“Mulţi oameni îşi imaginează că purgatoriul sau infernul sunt pentru cei care au ucis, furat, minţit, comis preacurvie, şi aşa mai departe şi că este suficient să se fi abţinut de la aceste acţiuni pentru a merita Paradisul; în realitate sufletul este aruncat în flăcări pentru că nu L-a iubit pe Dumnezeu sau pentru că nu L-a iubit suficient; asta poate fi înţeles dacă ne reamintim Legea supremă a Bibliei: să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată puterea ta şi cu toată fiinţa ta. Absenţa acestei iubiri (Fénelon avea dreptate când a văzut în indiferenţă cel mai mare păcat al sufletului) nu implică în mod necesar crima sau minciuna sau altă transgresiune, dar implică în mod necesar indiferenţa, care este cea mai răspândită dintre greşeli, marca indubitabilă a căderii. Este posibil ca indiferentul să nu fie un criminal, dar este imposibil să fie un sfânt; el e cel care merge pe “poarta cea largă” şi urmează “calea cea lată”, despre ei spune Apocalipsa “Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te scuip din gura mea.” (3:16) Indiferenţa faţă de adevăr şi faţă de Dumnezeu se învecinează cu mândria şi nu e fără ipocrizie; caracterul ei aparent inofensiv este plin de automulţumire şi aroganţă; în această stare sufletească individul este mulţumit cu sine chiar dacă se acuză de greşeli minore şi modestie aparentă, care în fapt nu-l obligă la nimic ci dimpotrivă îi întăresc iluzia de a fi virtuos. Acest criteriu al indiferenţei face posibil ca “omul obişnuit” să fie ca să zic aşa “prins asupra faptului”, pentru că cel mai clandestin şi insiduos dintre vicii vine să-i dezvăluie sărăcia şi tristeţea lui: pe scurt, indiferenţa este “păcatul primordial” sau manifestarea lui cea mai des întâlnită.” (Frithjof Schuon, Regards sur les mondes anciens)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire