produsele.  [unwrapping]



“ – Ce bebeluș frumos!” a exclamat un vecin.

Mama a răspuns: “- Asta-i nimic. Stai să-i vezi poza!”



RETRAGEREA MEDIATICĂ

Recent comandantul unei baze americane din Germania a pus rata ridicată de divorț pe seama lipsei programelor TV în limba engleză: “Asta face ca soldatul și soția lui să trebuiască să vorbească unul cu altul în toate serile, și să descopere că de fapt nu se plac reciproc”.



LUMEA ROLELOR DE FILM

În societățile preliterate, separarea dintre suflet și trup apare doar în tărâmul suprarealist al visului, în artă, ritual și mit. Viața de zi cu zi, pe camp sau la vânătoare, este intens senzorială, cu toate simțurile alerte și cu suflet încapsulat în trup.



Noi inversăm aceasta. Lumea electronică separă imaginile de realitatea fizică. Ca o contrapondere, prefacem realitatea fizică în distracție: lumea hippie a experiențelor senzoriale folosește la echilibrarea spiritului nonsenzoriale al lumii media electronice.



Prin tipar, zone ample ale experienței senzoriale par să lipsească. Cititorii resimt necesitatea de a traduce imaginile în carne și enunțurile în acțiuni. Prin contrast, TV-ul pare complet în el însuși. Fiecare experiență TV pare să fie discretă, autosuficientă, adevărată, având valoare în sine, judecată & motivată & înțeleasă în exclusivitate în termeni proprii.  Concepte precum cauzalitatea & scopul apar ca fiind irelevante, având importanță numai pentru gândirea din trecut.



AM VĂZUT CUM A FOST ZDROBITĂ O FEMEIE ...

Dorothy D. Lee menționează că în populația Tiv (grup etnic din Nigeria), precum în cazul tuturor populațiilor nonliterate, simbolul este privit ca o parte inseparabilă de ceea ce omul literat crede că acesta reprezintă. Aici simbolul participă la situația completă așa încât atunci când li se oferă simbolul izolat, el transmite – nu creează, evocă sau aplică – această valoare. Omul literat, însă, se raportează la simbol ca la o etichetă neutră, ceva care poate fi aplicat și schimbat după plac. Spunem că “trandafirul, dacă s-ar numi altfel, ar mirosi la fel de dulce”. Numai în cazul unor experiențe izolate, puternic emoționale, reținem vestigii ale acestui mod de gândire. La înmormântări, evităm cuvântul încărcat emoțional “moarte”. Spunem: “el nu se mai află printre noi” sau “a plecat de la noi”, dar nu spunem “a murit”. Acest cuvânt ne-ar implica într-o realitate pe care nu o putem înfrunta pentru moment. și totuși, nu spunem: “Iulius Cezar s-a dus de la noi”, pentru că nu am fost niciodată legați emoțional de el.




Ezităm să distrugem portretul cuiva pe care îl cunoaștem, mai ales dacă îl iubim. Îmi amintesc de o scenă macabră din emisiunea TV “Adevăr sau provocare” unde invitata, o trăgătoare de elită, își demonstra talentul împușcând monede aruncate în aer. Dar atunci când gazdele i-au adus fotografii în mărime reală ale copiilor săi și i-au promis marele premiu dacă le va trage un glonț în ochi, a refuzat.



Am putea spune că un creion pe care-l ținem în mână rămâne un creion indiferent dacă îl numesc în franceză sau chineză și indiferent dacă are un nume. Dar este acest lucru adevărat? Un Indian Maidu, așa cum punctează Lee, nu recunoaște creionul ca obiect – el percepe actul specific al mâinii, în acest caz, actul de a arăta înspre ceva cu ajutorul creionului - și exprimă asta ca “a arăta cu ajutorul unui instrument subțire” (precum un creion, o pipă dreaptă, o țigară sau un băț).



Există popoare care văd creionul ca fiind o extensie a mâinii și se exprimă în conformitate cu aceasta.



Așadar trebuie să ne întrebăm, e un creion înainte ca eu să-l numesc creion sau devine creion în parte prin faptul de a-l numi ca atare? Cuvintele sunt mai mult decât simple etichete, decât niște autocolante aplicate și dezlipite după plac. Ele conțin sensuri & asocieri & valori care ajută în a da o identitate acelui lucru.



Așa-zisa “lume reală” pare să nu fie nici pe departe atât de independentă de conștiința umană așa cum credeam odinioară. Chiar și cele mai fundamentale categorii gramaticale nu pot fi presupuse a fi universale. Este natural pentru noi să conjugăm și să declinăm de la singular la plural, pentru că începem cu unu și continuăm spre multitudine. Dar după cum arată Dorothy Lee, indienii Wintu din California, recunosc & percep mai întâi grupul și doar apoi pe unu delimitat. Ei conjugă & declină de la plural la singular și câteodată nu fac nici o distincție lingvistică între unu & mai mulți sau între particular & general.



Limbajul face mai mult decât să eticheteze: definește; spune nu doar ce este lucrul, dar de asemenea și relația sa cu alte lucruri. Eu pot spune că acest creion stă pe masă, făcând substantive din creion și din masă – obiecte separate, cu prepoziția pe care indică relația dintre ele. Dar un Wintu ar spune “masa face umflături” sau, dacă se află mai multe obiecte pe masă, “masa face mai multe umflături”. Wintu și cu mine experiem realități diferite, nu doar aceeași realitate în moduri diferite.



PROFILE SENZORIALE

Nici un simț nu există în izolare completă. Dați drumul apei să curgă în baie și jucați-vă cu comutatorul de curent – sunetul apei va părea mai puternic pe întuneric & locul său este mai ușor de determinat. Învătați un soldat să-și dezasambleze și să-și reasambleze pușca, apoi cereți-i să repete asta legat la ochi & veți descoperi că aproape întotdeauna va termina mai repede atunci când nu vede ce face. Gustul & mirosul par mai puternice  pe întuneric, acesta fiind probabil motivul pentru ca multe restaurante bune sunt luminate cu lumânări.



Picasso: dacă pictezi, închide ochii și cântă. Pictorii trebuie să-și scoată ochii precum canarii, ca să cânte mai bine.



Amputarea vederii poate crește conștiința altor simțuri, în special a auzului. Efectul opus – de anulare a altor experiențe senzoriale – poate fi obținut prin amplificarea input-ului unui singur simț. Stomatologii folosesc sunete înalte pentru a amorți durerea. Dați volumul muzicii tare și s-ar putea să nu puteți simți mirosul de pâine arsă până când nu e prea târziu.



A SIMȚI CU OCHII

În condiția umană a avut loc o schimbare remarcabilă odată cu dezvoltarea spațiului euclidian, perspectivei tridimensionale și, mai presus de toate, alfabetului fonetic. Fiecare dintre aceste invenții a favorizat văzul în detrimentul celorlalte simțuri. Valoarea acordată ochiului a distrus orchestrarea armonică a simțurilor & a dus la o accentuare a experienței individuale a simțului individual, în special a simțului văzului.



Ochiul nu se poate compara cu alt simț. Atunci când este folosit în mod izolat, el percepe o lume continuă, plată, fără intervaluri.  De asemenea, el favorizează doar un singur lucru într-un moment dat: el se focalizează pe ceva particular & îl abstrage din situația de ansamblu. Pentru a conecta acest fragmente, omul literat a construit punți mentale. A vorbit despre “un șir de arbori” sau de “un cerc de pietre” acolo unde nici șirul, nici cercul nu existau decât în mintea & în limba sa. A favorizat “firul narativ” & și-a aranjat gândurile în mod “serios”, adică în serie. De aici a pornit ochiul care scanează al cititorului & multe altele pe lângă: linearitate, cauzalitate, temporalitate, în mare măsură mult din ceea ce azi numim civilizație occidentală. / progres



Copiii care se nasc fără mâini și fără picioare nu văd niciodată în adâncime. Adâncimea se descoperă prin pipăit, și apoi se împletește cu văzul. Ochiul trece peste obiecte.



Renoir a pictat corpul femeii așa cum îl simte mâna, nu așa cum îl vede ochiul.



“Pentru cel orb, toate lucrurile se petrec dintr-o dată”.



Atunci când avem interfață & vid, avem și incidente (happenings). În lumea incidentelor, suprafețele & evenimentele intră în coliziune & se macină unele împotriva altora, creând noi forme, așa cum acțiunea dialogului creează noi înțelegeri. Aceasta este lumea lui totul-dintr-o-dată, unde lucrurile se izbesc unele de altele, dar unde nu există conexiuni.



A VEDEA CIRCULAR

Pentru a ilustra un întreg obiect pe o suprafață plană, omul literat se folosește de perspective tridimensională: el prezintă numai acea suprafață vizibilă dintr-o singură poziție la un singur moment. Pe scurt, eșuează. Prin contrast, artiștii nativi din Columbia britanică reprezintă, de exemplu, un urs, din față și din profil, din spate, de deasupra și de dedesubt, și asta simultan.



A AUZI CU OCHII

Ochiul focalizează, punctează, abstractizează, localizează fiecare obiect în spațiul fizic în raport cu un fundal. În contrast, urechea acceptă muzica din toate direcțiile simultan.



Klee și Mirό structurează spațiul prin simțuri, în special prin auz. Ambii mărturisesc că pictează ghidându-se după ureche. Corespondențele dintre jazz și tablourile lor nu sunt nici pe departe accidentale.



EXPERIENȚA ÎNSEMNATĂ

O glumă obișnuită, în multe părți ale lumii: să tragi cu tunul chiar lângă un băștinaș care nu bănuiește nimic. În cazul mulțumilor, efectul este de consternare generală. Dar în cazul indivizilor, avem raportări repetate de oameni care nu schițează nici un gest.



Răspundem doar lucrurilor pe care le recunoaștem, doar lucrurilor care înseamnă ceva pentru noi.



TRANSLAŢIE

Atunci când rugăm artistul contemporan să se explice în cuvinte, el ne trimite înapoi la opera sa. Isadora Duncan: “Dacă aş putea să vă spun ce înseamnă, nu ar mai avea nici un rost să o dansez”.



Cred că este posibil a-l explica pe Rembrandt în engleză sau în orice altă limbă indo-europeană standard, datorită corespondenţei de structuri. Toate limbile indoeuropene standard separă spaţiul şi timpul prin gramatică; Rembrandt separă spaţiul & timpul prin perspectiva tridimensională. Ambele favorizează expresia sinelui, portretul sinelui. Ce scrie Montaigne, pictează Rembrandt.



În istoria artei, similarităţile de design sunt în general explicate ca fiind rezultatul ori a unei evoluţii convergente ori difuziei ori geniului. Că aceste similarităţi ar putea să apară din similarităţile de stiluri de viaţă & de profiluri senzoriale & mai presus de toate, din structurile profunde ale media, care nu sunt legate în mod necesar de evoluţie, de difuzie sau de genialitate – această ipoteză este mai rar luată în considerare.



SINCRONIZAREA SIMŢURILOR

Atunci când omul literat dansează, el ţine pasul cu muzica. Fanfarele au tobă mare, orchestrele au dirijori. Fiecare interpret se sincronizează cu un singur ritm.  În Africa Vestică, fiecare interpret are propriul timp. […] Individul performează toate aceste trei ritmuri (melodie, aplauze, tropăit din picioare) simultan, deşi nu sincronizat.



Văzul are o înclinaţie naturală către detaşare, creând observatorul detaşat, în vreme ce sunetul are o înclinaţie de sens contrar – el implică, omul pătrunde în el.



Popoarele literate experiază sunetul ca şi cum ar fi vizibil: ele ascultă muzica (listen to music). Nonliteraţii se contopesc cu muzica. Departe de a fi detaşaţi, ei devin participanţi implicaţi, imersându-se complet în ea.



VĂZUL, MARELE VALIDATOR

Literaţia orchestrează simţurile sub un singur dirijor: văzul. […] Aristotel, în prima sa propoziţie din Metafizica, spune: “Dintre toate simţurile, să nu ne punem încrederea decât în cel al văzului”. Platon ne învaţă că există o ierarhie a simţurilor, în care vederea este cel mai presus, iar cel mai de jos este pipăitul.



UNIVERSUL CA O CARTE

Chiar şi în forma sa de manuscris, cartea a servit ca model depotrivă pentru maşină & birocraţie. Mai exact, a încurajat o practică de gândire care a divizat experienţa în unităţi specializate & le-a organizat serial & cauzal. Tradusă în mecanisme şi pârghii, cartea a devenit maşină. Tradusă în oameni, a devenit armată, lanţ de comandă şi linie de producţie etc.



Teoriile evoluţiei & progresului aparţin, aproape în mod exclusiv, culturii cărţii. Precum o carte, ideea de progres a fost o abstractizare, un principiu organizant pentru interpretarea & comprehensiunea unei moşteniri extrem de complicate a experienţei umane. Ea a aranjat toate evenimentele liniar, cauzal – iar individual este văzut ca mişcându-se de-a lungul acestei linii, precum ochiul cititorului, către ţelul dorit.



Aproape întreaga experienţă, întreaga realitate, este aşezată între hotarele limbii. Limba, la rândul ei, a fost structurată de către carte. prin urmare, aproape întreaga cultură vestică s-a organizat în jurul unui singur organ: ochiul, s-a exprimat într-un singur mediu: limba, şi s-a structurat în conformitate cu un singur model: al cărţii.



Ochiul atoatevăzător al lui Dumnezeu, care controlează toate corpurile celeste & toată viaţa, este în realitate ochiul omului literat.



A CÂNTA DUPĂ URECHE

Ştiinţa Renaşterii a redus certitudinea la un singur mod senzorial: al vederii. Newton a fost mai întâi considerat a fi un mistic medieval atunci când teoria sa cu privire la gravitaţie a prezentat o legătură nonvizuală (...). Cu toate acestea, atunci când şi-a ilustrat teoria prin exemplul foarte vizual al mărului care cade, teoria i-a fost acceptată de mulţi.



Teoriile ştiinţifice care au nu şi-au putut apropria o ilustrare vizuală nu au dobândit acceptul popular prea repede. Mendel a fost ignorat timp de 35 de ani.



REALITĂŢI SEPARATE

Se folosesc metafore spaţiale pentru a descrie stările interioare psihologice cu privire la tendinţe, durată şi intensitate. Omul literat spune: “I cannot come to grips with your thought because its level is over my head, our views being so far apart I lose touch with what you are trying to make clear”.



PURTAŢI PE VOI RADIO WHN-1050! TOATĂ LUMEA POARTĂ RADIO WHN! (RECLAMĂ LA METROU)



Ne purtăm media. Media sunt hainele noastre adevărate.



Tradiţional, în Noua Guinee, dansatoarele în costume florale & cu podoabe capilare cu pene poartă pe ele jungla, îmbrăcându-se cu propriul mediu. Ele devin una cu plantele şi animalele. Acum se îmbracă în informaţie. Radioul le recostumează.



Ne asumăm rolul costumul nostru care e informaţia. Imaginea figurii publice, detaşată de corpul său prin intermediul electricităţii, este transferată pe corpul nostru. Spiritul său intră în noi, ne posedă, ne înlocuieşte propriul spirit. Noi îi purtăm imaginea, îi jucăm rolul, îi asumăm identitatea.



În lumea preliterată, posedarea spirituală apare rar, în circumstanţe provocate de mister & pericol. În lumea noastră, posedarea apare zilnic, fără ca noi să ne mirăm, fără să o examinăm.



MEMORIE

Scrierea & tiparul eliberează memoria şi oferă timp pentru consideraţiile deliberate. Dar ele fac mai mult decât atât: mecanica sensorială a citirii, plus valoarea acordată ochiului în detrimental tuturor celorlalte simţuri, distrug orchestrarea armonică a simţurilor şi reduc fiecare imagine la un simţ sau altul. Rezultatul este că experienţa nu poate fi “retrăită” în memorie. Şi nu poate fi învăţată pe dinafară (“by heart”) de vreme ce unitatea sa a fost spartă prin translarea în scriere.



Arta preliterată nu este lipsită de asemănare cu reclamele moderne, din care o bună parte este cântată & intens repetitivă. Reclama nu este gândită să antreneze percepţia & conştientizarea, ci mai degrabă să ajute la fuzionarea consumatorilor cu imaginile & produsele.



INCONŞTIENTUL COLECTIV

Atunci când sarcina inspiraţiei artistice & creaţiei a fost atribută inconştientului, imaginile care au rezultat au fost unele corporate. Ele nu s-au ivit din adâncimile vreunui inconştient privat.



DÉJÀ VU

Televiziunea extinde lumea visului. Conţinutul său este în mod general materia visului & formatul său este visarea pură.



Acum câţiva ani, se preciza – mai întâi într-o publicaţie medicală, apoi într-un periodic de psihiatrie – că africanii au nevoie de mai mult somn atunci când învaţă să citească şi că aveau nevoie de haine în timpul lecturii pentru a-şi conserva căldura corpului & energia.



Atunci când, în vremea celui de-al doilea război mondial, a fost raţionalizată hrana în Franţa, cele mai mari porţii au fost alocate celor care depuneau eforturi fizice intensive & celor a căror activitate implica citirea & scrierea.



Antropologilor le place să spună că oamenii care nu sunt obişnuiţi cu fotografiile trebuie mai întâi învăţaţi cum să “le citească”. E adevărat, dar este de asemenea adevărat că învaţă foarte repede.



Media sunt cu adevărat medii înconjurătoare (environments), cu toate efectele pe care geografii & biologii le asociază cu acestea. Trăim înăuntrul media. Noi suntem conţinutul lor. Imaginile TV se revarsă pe noi atât de repede, cu atâta profunzime, ne cuprind, ne tatuează. Suntem imersaţi. E ca şi cum am fi scufundaţi. Suntem înconjuraţi & orice înconjoară, implică.

Subconştientul este o lume în care depozităm totul, nu dora anumite lucruri, iar TV-ul extinde subconştientul.



Orice limbaj este un mare clasificator. El face ca ceea ce este complex să devină coherent, iar ceea ce este ambiguu să devină explicit. Cuvintele ne arată diferenţa dintre “arbori” şi “arbuşti”, o diferenţă mult mai puţin clară în realitate decât în limbaj (cu excepţia cazului în care grădinarul înarmat cu foarfece face ca natura să se semene cu limbajul).



Spre deosebire de tipar, TV-ul nu transport bucăţele de informaţie clasificată. El transportă însuşi privitorul.



Pentru dependenţii de TV, realitatea pare dezordonată, îmbâcsită. Ei văd viaţa de zi cu zi ca fiind indiferentă în cea mai crudă măsură faţă de nevoile vieţii lor imaginative.



Nu toată lumea poate reconcilia cu uşurinţă lumea reală & lumea ireală. Dislocările psihice ale călătoriilor interplanetare s-au dovedit a fi prea solicitante pentru unii telespectatori. Folcloristul Alan Dundes a raportat că transmisiunea aselenizării la TV a împins anumite persoane nevrotice către psihoză.



MEDIA LOG

Viaţa vânătorului este o aventură constant. El ştie & admite asta & acest element al hazardului îl leagă de vocaţie sa. Pe termen lung, el este întotdeauna sărac, dar o captură magnifică îl face bogat pentru o zi – opulenţă neumbrită de saţietate! (Peninsula Melville, Teritoriile de Nord-Vest, 1955)



Prințul Modupe, în cartea sa I Was a Savage, relatează copilăria sa din Guyana Franceză. La şcoala misionară, Modupe este atât de impresionat de o hartă a Nigerului, încât i-o aduce în dar tatălui său rămas în sat:



“Tata a considerat întreaga idee a hărţii ca fiind absurdă. A refuzat să identifice râul pe care l-a traversat la Bomakom acolo unde, spunea el, nu e mai adânc decât un stat de om, cu ale sale ape risipite în marea Deltă a Nigerului. Distanţele măsurate în mile nu aveau nici un sens pentru el… hărţile sunt mincinoase, mi-a spus el scurt. Din tonul vocii sale mi-am dat seama că l-am jignit într-un mod pe care nu-l cunoscusem până atunci. Lucrurile care dor pe cineva nu se văd pe hartă. Adevărul unui loc este în bucuria şi durerea pe care el le prilejuieşte. M-a sfătuit să nu-mi pun încrederea în ceva atât de nepotrivit ca o hartă… înţeleg acum, deşi nu am înţeles atunci, că zborul meu uşor deasupra marilor distanţe înscrise pe hartă îi deprecia călătoria pe care el a făcut-o cu picioarele lui obosite. Cu trăncăneala mea pe marginea hărţii, am şters măreţia călătoriilor sale prin caniculă, încărcat de bagaje”.


La şcoală, prinţul Modupe a învăţat să citească: “Singurul spaţiu îngrămădit din casa părintelui Perry erau etajerele cu cărţi. Am început să înţeleg încet-încet că semnele înscrise pe pagină sunt cuvinte prinse în capcană”.



Modupe a părăsit Africa și a plecat în SUA acolo unde a studiat antropologia și unde a lucrat pentru MGM ca actor și consultant. Pentru a nu jigni guvernele africane, MGM a insistat ca nici un film despre Africa să nu semene cu Africa. Sarcina lui Modupe a fost una pur creativă: să-și imagineze clădirile, cântecele, scuturile, dansurile, măștile și chiar și “limbile” pe care americanii le vor lua drept autentic africane, dar nici nu african nu le-ar recunoaște ca atare. Modupe a avut atâta succes în această întreprindere încât i-a convins inclusiv pe africani & ei și-au modificat arta în conformitate cu producția hollywoodiană. (Hollywood, California, 1963)



În mod ideal, limba este un sistem de stocare a experienței colective a tribului. De fiecare dată când vorbitorul o rostește, el eliberează o întreagă încărcătură de percepții & memorii străvechi. Acest fapt îl implică în realitatea întregului trib. Limba este un fel de vis corporat: ea implică fiecare membru al tribului, în fiecare moment, într-o uriașă cameră a ecourilor în care fiecare vorbitor adaugă în mod constant noi formule sonore. (Port Moresby, Noua Guinee, 1970)



În trecut, cântecele erau inseparabile de ceremoniile sacre și de dansuri. Ele rămâneau proprietatea identificabilă a grupurilor locale. Radioul le-a transformat în proprietate comună. Sacrul & obscenul sunt eliberate prin undele radio lipsite de orice semnificație: muzică pură. Singurul lucru cu sens din ele este relația dintre o notă muzicală și alta. Ele dobândesc efectele “muzicale” ale abstracțiunii geometrice. (Wewak, Noua Guinee, 1969)



Trăim în comunităţi diferite de timp, personalităţi diferite ale timpului. Lumea electronică nu este lumea tribului - a spaţiului interpenetrant & a timpului pur-contemporan, ci este o lume a mai multor timpuri care se desfăşoară în acelaşi timp: lumea lui Magritte & Ernst. (Toronto, Canada, 1952)



Văd antropologia ca fiind mult mai mult decât studiul & prezentarea omului. Este experimentarea omului: simţirea, aprecierea, recunoaşterea sa. Este o artă. (Northbridge, California, 1964)



Adesea, falsurile sunt acceptate la momentul la care apar, dar când moda se schimbă, natura lor frauduloasă devine brusc evidentă & oamenii încep să se întrebe cum au putut să se lase înșelați de asemenea denaturări grosolane.



Au fost înșelați pentru că ceea ce au văzut erau ei înșiși. (New York City, 1971)



Folosim media pentru a distruge culturile, dar mai întâi folosim media pentru a crea o mărturie falsă a ceea ce urmează să distrugem. (Kiunga, Papua, 1969)



Acest sat a fost vizitat de o echipă de filmare a lui Lowell Thomas de la NBC. Atunci când am ajuns noi, la câteva luni după aceea, sătenii nu au știut dacă suntem cu recensământul sau cu controlul malariei sau altceva, dar chiar în clipa când au văzut camerele video, s-au grăbit să aducă recuzita și apoi s-au așezat în fața camerelor, unul cioplind cu un topor de piatră, altul pictând cu degetele pe scoarța copacilor, al treilea aprinzând focul cu bețe de bambus – toți ca la fabrica lui Moș Crăciun.



Când filmul lui Lowell Thomas a fost difuzat de NBC, s-a anunțat că Thomas “a găsit un sat al cărui locuitori nu mai văzuseră niciodată un om alb”. De fapt, echipajul nu a mers mai mult de câteva ore de la baza guvernamentală din Obeimi & în satul pe care l-au filmat exista o casă de odihnă pentru membrii guvernului. (Igibia, Papua, 1970)



…obiectul a înlocuit actul. Perspectiva tradiţională a dispărut: stabilitatea & perspectiva liniară au înlocuit mobilitatea & perspectiva multiplă. Noţiunile tradiţionale de descoperire & revelare au dispărut: întrebat de către Regină despre cum s-a decis ce să cioplească, un eschimos a răspuns că s-a consultat cu James Houston (cineast şi apoi membru în guvernul Canadei) pentru că nu voia să producă ceva care să nu se vândă. (Toronto, Canada, 1965)



Privându-i pe eschimoşi de moştenirea lor, chiar şi de memoria acestei moşteniri, le oferim un substitut pe care ei îl acceptă cu nerăbdare, nici un altul nefiind permis. Aşa că îşi ia locul pe scenă, alături de indianul a cărui podoabă capilară provine dintr-un catalog de accesorii, care şi-a învăţat dansurile la Disneyland & care şi-a împrumut perspectiva de viaţă de la hipioţi. El nu cunoaşte altă identitate, şi când îi arăţi adevăratele comori ale culturii lui, atunci când aude cântecele strămoşeşti & citeşte cuvintele din vechime, el răspunde agresiv: “Asta e o minciună, o minciună de om alb. Nu-mi spune tu mie cine sunt eu şi cine sunt strămoşii mei. Ştiu asta.” (Toronto, Canada, 1965)



LUMEA ÎNTOARSĂ CU SUSUL ÎN JOS

(În Papua şi Noua Guinee) am vrut să observ, de exemplu, ce se întâmplă atunci când o persoană – pentru prima dată în viaţă – se vede pe sine în oglindă, în fotografie sau în film, când îşi aude propria voce, când îşi vede scris propriul nume. Peste tot, oamenii din Noua Guinee dădeau acelaşi răspuns acestor experienţe: îşi lăsau capul în jos & îşi acopereau gura. […] Dar oare de ce această conştientizare a sinelui produce acest răspuns? Oare neliniştea acută pe care o aduce conştientizarea bruscă a sinelui îl face pe orice om să îşi acopere puterea sa de vorbire-gândire (respiraţia sa, sufletul său) cu mâna, în felul în care Adam cel conştient îşi acoperea puterea sexuală cu o frunză de smochin?



E oare posibil ca mesajul mai profund purtat de aceste media să nu fie igiena sau democraţia pe model Westminster, ci descoperirea de sine, conştientizarea de sine?



OGLINDĂ, OGLINJOARĂ

Cu aproape un secol în urmă, Rev. James Chalmers îşi nota că atunci când oamenii din tribul Motutu de pe coasta sudică a Noii Guinee şi-au văzut chipul în oglindă, au crezut că aceste reflexii sunt propriul lor suflet.



Noţiunea că omul are, în plus faţă de eu fizic, şi un eu simbolic este răspândită, probabil universală. Oglinda coroborează acest fapt. Mai mult decât atât: ea prezintă eul simbolic în afara eului fizic. Eul simbolic este brusc explicit, public, vulnerabil. Probabil că răspunsul iniţial al omului la acest eveniment este întotdeauna traumatic.



Atunci când oglinzile fac parte din viaţa de zi cu zi, e uşor să uiţi cât de înfricoşătoare poate fi descoperirea de sine, conştientizarea de sine.



SUBITA CONŞTIENTIZARE DE SINE

Este uşor de înţeles că oamenii din Noua Guinee văd respiraţia ca fiind locul sufletului, şi că asociază vorbirea cu inteligenţa. A fi conştient înseamnă a respira. Există vreun mod mai uşor de a-ţi arăta inteligenţa decât a vorbi? A nu avea vorbe înseamnă a fi prost.



Copiii identifică adesea gândirea cu gura, şi gândul cu vocea. Gândul este confundat cu lucrul în sine, în sensul că un cuvânt este parte a lucrului. Gândurile sunt cuvinte-lucruri, depozitate în respiraţie sau în piept – urechile & gura doar le recepţionează & le transmit. / „dabar”



SFÂRŞITUL LUMII

[la pp. 132 – 133, Carpenter relatează primele reacţii ale populaţiei Sio din Papua la contactul cu camerele video, aparatatele de fotografiat Polaroid şi recorder-elor, de la completa neînţelegere, la recunoaştere, frică, teroare, la cercetarea atentă a fotografiilor şi la privirea în deplină tăcere a proiecţiilor video].



După câteva luni, ne-am întors la Sio. Mai întâi am crezut că am greşit drumul. Nu am recunoscut locul. Se constuiseră câteva case noi într-un nou stil. Bărbaţii purtau haine europene. Se purtau diferit. Se comportau diferit. Unii dispăruseră, mergând în avalul râului către o tabără guvernamentală, “bântuind între două lumi / una moartă şi una ce n-are puterea de a se naşte”.



Printr-un experiment brutal ei au fost aruncați din existența tribală & transformați în indivizi separați, singuri, frustrați, care nu mai sunt nicăieri acasă.



Mi-e teamă că vizita noastră a precipitat această criză. Nu atât prezența noastră, cât prezența noilor media. O populație mai izolată poate ar fi fost mai puțin afectată, sau poate chiar deloc. Dar oamenii din Sio erau vulnerabili. De un deceniu se tot îndreptau imperceptibil spre cultura vestică. Demonstrația noastră media a înclinat balanța. Mutațiile ascunse au fuzionat & au ieșit la suprafață.



Efectul a fost de alienare instantanee. Mintea & sensibilitatea lor, eliberate de constrângerile tribale, au creat o nouă identitate: a individului privat. Pentru prima oară, fiecare om s-a văzut cu claritate pe sine & mediul său, ca entități separabile.



Erich Kahler, în Turnul și Abisul, vorbește despre rezultatul a un secol de condiționare de alienare a soldaților germani. Chiar și în timpul luptei, ei nu mai prezentau nici un semn de emoție, nici frică, nici ură: “aceste chipuri pietrificate în măști mortuare”. / “masca” din dansul contemporan?



Trebuie să ne întrebăm imediat dacă are cineva dreptul de a face acest lucru altui om, indiferent de motiv. Dacă este dureros să răspundem la această întrebare atunci când vedem situația la nivel microcosmic, ce răspuns am putea să dăm atunci când ea ni se prezintă sub forma radiotransmițătoarelor care ajung la sute de mii de oameni zilnic, întregul proces nefiind examinat, ci adoptat orbește?



TEHNOLOGIA ESTE EXPLICITARE

E o mare greșeală să subestimăm trauma pe care o produce orice tehnologie nouă, în special orice tehnologie de comunicare nouă.



IUBEȘTE-ȚI ETICHETA CA PE TINE ÎNSUȚI. (Joyce)

[În regiunea Sepik, ritualul de inițiere masculin este strict interzis femeilor, sub pedeapsa cu moartea. Însă, dată fiind dorința comună a băștinașilor și cercetătorilor de a filma un ritual de inițiere, i-a fost permis femeii care era operator-șef să pătrundă în incinta sacră, deși nu era singurul operator disponibil. Carpenter crede că i-a fost permis să asiste pentru că prezența ei era necesară pentru a obține cea mai bună filmare, ea fiind cel mai bun operator de film din echipă. Mai mult decât atât, după filmare, băștinașii au promis să ridice o altă incintă sacră pentru proiectarea filmului].



În cele din urmă, băștinașii au anunțat că aceasta este ultima inițiere voluntară & s-au oferit să-și vândă tobele de apă străvechi, cele mai sacre obiecte ale ceremoniei. Filmul a amenințat să înlocuiască o ceremonie veche de sute, poate chiar mii de ani.



Și totuși filmul nu poate îndeplini niciodată funcția originară a ceremoniei. Această funcție era de a testa bărbăția tinerilor & de a-i alipi pentru totdeauna unei societăți sacre, închise. Acum ceremonia, și prin extensie întreaga societate, poate fi proiectată pe un ecran pus înaintea lor, detașat de ei. Se pot privi singuri. Nimeni dintre cei care a ajuns să se privească pe sine cu detașarea unui observator nu poate fi același vreodată.



Postscriptum: filmul nefiind încheiat în intervalul de timp stabilit, și prin urmare, nemaifiind proiectat în sat, inițierile voluntare au fost reluate.





A NE VEDEA PE NOI ÎNȘINE PRECUM CEILALȚI NE VĂD PE NOI

Fotografiile cresc conștiința de sine atâta vreme cât sunt private & nu fac parte din mediul înconjurător.



DESIGUR CĂ VOI VEDEȚI MAI MULTE DECÂT VĂD EU. VOI MĂ VEDEȚI PE MINE (Joseph Conrad, Heart of Darkness)



Dintre sutele de subiecți pe care i-am văzut filmați într-o mulțime de situații, nu pot să-mi amintesc nici măcar de unul care să fie familiar cu camera și care să o mai poată ignora. Acest lucru mă face să-mi pun întrebări cu privire la filmele etnografice în general. […] Cât privește Noua Guinee, lucrurile sunt limpezi: a compara filmarea unui subiect care nu e conștient de camera video, și apoi filmarea aceluiași subiect când e conștient de cameră – conștient în sensul de instrument pentru auto-vedere, pentru auto-examinare – înseamnă a compara comportamente diferite, persoane diferite.



CLIPE PĂSTRATE

Teroarea din ochii lor (atunci când privesc prima oară aparatul de fotografiat) este teroarea tribală de a nu fi cumva recunoscuți ca indivizi.



Găsim aceeași intensitate în fotografiile lui Matthew Brady din Războiul Civil, în portretele indienilor din Vest, din portretele renascentiste ale ducilor privea lung, fără umbră de zâmbet, spre eternitate. Lumina ochilor ni se întâlnește cu lumina ochilor acestor străini într-un punct dincolo de timp și dincolo de spațiu. Acei ochi ne privesc pe noi cu o intensitate pe care rareori o întâlnim azi în portretele liderilor noștri zâmbăreți & absolvenților de facultate.



Se spune că Rembrandt a fost primul mare maestru ale cărui tablouri erau privite cu teamă de către cei ce-i serviseră drept model. Poate că unul dintre motivele pentru care nu vom mai avea un alt Rembrandt este că nu mai producem asemenea modele.



Tehnologia care a ridicat omul dincolo de mediul său & de corpul său, permițându-i să intre în și să iasă din această zonă ambiguă (limbo), a devenit azi atât de banală, atât de ambientală, încât facem această călătorie cu o amorțire de navetiști, ochii noștri nevăzând, misterul auto-confruntării & auto-descoperirii fiind evaporat.



PORTRETE

Fotografia ne îndreaptă către o clipă izolată. Ea arestează timpul. Ea există în spațiul pur. Ea accentuează individualitate, identitatea privată și conferă un element de permanență acelei imagini. În multe privințe, este exact opusul radioului.



Un portret fotografic, atunci când este nou & deținut în regim privat, promovează identitatea, individualismul, oferă oportunități pentru auto-recunoaștere, auto-studiere. Ea oferă senzația suplimentară a obiectivizării eului. Ea face ca eul să fie mai real, mai dramatic. Nu mai este de ajuns pentru subiect ca pur și simplu să existe: acum el știe că există. El este conștient de sine.



BENZI DESENATE FOTOGRAFICE



Fotografia accentuează o lume a vederii pure: continuitate, gradări, umbriri. Fără intervale și fără interfețe. Cele din urmă aparțin pipăitului, nu privirii, și se exprimă vizual prin desene animate și arta cu margini dure (hard-edged art), nu prin fotografie.



Perspectiva bidimensională permite multe timpuri, multe spații, însă perspectiva tridimensională permite un singur timp și un singur spațiu. Expresia realistă a portretului fotografic înregistrează un singur moment în timp, observat dintr-un singur punct din spațiu.



A ÎNCHIDE UN SINGUR OCHI

Copiii foarte mici reușesc foarte greu să închidă un singur ochi. Cred că aceasta este o caracteristică a multor, dacă nu chiar a tuturor, iliteraților. Abilitatea de a închide doar un ochi pare să fie asociată cu literația. Literația implică un tipar senzorial unic. Ea zdruncină orchestrarea “naturală” a simțurilor & permite un control mult mai mare asupra simțurilor individuale, mai cu seamă atunci când un simț este folosit izolat de celelalte.



Busola, folosită pentru navigare și artileria, folosită cu precizie, aparțin omului literat – ambele sunt extensii ale ochiului cititorului.



FIZIOLOGIA LITERAȚIEI

Atunci când, în cadrul unui experiment, unui grup de copii din Rusia i s-a spus să scrie cu gurile deschise, au comis de șase ori mai multe greșeli de ortografie decât în mod normal: nu au putut să “spună” cuvintele. Copiii chinezi, ale căror cuvinte sunt pictoriale, nu fonetice, nu au fost afectați. Chinezii a căror zonă acustică din creier este afectată nu își pierd capacitatea de a scrie.



În trecerea sa de la vorbire la scriere, omul a înlocuit urechea cu ochiul, și s-a reorientat de la spiritual la spațial, de la reverențial la referențial. Dumnezeu a devenit “Cel de Sus” și toate stările psihologice interioare au început să fie descrise ca percepții exterioare. […] Limbajul & percepția s-a mutat la spațial, la observabil, la văzut.



CUVINTELE ÎN SPAŢIU

Complexitatea pe mai multe niveluri a limbii orale nu se pierde imediat ce apare literaţia: în schimb, se îndreaptă spre configurarea spaţială a cuvintelor.



Cuvintele scrise există desigur în spaţiu & pot fi rearanjate. Această descoperire duce adesea la invenţia jocurilor spaţiale de cuvinte. Acestea sunt răspândite în numeroase culturi, în special unde literaţia este proaspătă & numerologia, astrologia & alchimia sunt întreprinderi profesionale.



Pentru cei care controlează conţinutul radio, ceea ce contează este ceea ce se spune la radio. Pentru mine, ceea ce contează este ceea ce face radioul. Ei văd radioul ca pe un instrument neutru & plasează întreaga responsabilitate a folosirii pe seama oamenilor. Eu nu văd nimic “neutru” cu privire la tehnologie. Pentru mine, toate tehnologiile sunt extensii umane & aceste extensii creează oameni diferiţi.



TEHNOLOGIA CA MEDIU ÎNCONJURĂTOR

Tehnologia este explicitare – atunci când este nouă. Aceeaşi tehnologie, care odinioară definea identitatea, şi chiar a creat individualismul, poate după un anumit timp să erodeze & dizolve identitatea până când se contopeşte încă o dată cu propriul mediu.



Cred că fascinaţia noastră cu privire la viaţa & moartea lui Marylin Monroe derivă din faptul că media i-a furat întregul suflet, întreaga identitate personală până când singurul act privat care i-a mai rămas a fost suicidul.



MANIPULAREA IMAGINII       

Un vrăjitor care deţine orice parte dintr-o victimă, orice a fost o dată victima – şuviţe de păr, urme de paşi – o are la îndemână. Conceptul de furt al sufletului se aplică şi în viaţa modernă, de asemenea. Cineastul scoţian John Grierson (cel care a inventat termenul de “documentar”) a avertizat odată: “Fotografiind, poţi lua o parte din sufletul omului. Îi poţi rupe o parte din intimitate”.



MAGIA RADIOULUI

Unul dintre principalele efecte ale radioului este promovarea spiritului pur. Nici o experienţă de visare, nici o religie străveche nu a separate vreodată spiritul de corp cu mai mare eficacitate decât media electronice. Şi vorbirea, şi scrierea separă imaginea de obiect, dar media electronice multiplică astronomic acest proces.



Una dintre cuceririle cele mai mari ale radioului este promovarea sistemelor magice în care imaginile, separate de corpuri, există pur în timp, fără identitate spaţială.



IDEI ÎN ŢARCUL COPIILOR

Aşa cum ştim, democraţia s-a dezvoltat în cadrul literaţiei. Un element esenţial al literaţiei este separarea gândului de emoţie & comportament.



În ultimă instanţă, este imposibil să separi cuvântul de gând, gândul de emoţie, emoţia de comportament. În societăţile orale, percepţia sau cogniţia sunt associate cu, sau urmate imediat de, o “emoţie”.



A auzi înseamnă a experimenta. Dar putem citi despre aceleași fapte fără a avea emoții. Paginile oricărui ziar sunt pline de tragedii, și totuși citim despre ele fără a fi mișcați. Nu am putea juca sau dansa asemenea tragedii fără emoție. Nici nu am putea cânta despre ele. Și nici nu le-am putea transpune în poezie. Dar cititul este diferit. Cititul tăcut este gândirea părăsită de emoție. Ea duce la un grad mare de separare a conceptelor mentale față de pluralitatea concretului.



Democrația are multe forme. Dar democrația occidentală este puternic înrădăcinată în literație & nu poate fi transpusă cu ușurință în alte media.



În difuzarea media, alegerea motivelor e implacabilă: putere sau profit. […] Profitul poate fi ascuns în spatele divertismentului & puterea poate fi ascuns în spatele platitudinilor. Platitudinile sunt camuflajul ideal. Ele fac puterea tolerabilă, chiar acceptabilă. Această doctrină nu are nevoie de enunțare sau proclamare: e o lege bine înțeleasă a modului de operare guvernamental.



Competiția cultivă similaritatea, nu diversitatea. / (nu putem avea un sistem bazat pe competiție care să producă și oameni creativi în același timp. Întotdeauna sfârșim prin a ne asemăna cu concurența).



MIZANTROPOLOGIE

Antropologia, ca progenitură a colonialismului, reflectă ceea ce Levi-Strauss numește “o stare de lucruri în care o parte a omenirii tratează pe cealaltă ca pe un obiect”. Căutarea autocunoașterii, pe care Montaigne o lega de anihilarea prejudecăților, nu a fost niciodată o temă dominantă a antropologiei de secol XX.



Chiar și conceptul de relativism a devenit, în cuvintele lui Stanley Diamond, “o perspectivă congenială într-o civilizație imperială convinsă de propria putere. Fiecare cultură primitivă sau arhaică este percepută ca o posibilitate umană care poate fi “gustată”; pentru că nu poate face, până la urmă, nici un rău. Noi, după bunul nostru plac, transformăm experiența altor culturi într-un fel de sport, tot așa cum vânătorul modern, despre care vorbește Thorstein Veblen, imită și trivializează ceea ce odinioară era un mod de viață. Relativismul este reaua credință a cuceritorului, care a devenit suficient de sigur pentru a călători oriunde.”



Înveșmântându-se în platitudini liberale & folosindu-se de ceea ce ei numesc “metodologii științifice”, antropologii traduc alte culture într-un jargon ilizibil & în statistici, din care nici una poate fi translatată înapoi în energia vieții. Au șters culturile prin irelevanță & prin platitudini.

La vremea când administratorii, misionarii, lucrătorii sociali & antropologii au ajuns la indigeni, cei mai mulți erau deja dornici să-și uite trecutul. Atunci când la Colegiul Administrativ din Boroko s-a proiectat “Dead Birds”, un film superb despre războaiele dintre triburile din Noua Guinee, un student a închis nervos proiectorul: “Cu ce drept a înregistrat cineva ceea ce noi am ales să uităm?”. Replica sa a primit aplauze.



Cred că media sunt atât de puternice încât pot înghiți culturile.



Am putea crede că media conservă & prezintă ceea ce este vechi prin înregistrarea pe film & casetă, dar aceasta este doar o distragere, o jonglerie posibilă doar atunci când oamenii rămân concentrați pe conținut.



Am decis așadar ca filmele & rapoartele pe care le-am scris să nu se adreseze doar unei anumite audiențe. Precum un om care strigă “foc!”, am sperat că voi fi auzit de cât mai mulți oameni & nu doar de incendiatori. Acest lucru a însemnat să evit publicațiile “academice”, care au devenit de mult mijloace de control al informației; de asemenea, a însemnat evitarea formatelor convenționale, care sunt o altă metodă de a neutraliza informația. De aici formatul acestei cărți.







Aucun commentaire: