Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur, (note de lectura)

Ediţia a doua, îngrijită de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian. Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996.

Creanga de Aur
Explicaţie preliminară: “Prezenta lucrare nu este ceea ce se numeşte în mod obişnuit un studiu de folclor; basmele lui Creangă sunt doar un punct de plecare, pretext şi materie primă ale unor consideraţii strict adecvate şi ţesute pe ştiinţa simbolurilor, disciplină tradiţională caracterizată ca imuabilă, unanimă, perenă, cu legi proprii coextensive cu acelea ale unui univers semnificativ şi ierarhizat, misterios, dar nu absurd. A poseda această ştiinţă este a poseda Creanga de Aur şi firul Ariadnei, simboluri complementare.” (p. 5)

Creanga de Aur este capabilă să indice o cărare acolo unde drumul pare absent. Firul Ariadnei lasă un semn pe drumul parcurs, împiedicând dispariţia lui şi implicit salvgardând posibilitatea întoarcerii.

“Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este şi aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învăţătură care să fie în acelaşi timp şi o descărcare electrică. Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia, obârşii izvorâte din intuiţia intelectuală.” (p. 5)

Fundamental, mitul nu este nici invenţie, nici convenţie omenească. Mitul este o coborâre uranică, fixată în virtutea legii de analogie inversă în entităţi fabuloase sau reale. Când mitul pur este măturat de pe cer de simunul abstracţiunilor, ceea ce rămâne este pur cantitativ şi lipsit de forţă explicativă.

“Avem numnai o alternativă: sau cerul e o ţesătură în care se încifrează hieroglife veşnice, armătură impalpabilă a tuturor gesturilor, artelor şi meşteşugurilor; sau firmamentul se destramă în pulbere radioactivă.” (p. 6)

Demitizarea lumii, destrămarea paradigmelor şi a schemelor transcendete, conduce la o dezlănţuire a energiei care culminează în haos.

Raţiunea suficientă a societăţilor tradiţionale era mitul, formă de încifrare deopotrivă simbolică şi rituală.

Lucrarea lui Ovidiu Bârlea, Poveştile lui Creangă, este nepreţuită pentru studierea rădăcinilor basmelor lui Creangă. Acest cercetător a cules şi variante ale poveştilor humuleşteanului, ale căror sensuri sunt complementare hermeneutic. Studiind aria lor de răspândire geografică, cercetătorii nu au putut stabili un centru sigur al răspândirii lor centrifuge.

“Căliman este un nume de fiinţă, reală sau mitică, şi de munte în ţara noastră, la bulgari, Koloman şi Kelemen la unguri, Calman la evrei; grecii aveau pe Kaeonimus, simplă metateză, etruscii aveau pe Lucumon. Dar tocmai la antipozi, vechea insulă Borneo şi-a reluat o dată cu independenţa anticul nume de Kaliman-Tan. Cel mai înalt munte din Africa este Kaliman-Gearo. Klmn sunt litere care se succed mai în toate alfabetele. În angelologia arabă este numele Îngerului din colţul sudic al tronului cu opt colţuri, al Tronului ceresc. Cum am putea stabili o filiaţie, sau măcar o înrudire între aceste diverse toponimii şi omonimii? Realitatea este că pe plan orizontal, tribulaţia miturilor se rătăceşte în labirint fără ieşire, e un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” (p. 10)

Trebuie să admitem pentru basmele autentice posibilitatea unei monogeneze din Tradiţia Primordială, conţinând rădăcina multiplicităţii variantelor. Din punct de vedere tradiţional, folklorul nu este o “creaţie populară”, produsă spontan de masa poporului. Singurul fapt popular este supravieţuirea formelor simbolice.Poporul îndeplineşte funcţia unei memorii colective, funcţie “lunară”, denotând caracter pasiv, incapabil de iniţiativă şi de spontaneitate. Ceea ce se conservă astfel este o sumă considerabilă de date de ordin esoteric.

Gradul de conştiinţă şi de luciditate al redactorilor în ceea ce priveşte tâlcul adânc al miturilor pe care le aşterneau pe hârtie este de o importanţă cu totul secundară. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranţa sau cunoaşterea redactorului.

Guénon consideră basmele ca nişte reziduuri ale tradiţiilor esoterice dispărute. Vasile Lovinescu optează pentru posibilitatea unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o reprezintă mascat: doctrina este destinată cercului capabil să primească lumina direct, în timp ce basmul este pentru ceilalţi, capabili să vadă numai umbrele din caverna platoniciană.

Coşbuc chintesenţia basmul la Moarte şi Reînviere, la Metamorfoză. Or, acesta este specificul definitoriu, elementul central şi esenţial al tuturor religiilor.

În labirintul operei lui Creangă este nevoie şi de Creanga de Aur, şi de Firul Ariadnei.

Creanga de Aur serveşte de embleme celei mai importante părţi a operei lui J. G. Frazer (The Golden Bough) în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de renaştere în natură.

În spaţiul latin, autoritatea primă privind Creanga de Aur este Virgiliu. El dă indicaţii privind folosirea acestui artefact în cartea a şasea a Eneidei.

“Dar se pune întrebarea: de ce orice cucerire activă a cerurilor luminoase, a înălţimilor şi a stărilor superioare de fire este condiţionată de o prealabilă coborâre în întuneric, în abis, în stările inferioare de fire? Pentru că moartea condiţionează reînvierea, pentru că Tod und Verklärung (moarte şi transfigurare) constituie un cuplu inseparabil cu termeni consecutivi.” (p. 16)

Coborârea în Infern seamănă, până la un anumit punct, cu “regressum in utero” despre care se vorbeşte în psihanaliză, regres urmărind sleirea reziduurilor nocive din subliminal, prin punerea lor în lumina conştientului. Însă în psihanaliză rezultatul este aducerea la suprafaţă a monştrilor al căror habitat normal este bezna. « Larvele orbite de Creanga de Aur trebuie stârpite în iad, nu dezlănţuindu-le în lumea noastră. » (p. 18) Călătoria în Infern nu este eficace decât călăuzită de Creanga de Aur, gaj de Înviere şi de Nemurire.

Creanga de Aur trebuie identificată cu vâscul druidic, cu ramura de salcâm din unele rituri de iniţiere, cu ramurile de finic de la Florii.

A-i oferi Proserpinei Creanga de Aur, cum spune Virgiliu, înseamnă a te legitima, a-i dovedi că te-ai cufundat în Infern pentru catharsis, de bună voie, nu damnat. Atunci Proserpina devine Eleusina, Prea Milostiva, iar purtătorul ramurii de aur devine fiul ei adoptiv.

Creanga de Aur este “Unicitatea în multiplicitate, dâra pe care o adulmecă copoiul pe urma vânatului sacru; mai existenţial şi mai pregnant, este nostalgia începuturilor […].” (p. 19)

Exilată în mijlocul unei omeniri sordide, Creanga de Aur poate fi găsită în sorcova purtată ca o ramură înflorită, oferindu-se să ne conducă din capătul unui an în prima zi a celui nou.

Creanga de Aur, crescând într-un copac asemenea vâscului druizilor, este tot un arbore, dar fără rădăcini telurice, lipsită de elemente titanice, asurice, infernale. “Cum am mai spus Creanga de Aur este o legitimaţie, pentru cine o posedă, o pecete, o stea în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate. Reflexul temporal al acestei continuităţi, este perpetuitatea unei funcţii tradiţionale de-a lungul veacurilor.” (p. 21)

Drumul cel mai scurt spre centru este spirala.

Versiunea cu cele mai multe detalii şi descrieri ale Crengii de Aur o găsim în basmul lui P. Ispirescu, Cele douăsprezece fete de împărat şi Palatul fermecat. Basmul este din categoria acelor mituri care reamintesc de epoca ciclică în care era dezlănţuit în lume un sacerdoţiu feminin degenereta. Acestei epoci i-a pus capăt Parasu-Rama, al şaselea Avatar hindus. În acelaşi timp, el i-a exterminat şi pe kşatriya revoltaţi, deviaţiunile erau probabil solidare.

Orice grădină şi mai ales cele din fabulă, este o prelungire a Grădinii Raiului, prototip firesc al celorlalte, pentru că e centrul stării de fire în care ne aflăm.

Ritul suprimă timpul.

Realizarea iniţiatică, sub orice formă simbolică de isprăvi exterioare s-ar învălui, e în realitate înainte de toate o realizare spirituală în domeniul intelectual.

Creanga de Aur poate fi regăsită, în legătură cu Magnum Opus arhitectural, în alt basm al lui Ispirescu, Fiul Vânătorului, cu numeroase tangenţe privind alte enigme ciclice.

« Reamintim că justa ochire e o metodă excepţional de eficace în unele ştiinţe tradiţionale pentru obţinerea puterii de concentrare (Ekagra), fără de care o realizare spirituală nu se poate concepe. Se ştie ce rol important joacă tragerea cu arcul în şcolile budiste Zen. În această disciplină, se urmăreşte înainte de toate un nivel de concentrare în care ochitorul se identifică perfect cu ţinta. În acel moment, ochirea materială devine inutilă şi un punct este tot aşa de uşor de ochit ca şi un zid. » (p. 30)

În mitologia greacă, Zeus i-a trăsnit pe titani şi din cenuşa lor i-a făcut pe oameni. De aceea aceştia sunt plămădiţi din substanţă titanică, dar cu o scânteie olimpică, venind de la Zeus. Oamenii trebuie să-şi biruie natura lor titanică prin cea olimpică, spune învăţătura orfică.

Elefantul reprezintă la nivel simbolic puterea sacerdotală.

Termenul românesc de “zână”, femininul de la “zeu”, desemnează ceva mai înalt decât “fée” sau “fairie”, entităţi care nu depăşesc nivelul intermediar al lumii subtile.

Nedeia din basmele româneşti este o aliteraţiune a Indiei, care conform lui Guénon a desemnat iniţial un ţinut din preajma Centrului Suprem al lumii. În Oltenia, Banat şi Ţara Haţegului nedeile sunt anumite momente de sărbătoare precreştine. “Nedeia Cetate e spaţializarea, arhitecturizarea unei sărbători anuale, deci temporale. De aceea, locuitorii ei sunt Mari Arhitecţi, pentru că au realizate cubajul sferei, sau cum i se mai spune, cvadratura cercului. Cum sărbătoarea Nedeii e la solstiţiul de vară, înseamnă că Nedeia Cetate e un loc unde e veşnic noaptea de Sânziene.” (p. 35)

Proverbul “a unge osia ca să nu scârţâie roata” face o trimitere spirituală: osia este Polul, Osia Lumii, şi a o unge înseamnă a face să înceteze o anomalie, un scârţâit, o dizarmonie între tradiţia derivată şi Tradiţia primordială.

În mitul Potopului, Noe trimite din corabie un porumbel (putere centrifugă - solve) şi un corb (putere centripetă - coagula).

Despre basmul Fiul Vânătorului: “Plecat din Occident, Fiul Vânătorului ia din Orient Creanga de Aur şi o aduce de unde plecase. Se promovează astfel ca Mare Arhitect al Orientului şi Occidentului. Creanga de Aur ruptă din arborele raiului, devine arbore transplantat într-un rai secunda. Cu alte cuvinte avem de-a face cu o readaptare a Tradiţiei Primordiale la condiţii ciclice particulare la crearea unui centru spiritual derivat din cel suprem, sau la tămăduirea unui vechi centru ofilit pentru că a “tăiat rădăcinile”, după expresia cabalistică, adică a rupt contactul cu Centrul Suprem. De aici nevoia de ungere a osiei ca să nu scârţâie roata.” (p. 41)

După concepţia tradiţională, lumea principială se reflectă în lumea noastră fenomenală, ca într-o oglindă în acord inversat.

Tot ce e trecător e în mod definitoriu simbolic şi e simbolic tot ce nu-şi are raţiunea suficientă în el. Universul e trecător şi a-i realiza simbolismul înseamnă a-i realiza rădăcinile din lumea imuabilă a ideilor.

Universul este un “arbore inversat”, împlântându-şi rădăcinile în cer şi întinzându-şi ramurile peste tot pământul.

“Studiul basmelor lui Creangă este exemplar; altfel spus, normele şi găselniţele lui sunt valabile pentru folclorul universal; caracterul etnic nu ne interesează decât în măsura în care se dovedeşte că realitatea cea mai imediată, cea mai concretă, e susceptibilă să servească drept punct de plecare al unor consideraţii ce o depăşesc şi o transcend total.” (p. 42)


Soacra cu trei nurori (gelozia mamei)

Acest basm-nuvelă ne constrânge să căutăm simbolismul într-o poveste aparent sordidă, conţinând mai degrabă o afacere de judecătorie.

“Gelozia mamei divine” e un fapt ce izbeşte în toate miturile de geneză. Creatoare a lumilor şi a fiinţei, le vrea strâns dependente de ea. Tendinţa centrifugă firească i se pare un scandal.

Ceea ce se numeşte în India Puruşa-Prakriti apare ca armonie din perspectivă transcendentă, dar pe plan orizontal apare ca o luptă şi antagonism înverşunat. Prakriti e ininteligibilă. Naşte sub acţiunea de prezenţă a lui Puruşa, ca o femeie fecundată în somn. Creaturile rezultate participă deopotrivă la pasivitatea ei lunară ca şi la activitatea soarelui esenţial. Este firesc să tinda deci spre polul lor esenţial, dar lucrul nu e posibil decât în măsura în care se rup de mama lor.

În opera lui Creangă, aspectul negativ al feminităţii apare în Soacra cu trei nurori, în baba vecină a moşneagului din Punguţa cu doi bani, în baba şi fata ei din Fata babei şi fata moşneagului, în codoaşa din Stan Păţitul, în mama fetei de împărat şi în scroafa din Povestea Porcului, în Talpa Iadului din Ivan Turbincă.

Soacra cu trei nurori e Nadirul mitologiei lui Creangă, Capra cu trei iezi, Zenitul ei.

Soacra… a fost aşezată de editori printre basme, în mod intuitiv, deşi nici un element supranatural nu transpare din naraţiune. În fapt, pare mai degrabă să fie o nuvelă, narând o dramă rurală, nu dintre cele mai rare.

“Soacra” e un fel de poreclă rurală a temeliei radicale, Mulaprakriti, cum o numesc hinduşii, a Manifestării, a Tălpii Iadului. Ea trăieşte numai pentru sine şi tot ce produce ţine compactat la sânul ei. E Atracţia originară, Cupiditatea, Egoismul radical, pasiunea antrenantă a oricărei vieţi elementare, resortul interior al Naturii.

Soacra e Prakriti, iar cele trei gune care ies din indistincţie sunt cei trei feciori. Ei sunt dinamizaţi de soţiile lor, Şakti. Ultima noră, cea mai mică, e incontestabil guna sattwa, tendinţa ascendentă, luminoasă.

Feciorii sunt “nalţi ca nişte brazi şi tari în vârtute dar slabi de minte”, de partea rădăcinii lumii.

Baba are realmente un al treilea ochi, dar inversul sinistru al ochiului ciclopic, frontal, al Eternităţii, ca atare la ceafă. În limbajul vechilor ermetişti, este vorba de “Atractul invers al Naturii”, ochiul Meduzei, care pietrifică şi îngheaţă fundul infernului.

Lumea noastră nu permite un cerc închis în fericire sau nenorocire. Providenţa sancţionează încercarea de a institui un cerc perfect în manifestare, printr-o încercare luciferică, de separativitate.

A treia noră simbolizează intervenţia Principiului în lume. Sub înfăţişarea de spaimă a cataclismului, în realitate e o restabilire de echilibru. “Cruzimea pe care o arată nora cea mai mică e salubră, purificatoare prin distrugere ca un uragan. Poate fi şi o aluzie la metodele tantrice din ritualurile şivaite, este calea Rigorii.” (p. 51)

“Faptul că ielele din tradiţiile româneşti personifică pe cele trei gune din tradiţia hindusă nu poate suferi nici o îndoială. Jocul lor sacru stârneşt manifestarea din amorţeala ei bazică, determină dozarea tendinţelor descendentă, ascendentă şi expansivă în măsuri indefinit variabile, dozare care este cauză eficientă a tot ce există. Vai de profanul, vai de nedemnul pe care îl prind în punctul de interferenţă a dănţuirii lor! Păţeşte ca soacra din basmul nostru, e pocit, i se ia gura, i se iau mâinile şi picioarele, i se iau minţile. Ielele nu sunt rele; altminderi de ce li s-ar mai zice şi Milostivele? Ele sunt teribile, ceea ce e cu totul altceva. În realitate cele trei zâne nu pot suferi abjecţiunea condiţiei umane şi, invers, aceasta nu le poate suferi sfinţenia transcendentă.” (p. 51-52)

Li se spune Iele. “Dânsele”, nu pentru că nu ar avea nume, ci pentru că acesta e prea transcendent, prea primejdios de a fi rostit de profani. Tradiţia românească le-a păstrat numele: Margalina, Rujalina, Savatina. Marga se regăseşte în mărgăritar, şi deci e albă (sattva). Ruja e roşie (rajas). Savatina, recte Sabat, e ziua Sâmbetei, a lui Saturn, a cărei culoare e neagră (tamas).

Fata cea mică este o personificare a aspectului năprasnic al lui Kali. Judecata ei este de o intensitate zdrobitoare, o divină violenţă repezindu-se să sfarme orice limită şi orice obstacol. Atunci când sare pe trupul babei şi-l frământă cu picioarele, imită gestul etern al lui Kali, jucând pe corpul lui Şiva.

“Mitul atinge o epocă foarte veche, când mai fiinţau sacrificii umane. E o reminiscenţă a unui sacerdoţiu feminin, pomenit în multe tradiţii, sacerdoţiu provenind se pare, din Atlantida, distrus de Paraşu-Rama, al şaselea Avatar al lui Vişnu. În orice caz, basmul lui Creangă e tantric ca aproape toate basmele lui. Dacii trimiteau lui Zalmoxis un sol, aruncându-l în sus şi prinzându-l, în cădere, în vârful lăncilor. Sacrificiul babei se situează la capătul inferior al suliţelor. Baba e zdrobită, nu înţepată. Sacrificiul zalmoxian e uranic şi esenţial; cel al babei e substanţial, “ex parte materiae signata quantitate”, riguros simetric cu primul. De aceea, credem că basmul revelează vechi ritualuri preistorice.” (p. 36)


Capra cu trei iezi

Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi alcătuiesc un tot. Continuitatea lor este intrinsecă şi pecetea ei vizibilă este numărul trei, în ternarul nurorilor şi în acel al iezilor.

Soacra, fiind Talpa Iadului, e coextensivă cu temelia lumilor şi a manifestărilor integrale, cărora le constituie rădăcina tenebroasă. Capra este “astrală”, este Almatheea, doica lui Zeus de pe muntele Ida. Continuitatea dintre Soacră şi Capră este asigurată de cele trei gune.

“Primele cele două basme sunt cei doi poli, substanţial şi esenţial, între care se vor desfăşura restul povestirilor lui Creangă.” (p. 57-58)

Cele trei gune determină Exaltarea, Amploarea şi cufundarea în Abis.

Cronos, însurat cu sora sa Rhea (Pământul), îşi înghite copiii. În exegeza tradiţională, Cronos, regent al cerului intelectual, înghiţindu-şi copiii îi reînnoieşte, îi transfigurează, întărind în ei caracterul olimpic. Rhea este furioasă, pentru că punctul ei de vedere este exclusiv matern. Ea îi dă un vomitiv lui Cronos, care îşi varsă copiii pentru a-i dărui lumii (faţă de cerul suprem, lumea este vărsată din el).

“E adevărat că în varianta lui Creangă, nu se arată că lupul a vărsat pe cei doi iezi mai mari, dar în alte variante, faptul este afirmat; cităm pe cea mai celebră dintre versiuni, aceea a lui Grimm. Or, mitul nefiind cantitativ, diferitele lui redacţiuni nu se exclud, ci se întregesc una pe alta ca refracţii ale unei imagini unice. Prin urmare, colaţionarea lor e îngăduită şi putem spune, contra aparenţelor, că lupul a vărsat până la urmă pe cei doi fraţi mai mari.” (p. 59)

Capra, plecând să aducă fructele cerului, pământului şi ale aerului, însumează în ea, producându-l, Cornul Abundenţei. Este Omul Universal sub ipostaza Caprei divine.

“În esenţa lui, Mitul este prototipal, etern, deasupra spaţiului, timpului şi Devenirii, pe care el le crează, mai exact le aduce de la potenţă la act. Se oglindeşte simultan, de sus în jos, în toate părţile lumii, ca soarele în toate apele pământului sau în miriada de faţete a unui cristal. Schema justă este a unui punct central care proiectează un număr nenumărabil de raze pe circumferinţă.” (p. 60)

Lupul este cumătrul caprei, pentru că există un soi de complementarism între Paradis şi Infern când sunt privite dintr-un punct median, chiar un fel de interdependenţă, pentru că Iadul se situează la rădăcina Arborelui Lumii, iar Raiul în coroana lui. Capra l-a ales cumpătru pe Talpa Iadului pentru că şi cele mai înalte intelecţiuni, ca să subziste în lumea noastră trebuie să se încarneze, să se fixeze. “Şi un Serafim trebuie să aibă o doză de Tamas în el, altfel şi-ar risipi fiinţa.” (p. 62)

Simbolul lupului e complex, bivalent. Numit Lykos în greceşte, ceea ce înseamnă concomitent şi lup şi lumină. Dacii, numiţi daoi după Strabon, fac trimitere la numele frigian al lupului: daos. Stindardul dacic era un balaur cu cap de lup.

Este posibil ca alianţa dintre capră şi lup să fie străveche, de pe când fiara avea aspectul luminos. Lupul devine sumbru în cursul degenerării unui ciclu ce goneşte spre sfârşitul lui. “Că o epocă, însumând multe milenii, a fost contractată într-o singură anecdotă, nu trebuie să ne mire, pentru că după cum am mai spus-o, cronologia obişnuită nu încape în mit, care se foloseşte de un timp contractat şi se desfăşoară în durate eliptice. Două evenimente care se succed în basm, pot fi despărţite uneori de eoni.” (p. 63)

Lupul încearcă să imite capra, dar nu poate. Diavolul poate maimuţări orice, dar nu Logosul. În hagiografia creştină se spune că diavolul poate lua cu totul înfăţişarea lui Hristos, dar dacă vorbeşte se dă de gol, emiţând un cârâit deritmic.

Iedul cel mare se ascunde prosteşte, în lumina zilei. Al doilea, dosit sub un chersin. Al treilea, în înălţime, în întunericul vertical. Lupul nu e o fiinţă, ci o tendinţă fundamentală personificată, Aviditatea-Radix, foamena nesăţioasă care mistuie tot şi la sfârşit pe ea însăşi.

Lupul mănâncă pe cine trebuie să mănânce, fie din cauza salubrităţii cosmice, fiind vorba de elemente ce nu merită să supravieţuiască, fie că e vorba de fiinţa ce trebuie să renască regenerate, adică de elita ciclului. Este deci un agent cosmic bazal, vorace şi nesăţios, care mistuie şi reduce la indistincţiune tot ce e trecător, lumea manifestată. Pântecele lupului simbolizează ceea ce hinduşii numesc sandhya (punctul critic indistinct care leagă două cicluri consecutive de existenţă).

Intrarea în pântecele lupului e ceea ce se numeşte “regressum in utero”, în psihanaliza modernă, redus caricatural la traumatismele psihice. Iedul cel mic nu are nevoie de pântecele lupului, pentru că se refugiază în alt uter, superior, peştera hornului întunecat.

Nenumărate sunt referinţele sfârşirii Vârstei Negre prin foc (Apocalipsa XIX, 20 este un exemplu).

Problema Atlantidei şi a tradiţiei respective, în raporturile ei cu tradiţia hyperboreeană, nordică, în adevăr primordială în ciclul nostru de umanitate, este capitală pentru înţelegerea dezvoltării ciclice. Vedele afirmă tradiţia habitatului primitiv al hinduşilor, nu în ţara desemnată cu numele de India, ci într-un ţinut extrem nordic, polar. Homer vorbeşte şi el de Ogyia, “unde sunt revoluţiile Soarelui”, expresie enigmatică ce nu ar putea avea altă semnificaţie decât că, acolo, soarele are o mişcare de rotaţie în jurul Zenitului, fără să apună niciodată.

Ca să ajungă în locul de astăzi, Tradiţia Nordică a trebuit să scoboare din zona polară de-a lungul unei axe Nord-Sud, cu diferite etape. Se spune că acest ax se află pe zona unui meridian care desparte exact în două pământurile locuibile, din punct de vedere al suprafeţei, străbătând în acelaşi timp cea mai mare întindere de pământ, şi acesta este medirianul Marii Piramide.

Tradiţia despre Atlantida situează în Oceanul Atlantic “Insula scufundată sub valuri”. Amintirea ei nu a putut subzista decât transmisă de locuitorii care au scăpat din diluviu (Potopul lui Noe).

Hyperboreea şi Atlantida nu se exclud, ultima fiind subordonată primei. Între ele nu a exista o concurenţă, ci o răzvrătire a civilizaţiei atlante, riguros sancţionată prin potop.

Guénon sugerează că, în tradiţiile nou constituite după migraţia din Atlantida a unei minorităţi în ajunul dezastrului, ar fi hyperboreeană metafizica, pe când doctrinele cosmologice ar fi atlanteene. Se consideră a fi rezultatul unei asemenea fuziuni civilizaţiile egiptene, caldeene, siriene, feniciene, precum şi civilizaţia mino-egeeană, cu centrul în Creta.

“Raportul dintre tradiţia hyperboreeană şi cea atlantă este cel de la masculin la feminin, de la esenţă la substanţă.” (p. 76)

Culoarea simbolică a tradiţiei hyperboreene este Albul sau Verdele, a tradiţiei atlante, Roşu. În basmele noastre apar Alb Împărat, Verde Împărat şi Roş Împărat.

“În încheiere, Capra cu trei iezi e un basm eshatologic, structurat pe tema Morţii şi a Transfigurării. Pentru trăirea lor, ne-a fost dată viaţa pe pământ. Restul e deşertăciune.” (p. 77)


Punguţa cu doi bani

Realităţile planului superior se reflectă pe un plan inferior sub formă de simboluri, din cauza raportului de ireversibilitate dintre Principiu şi Manifestare. “Ens contingens este condiţionat de ens necessarium şi, ca atare, îi oglindeşte posibilităţile, dar ca oglinda, în mod inversat, ceea ce este evident sus, jos este criptat, învăluit, necesitând ceci o interpretare […].” (p. 78)

Cupluri primordiale: Puruşa-Prakriti, Plus-Minus, Pozitiv-Negativ, Bărbat-Femeie, Verticală-Orizontală, Soare-Lună, Cer-Pământ etc.

Puruşa şi Prakriti sunt prezenţi în basmele româneşti prin intermediul perechii “Moşul şi Baba” (“a fost odată un moş şi o babă”). “Dacă se întâmplă să aibă copii, vin dintr-un ev preexistent; dacă îi au în cursul desfăşurării mitului, e din poruncă dumnezeiască, în felul lui Abraham şi al Sarei, al lui Deucalion şi al Pyrrhei.” (p. 79) Perechea se manifestă în ipostaza cea mai pură în basmul Povestea Porcului unde perechea de bătrâni are valoare pozitivă. Părinţii Porcului sunt părinţii adoptivi ai Avatarului, dar şi ai întregului ciclu. În Punguţa cu doi bani, perechea e dezbinată, ostilă, un fel de maniheism care desparte universul în tabere antagoniste – este o dezordine ciclică. Dezordinea e cu mult mai gravă în Fata Babei şi Fata Moşneagului. Tirania babei este o cvasipermanenţă până la intervenirea elementului providenţial care fulgeră din senin şi unde te aşteptai mai puţin, ca în orice mit soteriologic. Acest grup de basme are deci un numitor comun.

“Feminismul nu datează de astăzi, este ultimul reflex al unei racile imemoriale.” (p. 81)

Simbolismul cocoşului este eminamente solar. Cântecul lui în beznă sfâşie noaptea. “Simbolurile de natură luminoasă sau înflăcărată, ca Soarele, Cocoşul, Fenixul, Rugul sunt de obârşie atlantă ca şi complementarul lor firesc, Luna, Găina, Apele.” (p. 82) Simbolurile hyperboreene sunt taciturne, nocturne, polare: Mistreţul Lebăda, pădurea de conifere, Ursul.

Într-un transfer de simboluri de la civilizaţia hyperboreeană la cea atlantă, septenarul astrelor Ursei Mari a fost transferat constelaţiei Pleiadelor, în timpul predominării tradiţiei atlante.

“Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (p. 83)

Deficienţele aparente ale perechii primordiale sunt tribulaţiuni inevitabile şi providenţiale pentru devenirea ciclică. Fără ele ciclul nu s-ar desfăşura. Deficienţele lumeşti sunt funcţionale, măşti necesare, dezechilibre ad hoc, dezbinări ce se arată a fi ordalii ce mişcă roata lumii.

“Mitul exprimă metode tantrice pentru că pune accentul pe aspectul de forţă al Principiului (vira) şi prin aceasta se arată mai adaptat sfârşitului de ciclu. [,,,] tantricul trezeşte prin tehnici speciale pe şarpele Kundalini, care toropeşte încolăcit la baza coloanei vertebrale. Când se deşteaptă, se urcă de-a lungul ei, arzând tot ce-i stă în cale, pentru ca să se reverse în finalitatea lui necesară în Lotusul cu o Mie de Petale, din coroana craniului Sahasrara, nimbul sfinţilor.” (p. 81)

Moşul îşi bate cocoşul la fel cum Yoghinul îş trezeşte pe Kundalini, cu rezultate identice.

“Cocoşul porneşte într-o expediţie, egală în mijloace şi în rezultate cu expediţiile eroilor solari din mitologii. Este Agni, asanând o lume umedă, purificând mlaştinile stătute, stârpind şerpii şi balaurii din ele. Când se va întoarce acasă, ograda moşului va deveni Cuibul Cocoşului, identic în fond cu cuibul Fenixului, care este un rug nestins de aromate şi de tămâie; va fi o Citadelă Solară după expresia lui Campanella. Să nu se uite însă, că această expediţie are, ca toate miturile, un dublu aspect, macrocosmic şi microcosmic şi că simbolurile lui sunt valabile pe amândouă planurile, exterior şi interior.” (p. 84)

Drumul Cocoşului ţine de natura călătoriilor infernale. Boierul hoţ, elementul negativ satanic, este tot aşa de necesar în războiul de eliberare a virilităţii transcendente ca şi lupul în triumful final al Caprei. Furtul punguţei aminteşte de emascularea lui Uranos, Cerescul, de către fiul său Saturn-Kronos, şi căderea atributelor lui virile în fundul Oceanului.

Înverşunarea cocoşului în recucerirea punguţei furate se explică prin faptul că toată bogăţia lumii, toată plenitudinea ei, este o simplă nălucire fără posesiunea “rădăcinii” ei, celor doi poli prin care se revarsă Cornul Abdundenţei. “În definitiv, miza jocului din prezentul basm este “bogăţia” caprei din basmul precedent.” (p. 87)

Atunci când boierul ia punguţa “fără păsare” îi taie rădăcinile, o amputează de la locul ei firesc. Ideea de “tăiere a rădăcinilor” face referire la simbolismul “Arborelui inversat”, cel care are rădăcinile în sus, în Principiul însuşi. Este o operaţiune tipic prometeiană, adică ceea ce se numeşte în esoterismul islamic Kufr (negaţionism).

Aruncat în fântână, cocoşul de foc epuizează Apa, Umedul radical, asanând Borborosul din fundul fântânii. Cocoşul, element pozitiv, este un simplu punct faţă de masa apelor feminine. Punctul, inexistent spaţial, înghite tot spaţiul, pentru că e principiul său, cuprinzându-i în indistincţiune posibilităţile.

“Trebuie să ne amintim mereu de această lipsă de comună măsură dintre Principiu şi lume; din această pricină, primul mistuie pe a doua.” (p. 89)

Catabaza în fântână a cocoşului e simbolic identică cu coborârea lui Harap-Alb în fântâna Spânului.

Aruncat în cuptorul arzând, cocoşul echilibrează elementul foc prin elementul apă, punând în practică “Arta Balanţelor”.

Apa şi Focul reprezintă în domeniul elementar acelaşi complementarism, cel al lui Sol-Luna, al Aurului şi Argintului. În simbolismul hermetic, triunghiul cu vârful în sus reprezintă Focul, triunghiul cu vârful în jos, Apa. Întrepătrunse, dau steaua cu şase colţuri, numită pecetea lui Solomon, zisă şi scutul lui David, simbolul cel mai sfânt al evreilor, în realitate e răspândit în toată lumea. Pecetea lui Solomon e omologul crucii, pentru că reprezintă complementarul Activ-Pasiv.

Aruncat în turma de vite, cocoşul reprezintă puterea solară care interacţionează cu elementul pământ. “E o coborâre în gunoiul primordial de la temelia lumii, de la rădăcina Copacului cosmic; se coboară în promiscuitatea şi fecunditatea originară, enormă prăsilă a tot ce există, glodul iniţial din care a ieşit tot ce viază şi se înmulţeşte. În simbolismul elementar, pământul se depune în fundul apelor ca mâl şi ca reziduu al lor, de altminteri ca şi într-un vas cu apă mâlită. Se poate spune despre cocoş că a ajuns la ţâţâna universului, de unde nu mai poate fi decât urcare.” (p. 90-91)

Înghiţirea galbenilor reprezintă simbolic dezrobirea principiului solar sub forma lui de lumină minerală, din temniţa Hadesului, adică exact ceea ce fac toţi eroii solari în catabaza lor în Infern.

Cocoşul reprezintă un principiu de metamorfoză, pentru care cantitatea şi volumul
nu mai există. El se adaptează tuturor condiţiilor lumii acesteia tocmai pentru că nu-i aparţine. Este acel element indestructibil în lumea destructibilă, numit în tradiţia hindusă Akşara, iar în cea ebraică Luz. Când enorm, când redus la un punct, Cocoşul e o alternanţă de plus şi minus, de expansiune şi de contracţie, e inima lumii cu sistola şi diastola ei.

După tradiţiile noastre populare, cocoşul cântă noaptea când aude toaca din cer, adică în clipele când Non-Timpul coboară în lumea noastră, cu ajutorul cocoşului.

După ce a recuperat preţiosul talisman, după ce a însumat Apa, Focul, Pământul, eliberarea volatilelor ne duce cu gândul la simbolul elementului Aer. Într-un sens mai înalt, păsările simbolizează entităţi angelice, supraformale, divine, robite naturii titanice, telurice a boierului.

“Alta e fiinţa şi misiunea Cocoşului: e prea mare pentru ca lumea, adică ce este în fară de curtea moşului, să-l poată cuprinde permanent. Intervenţia lui în ea este excepţională, producându-se numai în cazurile foarte grave de dezordine ciclică. Nu e planetă, ci o cometă, sau altfel spus, e soarele din centrul sistemului planetar, coborându-se uneori în lume. Cu alte cuvinte, caracterul cocoşului solar este avataric; e un a sole missus, un trimis al soarelui. Cel mai mare în cer se face cel mai mic pe pământ, pe un scurt timp; se pune voit în subordinea aceluia, care având în mod normal şi în timp normal misiunea să conducă destinele unei lumi, nu mai poate face faţă în momente de gravă dezordine, nu-şi mai poate îndeplini valabil şi eficace mandatul. Atunci se produce intervenţia neaşteptată şi subtilă a cometei avatarice.” (p. 95)

Găina, sterilă ca şi stăpâna sa, este reprezentanta unui sacerdoţiu feminin deviat, revoltat împotriva autorităţii spirituale supreme din această lume: despărţită de cocoş, găina face ouă, dar nefecundate.

“Găina moare din cauza bătăii. Când Totemul, Prototipul sintetic al unei specii, al unui trib, al unui rege, al unei civilizaţii moare, înseamnă implicit şi după legile unanime ale simbolicii, că şi civilizaţia, rasa etc., etc. în chestiune, au murit şi ele, mai exact, s-au mistuit din istorie şi s-au resorbit acolo unde sunt păstrate principiile, chintesenţele civilizaţiilor dispărute. Odată dispărută Găinuşa, dispar şi Pleiadele ca “Pol” al civilizaţiei Atlante, prăbuşită, privată fiind de cheia ei de boltă. Şi “locul” unde se resoarbe chintesenţa civilizaţiei dispărute este ograda Moşului, alias Citadela Cocoşului, Citadela Solară.” (p. 95-96)


Fata babei şi fata moşneagului

Universul capătă fiinţă în câmpul de forţă pe care îl suscită perechea Puruşa-Prakriti. În aspectul ei cel mai înalt, Prakriti, Natura naturata, îşi trece de la putere la act posibilităţile de manifestare prin simplul act de prezenţă al lui Puruşa. Numai pe planurile inferioare de fire cei doi termeni iau înfăţişarea de sexe.

Dualitatea primordială este incarnată de cei doi protopărinţi, Adam şi Eva. În planuri de existenţă dizgraţiate, cum este al nostru, cuplul primordial suferă vicisitudinil rezultând din dezechilibrul naturii ambiante.

“Natura raportului celor doi factori hotărăşte armonia şi buna economie, nu numai a societăţii, dar şi a întregului plan de existenţă. Când perechea apare sub aspectul opoziţiei şi antagonismului extrem, secretă haosul, când e armonică, devine complementară, cu finalitatea generaţiunii spirituale şi fizice, avem un echilibru relativ, atât cât este posibil în împărăţia vieţii şi a morţii; în perspectivă escatologică, adică a sfârşitului Timpului, perechea se rezoarbe beatific în Unitate, reîntorcându-se în Androginul din care a purces.” (p. 98)

Perechea Puruşa-Prakriti este cea a părinţilor spirituali ai omenirii. Ei sunt Moşneagul şi Baba din basmele noastre. În stare pură, fără posteritate fizică, îi găsim In Punguţa cu doi bani şi Povestea Porcului. Atunci când au copii, ca în Fata babei şi fata moşneagului, aceştia sunt Şakti ai lor.

În Fata babei şi fata moşneagului angatonismul dintre sexe este virulent, iar momentul ciclic foarte întunecat. Moşneagul e cu totul înrobit “Tălpii Iadului”. Puterea Moşului intoxicat de influenţele asurice va fi restaurată de Şakti a lui, mesagera lui către Citadela Solară.

Atât Moşul cât şi Baba au copii din căsătorii anterioare. Însoţitoarea precedentă a Moşului a fost Sofia, pentru că numai copilul unei locuitoare a Citadelei Solare poate ajunge acolo. Locul ei a fost luat de o maşteră, pentru că aşa o cerea degradarea ciclică, inevitabilă şi indispensabilă pentru regenerarea finală. Moşul e “văduv” de Sofia, de înţelepciune, dar există un substitut în fata acesteia, o prezenţă ce aşteaptă să devină efectivă.

“În rolul ei negativ, “Baba”, “Hârca” reprezintă tendinţa de subversiune, de târâre în abis, de pulverizare. Dar dacă în procesul de realizare iniţiatică, baba e “fixată”, “mortificată” ea devine fără să vrea şi fără să ştie, rădăcina Arborelui axial, temelie de Dom în Simbolism mineral. Până în clipa când se resoarbe în întunericul care pentru ea e pozitiv, moşneagul şi fata lui sunt hăituiţi, suferă tribulaţiile lunii mâncate de vârcolaci.” (p. 101)

În perspectivă mitică, o ţărancă ce toarce sintetizează pe cele trei Parce, Clotho, Lahesis şi Atropos, ţesătoarele naşterii, vieţii şi ale morţii.

Furca fetei rele toarce Nimicul. Nu este vorba de lene, ci de o neputinţă. Fata şi mama ei torc firele propriului giulgiu, îmbrăcămintea Neantului. “E speranţa nebunească a Abisului de a ţese Imposibilul, muncă de Penelopă şi de Danaidă, voind să dea consistenţă la ceea ce nu există decât ca vagă intenţie şi complot. Dar dacă simpla intenţie nu e suficientă pentru a produce Neantul, e suficientă pentru răvăşirea lumii, pentru cufundarea ei într-un Haos relativ şi pentru a da o aparenţă, o iluzie de consistenţă absurdului.” (p. 102)

La întoarcerea de la Sfânta Duminică, fata moşului culege roadele carităţii ei “cosmice”, pentru că e absolută şi fără aşteptare de răsplată.

“Propagarea unei mişcări ondulatorii este posibilă numai printr-o succesiune alternantă de + şi -. S-ar putea obiecta că, în basmul nostrum + şi – se repartizează în două grupuri omogene şi bine distincte ca vacile grase şi vacile slabe din visul lui Faraon.” (p. 113)

Acelaşi drum, re-parcurs de Fata babei, este în mod firesc sinistru, din cauza egoismului bazic care o generează. “Fata leneşă plimbă prin aceleaşi etape totala ei incapacitate de a se uita pe dânsa, sterilitatea ei congenitală.” (p. 114) La întoarcere, este respinsă şi tantalizată de fiinţele şi lucrurile pe care le respinsese, şi care îi apar acum sub aspectul lor de plenitudine.

În sanscrită, Surya este numele soarelui, identic cu Syria. Ţinutul istoric cunoscut sub acest nume e numai un substitut, o exteriorizare a adevăratei Syrii. Anumite “regiuni” pământeşti, natural privilegiate, pot oglindi unele “regiuni” cereşti, stelare.

“Deci, poiana unde locuieşte Sfânta Duminică este un punct imobil, “domiciciliul” Soarelui, în jurul căruia se produc “revoluţiile” lumii, ale celor şapte planete. Sfânta se situează în inima, în centrul lumii (mai exact este), de unde pulsează afară Mizericordia şi Rigoarea, cirezi de vite sau balauri. Solve şi Coagula. E Stăpâna Cheilor, a Vieţii şi a Morţii, reprezentanta lui Dumnezeu în lumea noastră.” (p. 115)

Implorată prin faptă de fata moşneagului, Sfânta depozitară a tradiţiei Primordiale, din care toate celelalte tradiţii proced, reînnoieşte un legământ cu tradiţia oropsită şi aproape stinsă. Lada pe care o dă fetei este chivotul Alianţei. Prin analogie în sens invers, cea mai veche, cea mai urâtă dintre lăzi este şi cea mai preţioasă, mai bogată în conţinut.

“În versiunea Ispirescu, în locul Sfintei Dumineci, găsim pe Sfânta Vineri. Ne aflăm în sfera lui Venus, care e a treia în ordine. Faptul ne reaminteşte de cerul suprem al lui Dante, il terzo Cielo, al treilea Cer unde e răpit Apostolul Pavel, în drum spre Damasc. Culoarea simbolică a planetei Venus este Verdele şi se ştie importanţa acestei culori în tradiţiile româneşti: “Verde-Împărat” e personajul eminamente benefic din basme; pe de altă parte, patroana Moldovei este Sfânta Paraschiva, Sf. Vineri, numele în greceşte al culorii verzi. Planeta Venus este Luceafărul de seară şi cel de dimineaţă, bipolarizare a Soarelui de Miezul Nopţii, Sfânta Duminecă fiind Soarele de Amiazi. Nu avem deci contradiţii, ci numai perspective diferite.” (p. 116)

Sâmbăta este consacrată lui Saturn, regentul celui mai înalt dintre ceruri, cerul intelectual, a cărui culoare este Negru, simbol metafizic prin excelenţă, în calitate de determinaţie negativă.

Că drumul fetei este schematizat de caduceu o arată şi faptul că etapele acestui itinerar (Casa Bătrânească, Căţeluşa, Părul, Fântâna, Cuptorul, Sfânta Duminică), numărând şi punctul de plecare şi punctul de sosire, unde se produce sunt în număr de şase. Or, de şase ori şerptii caduceului lui Hermes se încrucişează între ei pe axa mediană, adică între cele şase centre subtile, fie alke axei lumii mari, fie în microcosm, în fiinţa umană, în cele şase centre subtile localizate simbolic în coloana vertebrală şi în punctul frontal dintre ochi. Al şaptelea, fiind exclusiv extracosmic, e indicat de două aripioare.

Finalul basmului este încheierea pozitivă a uneia dintre nenumăratele aventuri amazonice care jalonează ciclul.


Dănilă Prepeleac

Motto: “Faust: Ei bine, cine eşti tu atunci?
Mephistopheles: O parte din acea putere care mereu vreau Răul şi mereu face binele” (Faust, Prima Parte, scena III)

Basmul e constituit din două teme consecutive: schimbul dezavantajos şi întrecerea în puteri şi isteţime cu Zmeul (diavolul). Amândouă temele sunt strict şi organic solidare. Între ele există o legătură de la cauză la efect. E firesc ca după o privaţiune să urmeze o plenitudine.

În miturile ţărănizate, Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul, e pusă problema Răului şi a pactului cu diavolul.

Satan e obligat să se conformeze unei rânduieli cosmice, fiindcă este unul din păzitorii ei.

“De aceea citatul din Goethe cere o “cheie” care nu e la îndemâna multora. Mefistofeles e înţeles când e depăşit. Definiţia “o parte din acea forţă care vrea răul şi creează numai binele” se cere meditată cuvânt cu cuvânt. Mefistofeles e numia o “parte” din acea Forţă, de aceea vorbeşte de rău şi de bine. Dacă ar fi “Întregul” ar întrebuinţa termeni complementari cu totul debarasaţi de orice iz moralistic. Mefisto este “un pauvre diable”, procede din Ahriman, nu din Lucifer. Căci Răul este numai o specificare cu totul limitată a acelei forţe tenebroase, compactantă, apoi dizolvantă, care e rădăcina lumii, fără de care Universul este neconceptibil. Distruge distructibilul, adică tot ce, născându-se, trebuie să moară, pentru ca să poată fi repartizat în noi forme de viaţă. Ce s-ar face lumea daă hoiturile nu ar putrezi?” (p. 122-123)

“Problema Răului, a tendinţei spre neant, e rezolvată în metafizica pură şi în snoavele ţărăneşti răspândite pe toată faţa pământului. Simplicitatea şi humorul nimicsc pe Ducă-se-pe-pustii. În aceste snoave, elementul de turment psihologic e aproape complet lipsă. Or, tirania Satanei se desfăşoară în domeniul intermediar al nafs-ului (psihicul), spune esoterismul musulman. Lumea mijlocie se manifestă prin clasa mijlocie şi prin expresia ei tipică, literatura psihologică. Or, literatura, fiind “mijlocie”, se exprimă în mod necesar prin sentimente, care, având în vedere situaţia lor mediană, nu pot niciodată să ajungă la un adevăr prim. E una din prejudecăţile lumii moderne că psihologia duce la adevăr. În realitate nu duce la nimic, decât la literatură pentru literatură. Îndrăznim să ne referim la exemple uriaşe. Faust şi-ar fi pierdut fiinţa dacă nu ar fi fost salvat de “Eternul Feminin”, iar Ivan Karamazov îşi pierde iremediabil minţile. Problema Răului e pusă, dar nu rezolvată în aceste opere colosale.” (p. 123)

Dănilă Prepelea vine de hac aspectului teribil şi grotesc al Diavolului prin mijloace intelectuale, de meditaţie şi chibzuire.

“[...] în virtutea legii de analogie inversă, cu cât problemele fundamentale ale metafizicii sunt învăluite în focul bengal al mitologiei, în forme uneori triviale şi familiare, cu cât se stabileşte o distanţă mai mare între polul esenţial şi polul substanţial al Manifestării, din cauza abisului căscat între ei. Spaţiul dintre cele două paranteze e mai vast, deci mai cuprinzător de adevăr, învăluind între extreme o sinteză mai amplă a Universului. Linia curbă propagată la extrem îşi întâlneşte începutul şi cercul e imaginea atotcuprinzătoare a lumii.” (p. 124-125)

Nefiind comună măsură, nu este nici complementarism între Dănilă şi Stan, pe de o parte, şi drac, pe de altă parte.

Trocul păgubitor din Dănilă Prepeleac ne arată că sărăcia e condiţia necesară şi prealabilă a îmbogăţirii spirituale. Sărăcirea e un alt aspect al procesului de regressum in utero. Sărăcirea-îmbogăţirea constituie două faze ale unui proces unic, identice în fond cu moartea-învierea, când sunt privite din perspectiva iniţiatică.

Copiii, în limbaj criptat, semnifică posteritatea spirituală şi bogăţie în virtualităţi.

“Nechibzuirea”, “nechitirea” lui Dănilă înseamnă pur şi simplu că Dănilă era un exilat în lumea aceasta, ca toţi marii spirituali care-şi iau uneori masca zăpăcelii, uneori a nebuniei, ca să-şi poată ascunde mai bine misiunea.

Fratele mai mare e cu amândouă picioarele pe pământ, incontestabil şi iremediabil din această lume, pe când Dănilă, tribulant, stingher, neajutorat, este cu centrul de gravitate în cer.

“E de reţinut porecla lui Dănilă, Prepeleac, deoarece nu e un nume de familie, ci exact un supranume, altoit pe numele lui individualizat. O poreclă vine dintr-o dimensiune mai înaltă decât sfera familială. Mai precis e un hieronim, un nume iniţiatic, care-l agregă pe Dănilă unei familii spirituale, familia prepelecilor, fără nici o tangenţă cu limitaţiile lui familiale. Şi ce nume! Prepeleac, poreclă şi simbol axial. Nu numai atât ciozvârtele de crengi ce ies din ţăruşi sunt orizontale faţă de verticalitatea acestuia, formând un complementarism crucial, ele indică multiplicitatea ierarhică a stărilor de fire, repartizându-se la dreapta şi la stânga, înainte şi înapoia axului, deci alcătuind crucea cu trei dimensiuni, simbol eminent şi superlativ al Omului Universal, al cărui nume ţărănesc e Prepeleac.” (p. 127)

“Căci celui ce are i se va mai da şi celui ce nu are, i se va lua şi ceea ce avea.” Oracolul evangheliei e simplu când îl luăm în sens literal. Dar devine de o ambiguitate miraculoasă când e transpus pe planul spiritual. Celui ce are (pe pământ) i se va mai da (tot pe pământ), sărăcia lui în Cer rămânând lucie în mod compensator; din contra, celui ce nu are, i se va mai lua şi bruma ce are, pentru că prin sărăcie, să devină un vas gol pe care să-l umple “bogăţia” de dincolo, din Înălţimi. Unui iniţiat i se spune în arabă “faqir”, adică sărac.” (p. 128)

În cumnata lui Dănilă regăsim soacra, lupul, boierul, baba rea, adică tendinţa feroce bazică de aviditate şi de sterilitate, nu ca scop, ci satisfăcându-se în ea însăşi.

Dănilă e nebunul, el face lucrurile pe dos, valorizându-le din perspectiva înălţimilor.

“Ţăranii noştri dau nume admirabile animalelor, nume care nu au nici un iz, nici o rezonanţă creştină. Explicaţia obişnuită este că nu se pot profana nume creştine, dându-se la animale. Se spune că zeii tradiţiilor care s-au stins, devin demonii din tradiţia care le-a luat locul. Nu ar fi verosimil ca nume (citând numai din Creangă) Duman, Tălmăşan, Bălan, Zurzan, Hormuz, să fi fost nume de vechi divinităţi dacice, purtate şi de oameni mai târziu, apoi “exilate” la animale după triumful creştinismului? O dovadă ar fi numele de Hormuz sau Urmuz, Zeul Binelui şi al Luminii, antagonistul veşnic al lui Ahriman, dat acum la câini şi la boi. Nemaifiind nume umane, date la animale, fiinţe periferice în starea noastră de existenţă, pot desemna în schimb fiinţe angelice sau constelaţii.” (p. 129)

Dănilă dă boii pe un car “care merge singur”, carul pe o capră, capra pe un gânsac, gânsacul pe o pungă goală, vid disponibil pentru viitoarele abundenţe, turbincă virtuală. Rămâne gol ca un prepeleac, gol ca un vierme, redus la schema lui geometrică primordială. Aceasta este prima etapă a realizării sale, Solve. E o împrăştiere, care cere să fie urmată de o strângere.

Dănilă Prepeleac are o vorbă admirabilă care e formula însăşi a iluziei cosmice, a caracterului de nălucire a lumii (Maya): “Măi!... asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă... Ba e Prepeleac, ba nu-i el.” Formulă pur taoistă, care a aminteşte de reflecţia lui Zhuang Zi, unul din părinţii doctrinei care, visându-se fluture, nu mai ştia dacă el este un Zhuang Zi visând un fluture sau un fluture visându-se Zhuang Zi.

Dănilă Prepeleac cu punga goală în mână este eroul aflat în faţa unui regressum in utero. Găsim în toate basmele lui Creangă acest regressum in utero: e baba din Soacra cu trei nurori, e burta lupului şi groapa de foc din Capra cu trei iezi, e stomacul cocoşului din Punguţa cu doi bani, e punga lui Dănilă, e sacul în care Chirică Dracul bagă baba şi-o duce din lumea noastră, e lada Sfintei Dumineci care soarbe şi expulzează cirezi de vite şi noduri de şerpi şi de balauri în Fata babei şi fata moşneagului. “Că duce, fie în lumile superioare, fie în lumine inferioare, sus sau jos este acelaşi unic uter, în care se îmbină în mod succesiv moartea şi viaţa şi prin care făptura este proiectată în cer sau expulzată în iad. Trecerea prin el e o lege neclătinată, pe care basmul românesc o afirmă fără oboseală, categoric şi cu tărie. Nimic şi nimeni nu iese dintr-o lume ca să intre în alta, decât prin punctul din mijloc, nespaţial al literi X.” (p. 131)

Nimic din ale lumii nu se prinde de Dănilă. Sărăcia lu e spirituală, în sensul evanghelic al cuvântului, recipiendarul neputând lucra pe tărâmul spiritual dacă nu s-a redus la o puritate spirituală, identic cu o Materia Prima, cu mâlul primordial paradisiac din care a fost făcut Adam în forma lui dintâi.

Dănilă Prepeleac începe construcţia cu o cruce pe care o înfinge în pământ, deci cu punctul central, proiectând edificiul de sus în jos, consacrând faptul că-şi are rădăcinile în cer. Lucru cum nu se poate mai normal, căci temeliile oricărei clădiri tradiţionale sunt în cer, după cum tot în cer sunt şi rădăcinile Arborelui cosmic.

“Zidirea unei biserici e expresia arhitecturală a transformării Haosului în Cosmos, comună tuturor doctrinelor cosmologice; zidire care e o imitaţie a creării lumii. Dar Haosul e în mod definitoriu “domiciliul” demonului care nu-i poate admite transformarea, echivalând pentru dânsul cu o pieire.” (p. 134)

Diavolul simbolizează o tendinţă de adversitate (Satan însemnează “Adversarul”).

“Aşa zisele legende bogomilice dau mulţime nenumărată de exemple în care diavolul, din adversarul intenţionat al lui Dumnezeu, devine colaboratorul lui în crearea lumii, iar toate gesturile lui de negaţie se transformă în acte pozitive: cogitaţiunea divină suprapune peste răzvrătirea lui o “dimensiune” intelectuală care o “transmută”. Un aspect limitat şi “terre-à-terre” al acestui adevăr e exprimat trivial prin proverbul “fă-te frate cu dracul până treci puntea” şi această fraternitate constă în realitate într-un rămăşag: “puntea” e o poartă strâmtă care uneşte două lumi şi pui rămăşag pe soarta ta că nu vei cădea în abis. Diavolul este o “rezistenţă”, ca să vorbim în limbaj tehnic modern de inginer sau de electrician. E pârghia lui Arhimede, care ajută la escaladarea lumilor, în străbaterea mărilor, cu condiţia să nu le pierzi din ochi “Steaua Polară”, pârghia cerească. Chiar aspectul rezidual nu trebuie dispreţuit. “Cineres ne vilipendas”, “nu dispreţui cenuşa”, reziduurile, spuneau bătrânii alchimişti, pentru că o poţi transforma în sare de bază. Caută nestemate în “mucegaiuri, bube şi noroi”. Iniţiatul se uită la cer, dar tocmai de aceea, are în mână un toiag cu bold cu care culege diamentele din glod, fără să se uite în jos.” (p. 135)

Supus lui Dumnezeu, Adversarul e constrâns să facă Binele atunci când vrea Răul.

Când i se oferă bani, abdică oare Dănilă acceptându-i? Nu, pentru că mănăstirea formulată incantator în dimensiuni conceptuale este de acum o realitate pe care diavolul nu o poate percepe, pentru că domeniul intelectual îi este inaccesibil. Edificarea ideală a bisericii a silit iadul să verse aurul robit la lumina soarelui. Biserica ideală a avut rol de vomitiv. “Dănilă, pustnic, are un caracter sacerdotal, simpla desfăşurare a unei intelecţiuni, formularea unei geometrii sacre, reuşeşte să desfacă strânsoarea iadului din jurul luminii minerale.” (p. 136-137)

“[...] cu cât snoava e povestită mai mucalit, cu atât mitul e mai serios şi mai tainic.” (p. 137)

Are loc o dispută pentru aur care se poate defini prin faptul real că unei forţe brute, Intelectul îi adaugă elemente inefabile, nedetectabile pentru drac, dar irezistibile, pur calitative, care nu distrug forţa brută prin luptă directă, ci prin opunerea unui vid.

“Ramintim că domeniul “intelectual” este riguros interzis demonului. E ceea ce se formează prin axioma ininteligenţei şi ininteligibilităţii lui Prakriti, a Substanţei. Cu nasul în mâlul primordial, demonul n-are cum să privească stelele pentru că nici nu ştie de existenţa lor. Nu e menirea şi funcţiunea lui de râmător al Materiei Prime.” (p. 137)

Diavolul ia iapa în spate şi înconjoară iazul, performanţă de circ care n-are nimic de-a face cu aspectul specific, calitativ al calului, acela de suport mobil. De aceea nu vede deosebirea atunci când Dănilă ia calul între picioare şi execută aceeaşi performanţă. “Dracului fiindu-i interzise şi inaccesibile determinaţiile calitative, el nu poate percepe pe acelea ale spaţiului, aşa că nu e în stare să diferenţieze luarea în cârcă a calului de luarea lui între picioare.” (p. 138) Călărind pe dos, cu iapa în spinare, diavolul îşi respectă natura, a cărei trăsătură e inversiunea, caricaturizarea ordinii naturale.

Dacă Satana înconjură un iaz, Dănilă înconjură oglinda cerului reflectată în el.

Diavolul lucrează numai prin puterea lui, Dănilă solicită puterea fiinţelor aparent exterioare lui. Ca rege al creaţiei, omul a exteriorizat din propria substanţă celelalte fiinţe atunci când în Paradis Dumnezeu i-a poruncit să le dea “nume”. Exegeza tradiţională interpretează citatul biblic în sensul că Dumnezeu a creat mai întâi făpturile ca intelecţiuni, ca Idei, dar numai “rostite” de Omul Primordial, locotenent al lui Dumnezeu pe pământ, au căpătat “nama-rupa”, “nume şi formă”, adică elementul de consistenţă şi efectivitate. Omul care şi-a regăsit centrul se identifică cu Axa Lumii, “interiorizează” din nou fiinţele din ambianţă, care redevin atributele lui intrinseci.

Pentru Dănilă, fuga calului, iuţeala iepurelui, puterea ursului sunt propriile lui puteri recuperate, specifice gradului său de realizare spirituală. În toate întrecerile cu forţa teribilă, dar stupidă a Abisului, Dănilă întrebuinţează o tehnică iniţiatică bine cunoscută în toate doctrinele esoterice, fără excepţie, înlocuirea unei forţări cantitative, prin una imaginativă, printr-o concentrare deliberată şi sintetică. Această operaţie mentală reduce la aproape nimic sforţarea fizică. Este vorba de substituirea, prin imaginaţie, a unui lucru sau a unei acţiuni alteia ca să se producă un rezultat magic sau extraordinar.

Jiu-jitsu este o tehnică de luptă iniţiatică, în care adversarul e distrus prin propria lui forţă. Aceasta este solicitată, înmulţită, de vidul pe care îl întâlneşte în faţa ei, în aşa fel încât se supralicitează pe ea însăşi. Trecând de limită se autonimiceşte pe ea şi pe autorul ei.

Chiuitul diavolului epuizează zgomotul, dar nu sunetul, ceea ce e o deosebire fundamentală. Sunetul adevărat, Verbul, îi este inaccesibil.

Dănilă stârpeşte zgomotul diavolului în rădăcină, cu un simplu gest, “trăznindu-l” pe diavol cu o drughineaţă de stejar la tâmpla dreaptă, apoi la cea stângă, apoi în numele tatălui, adică în centrele subtile, în nodurile vitale ale zgomotului. Creangă spune: “căci cât era de pustnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce”, dar de ce-i face atunci semnul crucii pe cap cu drughineaţă?

Drughineaţa este maiul Venerabilului Lojei, identic cu Vajra şi cu ciocanul lui Thor, Mjolnir, fulgerul de diamant care-l face pe Maestrul Arhitect stăpânul puterii Cheilor.

Buzduganul cu care vine un alt drac e o expresie a forţei de gravitate, a principiului gravităţii, violentat şi proiectat nebuneşte spre cer. El însă nu poate atinge cerul cu nici un chip, căzând pe pământ inevitabil. Creangă vrea să ne arate că e vorba de un principiu terestru, vulcanic, exact contrar trăsnetului lui Zeus, care coboară de sus în jos.

Despre lună: “În tradiţia hindusă, luna este locuinţa Pitri-lor, a strămoşilor generatori ai actualei umanităţi. Pe ei îi serbează în ţara noastră, sărbătoarea, în realitate precreştină, a “Moşilor”. Mai pot fi numiţi şi germeni cu acelaşi simbolism, având în vedere că luna este considerată ca principiul regnului vegetal, germeni de natură subtilă. Dacă în lume se află germenii lumii formale, atunci ipso facto, luna se află la limita între lumea formală şi cea informală, e un punct de joncţiune între ele, un istm-poartă (Janua), trecătoare inevitabilă. Prin această poartă strâmtă şi dincolo de ea, nu poate păşi decât fiinţa care, şi ea, s-a redus la un punct, cu alte cuvinte a recuperat unitatea primordială, simplitatea, prin lepădarea tuturor “accidentelor”, a “sărăcit” ca Dănilă Prepeleac. Atunci poate trece prin “urechile acului”. Cine nu poate trece prin punctul acesta aflător simbolic pe lună, neputându-şi lepăda “Numele şi Forma”, e “redistribuit”, proiectat din nou în lumea formelor, în lumea genezei şi a morţii. Nu e greu de înţeles că perspectiva e sinistră. De aceea luna este, în acelaşi timp janua Coeli, pentru că e punctul de trecere în lumile superioare şi janua Inferni, pentru cine e trimis din nou în Devenire de către “Păzitorul Pragului”.” (p. 143)

Lucreţiu: “Dumnezeu a dat faţa oamenilor ca să o ridice spre Cer”.

După tradiţiile româneşti, petele din lună reprezintă pe cei doi fii ai lui Adam. Cain poartă în spate, ca pedeapsă, trupul fratelui asasinat. Abel sângerează într-una, picătură cu picătură. Când sângele va umple luna până la marginea cupei, el se va revărsa pe pământ, arzându-l şi făcându-l scrum. “Cain reprezintă Timpul, Abel Spaţiul. Timpul corodează şi macină până la pulverizare atomică tot ce e de natură spaţială: edificii, cetăţi, istorie sub aspect geografic, munţi şi şesuri. Până la urmă, nemaiavând ce roade, Timpul se va mânca pe el însuşi, iar spaţiul redus la punct îşi va recupera instantaneu cele trei dimensiuni. Va fi izbânda totală, fulgerătoare a lui Abel. E ceea ce se numeşte în ştiinţa tradiţională, “spaţializarea timpului” sau “cvadratura cercului”.” (p. 144)

Dacă fraţii din lună ai lui Dănilă sunt Cain şi Abel, apoi în mod necesar Dănilă este al treilea frate şi fiu al lui Adam, Set, cel ce a izbutit să reintre în Paradisul terestru. El este Rege al Graalului, un Rege în trenţe, cum se cuvine în epoca noastră.

Identitatea lui Dănilă cu Set este funcţională. Eroul nostru este o verigă într-un lanţ, el suportă o foartă înaltă funcţie spirituală în generaţia lui.

Dănilă trebuie să plătească o vamă, o zeciuială lumii acesteia, ca să treacă în cealaltă, ca şi Făt-Frumos, care îşi taie o pulpă ca s-o dea de mâncare vulturoaicei care-l scoate la lumina zilei din iad.

Mănăstirea ideală durată de Dănilă se înalţă în realitate pe suprafaţa iazului, înfingându-şi adând temeliile în glodul din fund.

“Pactul cu diavolul este în firea lucrurilor numai atunci când diavolul încetează să mai fie diavol, adică, atunci când îşi pierde limitaţiunile prin sacramentul Unităţii.” (p. 149)


Povestea lui Stan Păţitul

Această de-a doua poveste este în legătură cu Dănilă Prepeleac, şi tratează aceeaşi temă a Adversarului. Este vorba despre “adversitatea” ce se află între cuţit şi gresie, între plug şi ogor, forţa care reîmprospătează lumile prin distrugere.

“[...] diavolul este păcălit prin dizolvarea propriilor lui limitaţii, în sensul alchimic al cuvântului de către unul mai isteţ ca el. Or, limitaţie este echivalent cu stupiditate, şi dacă smulgi diavolului stupiditatea ce mai rămâne din el? Dănilă scoate colţii diavolului în dentist virtuoz şi se joacă cu el pentru că posedă “busola infailibilă şi cuirasa impenetrabilă” a “Cunoaşterii”. Împinge virtuozitatea până în punctul ce nu se poate depăşi, când apare uşoară, lipsită de sforţare ca jocul unui balerin sau al unui mare acrobat. În realitate este un dans peste abis; forţa pe care o sloboade e terifică; ca să nu ameţească, rebuie să se situeze în acel punct intelectual unde nu mai există antinomii, nici acel sus şi jos care constituie un abis.” (p. 150)

În Stan Păţitul nu mai avem de-a face cu tema “dracului păcălit”, ci cu o răfuială între Dumnezeu şi diavol: demonul a călcat o orânduire cosmică a lui Dumnezeu şi urmează să plătească ceea ce face conştiincios, fără nici un plan de înşelăciune.

Problema nu mai este faustiană, nici urmă de pact între Stan şi Chirică.

Dumnezeu răsplăteşte mila lui Stan, dându-i ca servitor pe drac, care-i creează prosperitatea.

“După cum la începutul seriei de basme, Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi luminează respectiv extremităţile inferioare şi superioare ale Axei Lumii, tot aşa, pe un plan mai restrâns, Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul lămuresc aspectele inferioare şi superioare, iluzorii şi reale, ale lui Satan, care se rezolvă în Demiurg, reliefând modul lui de operare, funcţia lui în Univers, fără de care acesta nu ar putea trece de la potenţă la act.” (p. 151-152)

Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul alcătuiesc un mit unic, cu translaţie de jos în sus.

“Înainte de a începe interpretarea basmului, reamintim aforismul lui Goethe, “tot ce trece este un simbol”. Evidenţa aforismului stă în adevărul că nimic din ce are un început şi un sfârşit nu-şi poate avea raţiunea suficientă în el însuşi, pentru că trecător este sinonim cu condiţionat, avându-şi prin urmare cauza în necondiţionat. Infinitul se “semnifică” în lumea contingentă prin limitaţiuni. Astfel ar fi cu totul inaccesibil. Aceste limitaţiuni învăluie şi dezvăluie Ideile prime, din care finitul procedează prin necesitate. Dacă mai adăugăm faptul că ideile se oglindesc în lumea Necesităţii în mod invers, cele mai meschine şi mai prozaice detalii pot simboliza uriaşe drame cosmice.” (p. 152)

Îl găsim pe Stan iniţial în starea în care se află Dănilă după trocul dezavantajos. Orfanul este simbolic complementar cu Văduva şi aceste două auguste prototipuri se găsesc, fără excepţie, în toate tradiţiile. “Când orfanul prototipic, Golanul Primordial, binevoieşte să se fixeze în lume, de cele mai multe ori cu o anumită misiune, ascunzându-şi în multiplicitate Unitatea, e vorba de o învăluire cu scopul precis de a veni măcar cu periferia lui aparentă în contact cu ambianţa. Infinitul îşi caută o comună măsură cu finitul.” (p. 153)

Îmbogăţirea finală are caracter alchimic şi în Dănilă Prepeleac, şi în Stan Păţitul. “Maestrul Focului Filosofal, după ce s-a redus prin “sărăcire” la starea de materie primă, de particulă elementară, ajunge la faza finală a “Multiplicării”, când cu o “drahmă” de praf de proiecţiune transmută zece mii de drahme de plumb în aur filosofal.” (p. 153)

Fiind “păţit”, “pătimitor”, Stan va putea trece fără ameţeală abisul unei colaborări de trei ani cu dracul. Orice pribeag iniţiatic “pate”. Pe de altă parte, “Stan” are un sens de “soliditate”, de “stanişte”, antinomic cu porecla lui. Aşadar, “Stan Păţitul” e un nume care se referă şi la “Atma”, şi la “Jivatma”

“Păţitul” poate fi şi o derivaţie din numele lui Ipate.

Fiindu-i schimbat numele, Stan este un “dwija”, noul nume definindu-i noua personalitate, ca în toate riturile de agregare iniţiatică.

“Înainte de a încerca să lămurim sensul acestei pagini enigmatice, să stabilim ce se poate înţelege prin pactul cu diavolul. Nu e chiar aşa de simplu, cum şi-o închipuie unii. În sensul imediat şi accesibil, e un contract bilateral iscălit de amândouă părţile, dracul printr-o grifă incomprehensibilă, omul cu numele lui scris cu un condei înmuiat în propriul lui sânge. Diavolul se obligă să dea consemnatarului un număr de ani sau o viaţă, cu o mai mare sau mai mică prosperitate, întovărăşită de puteri magice. Contraplata este sufletul celui care pactizează. Natural, modalităţile pactului variază indefinit; uneori prosperităţii i se adaugă şi tinereţea recuperată, cum se vede în legenda lui Faust.

Acesta este aspectul solemn, juridic al pactului. În realitate şi în aspectele lui adânci, pe plan subtil şi chiar metafizic, pactul cu diavolul nu este o raritate; eun eveniment de toate zilele, de toate clipele. Literatura bună sau rea privitoare la fapt i-a mascat acest aspect. Între cer şi iar este o competiţie al cărui câmp de bătălie este sufletul omului, termen median. Prin urmare, neutralitatea nu poate să existe. Deci, pactul cu forţele Infernului se efectuează tacit şi automat, în măsura în care omul îşi sacrifică natura lui, esenţială, unitară, Multiplicităţii al cărui protagonist este Satana, Principium Individuationis, al Alterităţii: în primul rând este sacrificată Unitatea, chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, Unul. E vorba în primul rând de o intenţie, de o pornire mai mult sau mai puţin conştientă. Unitatea şi Multiplicitatea, deşi fără comună măsură între ele, sunt implicite şi necesare în Univers. Omul trebuie să trăiască Multiplicitatea sub semnul Unicităţii care e aspectul Unicităţii în lume. De aceea, nu trebuie să cultive multiplicitatea în sensul proliferaţiunii, adică într-o direcţie de expansiune orizontală, ci perpendicular pe ea, în “staţiune” verticală, să-şi dea lui însuşi şi naturii pe care o regentează un sens de aspiraţiune spre reintegrare în Principiu.

Nu e nevoie de prea multă perspicacitate ca să ne dăm seama câţi oameni aduc sacrificii pe altarul Multiplicităţii şi câţi pe acela al Unităţii. Toţi acei ce omagiază (în sensul feudal al cuvântului) pluralitatea, fac pactul tacit cu Principium Individuationis şi cu reprezentantul lui în lumea noastră, Satan, Adversarul. Pactul e efectiv, chiar dacă este ignorat de cei ce-l fac, fără să mai fie nevoie de încadrarea romantică a fulgerelor, a luminii roşii, a aripilor de liliac şi a condeiului muiat în sânge. Pactul e inevitabil chiar pentru omul care pretinde că se aşează pe o poziţie neutră. Între solicitarea cerului şi vertigiul abisului, linia orizontală e lipsită de orice consistenţă. Nu este altă alternativă decât să ne prăbuşim în Infern sau să năzuim spre înălţimi. Din cauza poziţiei lui centrale în Univers, omul e câmpul de bătălie a celor două extremităţi ale Manifestării. Lipsa noastră de adecvare cu Unitatea ne face, în aceeaşi măsură, complici cu Alteritatea, cu multiplicitatea, adică cu ce nu-şi are existenţă prin ea însăşi. Altfel spus, cu acea forţă pe care religiile o desemnează cu numele de Satan. Pactul astfel înţeles e ceea ce se numeşte în Islam Sirk; “Asociaţionism”: atribuirea de tovarăşi lui Dumnezeu; prin aceasta, făptura îl neagă, căci “Esenţa Supremă şi fără similitudine”, cum o numeşte Muhiyddin ibn Arabi, nu suferă nici un punct de referinţă. Or, acest “Asociaţionism” e un eveniment de fiecare clipă, de fiecare respiraţie, în viaţa omului; în esoterismul musulman i se spune “Sirk khafi”, asociaţionism ascuns, pentru că e inconştient, ceea ce nu-l împiedică să fie pact tacit de gradul doi.

Sirk khafi se poate agrava, devenind asociaţionism conştient, apoi revoltă şi negaţie, care, în cazurile extreme, se obiectivează în pact conştient cu Infernul, uneori în urma unor “convingeri”, dar în imensa majoritate a cazurilor, ca efect al unor propensiuni pasionale, cu dor de viaţă pentru viaţă, urmărind satisfacţii de această natură sau chiar fără ele. Cel mai cunoscut e pactul lui Faust.

Menţionăm în trecere, cazul foarte rar, situându-se pe plan foarte înalt, când se întrebuinţează deliberat puterea reprezentată de Satan, pentru a o înţelege într-o operă ierarhică din care diavolul face parte fără să-şi dea seama, pentru că, fiind la rădăcina Manifestării, este în mod necesar, la rădăcina oricărei opere complete din Univers. Exemple avem în precedentul basm, Dănilă Prepeleac şi în numeroase legende de constructori.

În toate cazurile pe care le-am citat, afară bineînţeles de ultimul, diavolul surprinde pe om într-un moment de obnubilare mentală, de deficit de luciditate, când vinde Veşnicia pentru efemer.” (p. 156-158)

În Stan Păţitul, nu omul, ca de obicei, ci diavolul e surprins în flagrant delict de nonconformism. Nu diavolul îl are la mână pe Stan, ci Stan pe diavol. Trebuie să slujească pe om trei ani, pentru că nu a spus Bogdaprosti (Dumnezeu să primească), aşa cum a orânduit Dumnezeu şi cum s-a conformat Stan.

Satan, atunci când îşi pedepseşte subordonatul, reduce înfăţişarea de Adversar la o mască funcţională, adversitatea fiind necesară în Univers ca pârghie şi temelie.
“Stan primeşte în slujbă pe subordonatul lui Satan (o curioasă asonanţa dintre Stan şi Satan), fără nici o urmă de pecabilitate, pentru că îi dă ocazia prin slujba lui să-şi răscumpere păcatul iniţial. O simplă omisiune a lui bogdaprosti atrage o ispăşire anevoioasă de trei ani. Se poate vedea cum lucrează în univers legea acţiunilor şi reacţiunilor concordante. Carenţa diavolului îl dă legat de mâini şi de picioare omului.” (p. 158-159)

Nu avem de-a face cu obişnuitul pact bilateral. Stan nu şovăie, nu are remuşcări, pe motiv că de la început la sfârşit el este fără culpă.

O primă afinitate şi comună măsură între dracul lumit şi ţăranul nostru: amândoi sunt orfani, cu toată semnificaţia acestui simbil. Despuiaţi de accidente şi suprastructuri, se înfăţişează unul altuia aşa cum sunt de fapt.

Între Stan şi Chirică are loc un schimb de cimilituri, cu rol esenţialmente incantatoriu de a desfiinţa limitele dintre două fiinţe, pentru ca să se nască a treia.

Pe Stan “tot Stan îl cheamă”, pe Chirică “tot Chirică”. Aparent e fără noimă, dar de fapt s-a exprimat principiul de identitate: Chirică e tot Chirică, Stan e tot Stan. “A spune că Stan e Stan, înseamnă că personajul şi-a identificat substanţa cu esenţa, individualitatea cu personalitatea, că fiinţa care poate spune acestea despre el însuşi s-a restructurat, s-a restaurat în starea primordială. Mai mult, în formula Stan e Stan, ultimul Stan anulează pe primul printr-o tautologie care în fond este un scurt circuit. Rămâne un pumn de cenuşă. Persoana rămâne fără nume, e desemnată astfel printr-o determinaţiune negativă, ceea ce implică un înalt grad iniţiatic. Răspunsul la întrebare subînţelege anihilarea ei. Pe plan esenţial, sunt fără forme şi nume (Rupa şi Nama) şi acesta este numele meu. Fiind fără nume le am pe toate, sunt tot Stan, cum sunt tot Bran. Ce mi-e Stan, ce mi-e Bran? Ce ţii aşa mult să afli numele unei năluci?” (p. 162-163)

Stan arată, în limba păsărească, de la început, că a pătruns cine-i vizitatorul de seară: “Măi, parpalecule, nu cumva eşti botezat de Sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr?”

Chirică este “Kiriakos”, “Domnescul”.

Ipate e tot un nume grecesc, Hupatos, “Cel mai Înalt”. Este epitetul lui Zeus în Homer (Odiseea, I, 45): “Theon Hupatos” (Iliada, XIX, 258).

Amândouă numele se insinuează unul în altul: tot Chirică, tot Stan – “Chirică tot Ipate”, prin suprapunerea celor doi termeni. Deci “Kyrios Hupatos”, “Domnul cel Înalt”, Elelion (în ebraică), “Dumnezeul lui Melkiţedek”, “Preotul celui Înalt”.
“Kyrios Hupatos este eroul real dar ascuns al basmului, bicefal ca Ianus. Tribulant, patibil, exilat pe acest pământ, “păţit”, el este “Stan Păţitul” pe lumea noastră, în exilul lui bufon. De ce să ne mirăm? Uneori a fost geambaş, giumbuş, măscărici, jongleur, clovn, Crai de Curte Veche. Sunt câteva din deghizările lui de predilecţie.” (p. 165)

Cimilitură: “Lată, peste lată, peste lată-îmbujorată, peste îmbujorată-crăcăneală, peste crăcăneală-măciulie, peste măciulie-limpezeală, peste limpezeală-gălbeneală, peste gălbeneală-huduleţ!”

În această cimilitură, gospodăria este reduă la schema ei geometrică, ceea ce o transformă în sanctuar cu trei incinte pătrate cu un singur centru.

“Dacă tot episodul nu ar fi simbolic, de ce atâtea ceremonii pentru angajarea unui argat?” (p. 168)

Prosperitatea lui Stan se amplifică uluitor, pentru că Chirică, reprezentantul principiului de multiplicitate, şi-a găsit în Stan un ecou, o cutie de rezonanţă.
“Creangă, sau mai exact mitul străvechi căruia i-a dat o formă literară, pune problema mult mai adânc, decât o fac legendele relativ moderne, adică aduse în Europa după triumful creştinismului, în care Satan reprezintă exclusiv Răul, disputând lui Dumnezeu sufletul omului. Alianţa dintre Chirică şi Satan este sinceră, este un pact mitologic, “mergând mai adânc decât rădăcina Răului” şi a păcatului originar. Aparţine tradiţiilor de-a dreptul metafizice, mai vechi şi mai pure decât acelea cu formă religioasă.” (p. 168-169)

Adversitatea dintre Dumnezeu şi Diavol nu este aceea dintre Bine şi Rău decât în catehisme elementare. La acest nivel cei doi sunt ireconciliabili.

Tovărăşia Stan-Chirică nu are nimic faustian, nici unul nu încearcă să-l înşele pe celălalt. Nici omul nu este damnat, nici dracul plătit.

Rămâne faptul patent că Dracul îl ajută pe Stan să scoată din nevasta lui coasta de drac.

“Trebuie repetat că gestul lui Chirică e în totală continuitate cu gestul incipient al lui Dumnezeu. Acelaşi sânge mitic pulsează în aceeaşi arteră. Atunci, dacă Chirică scoate din femeie o coastră care e diabolică, adică negativă, însemnează, prin analogie, că şi Dumnezeu a scos din Adam un element negativ. Eva simbolizează acest element negativ. După crearea femeii, Adam face cuplu cu ea, care însă nu poate fi comparată cu androginitatea lui primă. Crearea Evei permite lui Adam să se pozitivizeze într-o anumită măsură, să-şi recreeze un substitut de principialitate, transmis fiului său Set şi coborâtorului acestuia, Enoch. “Enoch a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”, ceea ce se interpretează tradiţional că Enoch nu a murit, ca profetul Ilie şi Evanghelistul Ioan.” (p. 171-172)

Chirică, continuând ceea ce a început Dumnezeu în Rai, nu mai poate fi drac în sens religios al termenului. Chirică e Demiurgul, noţiune eliminată din scripturile abrahamice, cel puţin în sensul lor literal.

În creştinism femeia (elementul negativ) este reabilitat de Maria.

Domnul, adresându-se Şarpelui şi Evei, le spune: “aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. III, 16). Se vede antagonismul dintre cei doi, însă concomitent şi complementarismul: Eva şi Şarpele formează o singură entitate.

După Talmud, coasta pe care Dumnezeu o scoate din Adam este o coastă a acestuia, şi în acelaşi timp un Şarpe.

“Eva, prima Pandora” spuneau vechii hermetişti.

Sunt remarcabile totala lipsă de scrupule şi de simţ al culpabilităţii din partea lui Stan. Nici nu era cazul să le aibă. De la început a ştiut cu cine are de-a face şi îşi utilizează colaboratorul ca pe o forţă a naturii, aburul sau electricitatea de pildă.

“Mitul are o puritate intelectuală de apolog taoist, sub haina de snoavă.” (p. 175)


Povestea Porcului

Basmul acesta este atât de răspândit pe faţa pământului, încât centrul său de propagare este imposibil de găsit. Practic, poate fi găsit din Europa până în India, din Indonezia până în Africa şi America.

“Mai precis, mitul fiind la rădăcina timpului şi a spaţiului, e o zădărnicie, o contradicţie în termeni, să-i cauţi o origine spaţială şi temporală. Mitul este coextensiv rădăcinii principiale a lumilor, prin urmare participă la armonia, la “ordinea” ei. Cuvântul “ordine” are aceeaşi rădăcină ca şi “rit”. Asta însemnează că nu a irupt în lumea noastră ca o revărsare de ape, ci ca o incantaţie rimată.

Şi în adevăr, în forma lui cea mai înaltă, mitul este o “incantaţie”, care actualizează mitul principial în lumea noastră, a devenirii, cu efecte soteriologice necesare. Şi adaptarea Tăcerii (mit, mueo, a tăcea, mut – au aceeaşi rădăcină), la forma discursivă, nu a putut fi elaborată decât în sanctuare, de fiinţe înalt calificate pentru această adaptare; prin urmare, nu se poate visa nimic mai puţin popular decât mitul.” (p. 207)

Reapare tema feminităţii deviate, virulentă mai cu seamă în a doua jumătate a ciclului uman actual. Numai că maleficitatea feminităţii deviate este mortificată în basm de o feminitate transcendentă. Încheierea poveştilor lui Creangă în care apare feminitatea deviată presupune întotdeauna stârpirea ei, restaurându-se astfel ordinea tulburată.

Dănilă Prepeleac învinge iadul, care totdeauna se situează în jumătatea substanţială a lumii. Stan Păţitul conlucrează cu el pentru că e “Păţit” şi-i cunoaşte legile. Ivan Turbincă este măturat de la domnia lumii, nevrednic fiind de ea, cu un dos de mână a lui Dumnezeu.

Povestea Porcului e povestirea tribulaţiilor sacrificiale ale celui de-al treilea Avatar al lui Vişnu, Sweta Varaha, Mistreţul Alb, care a dat numele lui Şakti a sa, Varahi, Centrul spiritual al Lumii, depozitar al Sanatana Dharma. Mistreţul Alb şi-a dat numele nu numai Centrului Suprem, dar şi Kalpei întregi, adică supraciclului compus din patrusprezece Manvantara, care se numeşte Sri Sweta Varaha, “Kalpa Seniorului Mistreţ Alb”. Porcul din povestea noastră este în fapt Mistreţul, Domnul Mănăstirii de Tămîie (deci Alba).

Rădăcina Var, ca nume al mistreţului, se regăseşte în limbile nordice sub forma de Bor (de unde englezescul Boar, şi germanicul Eber). Echivalentul ei în limba română este cel de Boreu. Ţara tradiţiei hyperboreene este Borea, sau Ţara Mistreţului. La noi, vântului de nord i se spune Borilă.

Mistreţul reprezenta în vechime constelaţia care a devenit mai târziu “Ursa Mare” (numită şi Balanţa).

Perechea din Povestea Porcului este perechea aşezată în principiul timpurilor, părinţii Evilor. “Reprezintă pe Saturnus Senex, pe Cronos dispensatorul veacurilor, posomorâţi ca el. E o sigyzie primordială, care nu trebuie confundată cu perechea Adam-Eva, generatori ai umanităţii. Cum am mai spus, perechea senilă veghează ciclul, ţinându-se în afară de el, nu generându-l. Îi chiverniseşte devenirea printr-o acţiune de prezenţă perpetuă, dar oarecum depărtată. Dacă această pereche nu-i reprezentată prin doi tineri este ca să se înlăture orice idee de proliferare, de generaţiune. Trebuie sugerată acţiunea de simplă prezenţă, prin situarea periferică a perechii. E cuplul Puruşa-Prakriti, sub aspect hominal, nemanifestat în ciclu; îl condiţionează tutelându-l, conducându-l pe căi necunoscute celorlalţi oameni.” (p. 213)

Punctul de plecare al basmului este perechea primordială sterilă. Aplicând legea analogiei inverse, tocmai pentru că e sterilă pe plan fizic, perechea e fecundă pe plan spiritual. Creează germenii invizibili ai lumii noastre vizibile.

Avatarele din primele vârste ale umanităţii nu au avut înfăţişare omenească, ci au apărut ca Peşte (Natsya), Leu (Simha), Mistreţ (Varaha), iar despre acesta din urmă este vorba în acest basm.

Moşul porneşte să caute “fie om, fir şarpe, fie orice altă jivină”. Suprema căutare este aceea în care nu ştii bine ce cauţi şi mai ales unde să cauţi.

Scroafa erste o expresie animală a mâlului primordial, se identifică cu borboros-ul. Împreună cu purceii ei, configurează o proiecţie infernală a Zodiacului, pentru că cele de sus trebuie să-şi aibă o oglindire inversată în cele de jos.

Prin oglindire inversă, cel ce jos este un purcel răpănos şi gloduros, sus este Mistreţul Alb, cu casa în Ursa Mare.

“Mai este şi o altă perspectivă a Mitului, în care Principiul îmbracă haina abjecţiei, ca să aibă o comună măsură cu lumea în care s-a coborât, pentru ca, prin asemănare momentană, s-o momească şi s-o tragă în sus ca acul pe peşte. E unul din motivele pentru care Iisus Hristos, Regii Graalului, Petru Rareş apar ca pescari.” (p. 215)

În Vişnu-Purana se spune că Vişnu, Principiul conservator, restaurator şi tămăduitor al lumilor, s-a prefăcut in illo tempore într-un purcel, băgat în glod până în urechi. În acest timp, Universul era ameninţat cu năruirea. Zeul nu voia să părăsească noroiul în care se simţea bine. În zadar îl rugau zeii să părăsească bulhacul şi să se reîntoarcă în cer, care şi el era ameninţat să se prăbuşească. Atunci Şiva, zeul metamorfozei şi al distrugerilor pozitive, îl străpunge cu lancea Cunoaşterii. Vişnu izbucneşte în râs murind şi se transformă în Mistreţul Alb, Sweta Varaha. Se manifestă atunci în lume ca al treilea Avatar, mântuind-o de primejdie. “Aceste similitudini nu mai lasă umbre de îndoială că Povestea Porcului e istoria celui de al treilea Avatar. Iată ce tradiţii suverane transmite ţăranului humuleştean.” (p. 216)

Făt-Frumos e prins într-un cerc magic, din care nu poate ieşi fără ajutor exterior. Intervenţia moşului este tot atât de providenţială ca şi cea a lui Şiva din Vişnu-Purana. Moşul rupe cercul zodiacal, zădărniceşte pretenţia Infernului de a simula un cerc în lumea schimbărilor şi a vicisitudinilor, încercare vană şi iluzorie.

Moşul, crescătorul Mistreţului Alb, aminteşte de Iosif, cel ce l-a adoptat pe pruncul Iisus. Evanghelia, prin acest element, este legată de Tradiţia Primordială.

Situaţia puiului de mistreţ din noroi aminteşte de versetul Psalmistului: “Piatra din vârful Unghiului zace în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu ea.”

“În mituri, zeii devin oameni pentru ca oamenii să poată deveni zei.” (p. 219)

Împăratul vrea să-şi mărite fata, dar între fată şi eventualul peţitor este un hiatus, o cărare gâtlej, pe care nu le poate depăşi decât un pod, un istm, iar acest ultim detaliu dă cheia mitului. Acest pod aminteşte de scara din visul lui Iacob, de-a lungul căruia se urcă şi se coboară îngeri. Podul este proiecţia orizontală plană a scării lui Iacob. “În basmul nostru nu este vorba de întemeierea unui centru spiritual secundar, de o adaptare a Tradiţiei Primordiale, [...]: e vorba de Centrul Suprem însuşi, care se numeşte Varahi şi Varaha este numele celui de-al treilea Avatar al lui Vişnu, coborât sub înfăţişarea Mistreţului Alb. Cititorul neobişnuit cu disciplinele tradiţionale nu poate realiza importanţa capitală a faptului că un povestaş moldovean ţăran pomeneşte de aceste lucruri fundamentale, când de o influenţă hindusă nu poate fi vorba.” (p. 221)

Bordeiul Moşului şi al Babei, transformat în palat, devine central faţă de palatul împăratului: pe pod fata vine la mirele ei şi nu invers.

Purcelul este “Constructor de Poduri”, Pontifex Maximus între cele două lumi. Împăraţii Romani şi Papa poartă şi ei acelaşi titlu, cel de Pontifex Maximus.

Pontif Suprem, în sensul superior, este Manu, legislatorul primordial şi peren al ciclului, făcând legătura între Cer şi Pământ. Făt-Frumos-Mistreţul însumează funcţia de Manu.

Centrul Suprem este cunoscut sub diferite nume: Agarttha (Inviolabila), Ciang-Sambala (Sambala din Nord), Salem (Pacea), Luz (Migdala), Paradesa (Ţinutul Suprem) de unde Pardos şi Paradis, Tula (Balanţa), Varahi (Ţara Mistreţului), Munţii Rifei, Monsalvat, Muntele Qaf, Meru. La noi: Tărâmul Celălalt, Gura de Rai, Ţara Rohmanilor, Ţara Blajinilor, Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte, Împărăţia Verde, Insula Albă, astăzi Insula Şerpilor, Nedeia Cetate, Mănăstirea de Tămâie.

Mistreţul e sacerdot-rege, sau în terminologie creştină, un Rege-Mag.

“Punctul Suprem, tocmai pentru că se situează dincolo de orice dualitate conceptibilă şi e pur calitativ, a avut diferite localizări şi un mers de la habitatul pur nordic-polar spre sud apoi spre est. E interesant că este un consens aproape general printre istoricii contemporani în privinţa ţării de origine a Arienilor; nu mai este considerată centrul Asiei, ca în secolul al XIX-lea, ci o regiune de la nordul cursului inferior al Dunării, numit în Antichitate Histru, până la Baltica, de unde au iradiat celţii spre Apus, Tracii şi protoelenii spre sud, Hitiţii spre Asia Mică, prin Helespont şi peste Caucaz, spre Turkestan, Iran şi India de astăzi. Această migraţiune formidabilă Nord-Sud, Vest-Est, a avut fireşte popasuri, şi aceste etape au fost localizările Centrului Suprem. Or, această migraţie nu a putut să-şi schimbe direcţia Nord-Sud în aceea de Vest-Est decât în vechea Dacie şi în vecinătăţile ei, deoarece s-a scurs pe la nordul Mării Negre şi al Cauzacului, în zona paralelei 45, care se află la distanţă egală între Pol şi Ecuator. Am spus că unul din numele cele mai importante ale Centrului Suprem este “Ţara Mistreţului”, Varahi; reamintim observaţia lui Constantin Giurescu, că, după tabula peutingeriană, Vrancea se numea mai demult Varanha, Ţara Mistreţului, locul unde s-a împlinit jertfa ciobanului din Mioriţa.” (p. 223)

Toate versiunile unui mit se colaţionează într-un tot. Povestea Porcului mai este cunoscută românilor în versiunea lui Tudor Pamfile şi cea a lui Petre Ispirescu. În basmul lui Ispirescu e mai bine pusă în evidenţă caracterul de “singularius” (sanglier) al mistreţului, care trăieşte în inima codrului.

Sfatul pe care îl primeşte fata de împărat de la tatăl ei este unul bărbătesc, care presupune stăpânire de sine, respect şi presimţirea misterelor: “Fata tatei! [...] să nu cumva să te împingă păcatul, să-i faci vreun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci după cum văd eu, omul acesta sau ce-o fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!”

Sfatul mamei este exclusiv lumesc, predominat de preocupările sociale, snobism, convenţionalism: “Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu, dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna, să fie un foc zdravăn în sobă şi când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci te mântuieşti de dânsa.”

Fetei de împărat i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat Elsei cu Lohengrin, fiul lui Parsifal, Regele Graalului. O influenţă feminină virulent malefică face pe împărăteasă să iasă din calea dreaptă. Alungarea unui avatar de pe pământ este o nenorocire ciclică.

“De ce sfatul de a distruge pielea imundă în care e prizonierul nostru este totuşi funest? Mai întâi pentru că e prea timpuriu; apoi în lumea noastră, mult depărtată de Principiu, acesta nu poate subzista în ambianţă decât în veşmânt de abjecţie, în virtutea principiului de analogie inversă. Agni trebuie să-şi ia epidermă de porc, ca să aibă un minimum de comună măsură cu lumea înconjurătoare. E porc, exact pentru acelaşi motiv pentru care, în Faţa babei şi faţa moşneagului, bogăţiile uriaşe stau pititte în lada cea mai urâtă.” (p. 228)

Analogia în sens invers necesită ca diamantul incoruptibil din vârful unghiului bolţii cereşti să nu poată apărea, dă nu poată fi eficace în lumea noastră, decât sub o aparenţă coruptibilă, imundă şi tribulantă.

Ziua avatarul se supune legii sublunare, noaptea el este soarele de Miezul Noptii, pe care numai iniţiaţii îl văd în umbra nocturnă.

Soţia împăratului, prinsă în fier împreună cu germenele pe care îl poartă în ea, este Anima Mundi înrobită în vârsta de fier, în sensul literal al cuvântului, căci ciclu înseamnă în greceşte cer.

“Vârsta de aur demult s-a stins, nu mai există decât ca germene, ca potenţialitate în pântecele matern al Timpului. Fiul celui de-al treilea Avatar, Mistreţul Alb, deocamdată potenţialitate, se va naşte la sfârşitul ciclului ca al zecelea Avatar, prin gestul salvator al tatălui său care va sfărâma cercul de fier ce cuprinde pântecele femeii răscumpărate. Până atunci germenele de aur este robit în matricea întunecată a vârstei de fier. Până atunci soţia părăsită şi pribeagă este “Văduva” simbolică a tuturor iniţierilor, a cărei amintire s-a păstrat şi la masoni, care-şi spun “Fiii Văduvei”. Ea este Isis căutând pe Osiris, Maria pe Iisus în colindele noastre, Afrodita pe Adonis, rănit mortal de Ares, Iştar pe Tamuz.” (p. 230)

Împărăteasa tânără a incinerat pielea de porc, veşmântul lui Făt-Frumos, iar ca reacţie se vede înveşmântată cu un cerc de fier, cu opinci de fier şi cu toiagul pribegiei, pe care trebuie să le topească prin uzură.

Pelerinajul spre propriul sine o conduce pe fata de împărat spre Mănăstirea de Tămâie.

“Disjuncţia dintre cele două hagialâcuri, cel exterior şi cel interior, a făcut să se ofilească în om calităţi incomparabile de intuiţie devenită insinct. Dacă vrem să ştim cum erau oamenii din ciclurile de mult apus, trebuie să ni-i închipuim ca pe fiinţe în care instinctele deveneau intelecţiuni şi intelecţiunile instincte.” (p. 232)

În Povestea Porcului “Eul” feminin porneşte în căutarea “Sinelui” masculin. E un
semn direct al derivaţiei Hyperboreene a acestei teme, mesaj antic al primei Tradiţii din ciclu, după care celelalte sunt numai adaptări.

Împărăteasa trebuie să străbată cercurile planetare, din care Creangă menţionează trei, orbitele lui Mercur, Venus şi ale Soarelui, deci în formă populară: Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Duminică.

Sf. Miercuri dăruieşte fetei de împărat o furcă de aur, care toarce singură fire de
aur, simbol axial al Caduceului.

De la fiecare dintre cele trei sfinte, pribeaga mai primeşte şi o prescură şi un pahar de vin, care s-o ajute să subziste. Hrana euharistică prin excelenţă.

Vârtelniţa de aur, primită de la Sf. Vineri, este un dar riguros complementar cu furca de aur, pentru că deapănă firele toarse de aceasta.

Mănăstirea de Tămâie e în centrul acelui “terzo cielo” dantesc şi paulinian. Orice centru iniţiatic e reprezentat cu trei incinte protectoare, fie circulare, fie rectangulare. Trecerea la limită de la circumferinţa cercului spre centru este de obicei simbolizată în basm fie printr-un zbor, fie printr-o săritură în prăpastie.

Ciocârlanul şchiop, singurul care cunoaşte drumul spre Mănăstirea de Tămâie, spune: “că doar pe acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul.” Răspunsul este admirabil, pentru că la Mănăstirea Albă de Tămâie se ajunge printr-o aspiraţie intensă, vitală, existenţială spre ea.

Sfânta Duminică îi dăruieşte fetei de împărat o cloşcă cu pui de aur. Tipsia este o secţiune orizontală a sferei lumii. Cloşca arată momentul ciclic, secvenţa de istorie umană al cărui destin îl torcea soţia Mistreţului. “Se ştie că acest nume, Cloşca cu pui, Găinuşa, este numele popular al constelaţiei Pleiadelor, se ştie însă mai puţin că Pleiadele, fiicele lui Atlas, au devenit, la un moment ciclic, anume în perioada predominării atlante, substitutul zodiacal al Ursei Mari, constelaţia Polară.

“Dependenţa omului şi a întregii firi faţă de Principiu şi interdependenţa fenomenelor în cosmos sunt cele două legi fundamentale ale metafizicii tradiţionale. Îşi au originea şi explicaţia în Unitatea divină şi în omogenitatea Naturii. Orice modificare spirituală, religioasă, socială în ciclul uman e necesar sincronică cu modificări similare şi analoage în Univers, concretizându-se în predominarea în anumite momente ciclice a simbolismului direcţiilor spaţiului, strict solidar cu simbolismul temporal, care şi el se modifică: momentul începutului anului, localizarea cerească a Solstiţiilor şi a Echinocţiilor, mai de mult polare, acum zodiacale, proiecţiunea acestor localizări cereşti pe pământ, ceea ce pare lucrul cel mai extraordinar, dar de fapt nu este atunci când cunoaştem solidaritatea pământului cu Cerul, de aici deplasarea axului spiritual al lumii, a Muntelui Polar, în diferite ţinuturi geografice. Omul avându-şi raţiunea suficientă şi rădăcina ontologică în universal, cele mai importante simboluri pentru el se găsesc pe bolta cerească, sensibilis Deus, Cartea Sfântă prin excelenţă, din care derivă, prin adaptare, celelalte cărţi sacre ale omenirii.” (p. 237-238)

Atunci când Tradiţia Primordială hyperboreeană şi Centrul Suprem s-au ocultat, reprezentanţii lor accesibili au fost alte tradiţii, derivate direct din ea. Una a fost cea a civilizaţiei atlante, al cărei simbolism nu a mai fost polar şi solstiţial, ci solar şi echinocţial.

Corespondenţe dintre direcţiile spaţiale şi rase:
- Nord (Iarnă), copilărie, rasa albă, apă;
- Orient (Primăvară), tinereţe, rasa galbenă, aer;
- Sud (Vară), maturitate, rasa neagră, foc;
- Occident (Toamnă), bătrâneţe, rasa roşie, pământ.

Civilizaţia atlantă era a rasei roşii, iar ultimii ei descendenţi sunt indienii americani. Perioada de predominare a civilizaţiei atlante a durat un An Mare platonician (12960 de ani), până la catastrofa pomenită de Platon în Critias şi Timeu, de asemenea în Geneză, potopul lui Noe e acelaşi cu cataclismul care a cufundat Atlantida.

Prăbuşirea civilizaţiei atlante s-a datorat în primul rând unui sacerdoţiu feminin deviat, complice cu o revoltă a războinicilor faţă de casta sacerdotală.

“Ce vedem în basmul nostru? Tânăra Împărăteasă face un transfer, exact invers celui de care am pomenit mai sus, ducând Pleiadele, Cloşca cu Puii de Aur, de la Sfânta Duminică, Regenta Atlantidei (din cauza caracterului solar al zilei de Duminecă) la Mănăstirea de Tămâie, palatul Mistreţului Alb (şi Mistreţ se numea constelaţia acum numită Ursa Mare).” (p. 239) Această operaţiune de reintegrare nu a putut avea loc decât în ultimele momente precedând prăbuşirea Atlantidei.

Întreaga poveste se referă la resorbirea tradiţiei secundare atlante în Tradiţia Primordială, regentată de Mistreţul Alb.

“Dacă, subsidiar, coroborăm episodul cu hierogamia lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roş, prezumţia devine certitudine, căci civilizaţia atlantă era aceea a rasei roşii. De altminteri, esenţial, Povestea Porcului şi Harap-Alb, reprezintă două feţe complementare ale aceluiaşi mit: în prima, fata caută pe Mistreţul Alb, în a doua, Mistreţul Alb răpeşte pe fata Împăratului Roş, chintesenţă a Împărăţiei Roşii. S-ar spune că moş Creangă a vrut să considere centripet şi centrifug, în dublă mişcare inversă, acest moment capital din istoria omenirii, cel mai important de douăsprezece mii de ani încoace.” (p. 240)

Un Creangă nocturn, într-un stil de letopiseţ al fabulei: “Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncin, au trecut peste nenumărate ţări şi mări şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre cu câte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate numai şi numai să-i înghită; despre a căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.”

Muntele are un caracter mai “primordial” decât caverna, aceasta rezultă din faptul că e vizibil din exterior, în timp ce caverna este, din contră, un loc esenţialmente ascuns şi închis. Reprezentarea centrului spiritual prin munte corespunde propriu-zis cu perioada originară a umanităţii terestre, în care adevărul (Sat) este integral accesibil tuturor (de unde numele de “Satya Yuga” (Vârsta de Aur) în care vârful muntelui e atunci Satya-loka sau “locul Adevărului”; dar când, ca urmare a mersului descendent al ciclului, acest Adevăr n-a mai fost la îndemâna decât a unei elite mai mult sau mai puţin restrânse (ceea ce corespunde cu debutul iniţierii, înţeleasă în sensul ei cel mai strict) şi a devenit ascuns majorităţii oamenilor, caverna a fost un simbol mai apropiat pentru Centrul spiritual şi prin urmare, pentru sanctuarele iniţiatice care sunt imaginile lui. Printr-o astfel de schimbare, centrul nu a părăsit muntele, ci s-a retras numai din vârf în interior.

Cele spuse de Creangă despre peşteră, că era “un rai nu altceva!” coroborează cele susţinute de R. Guénon când prezintă caverna iniţiativă luminată în interior, în timp ce în exterior “domneşte întunericul”, lumea profană fiind asimilată cu “tenebrele din afară”.

În învăţământul tradiţional, orice mâncare e susceptibilă în mod necesar să devină o Euharistie. Substanţa care serveşte de bază acestei Euharistii poate indica originea ritului.

Înainte de a intra în Mănăstirea de Tămâie, opincile de fier si toiagul de fier se tocesc complet şi sunt abandonate. “Din punct de vedere macrocosmic, faptul indică sleirea totală a Vârstei Sumbre, căreia i se mai zice şi Vârsta de Fier.” (p. 253)

Se poate pune întrebarea: ce caută Talpa Iadului în Mănăstirea de Tămâie? Dar ce caută Şarpele în Paradis? Talpa Iadului este exact Rădăcina Raiului, este Mula-Prakriti (Zeiţa Rădăcină), aspectul infernal al lui Prakriti.

“Mistreţul Alb uneşte în persoana lui dubla Putere Sacerdotală şi Regală, în Principiul ei unic, aşa cum e păstrat în Centrul lumii, oricum va fi înţeles acesta, în sens simbolic şi literal sau amândouă la un loc. Ca şef al acestui centru şi identificat cu el, Făt-Frumos e stăpânul Contemplaţiei şi al Acţiunii. E semnificativă în acest sens menţiunea din basm că, înainte de a bea cupa cu lapte, seara, gest euharistic deci sacerdotal, merge ziua la vânătoare, gest cavaleresc. Apare în dubla lui funcţiune, spirituală şi războinică.” (p. 260)

“Este cunoscut fenomenul lingvistic datorită căruia un cuvânt pierde sau capătă litera r ca o îmblânzire sau ca o întărire a eficacităţii lui. Trac, în sens de “dragon”, devine dac, zeul fenician Dagon e un zeu peşte; a fost Dragon, Balaur, în altă ipostază.” (p. 260)

Talpa Iadului pune în lapte somnoroasă: va veni o vreme când şi substanţa euharistică, susţinătoarea lumii, va fi intoxicată. Somnul lui Făt-Frumos indică amorţirea Centrului Lumii.

Făt-Frumos, încingând şi descingând cu un cerc de fier pe soţia lui, se arată stăpân perfect al puterii Cheilor, al lui Potestas ligandi et deligandi, ceea ce este firesc având în vedere funcţiunea lui de Ciakravarti (Învârtitor al Lumilor).

“E de remarcat un complementarism şi un schimb de atribute foarte important, în genul Yin-Yang-ului extrem-oriental: bărbatul e stăpânul cupei, simbol feminin; femeie e stăpâna Furcii-Caduceu, simbol masculin. Acest schimb de atribute face din pereche un Androgin, Ianus-Iana.” (p. 265)

Basmul ilustrează foarte bine imposibilitatea neutralităţii în raport cu Transcendentul. Cel care este lipsit de această aspiraţie este în mod necesar înghiţit de Infern, de Abis. Împărăteasa mamă reprezintă linia burgheză, exterioară, convinsă că lucrează pentru binele fiicei sale, când în realitate se plimbă pe gura căscată a Hăului.

“Talpa Iadului nu poate fi distrusă, pentru că dispariţia ei ar atrage şi pe aceea a Universului. Poate un arbore subzista fără rădăcină? Ea e redată stării ei naturale de pulbere atomică, de cantitate discontinuă. Când este la locul ei, baba reprezintă un element pozitiv, pentru că se cufundă cu Principiul de sesizabilitate; ea face posibilă incarnaţiunea principiilor spirituale în lumea manifestată. Este Sarea-bază alchimică.” (p. 267)

Neputând percepe nivelul metafizic, încearcă să-l captureze pe Vişnu (basmul explică faptul că voia să dea de nevastă pe una din fetele ei lui Făt-Frumos). Vişnu se lasă aparent păcălit, pentru că numai aşa se putea coborâ până la fundul Abisului, grefându-se pe una din rădăcinile lumii. Vişnu îmbracă haina abjecţiei, ca să transfigureze abjecţia.

Copilul celor doi reprezintă Vârsta de Aur a noului Manvantara, ceea ce arată faptul că basmul nostru are virtuţi profetice.

“Ca o încheiere a acestor consideraţii, o întrebare se ridică la suprafaţa apelor, legitimă şi firească: basmul nostru nu este deci prototipul hyperborean al ciclului Graalului, în stare pură, fără diversiuni şi adăugiri pe parcurs care să facă pată pe Mit, împrăştiind atenţia, în special fără infiltraţiile creştine foarte tardive, uneori incongruente?” (p. 269)


Harap-Alb

Basm de o complexitate descurajanta, adevărat Cafarnaum folkloric, cum spun unii cercetători. Totuşi, nu are rost să luăm în seamă insinuarea că ar fi avut loc o contopire artificială a 2-3 basme diferite.

Mitul lui Harap-Alb, petrecut in illo tempore, are organicitatea firească a cauzelor secunde.

Avertisment privind metodica analizei hermeneutice: “Prin urmare, dacă basmul Harap-Alb colectează în structura lui vestigii esoterice din toate părţile lumii, nu este ca să le servească de cimitir şi de muzeu, ci pentru că are în el virtuţi sintetice şi izvoare de apă vie care le reînsufleţeşte, în vederea marelui mister de la sfârşitul Evului, când roata lumii se va opri şi timpul se va transpune în simultaneitate. De aceea, digresiunile sunt imperios necesare într-un studiu asupra acestui basm. Numai aşa diamantul va sclipi prin toate faţetele. Deşi multiple, datele iniţiatice din basm sunt doar terminus-uri ale unor doctrine presupus cunoscute, vom încerca în mică măsură să le urmărim genealogia.” (p. 271)

Cadrul basmului: o lume căzută în haos, regentată virtual de două principii, subordonate unul altuia: Împăratul Verde şi Craiul, fratele mai mare şi cel mai mic. Legătura dintre cele două este slăbită din cauza dezordinii din afară. Obiectul questei lui Harap-Alb va fi restaurarea organicităţii lumii.

Într-un simbolism geometric, Craiul este la circumferinţa cercului, Împăratul Verde în Centru. Astfel sunt reprezentaţi în tradiţia hindusă cei doi fraţi fii ai lui Şiva, Skanda războinicul, ocrotind meditaţia lui Ganeşa. Culoarea simbolică a acestuia din urmă este verdele.

Superiorul, Împăratul Verde, are trei fete, în timp ce inferiorul, Craiul, are trei băieţi. Ca şi în simbolul Yin-Yang, fiecare din jumătăţile cercului are în interiorul ei un punct de culoarea celeilalte jumătăţi. “Observaţie, repet, capitală, pentru că eroul va căpăta în curând numele românesc al Yin-Yang-ului, Harap-Alb, realizându-i până la sfârşit posibilităţile. Cu alte cuvinte, eroul nostru va deveni la sfârşit şi Crai şi Verde-Împărat, Skanda şi Ganeşa, adică tatăl lor, Şiva, principiul comun al acţiunii şi al contemplaţiei, va fi Ianus Bifronus, desfiinţând dualitatea iniţială, care încadrează basmul şi care viciază radical ambianţa lui.” (p. 273)

Harap-Alb-ul macrocosmic, letargic, redus la o stare vegetativă, toropit de dezordinea ciclică, va fi “asanat” de Harap-Alb-ul microcosmic, prin realizarea lui iniţiatică majoră. Omul e regentul şi centrul planului de existenţă în care se află şi vicisitudinile, realizările lui pozitive şi negative se răsfrâng asupra naturii.

În perspectivă profană, cele trei fete ale lui Verde-Împărat nu au rost în basm. Ştim numai că există fără a le vedea utilitatea. Ele sunt o triplă Şakti a lui Verde Împărat, sunt puterile tatălui lor, constituind un sacerdoţiu virginal.

“Menţiunea “războaielor grozave” poate fi o indicaţie, că starea de decadenţă a mediului, putea fi rezultatul unei dezordini, provocate de o revoltă şi o ruptură între casta războinicilor (Kşatriya) şi casta sacerdotală (Brahmanii), de care vorbesc Puranele hinduse şi care s-a repetat deseori în istorie, cu rezultatul ei inevitabil, anarhia. Raportul ierarhic normal fiind distrus şi cele două caste despărţite, fiecare din ele îşi exacerbează propriile ei lipsuri: puterea sacerdotală lipsită de “acoperirea exterioară” (ca să întrebuinţăm termenul tehnic) a războinicilor, devine ineficace, ca o moluscă fără scoica ei; iar puterea războinicilor, necontrolată de un principiu superior, devine “titanică”, se compactează în ea însăşi, se surpă, se fărâmiţează în indefinite fragmente. Astfel, se instaurează anarhia. Locul intelectului e uzurpat de afectivitate, iubire şi ură, iniţierea respectivă luând o puternică “tentă” sentimentală. Calităţile active ale războinicilor. Nemaigravitând în jurul unui motor imobil, de natură intelectuală, îşi proiectează forţa giratorie în jurul unui vid, în jurul unei activităţi ce nu trăieşte decât pentru ea însăşi, constituind nu o mişcare circulară ca a luminii, ci o genune.” (p. 274-275)

Craiul pune piedici fiilor săi atunci când aceştia vor să ajungă la Verde Împărat. Acest comportament echivalează cu un refuz, atitudine ce nu este fără legătură cu “geolozia mamei”, comportare bazică identică cu cea a soacrei cu trei nurori, care nici ea nu vrea să-i elibereze pe băieţi. Pe de altă parte, egocentrismul Craiului devine un puternic mijloc de selecţie, de întărire şi de şlefuire.

Craiul, prin blana de urs, aparţine clasei războinice nordice.

Harap-Alb este Mitreţul Alb, identic cu eroul basmului Povestea Porcului, stăpânul Mănăstirii de Tămâie.

“În punctul limită de trecere în alt plan de existenţă, ambianţa se sensibilizează sub înfăţişarea unei entităţi simbolice, care este numită “ Păzitorul Pragului”. În “Harap-Alb” ia forma de urs, rezumând în el toate condiţiile limitative pe care eroul vrea să le depăşească. Mai mult decât o fiinţă, “Păzitorul Pragului” este un coşmar. În alte basme, apare la trei poduri succesive, de aramă, de argint, de aur, ca lup, leu, balaur cu doisprezece capete. Tot aşa, lui Dante îi apare păzitorul, la începutul călătoriei sale iniţiatice, ca leu, linx şi lupoaică.” (p. 277)

O bătrână gârbovă cere milostenie de la Harap-Alb: “Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-Sus varsă darul său şi peste neputincioşi; se vede că aşa place Sfinţiei Sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi strenţuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului, şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi de slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe am văzut d-atâta amar de veacuri câte port pe umerile acestea. Of! Crăişorule! Crede-mă, că să ai tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea asta ai purta-o uite-aşa, pe degete şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate Crăişor, miluieşte baba cu ceva!” Este unul din cele mai stranii texte din opera lui Creangă şi din literatura română. Bătrâna cerşetoare se identifică cu centrul imobil şi în jurul căruia se înfăşoară ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor. E aspectul feminin al lui Manu.

Sfânta Duminică apare ca cerşetoare, pentru că genul uman decăzut nu poate avea legătură cu Arhanghelul solar decât prin aspectele umile ale acestuia, singurele puncte de tangenţă posibilă. În esoterismul musulman se spune că Polul spiritual al epocii se arată printre oameni ca cerşetor sau ca negustor ambulant. “Repetăm: aspectul de abjecţie a marilor entităţi spirituale e preluat în mod deliberat, fără pecabilitate, pe când la oamenii obişnuiţi e un jeg natural, o eczemă simptomatică.” (p. 280)

Modul în care Creangă o prezintă pe Sfânta Duminică depăşeşte cu mult folclorul, şi datori suntem să ne întrebăm ce anume ştia Creangă.

Sfânta îl învaţă să ceară de la tatăl său “calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, ceea ce arată că la întemeierea unei civilizaţii tradiţionale există o hierogamie, iar reînnoirea ei se face printr-o altă hierogamie.

Dezvăluindu-se ca Înger al Luminii (prin ridicarea la cer), Sfânta Duminică îl iniţiază pe eroul nostru, care devine fiul ei adoptiv. Are loc o binecuvântare, o iniţiere.

Tema revigorării şi regenerării calului năzdrăvan e una din cele mai frecvente, mai importante, din basmul românesc. Premerge, condiţionează, este solidară cu regenerarea, cu palingenezia eroului. Calul e o întrupare a lui Şakti, aspectul de putere al divinităţii.

“Şi Sfânta Duminecă şi Calul sunt de natură solară, al doilea emanând din prima, ca o specificare, ca o dunamis. Calul e un dar de investire al Sfintei. Amândoi trec de la o înfăţişare urâtă la o strălucire, prin metamorfoză. Iarăşi insinuarea duală în lume. De aceea, amândouă episoadele sunt riguros solidare şi consecutive.” (p. 283)
Modul în care e “deşteptat” calul din amorţirea lui, prin ingurgitarea de foc şi lovituri de frâu în cap, el reaminteşte aidoma procedeele yoghine, în vederea deşteptării puterii şarpelui Kundalini, aspect imanent al lui Maha-Şakti, încolăcit şi adormit la baza coloanei vertebrale, în centrul-rădăcină. “Yoghinul, prin asceză şi disciplină specială, îşi transformă suflul în suluri de foc, apoi cu el, concentrat în şfichi şi vârf de lance, ţinteşte capul balaurului în bârlogul său. Fiara se deşteaptă, dar Yoghinul-erou îi bagă frâul în gură şi o sileşte să se urce de-a lungul canalului central subtil al coloanei vertebrale, străpungând de jos în sus centrele subtile din ea, şapte la număr, în ordinea lor ierarhică ascendentă, o sintetizează, unindu-se apoi cu Şiva în coroana cu o mie de petale (Sahasrara) din creştetul capului, unde se consumă hierogamia transcendentă dintre Şakti şi Domnul ei. Şi într-adevăr, la sfârşit Harap-Alb îşi pune “Coroana” de Verde-Împărat (Sahasrara) şi consumă hierogamia cu fata lui Roş-Împărat, similibus. Aproape că nu mai e nevoie de subliniat că acest cal regenerat, redat naturii lui, reintegrat în focul lui natal, e identic cu Merkaba, căruţa de foc a Kabaliştilor, care răpeşte pe Ilie la cer. Calul, în calitatea lui de ignifor, e un simbol şi în unele din basmele noastre i se spune de-a dreptul Bun-Galben-de-Soare, adică Aurul Solar. De asemenea, icoana în care Sfântul Gheorghe înfinge lancea în gura balaurului răsturnat, în timp ce Fecioara priveşte din turn, exprimă aceeaşi realitate.” (p. 283)

Cele trei salturi pe care le face calul cu stăpânul său în spate au, printre altele, virtutea de a schimba centrul de greutate al noului om regenerat, operaţie numită în kabala “deplasarea Luminilor”, Makifim.

Calul îl întreabă pe stăpânul lui dacă s-a gândit vreodată să ajungă “Soarele / Cu picioarele / Luna cu mâna / Şi prin nori să-ţi cauţi cununa?” Comentariul lui Lovinescu: “Ce însemnează ele? Cum ni-l arată pe fiul de crai? Într-o ipostază non-umană, în chipul său transmutat; şade cu picioarele în soare, atinge luna cu mâna, iar creştetul şi cununa din cap se găsesc în nori. Cu alte cuvinte, eroul nostru regenerat s-a strecurat invers în raport cu ceilalţi oameni, stă cu capul în jos şi cerul îi este podea; este poziţia tipică a Omului Universal în toate tradiţiile. Omul regenerat în Duh se sustrage puterii gravitaţiei şi noul lui centru de greutate este Cerul, care devine pentru el un fixativ, cum e pământul pentru oamenii obişnuiţi şi care “stau cu amândouă picioarele pe pământ”, chipurile compliment.” (p. 285)

Este de amintit lama XII a Tarotului, “Spânzuratul”, în care “osânditul” e spânzurat de un picior, cu celălalt făcând cruce, cu mâinile la spate, adică sustras acţiunii, iar din buzunar îi curge, cu o inepuizabilă generozitate, un râu de aur. “Orice realizare spirituală se poate rezuma printr-o frază: iniţiatul îşi inversează centrul său de greutate. Pentru el ponderabilitatea e fixată în ceruri. E o aplicare a legii de analogie inversă.” (p. 286)

Fiul Craiului porneşte la drum “ca vântul”, şi nu “ca gândul”, arătând că se află la începutul realizării sale, în faza “Micilor Mistere”.

După întâlnirea cu tatăl său deghizat în piele de urs, Fiul Craiului o ia la drum spre destinul său, investit prin pielea de urs cu o transmisiune iniţiatică războinică nordică, al cărui simbol prin excelenţă este acest animal.

Credinţa în maleficitatea Omului Roşu este generală, ca şi punerea în gardă împotriva lui. “Roux poil est félonie”, spune un proverb francez. În germană: “Rote Haare, Gott bewahre”. Iuda era roş, tot aşa şi Irod, iar în viitor la fel va fi şi Antihristul. În pseudo-Aristot: “Blonzii sunt mărinimoşi, căci ţin de leu, roşii sunt foarte rău, căci ţin de vulpe.” Verdele este culoarea vegetaţiei, a spiritualităţii, în timp ce roşu este culoarea nisipului din pustiu. Baal se vopseşte în roşu ca să coboare în Infern. Esau, fratele lui Iacov, care-şi vinde dreptul de întâi născut (adică principatul spiritual) pentru un blid de linte, era “roş de tot ca o manta de păr” (Facerea 25, 25). Atlanta era leagănul rasei roşii, în extremul occident; leagănul rasei albe era în extremul Nord, în Insula Albă, căreia i se mai spune Insula Verde, Verdea Erin “Gronland”.


Spânul nu este un om fără barbă, ci un om lipsit de posibilitatea bărbii, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale. “În felul lui este o specie de castrat. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruit ca o gresie, dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici... Când e stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or aceste elemente sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama.” (p. 289)

Pe de altă parte, Spânul reprezintă pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent în fiul de crai ca în toţi oamenii, şi care trebuie ros pentru ca posibilităţile universale ale eroului să fie descătuşate, producându-i apoteoza finală, îndumnezeirea.

Putem spune că omul obişnuit e cenuşiu, amestec indistinct de alb şi negru, de Alb şi Harap. Realizarea spirituală constă în a discrimina prin separaţie, Harapul de Alb. Când operaţia a reuşit, cele două elemente antinomice se erodează unul pe altul, devenind egale prin această purificare. “Separaţia, efectuând o discriminare calitativă în masa haotică a posibilităţilor noastre, presupune un mers înainte fără şovăire, deci o interdicţie totală de a privi înapoi, de a te întoarce din drum. În toate tradiţiile găsim această interdicţie împinsă până la aspectul ei literal, aproape superstiţios.” (p. 292)

“La fiecare pas ce-l facem, lăsăm în urmă un reziduu care este propria noastră umbră, pe care, în mod obişnuit, o târâm după noi. Când însă, prin iniţiere, se produce separaţia de care am vorbit, cordonul ombilical care ne leagă de propriul nostru spectru este tăiat, iar umbra şi reziduurile se obiectivează pentru o ultimă bătălie, devin autonome şi implacabile, frustrate de principiul lor de viaţă [...].” (p. 293)

Spânul, care este un abces de fixaţiune, se lipeşte de Harap-Alb ca o ventuză, iar restul basmului este sforţarea fiului de crai să-l poarte în cârcă fără să-i dea atenţie, până când spectrul se va stârpi. Asprimea Spânului faţă de Harap-Alb face ca rolul acestuia să fie al unui guru. “Şi gresia este un guru faţa de coasă.” (p. 294)

Coborât în “Fons terribilis”, fiul de crai moare dizolvat în “Vitriol”, apoi e expediat din nou la lumina zilei, “renăscut”, “regenerat” într-o nouă fiinţă, “Harap-Alb”.

Spânul îşi murmură secretul: “Chima Răului, / Pe malul pârâului.” Ceea ce trebuie să însemne: “Schema Răului / Pe malul pârăului.” Spânul se desemnează pe sine însuşi: “sunt schema, sunt figura răului pe faţa apelor, care le înveninează fiinţa.” Dar şi “sunt pocitura, schimonositura răului, urâciunea pustiirii, oglindită pe faţa apelor, adică asupra întregii creaţii. El nu este Răul, ci schema, Arhetipul Răului, deci Principium Individuationis, principiul extremei distinctivităţi, al Egoismului Radical, care dă rigoare Manifestării. “În tradiţiile occidentale, acest Principium Individuationis care împinge şi pe atom să vrea să fie numai şi numai el însuşi, în mod exclusiv, este desemnat ca Lucifer, Steaua căzută.” (p. 296)

“Tot episodul este scris cu o rafinată subtilitate. Cum ar fi putut un ţăran ignar să vâslească cu atâta îndemânare şi noroc pe o mare de ambiguităţi?” (p. 297)

Vrăjmăşia înverşunată dintre erou şi spân ascunde un complementarism funciar, cei doi antagonişti fiind nedespărţibili. Resorbiţi în final în Marea Unitate, rămân şi acolo inseparabili.

Într-un sens imediat, Spânul e Dragonul, Păzitorul Pragului, pentru că îl găsim la cele două capete, la cele două porţi ale traiectoriei iniţiatice a eroului: prima oară la gura fântânii, când acesta primeşte numele sacru de Harap-Alb. A doua oară la capătul superior, când suferă din partea Spânului a doua moarte, care-l face să treacă de la Micile Mistere peste pragul Marilor Mistere.

Interesantă este expectativa calului în episodul înrobirii Fiului de Crai. Dacă episodul ar fi avut numai un sens imediat, aparent, ar fi fost logic ca animalul să-şi apere stăpânul. În realitate Eul eroului se va măcina între Cal şi Spân, ca între două pietre de moară.

Aspectul pozitiv al Spânului este dovedit prin faptul că el îl scoate pe Harap-Alb din pădurea fără speranţă, ale cărei desişuri le cunoştea ca în palmă.

“Doctrina ciclurilor, unanim prezentă în toate tradiţiile, învaţă contrar tuturor teoriilor astăzi acceptate, că depănarea unui ciclu uman se propagă nu progresiv, ci descendent, de la calitate la cantitate. Ciclul însemnează cerc şi cercul are un centru. Prin urmare, spirele care pleacă de la acest centru sunt cu atât superioare calitativ, cu cât sunt mai apropiate de el. De aceea suntem azi în plin regn al cantităţii.

Deci, simbolic vorbind, ciclul îşi toarce firul de la lumină la întuneric. Lumina pe care o primeşte planeta neptun nu se poate compara cu aceea primită de Venus. Decadenţa aceasta progresivă era indicată în Antichitate prin secvenţa Vârstelor de Aur, de Argint, de Aramă şi de Fier. Basmul româesc a păstrat bine această datină, când arată pe Făt-Frumos străbătând, în realizarea lui iniţiatică, în mod necesar calea inversă dezvoltării ciclice, pentru că e o reîntoarcere la origini, pădurile de Aramă, de Argint şi de Aur, uneori de Diamant, ultima indicând integrarea în Eternitate, diamant incoruptibil.

În hinduism, Vârstele sunt indicate respectiv cu numele de Satya-Yuga, Treta-Yuga, Dwapara-Yuga şi Kali-Yuga. Numele acestei din urmă Yugă, Kali, însemnează printre altele Negru, pe când prima Yuga este firesc luminoasă. Deci ciclul este cuprins între termenii antinomici de Alb şi Negru. Cine-i poartă numele, precum Harap-Alb, este Eonul; deci ciclul în integritatea lui: începutul alb, sfârşitul negru şi, în acelaşi timp, reîntoarcerea spre centru şi începutul unui nou ciclu.

Marile tradiţii ale ciclului se manifestă în mod necesar în momentele providenţiale ale lui. Ultima tradiţie a ciclului este tradiţia arabă, în plină desfăşurare a Vârstei întunecate. De aceea arabii sunt “negri”.

Din cauza polivalenţei simbolurilor, “negru” mai are şi un alt sens, metafizic, reprezentând faţa supremă, nemanifestată a Principiului. În adevăr, negrul nu e o culoare, ci e deasupra şi îndărătul lor. Este ceea ce se numeşte în teologia areopagitică un termen apofatic, o “determinaţie negativă” a Principiului, în ipostaza sa supremă, ca şi alte determinări negative, precum Tăcerea sau Vidul. Ca ultimă tradiţie în ciclu, Islamul face joncţiunea cu prima tradiţie din el, tradiţia hyperboreeană, ca şarpele Uroboros ce-şi muşcă coada. Harap-Alb în calitate de Eon şi de Androgin însumează în el pe Alfa şi Omega ale Ciclului, atât pe plan microcosmic cât şi pe plan ciclic. Uneşte cele două tradiţii în principiul lor comun. De aceea este “Alb”, dar şi “Harap”, arab.” (p. 300-301)

Dintre toate ştiinţele tradiţionale, “geografia sacră” a fost prima care a dispărut, urmată de “istoria sacră”. În amândouă cazurile e vorba, în primul rând, de cunoaşterea determinaţiilor calitative ale Timpului şi Spaţiului, aşa cum se prezintă nu numai în Macrocosm, dar şi în Microcosm, în om.

În sensul ei superior, negrul simbolizează starea principală de Nonmanifestare, şi astfel trebuie înţeles numele de Krişna, prin opoziţie cu acela de Arjuna, care înseamnă “alb”, unul şi celălalt reprezentând respectiv nonmanifestul şi manifestatul, nemuritorul şi muritorul, “Sinele” şi “Eul”.

Ca Ţară Neagră, România a ocupat şi ea un loc spiritual central (numită şi Kara-Bogdan, Kara-Iflak, Bilarapsiku zemliu, conducătorii ei fiind Negru-Vodă, Kara-Ştefan, Basarabi).

Ioan Corvin, Principele Transilvaniei, tatăl regelui Matei Corvin este “negru”, după cum îl arată numele. În cronicile occidentale este numit “Le Chevalier blanc de Valachie”. Era deci un Harap-Alb.

Ştefan cel Mare era o reprezentare hominală a Bourului Alb, şi de aceea Turcii îi ziceau Kara-Ştefan, Ştefan cel Negru.

“Totalul acesta de fapte ne face să presupunem că “Harap-Alb” a putut fi numele necesar al Şefului Suprem al unei ierarhii iniţiatice, care, în momente istorice binecuvântate, s-a manifestat şi în exterior, în istorie, aşa cum ne este ea accesibilă; în mod obişnuit numele şi entitatea sunt ocultate de-a lungul veacurilor. Se poate ca taina funcţiei lor să fi fost încredinţată sub formă simbolică unor basme, în genul aceluia pe care îl studiem acum. Veşmântul de mit învăluie ceea ce nu trebuie ştiut; puerilităţile aparente exorcizează indiscreţiile. Se transmite neînţeles de-a lungul veacurilor un fel de testament criptat, până când, la ora hotărâtă de destin, “Piatra din Vârful Unghiului” va fi scoasă din şanţ şi aşezată acolo unde trebuie.” (p. 307)

Conform lui Hasdeu, care la rândul său îl citează pe istoricul Jordanes, pileaţii care constituiau clasa dominantă în Dacia erau numiţi Sarabi. Aşadar, Dacia a fost numită încă din Antichitate Ţara Arabilor. Hasdeu consideră că Basarabia este o supravieţuire în istorie a anticei Arabii.

Pe vremea imperiului roman, doar două provincii erau numite Felix: Dacia şi Arabia. Ambele nume ar trebui puse în legătură cu “Insulele Fericiţilor”, una din denumirile centrelor spirituale.

Mai mulţi dintre Basarabi au purtat porecla de “negru”, iar în ale lor “armes parlantes” apar capete de negri. Nu este deci exclus ca “Harap-Alb” să fie printre altele un “Sarab-Alb”.

“Hasdeu descompune pe “Sarab” în Sar şi Ab. Primul membru al cuvântului, Sar, înseamnă Soare, Principe, Domn, Şef, în dialectele indo-europene şi în acele semitice. În sanscrită Sur, Surya este Soare, Stăpânul prin excelenţă al lumii; în ebraică şi chaldeană, limbi semitice, avem Sar şi Sara, Principe şi Principesă. Apoi la popoarele ariene, Sri, Sol Soare, Sir, Sire, Messer, Messire, Monsieur. La noi în afară de Soare, îl găsim sub formă pură dar ambiguă de “sur”: sensul imediat de cenuşiu indică mai degrabă un fel de indistincţie a culorilor in excelsis: Cer Sur, cal sur, vultur sur. E un fel de culoare a Eterului şi a Tăriei. E posibil deci, ca termenul “cal sur” să însemne de fapt “cal soare”, ce trebuie pus în legătură cu calul năzdrăvan din basme pe care, îl găsim uneori desemnat ca “Bun-Galben-de-Soare”. Harap e forma populară a lui Arab; posibila tangentă a acestuia cu Sarah arată că “Harapul” din basmul nostru, înseamnă “stăpân”, “domn”, “cap”. Nu e negru în sensul rasial al cuvântului, ci în acela de etiopian, de fiinţă transcendentă îmbrăcată şi arsă de Eter. Sfânta Duminică, Arhanghelul Solar, este şi ea “Dea Syra”, zeiţa sură, domnind în miticul “Heliopolis” şi în “Syria” primitivă, care, cum am mai spus, nu trebuie deloc confundate cu oraşul şi ţara istorică ce poartă acest nume. După tradiţia musulmană, în Syria primitivă se păstrează “limba solară”, “loghah suriyanah”, adică limba primordială a prezentei umanităţi. Adoptat de “Dea Syra”, e firesc ca fiul de crai să devină “Harap-Alb”, pentru că şi zeiţa este “Neagră-Albă”, pentru motivele pe care Guénon le citează îndelung, în extrasele reproduse de noi.

Cât despre a doua parte a cuvântului, Ab sau Ba (invertirea e unul din fenomenele cele mai obişnuite în lingvistică), o găsim tot aşa de universal răspândită. Ab, Ba, Pa, înseamnă tată, deci tot “Şef”. Împreună cu ma e prima monosilabă pe care o strigă un copil. Mai este o “coincidenţă” fonetică, dacă împărţim pe Sarab în Sar şi Rab. Ultimul cuvânt înseamnă în limbile semitice, Domn, Stăpân. În arabă e unul din numele divine, exclusiv rezervat lui Dumnezeu. Cum Sur e sanskrit şi Rab arab, s-ar putea ca Sarab să fie un nod, un punct de coincidenţă, semnul unei joncţiuni între tradiţia hindusă, direct ieşită din Tradiţia Primordială (ca şi tradiţiile dacă şi celtică), şi tradiţia arabă, ultima apărută în ciclu. Casta stăpânitoare din Dacia dădea preoţi şi regi. Reprezenta deci mai mult decât brahmanii din India, exclusiv sacerdotali. Sarabii pot fi mai degrabă apropiaţi de ceea ce desemnează în India numele de Hamsa, fiinţe deţinătoare ale ambelor puteri, sacerdotală şi regală, deci în realitate deasupra tuturor castelor. Or, aşa sunt caracterizaţi deţinătorii Tradiţiei Primordiale. Chiar Arabii au subliniat calitatea seniorială a numelui lor. Proferul Muhammad, voind să sugereze calitatea lui de “om divin”, spunea: “Ana Arab bila Ain”, “sunt Arab fără litera ain”. Rămâne numai Rab, “Domn”, care, cum am spus, este un nume exclusiv divin.” (p. 308-309)

Rab din arabă a putut fi la început, în virtutea legii analogiilor inverse, bar, monosilab propriu Mistreţului, Varaha, Boar în engleză, bor, bro, vier. Astfel de inversiuni care arată faţa ascunsă a lucrurilor se mai găsesc. Harap-Alb, care este Sarab Alb, poate fi Sar Bar Alb, Domnul Mistreţ Alb. Cele două poveşti principale ale lui Creangă, Povestea Porcului şi Harap-Alb, ar putea să aibă ca erou pe aceeaşi fiinţă, diferit mitologizată.

“Spânul pare rău, din perspective foarte exterioare; în realitate reprezintă aspectul de rigoare al Principiului, care coboară în lumea noastră, în căi neînţelese. Trebuie lăsat să-şi facă treaba.” (p. 310)

Perechea Harap-Alb şi Spânul este precedată de perechea Herakles-Euristeu. În Bhagavat-Gita îi găsim pe Krişna şi pe Arjuna urcaţi în acelaşi car, în bătălia de la Kurukşetra.

Posibilităţile superioare ale lui Harap-Alb se realizează de-a lungul gunei sattwa, fixate în calul de foc, cele inferioare se fixează în Spân. Calul năzdrăvan şi Spânul sunt complementari şi corelativi de-a lungul unui ax vertical.

Funcţia Împăratului Verde, Monarh Universal, este anemiată şi ofilită, redusă la imanenţă, la simplă virtualitate.

Ipostaza de slugă a lui Harap-Alb este eminamente catartică şi răscumpărătoare.

“În realizarea lui Magnum Opus spiritual alchimic, pentru care Questa lui Harap-Alb este o imagine tipică, desăvârşirea Operei are trei etape succesive principale: opera la Negru, inerentă “separaţiei” şi “putrefacţiei”; opera la Verde sau la Alb şi opera la Roşu, l’œuvre au noir, l’œuvre au blanc ou au vert, l’œuvre au rouge; Nigredo, Albedo, Rubedo, simbolizate respectiv de Plumb, de Mercur şi de Sulf. Pe toate trei le străbate Harap-Alb, opera la negru, în separarea care a avut loc la fântână, când a devenit sclavul, negrul Spânului, separare perfect indicată de numele dual Harap-Alb, opera la alb, indicată în acelaşi nume, sau la verde, cât se află la curtea lui Verde-Împărat şi opera la Roşu, desăvârşite lui Magnum Opus, când “sleieşte” muncile date de Roş-Împărat.” (p. 314-315)

Interesant este faptul că la masa Împăratului Verde sălăţile (verzi) sunt în deficit, lucru care confirmă observaţia iniţială că lumea pe care o dirijează el este profund anemiată.

“Tirania” spânului îl trimite pe eroul nostru la isprăvi care îl restructurează şi pe el, şi Lumea. Ursul simbolizează casta Războinicilor, deci dacă grădina este a Ursului, cauza se află în ceea ce se numeşte revolta războinicilor, a Ursului contra deţinătorilor puterii supreme, simbolizate de Mistreţ. Acestei uzurpări trebuie să-i pună capăt Harap-Alb.

Harap-Alb zboară pe spinarea calului în insula verde a Sfintei Duminici. Pe aceeaşi insulă se află şi Grădina Ursului. Sfânta şi Ursul coabitează acelaşi spaţiu, Insula Verde. “Cum zeiţa locuieşte în mod necesar în centrul insulei, din cauza caracterului ei solar, ursul nu poate ocupa decât periferia acelui loc, după graficul îndeobşte cunoscut al centrelor spirituale, adică în punctul de tangenţă a centrului cu restul lumii, asigurând legătura în vremuri normale, dar putând s-o şi întrerupă catastrofic, în caz de revoltă. Atunci situaţia este restabilită prin intervenţii directe şi dure.” (p. 317)

Operaţia de teurgie a culegerii sălăţilor are loc la Miezul Nopţii, cum este obiceiul. Grădina se află la “răscrucile drumului”, adică în punctul chintesenţial al crucii, încă o dovadă că salăţile reprezintă Materia Primă, chintesenţa unei stări de fire, căzută într-o închisoare stearpă. Harap-Alb se îmbracă cu pielea de urs ca să înşele ambianţa ostilă, aderând aparent şi exterior la ea. Pe din afară războinic, pe dinăuntru contemplativ.

Aruncarea blănii este ceea ce se numeşte în organizaţiile secrete un “gest de recunoaştere”. Prin el, Harap-Alb îi face cunoscut ursului că printr-o parte din fiinţa lui este şi el urs. Lucru perfect adevărat.

Harap-Alb, ca Mistreţ, a descătuşat chintesenţa verde din stăpânirea Ursului. Legăturile dintre Polul pământesc şi Polul Ceresc fiind ligaturate, Harap-Alb a deznodat ligatura, restaurând pe Sfânta Duminică în legitimă suzeranitate în grădina uzurpată de urs. Harap-Alb apare în ipostaza unui Avatar, a unui Mântuitor al Lumii.

A doua expediţie de recuperare vizează capul cerbului şi pielea lui, împodobită cu pietre nestemate. Trofeul de data asta nu mai este vegetal, ci animal combinat cu mineral. “În prima expediţie trebuia câştigat Elixirul de viaţă lungă, aspect vegetal al lui Magnum Opus, în a doua, Piatra filosofală, aspectul lui mineral.” (p. 320)

Al doilea drum în şaua calului, format tot din salturi calitative, duce tot la Sfânta Duminică. Cerbul, ca şi Ursul, se află pe aceeaşi insulă cu “Crăiasa Zânelor, / Minunea minunilor.”

Punându-şi obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, eroul supralicitează groaza şi grotescul, pentru a putea înfrunta entităţile cele mai terifice ale Infernului printr-o întrecere cu ele.

Cerbul simbolizează Mercurul. În tratatele de Alchimie se utilizează asonanţa dintre Cervus fugitivus şi Servus fugitivus, una din designaţiunile labilităţii Mercurului. Statu-Palmă, polimorf, este şi el un aspect infernal al Mercurului cu o mie de feţe. “Mercurius vincit Mercurius”. Mercurului otrăvit şi otrăvitor, degradat şi virulent care este Cerbul, Harap-Alb îi opune obrazul asimetriei şi deritmiei, al grotescului şi al absurdului, masca Haosului nediferenţiat.

Cerbul este un Păzitor al Pragului. Mulţi dintre cei ce exercită această funcţie au privirea otrăvitoare. Este unul din aspectele descendente şi coagulante ale lui Kundalini.

Gestul tăierii nodului vital al Cerbului se face în miezul zilei, în opoziţie cu cucerirea salăţilor, care s-a împlinit la miezul nopţii. Harap-Alb reuneşte dualitatea Soare de Zi şi Soare de Noapte.

“Expediţia lui Harap-Alb contra Cerbului aparţine aceluiaşi familii mitice ca şi omorârea Meduzei de către Perseu. Eroul nostru este înarmat cu obrăzarul lui Statu-Palmă ca şi Perseu cu casca lui Hades; are sabia lui Barbă-Cot ca şi eroul grec secera lui Hermes. Privirea Cerbului, ca şi a Meduzei, omoară.” (p. 232)

Sfinţenia simbolului Cerbului ne este arătată prin faptul că în bestiarul medieval, cerbul aşezat lângă un izvor de apă simbolizează sufletul însetat după apa Eternităţii.

Sfânta Duminică este Polul Ceresc, şi Verde-Împărat, Polul Pământesc. Darurile spirituale cucerite cu ajutorul Sfintei Duminici coboară în lumea noastră prin translaţii succesive descendente.

Prin aducerea pieii cerbului şi a nestematelor în Împărăţia Verde, are loc o reanimare alchimică a germenilor căzuţi în părţile neînsufleţite ale Universului.

“Toate nuanţările, toate accentele şi sugerările tacite, înaintările şi retragerile din pagina citată, întăresc bănuiala că Creangă era conştient şi lucid despre cele privitoare la simbolurile esenţiale pe care le expune în formă ţărănească.” (p. 327)

Baia a fost una din capitalele Moldovei incipiente. S-a păstrat sigiliul vechiului oraş Baia (Civitas Moldavensis). Datează cu certitudine din sec. al XIII-lea. Inscripţia sună: “Sigilium capitalis civitatis Moldavie”.

“Cum ştiinţa heraldică aparţine Hermetismului, cu un caracter net simbolic, cu oglindiri succesive pe planuri secunde, vom încerca o tâlcuire sumară a acestei peceţi. Ca toate ştiinţele tradiţionale, heraldica are un dublu caracter, macrocosmic şi microcosmic. Din acest ultim punct de vedere, este de ajuns să reamintim că heraldistul care studiază o stemă trebuie s-o considere atârnată de gâtul proprietarului ei. Prin urmare, stema exprimă virtualităţile din inima şi pieptul posesorului ei, posibilităţile lui cele mai adânci, latenţele sale. Prin urmare, stema exprimă virtualităţile din inima şi pieptul posesorului ei, posibilităţile lui cele mai adânci, latenţele lui. Prin urmare “mobila” Blazonului exprimă hieroglific “Abisul” titularului. Este o iniţiere, care transmite anumite “influenţe spirituale”, o Barakah, cum spun arabii. Acestea sunt valabile nu numai pentru o fiinţă omenească, dar şi pentru o cetate sau un stat. Privită de un profan, stema Moldovei are Soarele în stânga şi Luna în dreapta, ceea ce este o anomalie. Atârnată de gâtul unei persoane, situaţia se inversează şi redevine normală. Chiar când se află pe un sigiliu, pe un tron, pe o piatră votivă, stema tot pe pieptul Omului Universal se află.” (p. 328)

În stema Moldovei, Bourul se află “en abîme”, ca în bârlogul său, care devine un punct generator de vibraţiuni determinând destinele ulterioare ale noului stat. Bourul împerechează, în mod androginic, Soarele şi Luna din dreapta şi din stânga lui, aducă suscită o mişcare ondulatorie pozitiv-negativă, singura care poate face viabilă o entitate în această lume a dualităţii.

“În sigiliul cetăţii Băii, care datează, aşa cum am spus, dinainte de întemeierea Moldovei, adică înaintea “proiectării” în istorie a mitului lui Dragoş cu Bourul, găsim un trilob, configurat pe schema invizibilă a unui triunghi cu vârful în sus. În punctele interstiţiale ale trilobului se găsesc trei steluţe, formând fireşte un triunghi cu vârful în sus. Amândouă triunghiurile se întrepătrund, formând pecetea lui Solomon, simbol universal, semnificând în primul rând unirea cerului cu pământul, apoi a altor complementare. După Simeon Florea Marian, bourul urmărit de Dragoş, avea trei stele în frunte, pe care le găsim în sigiliul Băii, ca şi în alte corpuri iniţiatice. Şi Baia era o cetate... În câmpul acestei uniri de contrarii, adică în “inima” sigiliului, se găseşte un cerb în profil în plină goană, prins ca într-un instantaneu fotografic. Prin urmare avem o imagine a lui Cervus fugitivus, unul din simbolurile Mercurului labil [...].” (p. 329)

Etapa ultimă a realizării iniţiatice a lui Harap-Alb pe plan cosmologic, adică împlinirea Micilor Mistere, este simbolizată de cucerirea fetei Împăratului Roş.

Trăsătura definitorie a Spânului, tendinţa nepotolită de compactare, de egocentrism, de mers retrograd ca a constelaţiei pe care o însumează, e pusă în evidenţă de Creangă, când Spânul porunceşte lui Harap-Alb să nu-şi ridice ochii de la el, să stea strâns îndărătul scaunului său. Dar această compactare este şi o disciplină de concentrare.

Vorbele păsărelei: “mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nu vă gândiţi” sunt din familia lui “luaţi, mâncaţi că acesta este trupul meu” hristic. Păsările sunt unanim simboluri de entităţi angelice. Pasărea aduce un mesaj transcendent. “[...] cititorul nu trebuie să se lase înşelat de truculenţa şi de suculenţa episodului; pasărea discriminatoare este identică cu porumbelul care se coboară în fiece Vineri deasupra cupei Graalului pentru a opera transmutaţiunea.” (p. 332)

Împăratul Roş este regentul sângelui şi înfruntarea lui este probaţiunea cea mai anevoioasă prin care trebuie să treacă un iniţiat, pentru că străbate Niagara patimilor şi a tuturor instinctelor care-şi au suportul şi sediul în sânge.

Cum putem găsi, în lichidul sanguin, linia sinuoasă care desparte substanţa euharistică din el, de aromele inferioare mortale ce slujesc la oficierea celor mai sinistre mistere tyfoniene ale Măgarului Roşu. În India, măgarul e montura lui Mu-devi, aspectul infernal al lui Şakti. Nu este o contradicţie în faptul că Hristos intră în Ierusalim călare pe un măgar, adică dominând ceea ce reprezintă măgarul.

“A se aventura singur prin marea de foc, fără conducător, e o dovadă de descalificare majoră în periplul iniţiatic. De aceea, vedem pe Harap-Alb, deşi Avatar şi erou solar, neîncumetându-se să acţioneze în căutarea lui decât după ce solicită toate forţele ambianţei, de la cele mai umile până la cele mai înalte, de la furnici şi albine, de la dihaniile primordiale polimorfe, regentând stihiile, puterile bazice ale lumii, până la calul înaripat şi Sfânta Duminică. Şi ajutorul lor îl obţine printr-un schimb de procedee, prin fraternizare cu ele, păstrând totuşi distanţele şi hegemonia sa.” (p. 334-335)

Din punct de vedere superior al culorii roşii, ne putem da seama de importanţa “Operei la Roşu”, a lui “Rubedo”, când vedem că un suprem iniţiat, cel mai mare Maestru spiritual al Islamului, Muhyiuddin ibn Arabi, purta epitetul de “Sulful Roşu” (elkebritul-ahmar), care unul care a dus la capăt Magisterul Hermetic, în domeniul mai întâi ai “Micilor Mistere”, apoi în acel al “Marilor Mistere”.

Dacă în cazul Ursului şi al Cerbului este vorba de devieri care împiedicau legătura organică a Zeiţei Solare cu lumea pe care o regentează Sfânta Duminică, în cazul Împăratului Roş nu mai este vorba de o deviere, ci de o subversiune, de o rupere deliberată cu Centrul Suprem. “Împărăţia Roşie desfiinţase voit tot ce o lega cu Ţinutul Suprem, de unde pe vremuri îşi trăsese legitimitatea şi justificarea ei. Cum însă, în ciuda oricărei rupturi, Autoritatea Supremă rămâne neştirbită în magisterul ei, din cauza raportului de ireversibilitate dintre Principiu şi manifestare, dintre Centrul Suprem şi centrele derivate din el, restaurarea echilibrului se produce, lăsând însă mai întâi civilizaţia revoltată să piară prin propriile ei excese, făcându-şi toate mendrele, şi această observaţie se aplică cel puţin tot aşa de bine la civilizaţia modernă, cât şi la îndepărtata civilizaţie roşie a Atlantidei.” (p. 337)

Mesajul volatilului sacru atlant, Fenixul roşù, este să fie trimis cineva să salveze ce se mai poate salva din civilizaţia roşie, chintesenţa ei, adică fata Împăratului Roş, “farmazoana cumplită”, lichidând în acelaşi timp reziduurile inutile din civilizaţia satanizată.

“Acestea sunt consideraţiile care ne-au făcut să credem că Împărăţia Roşie este împărăţia roşie a Atlantidei. Atlantida, care-şi trăia ultimele momente, în care ştiinţa sacră decăzuse într-o magie roşie a sângelui (întovărăşită uneori de delir sexual) cum avea să se perpetueze la îndepărtaţii ei descendenţi, pieile roşii din America centrală şi de Sud. Cu puţin înainte de cucerirea Mexicului de către Cortés, la 40.000 de oameni li se smulsese inimile vii într-o singură zi festivă.

Guénon aduce asupra prăbuşirii Atlantidei precizări interesante. Nu a dispărut toată dintr-o singură dată: insula despre care vorbeşte Platon era o ultimă rămăşiţă. Şi nici după prăbuşirea relatată de Platon nu a pierit în întregime: elementele ei încă valabile au avut timpul să se salveze pe “corabia” simbolică (Potopul lui Noe este potopul Atlantidei), să emigreze şi să se agregheze la alte tradiţii. Acesta este tâlcul cuceririi fetei Împăratului Roş de către Harap-Alb.” (p. 338)

Guénon crede că în civilizaţia celtă elementul pur metafizic era hyperboreanm, iar ştiinţele cosmologice, intermediare, desemnate cu numele generic de hermetism, aveau o origine atlantă.

Vedele sunt categorice: India nu a fost la început ţara cunoscută acum sub acest nume. Ea a avut localizări geografice succesive, de la punctul de plecare, strict polar.

Îndârjirea cu care monarhul atlant îşi apără fiica ne arată că împărăţia lui este moartă fără ea. Prăbuşirea ei proximă în valuri este implicită.

În tradiţiile greceşti este vorba despre un mit ai cărui supravieţuitori sunt Deucalion şi Pyrrha. Or, Pyrrha înseamnă în greceşte roşu aprins.

“Cum vedem, în toate tradiţiile est-europene dăinuie amintirea unor eroi, a unui neam roş, venit din altă parte care s-a amestecat cu aborigenii.” (p. 340)

Toată istoria din ultimele 5-6 milenii îşi are cheia în joncţiunea dintre curentul hyperborean şi cel atlant.

Episodul întâlnirii lui Harap-Alb cu Regina furnicilor şi cel al întâlnirii cu Regina albinelor demonstrează că eroul nostru a ajuns la gradul acela de realizare spirituală care este caracterizat în esoterismul musulman cu denumirea de “Caritate Cosmică”.

“Înainte de a face un stup, Harap-Alb îşi întoarce căciula cu gura în sus şi se dă la o parte. Albinele se adună ciotă în ea. Acest amănunt arată că facultăţile chintesenţiale din om, elementele lui sintetice şi intelectuale sunt localizate în cap. Dar căciula întoarsă indică o inversiune: capul, vârf de unghi în fiinţa omenească, devine cupă când vrea să se umple cu influenţele cereşti. Un plan real de fire este activ faţă de planurile inferioare, fiind pasiv faţă de planurile superioare. Acesta este secretul realizărilor spirituale.” (p. 345)

Pentru un cunoscător, este tulburător contrastul dintre rigoarea tehnică şi doctrinară a simbolurilor folosite de autor şi dilatarea lor verbală, fără ca ultima să dăuneze primei.

Toate personajele pe care le va suscita Harap-Alb sunt obiectivări ale latenţelor lor. Un solve în interior se coagulează în afară, în natura ambiantă. Strigătul interior îşi găseşte ecou sub formă de entităţi, care proced prin sciziparitate din Harap-Alb.

“Râzi tu, râzi, Harap-Alb” – râsul lui Harap-Alb este râsul Demiurgului care dă naştere lumilor prin hohotele lui.

“În istoriile literare, Creangă, chiar ca scriitor de basme, trece drept realist. Epitetul este just, mai mult decât cred cei ce l-au făurit. Ce realist poate fi aşezat lângă un scriitor care reuşeşte să plăsmuiască fiinţe incredibile ca Himera, Grifonul, Sfinxul şi Nimfele Hesperide, care să vorbească şi să se comporte tot aşa de natural ca nişte ţărani din Vânătorii Neamţului şi din Baia?” (p. 347)

Aspectul teratologic al lui Gerilă, oricât de înfricoşător ar fi, ni-l arată stăpânul şi în acelaşi timp captivul propriei lui forţe. Gerilă este Regent al Focului, al Focului Filosofal, al Focului din Athanor. Acţiunea lui este exclusiv descendentă şi compactantă, ceea ce ni-l arată Regent al gunei Tamas. Funcţia lui este să dea consisdenţă bazică volatilului. “Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult?” – definiţia în limba ţărănească a Magnum Opus. Buzele lui uriaşe ni-l arată şi stăpân al Suflului, al Pranei, care vehiculează Focul. Ridică la superlativ puterea pe care o avem cu toţii, suntem toţi Gerilă, deoarece prin modificarea strângerii buzelor şi precipitarea respiraţiei, putem transforma suflul cald într-un fir de ger.

Gerilă precede celelalte elemente în basm, pentru că ţine cheia celorlalte. Dă consistenţă focului, deci cu atât mai mult o dă Pământului (Flămânzilă) şi Apei (Setilă).

Flămânzilă, următoarea entitate, reprezintă pământul, limita compactării începute cu Gerilă.

“Şi în Gerilă, în Flămânzilă, în Setilă, pe lângă caracterul comun zodiacal, mai găsim o trăsătură unică. Absolutul se oglindeşte în ei într-un “absolut” de pasiune, nepotolit cu nimica, pe care relativitatea darurilor pământului nostru nu-l poate sătura. Este o tindere spre Absolut, moartea călcată prin moarte. Privită astfel, o posibilitate nu se epuizează aditiv niciodată, ea trebuie să treacă la limită, fie prin supralicitare, fie prin integrare, cum se va întâmpla la sfârşit; a doua moarte a lui Harap-Alb atrage “stingerea” cuaternarului elementar.” (p. 349-350)

Ochiul sintetic al lui Ochilă, nefiind organul dual obişnuit, nu reprezintă calitatea sensibilă, care caracterizează elementul foc. El reprezintă Eterul, identificându-se cu Ochiul Eternităţii, ochiul frontal al lui Şiva. Acest ochi vede concomitent Zenitul şi Nadirul, cele patru puncte cardinale şi intermediare, din punctul central de unde pleacă cele şase direcţii ale spaţiului, adică din miezul crucii cu trei dimensiuni.

“Ochiul central al lui Şiva preface în cenuşă Manifestarea, arătându-i caracterul iluzoriu, fapt cu măiestrie insinuat de povestitorul nostru, când îl face pe Ochilă să spună: “Toate lucrurile mi se par găurite ca sitişca şi străvezii ca apa cea limpede”. Entităţile pe care le întâlneşte Harap-Alb sunt Regenţi ai Elementelor, dar pe ele proliferează şi alte forţe obscure ale Naturii, al căror nod trebuie să-l desfaci cu multă băgare de seamă ca să nu-l rupi. Pe lângă aceasta mai au şi un caracter extracosmic, tangenţial cu Natura, de unde şi caracterul lor de “exil”, din care trebuie să-i scoată Harap-Alb prin incantaţiile lui. Invocaţiile lui sunt mântuitoare. Ochilă vede toate minunăţiile cerului şi ale pământului, dar nu se poate urni fără ajutor, pentru că viziunea imediată şi literalistă a lumii nu o posedă. Şi lui, şi celorlalţi tovarăşi, posibilităţile imediate ale lumii nu pot să le potolească setea, foamea, frigul şi nevoia de orientare şi cunoaştere. Sunt deci exilaţi în lumea asta, cum am spus-o mai sus.” (p. 351)

În Păsări-Lăţi-Lungilă, Harap-Alb a înşirat o adevărată litanie a Omului, Universal, o evocare treptată şi incandescentă a lui, sub aspectul său de “măsurător” şi de mistuitor al Cosmosului. Este stăpân şi digerator al Păsărilor, deci a ceea ce ele simbolizează, Intelecţiunile. Ca şi Herakles, este un actualizator neostenit de coordonate rectilinii şi polare. Este rectorul Elementului Aer.

Harap-Alb a actualizat în jurul lui armata celor cinci elemente.

O imagine a ştiinţei şi folosofiei moderne:

“Câte-n lună şi în stele,
De-ţi venea să fugi de ele,
Sau să râzi ca un nebun,
Credeţi-mă ce vă spun!”

Constatarea dezordinii ciclice, dar şi a faptului că în lumea fenomenală, totul trebuie să fie inversul lumii prototipale:

“Lumea asta îi pe dos,
Toate merg cu capu-n jos:
Puţini suie, mulţi coboară,
Unul macină la moară.”

Moara din ultimul vers, situată în fundul Infernului, macină tot ce are o tendinţă descendentă în cliclul nostru: între pietrele ei, materia continuă, care mai are totuşi determinaţiuni calitative, se macină în materie discontinuă, în tenebre fără leac.

“La unul fără suflet (Împăratul Roş) trebuie unul fără lege (Harap-Alb).”

Realizarea lui Harap-Alb are caracter tantric: supralicitarea răului, branşarea lui pe nume divine de mânie şi de rigoare corespondente.

Harap-Alb şi ai lui sunt culcaţi peste noapte la “casa de aramă cea înfocată”. Acesta este Athanorul, Vasul Hermetic în care se întâmplă transmutarea elementelor puse în el la dospire. În mod normal, transmutarea se face la foc lent, dar Împărăţia Roşie fiind subversivă, Athanorul este şi el maleficiat. Athanorul Împăratului Roş este în fapt un Crematoriu. Gerilă restaurează focul în adevărata lui demnitate de Foc Filosofal: “Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne nici fierbinte, nici rece, cum îi mai bine de dormit într-ânsa.”

Urmează trei pagini fără pereche în literatura universală, în sensul că nu găsim nicăieri o scenă bufă împinsă până la indecenţă, cusută cu ghergheful geniului literar, ţesută pe un esoterism mai adânc.

Bătrânii alchimişti spun că “Materia Primă” a Operei, susceptibil să sufere o transmutaţie, odată pus în Athanor şi ermetic închis într-o temperatură mijlocie, prielnică vieţii, îşi îmboboceşte şi îşi dezvoltă posibilităţile în sensul expansiunii şi al deconectării. În casa de aramă are loc îmbobocirea şi înflorirea, deci actualizarea în forma lor proprie deplină a entităţilor auxiliare ale lui Harap-Alb. Aceasta este prima parte a operaţiei, Solve.

Sfada mucalită din Athanor e o expansiune a fiecăruia pentru el, pe socoteala celorlalţi, o şlefuire, o ascuţire a tăişurilor în vederea bătăliei ce s-a dezlănţuit între Împărăţia Verde şi Împărăţia Roşie.

Elementele se înfoiesc în Athanor, prosperă până la maximum de distinctivitate, ameninţând să distrugă Vasul. Gerilă este cel ce fixează până la urmă dilataţia, opunând tendinţei Solve din Athanor tendinţa Coagula. El este stăpânul şi distribuitorul amândurora.

“Harap-Alb este motorul imobil al acestor “puteri”. Este semnificativ că în toată scena nu scoate un cuvinţel. Regizorul lor imediat, animatorul lor este Gerilă, Corifeul elementelor, Regentul, Ministrantul Focului Filozofal, căruia acum putem să-i destăinumim adevăratul nume, Elias Artista.

Nimeni nu poate spune ce este exact Elias Artista, mai ales in divinis, doar atât că este suscitantul, Rectorul Focului Filozofal. În numele lui găsim reunite pe acelea ale lui Ilie şi Helios, cu atributele lor respective. Fără el Magnum Opus filozofal nu se poate înfăptui. Prezent şi operant în orice palingenezie în Athanor, ca Ilie la ritualul de circumciziune a fiecărui copil evreu, Elia se va manifesta şi macrocosmic la sfârşitul lumii, pregătind şi punând la punct acel foc cu care Hristos va mistui lumea la Parusia, la a doua venire. Igne Natura Renovatur Integra. Prin Foc Natura se va renova în întregime, spune un ilustru adagiu hermetic. Şi dacă citim numai iniţialele celor patru cuvinte I.N.R.I., vedem că sunt aceleaşi care se găseau scrise pe crucea de pe Golgota, Iesus Nazarenus Rex Iudeorum.

Cum am spus, pe când elementele se ciorovăiesc între ele şi se batjocoresc ca eroii lui Homer, Harap-Alb nu rosteşte nici un cuvânt, ca un motor imobil ce este. Se vede cât de colo că intenţia lui e să le lase să-şi facă mendrele, mai precis, să le permită să-şi dilate propria lor natură la maximul ei de eficacitate; asta, până în clipa când hârjoana se transformă în harţă, expansiunea în lăbărţare; atunci, morocănosul, saturnianul Gerilă, trânteşte o brumă groasă de trei palme şi asta-i suficient să-i harponeze, să-i fixeze în momentul lor de maximă eficienţă şi actualizare, de manifestare. Gerilă îi aţâţă, tot el îi opreşte, ca un bun corifeu ce era. De-acum înainte, Harap-Alb îşi are instrumentele bine puse la punct, dinamizate în gradul precis pentru războiul său iniţiatic.” (p. 359-360)

Una dintre regulile fundamentale ale Artei Regale este închiderea totală a Cuptorului în care se coace Magnum Opus. O astfel de închidere este realizată “din interior” de Gerilă, transformând casa de aramă a Împăratului Roş într-un sloi de gheaţă.

Urmează alte probaţiuni, cele ale Pământului şi ale Apei, simbolizate de Flămânzilă şi Setilă. “Numărul zodiacal doisprezece care înconjură ca un brâu întregul Univers, e o indicaţie că această tehnică de actualizare a forţelor elementare consistă în ridicarea lor la un grad paroxistic, la nivelul superlativ al întregului cosmos, la care, după ce-au mistuit lumea, se mistuie pe ei înşişi. Nu mai rămân decât vârtejuri de energie, particule atomice cu care se măsoară adecvat furnicile şi albinele, primele pe pământ, celelalte în aer, adică în sensul Amploarei şi al Exaltării, după termenii esoterismului musulman.” (p. 362)

Furnicile separă mierţa de seminţe de mac de mierţa de nisip.

Urmează proba în care Harap-Alb şi ceata lui trebuie s-o păzească pe fata Împăratului Roş de-a lungul nopţii. “În procesul alchimic, după prelucrarea, am putea zice, după afânarea elementelor bazice, în speţă Pământul şi Apa, elementele volatile descătuşate se reped în sus, gata să iasă din Athanor, în cazul nostru, lumea sublunară, cum o va arăta povestea. Cea mai imperioasă, cea mai implacabilă lege a Artei regale impune hermetismului să nu îngăduie acest lucru, sub sancţiunea compromiterii întregii lucrări. Volatilul trebuie obligat să se întoarcă în “cămara” lui, în Athanorul lui, pentru că perfecţiunea Operei, nu poate rezulta decât din colaborarea armonică a tuturor elementelor din “compost”. Nici unul nu poate deveni “autonom”.” (p. 363)

În procesul alchimic se produce o dihotomie: pe de o parte separarea care înmoaie forţa de coeziune sălbatică a materiei, care ţinea încleştate eleemntele în “haosul” lor originar, solve; pe de altă parte, elementelor volatile, odată separate, nu trebuie să li se îngăduie să părăsească vasul, cum le este tendinţa, ci trebuie obligate să vie din nou jos, altminteri Opera riscă să se risipească, deci coagula. Dacă volatilul fuge din Athanor, alchimistul riscă moartea.

“Dacă fata trece dincolo de lună, care e “Janua”, Poartă, toată Opera se risipea. Pentru motivele pe care le-am arătat mai sus, Fata-Pasăre trebuie imperios readusă în “cămara” ei. Cei ce au cunoştinţe sumare despre “rugăciunea minţii” care trebuie “coborâtă” în “cămara” inimii, vor prinde importanţa mitului nostru, de altminteri precreştin.” (p. 365)

Ultima probă este cea a fetelor gemene.

“La fiecare etapă a realizării iniţiatice, rezultatele obţinute sunt puse din nou în cauză. Se reînnoieşte procesul cosmogonic; tot ce iniţiatul a realizat până acum, tot proaspătul său cosmos redevine haos, pentru că ruperea continuă a echilibrului celor trei gune, transformă în materie primă rezultatele obţinute, susnumitele gune nestructurându-se din nou decât pe planul imediat superior, şi aceasta continuă indefinit prin însăşi tendinţa ascendentă a gunei Sattwa, până la integrarea finală.” (p. 366)

“Când deci, în mers ascendent, atingem apele superioare, în care vedem la Zenit imaginea îngerului nostru, ele îşi sfarmă oglinda, devenind Ape Inferioare imediat ce le-am depăşit şi noi Tării se descoperă deasupra capului nostru. Zenitul devine Nadir, Apele ce-au fost până acum Cerul nostru devin Abis, nu mai reflectă un înger ci un demon, un eidolon, înnebunit de spaima morţii, pentru că fumul sacrificial al aspiraţiilor noastre nu-l mai hrăneşte. De aici, îndemnul unanim, în toate tradiţiile de mistere, ca Mistul să nu privească niciodată înapoi. Primejdia stă mai ales în faptul că mutaţia, din esenţă în substanţă, e strict interioară, aparenţele rămânând aceleaşi. Discriminarea nu se poate face decât printr-un simţ interior, care e mai mult o simţire, atrofiată la cei mai mulţi oameni, actualizată numai prin trudele realizării iniţiatice. La fiecare clipă avem de făcut alegerea lui Herakles, nu o dată pentru totdeauna, cum o cred sufletele credule. La fiece clipă, vedem în Zenit Arhetipul căutării noastre spirituale, şi sub picioare, ca soră geamănă, imaginea ei reziduală. E ceea ce vechii Greci numeai Eidolon-ul Zeului, mortal pentru cei care îl confundă cu Prototipul. Toate facultăţile noastre de analiză nu folosesc cu nimic în acest proces de alegere. Furnica a puut deosebi sute de mii de fire de mac cu sute de mii de boabe de nisip mărunt, pentru că suntem în acelaşi plan, al cantităţii discontinue. Nu era nici o alegere calitativă de făcut; dar a discrimina realitatea de reflexul ei, calitatea de cantitate, îi depăşesc puterile şi competenţa.” (p. 367)

Albina este regina transmutaţiilor în lumea noastră, şi ea este angajată într-o misiune care implică sagacitatea.

Ultima probă este cea dintre cal şi turturică, amândoi plecaţi să aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. “De data asta ne aflăm în faţa unei competiţii directe, între sacerdoţiul feminin răzvrătit şi Autoritatea spirituală, virilă prin definiţie. Subliniem identitatea de fond a episodului cu un celebru mit antic, întrecerea în fugă a Atalantei cu Hipomenes; acesta iese la sfârşit victorios, cu ajutorul merelor hesperide, întrecere terminată în ambele mituri cu o hierogamie.” (p. 368)

“Totul se ţine, totul este solidar în cosmos, din cauza omogenităţii naturii. Revenim la cele spuse în Povestea Porcului: când într-o anumită perioadă ciclică, un centru spiritual derivat trebuie să joace un rol de frunte, schimbarea centrului de gravitate era întovărăşită de transferuri de simboluri, de nume de constelaţii. Astfel, în epoca predominării atlante, civilizaţie cu simbolism echinocţial, numele de Balanţă, dat la început constelaţiei solstiţiale şi polare a Ursei Mari, s-a deplasat în zona zodiacală, nu numai la constelaţia cunoscută astăzi cu acest nume, dar şi la Pleiade, care sunt şapte, ca şi stelele Ursei Mari. Or, Pleiadele sunt fiicele lui Atlas, în număr de şapte şi ca atare numite Atlantide. Civilizaţia atlantă se afla situată în Apus, Hesperos în greceşte, fapt care identifică Atlantida cu Grădina Hesperidelor. Nimfele hesperide erau şi ele fiicele lui Atlas; ele păzeau mărul Hesperidelor, care se identifică, fără posibilitate de greş, cu mărul din basmul nostru, în care farmazoana vede, cu bună dreptate, chintesenţa Împărăţiei Roşii. Misiunea lui Harap-Alb era să transfere mărul în Împărăţia Verde, obârşie îndepărtată, dar necesară a Împărăţiei Roşii şi a mărului din ea. Reamintim expresia populară: “la mărul roşu”, indicând extrema depărtare, în Împărăţia Roşie. Amintire atlantă.” (p. 369)

Întrecerea dintre Calul Solar al lui Harap-Alb şi Turturica lunară a Atlantidei este întrecerea dintre Sulful solar şi Mercurul lunar.

“Ceea ce este remarcabil, demonstrând identitatea de fond a mitului Atalantei greceşti cu acel al Atalantei româneşti, e faptul că în greceşte Hipomenes însemnează “Puterea Calului”; tot Calul este “Puterea”, Şakti a lui Harap-Alb, agentul său în întrecerea similară. Altă convergenţă: uneori, în variante ale mitului, lui Hipomenes i se spune şi Melanos, adică “negru”, reprezentând elementul “harapic” al eroului lui Creangă, cu tot simbolismul ce-l implică.” (p. 370)

Basmul lui Creangă va fi desăvârşit de Eros Kosmogonos.

Este izbitoare similitudinea uluitoare dintre peţitul lui Harap-Alb şi acela al lui Tristan.

“Melancolia însemnează literal “Bilă, Fiere Neagră”, “Atra bila”, şi e natural să învăluie cu aripile ei negre Vârsta Neagră, Kali-Yuga. Melancolia este caracteristică Vârstei Sumbre. De la Tristan cel Trist, prin Dante, “care nu surâdea niciodată, nu pentru că văzuse Infernul, ci pentru că părăsise Paradisul”, cum spune Guénon, prin Shakespeare Jack Melancolicul, prin Cavalerul Tristei Figuri, până la “Weltschmerz”-ul romanticilor germani şi la crepusculele în care se iveşte Hyperion, aripile Melancoliei sunt singurul element pozitiv în noaptea Vârstei Sumbre, pentru că presupune în mod necesar, asimţirea Paradisului Pierdut. “Wunsch von Paradies” era, după Wolfram, trăsătura esenţială a acelora care căutau Graalul.” (p. 372-373)

Şi Harap-Alb, şi Tristan, pornesc în peţitul fetei cu totală loialitate, negândindu-se decât să fie credincioşi stăpânului lor, căruia i-au jurat credinţă până la moarte. Îşi împlinesc misiunea, dar Iubirea îi năpădeşte. “In divinis, perechea Harap-Alb şi Fata Împăratului Roş, Tristan şi Isolda, Deucalion şi Pyrrha este unică, dar când se coboară în tiparele formale ale lumii noastre, ia haina momentului ciclic, cu lipsurile, adăugirile, transformările inerente Devenirii, fluenţei, labilităţii universale.” (p. 373) Raportul dintre Tristan şi Marc este cam acelaşi cu raportul dintre Harap-Alb şi Spân. Suntem în vârsta Melancoliei cu Tristan, care trebuie să se însoare cu substitutul Isoldei.

“Toate aceste concordanţe şi deosebiri nu sunt decât ilustrarea marii legi conform căreia o entitate transcendentă, când se coboară în lumea sublunară, prin misiune avatarică sau funcţională, trebuie să îmbrace haina proprie clipei ciclice în care se înfăptuieşte descinderea. Miracolul iniţiatic consistă în faptul că, pornind să peţească o idee, eroul se întoarce cu o mireasă.” (p. 374-375)

Spânul e un agent cosmic, o dunamis, cu misiunea de a fi rău, în realitate aspru, pentru că numai pe o asemenea gresie lama nobilă de Toledo, care este Harap-Alb, îşi capătă tăiuşul ei rar. Spânul este un supliciat al forţei compactante care lucrează în el şi îşi înzeceşte încordarea, când suprapusă pe ea, se aşază iubirea.

Harap-Alb jurase să nu-şi dezvăluie identitatea până la moarte şi transfigurare (“până când îi muri şi iar îi învia” îi orânduise Spânul, stăpânul şi Guru-ul lui) şi el îşi ţine cuvântul până la moarte, conform pactului iniţiatic. Pentru ca Eul individual, Jivatma, să treacă în lumea zeilor şi să devină Sinea, Atma, trebuie să se desfacă de accidentele lui, căcii niciodată un “bogat” nu a intrat în Împărăţia Cerurilor. “Dar când eroul lepădând toate limitările individuale, murind faţă de ele, atinge planurile cauzale, toate pietrele, copacii, fiinţele, întreaga fire, prin gura Fetei Împăratului Roş, îi proclamă calitatea de Desăvârşit, de Fiu legitim al Cerului şi al Pământului şi nu pot face altfel, pentru că raţiunea de existenţă a întregului Univers este să mărturisească pe Supremul Brahma şi pe cei ce s-au identificat cu el, altfel spus, calitatea lui Harap-Alb de locotenent al divinităţii. Altfel, cad în neant.” (p. 376)

Despre parcursul iniţiatic al lui Harap-Alb: “Harap-Alb e fiul Craiului, venit pe lume prin naşterea obişnuită, a tuturor oamenilor. Începe să se diferenţieze în cursul călătoriei sale iniţiatice. Intră în puţul adând, e “prima moarte”, şi iese regenerat, cu o nouă individualitate care se numeşte “Harap-Alb”, prin urmare e a “doua naştere”, după “prima moarte”: urmează, după teribile probaţiuni, a “doua moarte” prin sabia Spânului, urmată de a “treia naştere” în mod necesar şi consecutiv. Dar de data aceasta nu mai primeşte un nou nume, pentru că a atins cerurile, Universalul, deasupra lui Nama-Rupa, deasupra “Numelui şi Formei”. De fapt, s-a născut de trei ori, o dată când l-a născut mama lui pământească, prin fântâna uter, entitate nouă cu numele de Harap-Alb, şi a treia oară, prin mâna Spânului, când îşi pierde orice urmă de Individualitate. Rămâne numai Personalitatea, coextensivă cu Eternitatea. Capătă un nume indicibil prin identificare cu Lumina Necreată, cu Supremul din el şi din Univers. Calul Atma resoarbe în el pe Jivatma Spânul.” (p. 377)

Calul îl ridică în slava cerului pe Spân, apoi îl lasă să cadă pe pământ integrându-se în el pozitiv prin atomizare: “Spânul se face până jos praf şi pulbere.”

Realizarea lui Harap-Alb e aşa de totală, încât nu lasă nimic rezidual îndărătul ei, realizare asemănătoare numai cu aceea a lui Enoh şi Ilie, urcaţi cu tot cu trup la cer. “Avem indicate riguros în Harap-Alb, în Theosis-ul lui, o precipitare a posibilităţilor inferioare într-un caput mortuum şi cristalizarea posibilităţilor superioare, în Excelsis. La mijloc, individualitatea a dispărut, rămâne ca termen mediu un hieroglif cu aparenţă de om.” (p. 180)

Read more!

Abû Sa’îd ibn Abi’l-Khayr, Maqâmât-i arba ‘în (Las cuarenta Estaciones), (fragmento)

«Con el nombre de Al-lâh el Rahmân el Rahîm, en Él está nuestro refugio.

»El Shaykh, el viajero de la senda espiritual, el devoto de Al-lâh, el rey de los santos entre los que han buscado la Verdad, Abû Sa’îd ibn Abi’l-Khayr, que Al-lâh ilumine su espíritu, ha dicho que el sufí debe poseer cuarenta estaciones (maqâmât), si su avance por la senda del sufismo ha de ser aceptable:

»La primera estación es la intención (niyyat). El sufí debe poseer una intención tal que si le dieran este mundo y sus bendiciones y el otro mundo y su Yanna o sus calamidades y aflicciones, daría este mundo y sus bendiciones a los infieles el otro mundo y el Jardín a los creyentes y guardaría la calamidad y la aflicción para sí.

»La segunda estación es la conversión (inâbat). Si él está en soledad espiritual (khalwat) ve a Al-lâh. Los cambios de este mundo no alteran su secreto interior y las calamidades enviadas por el Cielo no hacen que el pájaro de su amor se aleje.

»La tercera estación es la orientación hacia Al-lâh (tawbat). Todos los hombres se alejan de lo que está prohibido (harâm) y no comen de lo prohibido por miedo a sufrir castigo. Ellos [los sufíes] se alejan de lo que es lícito (halâl) y comen de lo que es lícito por miedo a sentirse afligidos por lo que está prohibido y es dudoso.

»La cuarta estación es el discipulado (irâdat). Todos los hombres buscan la comodidad y con ella la riqueza y las bendiciones mundanas. Ellos buscan la aflicción y con ello el dominio y la santidad.

»La quinta estación es la lucha espiritual (mujâhadat). La gente busca multiplicar el diez en veinte. Ellos tratan de convertir el veinte en nada.

»La sexta estación es la atención constante (murâqabat). La atención constante es mantener el alma en retiro espiritual hasta que necesariamente el Señor del Universo le preserve a uno de cometer pecado.

»La séptima estación es la paciencia (Sabr). Si el desastre de los dos mundos cae sobre ellos, ni siquiera darán un suspiro. Y si el amor de la humanidad desciende sobre ellos, no cesarán de caminar por el camino de la paciencia.

»La octava estación es la invocación (dhikr). En su corazón Le conocen y con su lengua Le invocan. Siempre que se hallan en un callejón sin salida, no conocen otro camino que el que les lleva a su presencia.

»La novena estación es el contento (ridâ). Si se encuentran sin qué vestir son felices, y si se hallan sin qué comer, son felices. Nunca moran en la casa del deseo propio.

»La décima estación es la oposición al alma carnal (mukhâlafai‑i nafs). Durante setenta años su alma carnal grita en agonía con el deseo de recibir un aislado favor y no recibe más que dolor y privación.

»La undécima estación es la conformidad (muwâfaqat). Desastre y bienestar, favor y privación, es todo lo mismo para ellos.

»La duodécima estación es la entrega (taslîm). Si la flecha del destino les hace frente desde el oculto lugar de la calamidad, ellos mismos se colocan en la catapulta de la entrega y se descubren ante la flecha del destino, haciendo de su alma y corazón un escudo ante ella. Frente a la flecha del destino permanecen inmóviles.

»La decimotercera estación es la confianza (tawakkul). Ellos no piden nada ni a las criaturas ni a Al-lâh. Sólo adoran a Al-lâh por Sí mismo. No hay intercambio de preguntas y respuestas. En consecuencia, el Señor del Universo les permite lograr el objeto de su deseo cuando están necesitados, y no hay en ello ningún cálculo.

»La decimocuarta estación es el ascetismo (zuhd). De toda la riqueza de este mundo, ellos sólo poseen un manto remendado de cien pedazos hecho de muselina, una estera y un pedazo de fieltro. Y dicha capa es mil veces más estimada para ellos que un elegante traje escarlata y un vestido suntuoso.

»La decimoquinta estación es la adoración (‘ibâdat). Durante todo el día están ocupados en la lectura del Corán y la invocación del Nombre Al-lâh, y durante la noche, permanecen de pie. Sus cuerpos buscan prestar servicio, sus corazones desbordan de amor hacia el Uno, sus cabezas rugen en la búsqueda de la contemplación del Rey.

»La decimosexta estación es la abstención (wara’). Ellos no toman cualquier clase de alimento, ni visten cualquier clase de ropas. No se sientan en compañía de cualquier tipo de personas ni escogen la compañía de nadie más que de Al-lâh,
exaltado sea.

»La decimoséptima estación es la sinceridad (ikhlâs). Durante toda la noche oran y durante todo el día ayunan. Si su alma carnal no obedece y después observan la obediencia, venderán cincuenta años de obediencia por beber un sorbo de agua y entregarán estos cincuenta años a un perro o a cualquiera. Y entonces dirán: “¡Oh alma! ¿comprendes ahora que lo que hiciste no era digno de Al-lâh?”

»La decimoctava estación es la veracidad (sidq). Ellos no dan ni un solo paso sin veracidad y no hacen ni una sola respiración salvo en la verdad. Sus lenguas hablan de sus corazones, sus corazones de sus secretos interiores y sus secretos interiores de Al-lâh.

»La decimonovena estación es el temor (khawf). Cuando contemplan Su justicia, se funden de miedo, y no tienen ninguna esperanza de ser obedientes [a los mandamientos de Al-lâh].

»La vigésima estación es la esperanza (rajâ). Cuando ellos consideran Su gracia, se ufanan con alegría y no sienten miedo ni terror.

»La vigésimo primera estación es la aniquilación (fanâ). Ellos funden sus almas carnales en el crisol de la aniquilación y se aniquilan con respecto a todo lo que está por debajo de Él. Sus lenguas no hablan de cosas mundanas. No hay nada en sus lenguas salvo Su Nombre. Sus cuerpos no se mueven más que para obedecer a Al-lâh, y sus mentes no entran en acción salvo para Él.

»La vigésimo segunda estación es la subsistencia (baqâ’). Si miran hacia la derecha ven a Al-lâh, y si miran hacia la izquierda ven a Al-lâh. Lo ven en cualquier condición en que se encuentren. Ellos subsisten por Su subsistencia. Están satisfechos con lo que Al-lâh ha dispuesto para ellos. Están gozosos por Su benevolencia y generosidad.

»La vigésimo tercera estación es la ciencia de la certidumbre (‘ilm al‑yaqin). Cuando miran a través del ojo de la ciencia de la certidumbre ven desde los cielos más altos hasta los niveles más bajos de la tierra sin ningún velo.

»La vigésimo cuarta estación es la realidad de la certidumbre (haqq al‑yaqin). Cuando ven a través del ojo de la verdad de la certidumbre van más allá de todos los objetos y todas las criaturas y ven a Al-lâh sin ningún cómo ni por qué, y sin ningún velo.

»La vigésimo quinta estación es la gnosis (ma’rifat). A través de todas las criaturas de los dos mundos y a través de todas las gentes, ellos perciben a A-lâh, y no hay ninguna acusación que hacer a su percepción.

»La vigésimo sexta estación es el esfuerzo (jahd). Ellos Lo adoran en sus corazones y en sus almas, y no hay duda alguna de su obediencia.

»La vigésimo séptima estación es la santidad (wilâyah). Este mundo y el por venir no merecen ser abrazados por su aspiración espiritual (himmat), y todo el Yanna y sus riquezas no vale ni un átomo a sus ojos.

»La vigésimo octava estación es el amor (mahabbal). En todo el mundo sólo tienen un Amigo. Su amor es uno, pues exterior e interiormente están con el Uno. Sus cuerpos se funden de alegría y sus corazones están siempre contentos en la Presencia sagrada. No se acuerdan ni de los hijos, ni de la esposa, ni del mundo y ni de las riquezas.

»La vigésimo novena estación es el éxtasis (wajd). No se los encuentra en este mundo, ni en el cementerio, ni en la Resurrección, ni en el sendero recto (sirât) [que tiende un puente por encima del Yahannan y conduce al Cielo]. Ellos están en la Presencia más sublime. Donde ellos moran sólo está Al-lâh y ellos.

»La trigésima estación es la proximidad (qurb). Si ellos dicen “¡Oh Al-lâh! Perdona, por nosotros, a todos los pueblos infieles y rebeldes y a todos los pueblos politeístas y sublevados”, el Señor del Universo no rechazará su petición.

»La trigésimo primera estación es la meditación (tafakkur). Su más íntimo amigo es Su Nombre. La paz de ellos reside en Su mensaje.

»La trigésimo segunda estación es la unión (wisâl). Aunque sus personas estén en este mundo, sus corazones están con el Señor.

»La trigésimo tercera estación es el levantamiento del velo (kashf). No hay ningún velo entre Al-lâh y sus corazones. Si miran hacia abajo verán hasta el Gâw‑mâhî (la criatura que sostiene la tierra) (26). Y si miran hacia arriba, verán el Trono y el Pedestal, el Cálamo y la Tablilla guardada hasta al Recinto sagrado (hadirat al‑quds). Nada está escondido para ellos.

»La trigésimo cuarta estación es el servicio (khidmat). Ellos no cesan de rendir servicio ni un instante. Ni se ausentan por un momento de la presencia del Amigo.

»La trigésimo quinta estación es la catarsis (tajrîd). Si son conducidos al Yahannan, exclamarán: “¡Saludos!” y si son llevados al Yanna, dirán: “¡Saludos!”, pues ni el Yanna les causa alegría ni el Yahannan temor. Ellos nunca se apartan de Su amistad y no poseen nada de todo lo que hay en este mundo.

»La trigésimo sexta estación es la soledad (tafrîd). En este mundo ellos son extranjeros entre las criaturas. Si son apaleados no abandonarán la Senda y si son acariciados no se dejarán engañar.

»La trigésimo séptima estación es la expansión (inbisât). Ellos son audaces ante Al-lâh. Si el Señor del Universo les envía el ángel de la muerte en el momento del fallecimiento, ellos no obedecerán. Hasta que no oigan al Amigo del mundo, no permitirán que partan sus almas. No temen a Nakir y a Munkar [los malaika que preguntan al fallecido en la tumba] y no conceden ni un pensamiento al Yaum al-Quiyama. No ponen el pie en el Cielo supremo ni miran el rostro de las huríes ni las mansiones celestiales, hasta haber tenido una visión del Rey que perdona.

»La trigésimo octava estación es la averiguación de la Verdad (tahqîq). Todos ellos están en un estado de maravilla, con lloros y lamentaciones. Huyen de las criaturas y penden de la cadena de Su puerta.

»La trigésimo novena estación es la meta suprema (nihâyat). Ellos han alcanzado la posada a la orilla del camino y han atravesado los desiertos de la calamidad. Con el ojo del corazón han visto a Al-lâh.

»La cuadragésima estación es el sufismo (tasawwuf). El sufí es el que se ha purificado de todo deseo. Su ser interior está purificado de la ruindad. Sus palabras están libres de inadvertencia, despreocupación y calumnia. Su mente está radiante y sus ojos se apartan del mundo. Él ha sido instruido en la Verdad.

»Cada una de estas estaciones pertenece a un profeta de entre los profetas —la paz sea sobre todos ello—, el primero Adán y el último Muhammad —la paz sea sobre ellos y sobre los demás profetas, mensajeros y ángeles de la proximidad—. Y que Al-lâh, el Exaltado, esté satisfecho de todos los compañeros de Su Profeta. Amén.»

Read more!

Rama P. Coomaraswamy, A Brief for Sedevacantism, (full text)

“To adhere to a false Bishop of Rome is to be out of communion with the Church.” (St. Cyprian)


In the discussion that follows there is no intention of binding anyone’s conscience. Nor is it claimed that there are no other ways of explaining the current chaos that has its roots in Rome. However, what is attempted is to show that the sedevacantist position is both logical and based on sound Catholic principles.

The sedevacantist position makes no attempt to define the nature of the post-conciliar popes - be they “usurpers” or “anti-popes.” What it states is that the Chair of Peter is at this point in time empty - the Chair however continues to exist as it always will - but that the commands of those who are supposedly sitting in this Chair are without authority. To those who are horrified by the idea of sedevacantism, and who proclaim their conviction in the legitimacy of the present hierarchy, one can with sadness only say, “if he (and the bishops in union with him) are true popes, then obey them.” It makes no sense for those who loudly proclaim JP II is a true pope, to complain about the New Mass or some teaching of Vatican II. Such is simply not Catholic. Rather, they must embrace with love all his teachings and actions and extend every effort to fulfill his expectations.

What is important above all, is the need for one to remain Catholic, for on this rests the hope of our salvation.

Catholics know or should know that they owe obedience and subjection to the Pope when he is functioning as Pope. As Gueranger said, He is the “universal pastor whom none can disobey without disobeying God himself.” (Liturgical Year, Nov. 23.) Similarly Pius IX tells us “we must obey the Apostolic See, not only with respect to faith, but even with respect to discipline. Anyone who denies this is a heretic. Anyone who recognizes this and doggedly refuses to obey him is worthy of anathema.” (Apostolic Letter Quae in patriarhatu) .One could provide other authoritative quotes, such as Denzinger 1608, but the principle is so well accepted that such would be redundant.

The reason for this is easy to understand. Once a Pope has been elected and has accepted this function, he is “one hierarchical person with our Lord.” That is to say, he becomes Christ’s representative or Vicar on earth. Of him it can be said, “He who hears you hears me.”Since he is speaking or functioning in unity with Christ, it is clear that the charism of infallibility resides with him (and by extension with those in unity with him). This has always been the case, though because it was disputed - especially after Pius IX promulgated his Syllabus of Errors- it had to be made explicit at Vatican I. It should be clear that this infallibility does not reside in a pope’s every statement or action, but only with those within his function as Pope. Hence the importance of clearly delineating these functions.

There are two ways of doing this. One is to follow the rulings of Vatican I which affirmed the infallibility of the Ordinary Magisterium and declared that when the pope speaks on matters of faith and morals in such a way that it is clear that he intends to instruct the Catholic faithful, he is infallible. The other is to look at the function of the Pope in terms of his Triple authority, namely Teaching, Governing and Sanctifying. We will discuss each of these in turn.

With regard to his teaching function, this is usually expressed as the Magisterium (from the Latin Magister or teacher). Now there is currently considerable confusion about what constitutes the Magisterium and one or two doctrinal points have to be clear.

1) There is only one Magisterium, though it may be given expression as “Ordinary” or as “Extraordinary.” Both are equally true. Both are protected by the same charism of infallibility. It is not necessary that the Church or anyone at all agree with the Pope for this charism to apply. (This principle was changed at Vatican II under the name of “collegiality” which teaches that the bishops must agree with the pope.) Normally, the agreement of the hierarchy with the Pope extends his infallibility to them, but should they teach differently than the pope, they are on their own. This is the meaning of the phrase, “The Pope and those in union with him.”

2) There are those who like Michael Davies hold that the Ordinary Magisterium can contain error. This is an heretical position, and clearly if such were the case, then we would have no assurance that the Magisterium was a source of infallible truth.[1] 3) The idea that a reigning Pope can change what a previous Pope has established. This is of course true of disciplines such as rules for fasting, but it could never be true of Doctrine for the simple reason that Truth cannot change and the Holy Spirit cannot contradict Himself. Thus St. Paul tells us that even if an angel from heaven were to teach us some other doctrine than what he taught, it would not be true.

With regard to the pope’s teaching function: When the Pope teaches on matters of Faith and Morals in such a way that it is clear that he intends to instruct the Catholic faithful, he is infallible. This may be through the Ordinary or the Extraordinary Magisterium. How do we know that he intends to instruct the faithful? By the manner of expression, such as Encyclical letters, by approval of Conciliar documents, by pronouncements to the world at large (urbs et orbe - to the city of Rome and the world), or in any other manner that makes this clear.

Let us examine some of the teachings which Catholics “faithful to the present Pope” implicitly accept. Both Paul VI and J-P II have told us that the documents of Vatican II are the “supreme form of the ordinary Magisterium,” and that we owe them our intellectual assent. When Archbishop Lefebvre wished to be free to “interpret” them "in accordance with tradition,” Paul VI told him that he was usurping his papal function, and if any interpretation was necessary, he would do it. And so it is that those who recognize the authority of the post-Conciliar popes must give their intellectual assent to all these documents contain. Now quite apart from their terrible ambiguity, these documents contain a host of theological errors. (One must not be deluded by such phrases as “theological error.” In the context of doctrine, this means they contain lies, and their promulgation with supposed magisterial authority is spitting in the face of Christ for Christ is the Truth - the phrase may seem harsh, but this is what happened during His passion.) Those who wish to “pick and choose” what they will give their assent to, are in fact playing the Protestant game. But that is not all. They must also accept the socialist ideation and evolutionary thinking that pervades the post-Conciliar Church which has its delineation both in these documents and in the various Encyclical and other statements made by JP-II. What is more, they must agree with his opinion that the United Nations is the “hope of the world,” and above all with his Apokostastic views that all men are saved - indeed, saved from the moment of their conception.

Some will argue that they know nothing of all these heresies Without judging anyone’s individual culpability, it should be remembered that none of us know every aspect of the Magisterium. However, our attitude is one of accepting all the Magisterium contains, whether or not we know some matter which may not impact on our life. There is certainly enough evidence that something is wrong for people who take their religious seriously, to investigate and study the contents of the documents of Vatican II. Moreover, the Pope’s Encyclicals are not promulgated without the intent that they should be read and studied. Those who are capable and who refuse to study what is being taught in the name of Christ are simply indifferent, or deliberately hiding their head in the sand. One wonders how indifferent they will be at the Final Judgement.

Governance is often combined with Sanctification as both depend upon what is called the power of Jurisdiction. Both are closely tied to what is called the “Apostolic Succession.” Without a valid Apostolic Succession the authority for governance and the power of confecting the Sacraments is absent. With regard to governance, it is often forgotten that at one time the popes were heads of state (and still are since the Vatican City is an independent state).. The purpose of governance is the salvation of souls and the obligation that falls upon the Pope (and those in union with him) is the fostering a social order that has the true goods of mankind in mind. The former is well explained by Boniface VIII put it:

“We are taught by evangelical words that in this power of his are two swords, namely spiritual and temporal... Therefore each is in the power of the Church, that is, a spiritual and a material sword. But the latter, indeed, must be exercised for the Church, the former by the Church. The former (by the hand) of the priest, the latter by the hand of kings and soldiers, but at the will and sufferance of the priest.” (Denzinger 469)

Formerly the Church owned large tracts of land in Italy and was fully responsible for its administration. These of course have long since been taken away from her. But the principle that the Church had the right to direct the civil power has been repeatedly demonstrated throughout history, though the civil powers have for several hundred years refused to acknowledge such. Following upon Vatican II Paul VI told those few countries such as Spain and Argentina who still had in their constitution the statement that they were “Catholic,” that such was no longer acceptable. He insisted that they remove such phraseology from their constitutions. He made it clear that the new Church was no longer going to interfere in the political sphere of nations in a Catholic manner. Again, we have the bland acceptance of Socialist ideas, despite the fact that Leo XIII and Pius IX clearly taught that it is impossible for a Catholic to be a socialist. This of course is part of the program aimed at bringing the Church into the modern world as a participant, and hence it is not surprising that JP II should tell the United Nations that “you are the hope of the world.” And this in a speech in which he didn’t even mention the name of Our Lord Jesus Christ.

Sanctification is also tied to the power of Jurisdiction, and covers every aspect of religion, above all the Sacraments. Now, everyone who is not blind or deaf knows that all the Sacraments have been changed. Many arguments are raised as the validity of the new Sacraments, but without going into these in detail, no one questions but that they are “doubtful.” Without a valid Apostolic Succession, there can be no valid priesthood, and hence however correctly Mass or the other Sacraments are administered, they are invalid. Anyone can say the words, but without the power conveyed by Ordination and or Consecration, nothing is effected. Now for all practical purposes the post-Conciliar Church has rendered the Apostolic Succession invalid. Pius XII in a de fide statement specified what was required in the form and matter for the passing on of this power. (Such had not previously been necessary as no one questioned it). The new rites for consecrating bishops have only one word in common with what Pius XII specified as essential, namely “et” meaning and. This makes all the bishops and in turn their ordinands (priests) at least dubious - and it is a principle of sacramental theology that a dubious sacrament is no sacrament at all, and indeed Catholics are forbidden to partake of doubtful Sacraments. A Tridentine Mass properly said by a priest improperly ordained effects nothing. And beyond this, even the most beautifully performed Novus Ordo Mass remains at least doubtful for three simple reasons (apart from the doubtful ordination of the priest-president).: 1) the words of Christ have been changed[2]; and 2) the Novus Ordo is tied to the definition in paragraph 7 of the General Instruction which provides the rubrics and understanding for saying it; and 3) there is no true sacrifice. (Those who doubt all this should read the General Instruction which accompanies this rite). It should be stressed however that the invalidating of the consecration of bishops is in many ways more serious than the issue of the Mass, for a properly ordained priest can always go back to the true Mass, but a priest without valid orders is in a much more difficult position.

Many will claim that they know nothing of all this, and so they continue to accept all the changes - be they doctrinal or ritual without question. But once again, it is almost impossible for people not to know that something has drastically changed in their religion. One has only to enter a post-Conciliar Church to become aware that the tabernacle has been moved and the altar turned into a table. Anyone who sees priest-presidents saying funeral masses in white and shaking hands with relatives of the deceased without ablution - i.e., when his hands have presumably just touched the body of our Lord - should wonder what is going on. If religion is of any importance in our lives - and it should be the most important thing in our lives, surely it behooves us to investigate what is happening. Our failure to do so, especially when they have been pointed out to us, is culpable.

There is of course a mystery in all this. Christ could have stopped His Crucifixion, but within the divine economy, it was necessary that he suffer on the Cross. In a sense His Church is also being Crucified. He could stop it if He wished. But the Crucifixion of His Church is also within the providence of God. One must remember that the Catholic Faith is not dependant on the structure of the Church as it exists today. An entirely different structure existed during the first three hundred years of its existence. Yes there was a pope and there were bishops and priests. But it was an underground Church. During the English Reformation the Church again became an underground organization, at least in England. It is clear that the post-Conciliar Church is in the process of self-destruction. Such may well be what will once again happen.

In stating that one is a sedevacantist, much more than the status of the post-Conciliar popes is involved. The pope is not alone in all this, and truly it is the Pope “and the bishops (if such they are) in union with him.” The reality is that the present Church organization is simply not Catholic and hence is to be rejected - its pseudo Sacraments and its false doctrines.

One must be careful of how things are worded. To say that the Church as we know it is dead is not to say that the Church is dead. The Church which is the body of Christ, the presence of Christ in this world, can never die. The Truth can be obscured, but never destroyed. Christ will not leave us orphans. We have legitimate bishops and priests - not many, but in sufficient numbers. It is incumbent on us to seek them out and support them in any way we can. In all that is going on, there is nothing that stops us from being Catholic, but to be Catholic demands a great deal of work and effort on our part. And Perhaps - here I would ask that my presumption be forgiven - this is what our Lord really wants - namely that we put forth this very effort. The salvation of our souls may well depend upon it.

Notes:

[1] Davies argues that only what was once determined can be relied on. This implies that the Magisterium is dead and that no true pope can explain or determine issues that may not have previously required explication.

[2] Not necessarily in the Latin, though even in Latin the context is altered - and how often is it said in Latin.

Read more!

Jean Moncelon, Henry Corbin – Le pèlerin venu d’Iran, (note de lectura)

Paru dans Cahiers d’Orient et d’Occident, 2005.

« La tradition n’est pas un cortège funèbre, mais pour ne pas en prendre l’apparence, il faut qu’elle soit perpetuelle renaissance; aussi bien n’est-il point d’initiation à la philosophie traditionnelle qui n’implique pas une nouvelle naissance spirituelle, et c’est sans doute ce qu’éprouvent les jeunes Iraniens qui de nos jours s’intéressent à cette renaissance. » (Henry Corbin, En Islam iranien, Gallimard, 1972, tome IV, p. 56, note 77)

Henry Corbin a été l’homme de plusieurs patries: la France, l’Allemagne et l’Iran. La dernière est le pays de sa « nouvelle naissance spirituelle ». Mais Henry Corbin avait comme patrie réelle, comme tout « exilé » sur cette terre, le Monde de l’Ange, le mundus imaginalis.

De l’Islam iranien à Eranos

Dans la géographie physique de sa Quête il faut noter une commune du Tessin, en Suisse: Ascona. Dans une villa nommée Casa Eranos, de 1949 à 1978, Henry Corbin a noué des liaisons fraternels avec d’autres chercheurs qui étaient préoccupés de spiritualité. On peut citer: Carl Gustav Jung, Adolf Portmann, Gershom Scholem, Ernst Benz. A ces noms il faut ajouter: Gilbert Durand, Martin Buber, Mircea Eliade, Louis Massignon, Henri-Charles Puech et Denis de Rougemont. Plus de 180 de conférenciers se sont succédés à Eranos, mais très peu ont été le vrai support du « concept Eranos ».

Selon Henry Corbin, le temps d’Eranos était le temps de la Quête, le temps chevaleresque. L’aventure spirituelle d’Eranos était née en 1933, sous l’inspiration de Rudolf Otto, lorsque Olga Froebe-Kapteyn créa la fondation Eranos, conçue comme une série de Conférences pour « l’étude des images et des forces archétypales dans leur rapport avec l’individu ».

Après la mort d’Adolf Portmann, en 1972, la direction d’Eranos échoit à Rudolf Ritsema, spécialiste en Yi King.

Eranos continue toujours d’exister, mais la Fondation est devenue une « Association des Amis d’Eranos ». Les conférences ont quitté la « Casa Eranos », les orateurs n’ont plus à disposition ni le fameux cèdre, ni la table ronde, symboles de la chevalerie spirituelle.

D’Orient et d’Occident

En Iran, Henry Corbin a fait aussi l’expérience d’un cercle d’études, dont la figure centrale était le shaykh Muhammad Hoseyn Tabataba’î, professeur de philosophie traditionnelle à l’Université théologique de Qomm. De cette expérience, Henry Corbin a retiré une certitude: celle que les gnostiques ne sont ni d’Orient ni d’Occident, mais de la même famille.

Henry Corbin a eu l’intuition qu’il est venu le temps pour les ésotérismes de chacune des Religions monothéistes de mettre en commun leurs richesses respectives, en s’interpénétrant: « Ce rapport entre leur ésotérisme constitue leur présence commune et simultanée en la Jérusalem mystique. C’est l’aspect sous lequel tous les ésotéristes abrahamiques sont des Horafâ’, et c’est un aspect tout autre quel l’aspect exotérique, canonique, qui est le seul qui peuvent envisager les bureaux des relations oficielles, voire politiques. Le malheur est que ces ésotéristes des trois rameaux ne se sont jamais retrouvés ensemble pour méditer sur leur parenté. Ils n’ont jamais eu de foyer commun, quel que fût leur petit nombre. » (Henry Corbin, La philosophie iranienne islamique aux XVIIe et XVIIIe siècles, Buchet/Chastel, 1981, p. 330)

L’Université Saint Jean de Jérusalem

Henry Corbin a initié en 1974 l’Université Saint Jean de Jérusalem, dans une tentative de ressembler des chercheurs spirituels appartenant aux trois traditions abrahamiques en une communauté.

Malheuresement, cette initiative n’a survécu que peu de temps à la mort du fondateur.

« Henry Corbin fut essentiellement un philosophe mystique et le héraut d’une chevalerie spirituelle mêlant les ésotéristes des trois religions du Livre. »

Read more!

Ananda K. Coomaraswamy, El Vedanta y la tradición occidental (texto entero)

"The Vedanta and Western Tradition", en Selected Papers: Metaphysics, Princeton University Press (Bollingen Series, LXXXIX), 1977. Traducción de Armando Hatzacorsian. Publicado en la revista Caminos, 2ª época, nº 6, invierno 1996-97, México.

I
Ha habido maestros tales como Orfeo, Hermes, Buda, LaoTsé y Cristo, cuya existencia humana histórica es puesta en duda, pero a quienes debe concederse al menos la alta dignidad de una realidad mítica. Shankara, como Plotino, San Agustín o Eckhart, fue sin duda un hombre entre los hombres, aunque sabemos relativamente poco acerca de su vida. Nació brahmán en el sur de la India, floreció durante la primera mitad del siglo IX d. C., y fundó una orden monástica que aun sobrevive. A la edad de ocho años llegó a ser un sanyasin, "hombre verdaderamente pobre", siendo discípulo de un cierto Govinda y del aestro de Govinda, Gaudapada autor de un tratado sobre los Upanishads en el que expresó su doctrina esencial de la nodualidad del Ser divino.

Shankara viajó a Benarés y escribió su famoso comentario al Brahma Sutra cuando contaba doce años, los comentarios a los Upanishads y al Bhagavad Gita fueron escritos posteriormente. El gran sabio pasó la mayor parte de su vida errabundo por la India, enseñando y tomando parte en debates. Se cree que murió entre los treinta y cuarenta años de edad. Tales viajes y debates han sido siempre instituciones típicamente hindúes; en aquel entonces, como ahora, el sánscrito era la lingua franca de los hombres educados así como por siglos lo fue el latín en los países occidentales, y los debates públicos eran tan ampliamente econocidos que se erigieron casas especiales para acoger a maestros eripatéticos y polemistas en casi todas las cortes.

La metafisica tradicional con la que se relaciona el nombre de Shankara se conoce como Vedanta término que aparece en los Upanishads y que significa "El fin de los Vedas", en el doble sentido de "última parte" y "significado último" y también como atmavidya doctrina del conocimiento del verdadero "yo" o "esencia espiritual" o como advaita, "Nodualidad" término que, al tiempo que niega la dualidad, no hace afirmaciones acerca de la naturaleza de la unidad y que no implica nada parecido a nuestros monismos o panteísmos. Una gnosis (jñana) se enseña en esta metafísica.

Shankara no fue, en ningun sentido, el fundador, descubridor o promulgador de una nueva religión o filosofía; su gran obra como expositor consistió en una demostración de la unidad y coherencia de la doctrina védica y en una explicación de sus aparentes contradicciones mediante una correlación de las diferentes formulaciones con los puntos de vista implicados en ellas. En particular, y exactamente como en la escolástica europea, distinguió las dos formas complementarias de proximación a Dios: la teología afirmativa y la teología negativa. En la vía afirmativa, o de conocimiento relativo, se predican las cualidades de la dentidad Suprema por vía de excelencia, mientras que en la vía negativa todas las cualidades son abstraídas. El famoso "No, no" de los Upanishads, que forma la base del método de Shankara así como del de Buda, depende del reconocimiento de la verdad expresada también por Dante, entre muchos otros de que hay cosas que están más allá del alcance del pensamiento discursivo y que no pueden comprenderse a menos que se nieguen aspectos de ellas.

El estilo de Shankara es de gran originalidad y poder, así como sutileza. Citaremos de su comentario al Bhagavad Gita un pasaje que tiene la gran ventaja de introducirnos inmediatamente en el problema central del Vedanta; el de la discriminación no solamente según nuestra manera de pensar de lo que realmente es "yo mismo". "¿Cómo es dice Shankara que hay profesores que sostienen, como el hombre ordinario, que 'yo soy esto y lo otro' y 'esto es mio'?" Escuchen: esto se debe a que su llamado aprendizaje consiste en pensar que el cuerpo es el yo". En el comentario al Brahma Sutra enuncia en sólo cuatro palabras sánscritas aquello que a través de la metafisica hindú ha permanecido como la doctrina completa del Espíritu inmanente en uno mismo como el único conocedor, agente y ransmigrante.

La literatura metafisica subyacente en las exposiciones de Shankara está constituida esencialmente por los Cuatro Vedas, los Brahmanas y sus Upanishads, considerados revelados y eternos fechables (en todo caso para su revisión crítica) antes del 500 a.C., así como por el Bhagavad Gita y los Brahma Sutras (fechables poco antes de la era ristiana). De estos libros, los Vedas son litúrgicos, los Brahmanas explican el ritual, y los Upanishads están dedicados a la doctrina de Brahma o Theologia Mystica, en la que se basan la liturgia y el ritual. Los Brahma Sutras constituyen un compendio altamente condensado de los Upanishads. El Bhagavad Gita es una exposición adaptada al entendimiento de aquellos cuyas principales actividades tienen que ver con la vida activa más que con la contemplativa.

Por muchas razones, que trataremos de explicar, es mucho más difícil de exponer el Vedanta de lo que sería exponer los puntos de vista personales de un "pensador" moderno, o incluso de un pensador como Platón o Aristóteles. Ni los idiomas occidentales modernos, ni los términos filosóficos o psicológicos modernos nos proveen de un ocabulario adecuado; tampoco la educación moderna nos proporciona las bases ideológicas que serían esenciales para una fácil comunicación. Tendremos, pues, que hacer uso de un lenguaje puramente simbólico, abstracto y técnico, como si estuviésemos hablando en términos de alta matemática; recordemos que Emile Mâle habla del simbolismo cristiano como de un "cálculo". Tenemos al menos una ventaja: el tema por comunicar y los símbolos por emplear no son más específicamente hindúes que griegos o islámicos, egipcios o cristianos.

La metafísica, por lo general, recurre a símbolos visuales (cruces y círculos, por ejemplo) y, sobre todo, al simbolismo de la luz del sol, pues como dice Dante, "ningún objeto sensible en el mundo entero es más apto para tomarse como símbolo de Dios". Pero también tendremos que usar términos técnicos como esencia y substancia, potencia y acto, inspiración y exhalación, similitud ejemplar, eviternidad, forma y ccidente. Distinguiremos la metempsicosis de la transmigración, y ambas, de la "reencarnación". Habremos de distinguir el alma del espíritu. Para saber en qué caso, si es que se presenta, es adecuado traducir algún término sánscrito por nuestra palabra "alma" (anima, psyche), debemos saber antes en qué pluralidad de sentidos ha sido empleada en la tradición europea la palabra "alma"; qué clase de almas pueden ser "salvadas"; qué clase de alma nos pide Cristo odiar si nos convertimos en sus discípulos; a qué clase de alma se refiere Eckhart cuando dice que el alma debe "aniquilarse a sí misma". Debemos saber qué entiende Filón por "el alma del alma"; debemos preguntarnos por qué pensamos que los animales carecen del alma cuando la palabra "animal" significa, casi literalmente, "con alma". Debemos distinguir esencia de existencia.

Posiblemente tendremos que acuñar un término como "ahorasiempre" nowever) para expresar el significado completo y original de palabras tales como "repentinamente", "inmediatamente" y "actualmente".

La literatura sagrada de la India está disponible para la mayoría de nosotros únicamente en traducciones hechas por eruditos entrenados en lingüística más que en metafísica; y ha sido expuesta y explicada o, deberíamos decir, desvirtuada por eruditos provistos con los presupuestos de los antropólogos y naturalistas, eruditos cuyas apacidades intelectuales han sido considerablemente inhibidas por sus poderes de observación, al grado de no poder distinguir más la realidad de la apariencia, el Sol Supremo de la metafísica del sol físico de su propia experiencia. Amen de esto, la literatura hindú ha sido estudiada o explicada por propagandistas cristianos cuyo interés primordial era demostrar la falsedad y absurdidad de las doctrinas consideradas, o por teosofistas que, aunque bien intencionados, no han hecho otra cosa que caricaturizar las doctrinas con resultados quizá peores aún.

El hombre contemporáneo culto esta, por consiguiente, completamente alejado de los modos de pensamiento europeo y los aspectos intelectuales de la doctrina cristiana más cercanos a los de las radiciones védicas. Una educación cristiana moderna será de poca utilidad, ya que el sentimentalismo fundamental de nuestros tiempos ha reducido lo que alguna vez fue una doctrina intelectual a una mera moral que difícilmente puede ser distinguida de un humanismo pragmático. Un europeo difícilmente puede estar preparado para el estudio del Vedanta, a menos que conozca y comprenda cuando menos a Platón, Filón, Hermes, Plotino, los Evangelios (especialmente el de San Juan), Dionisio Areopagita y finalmente Eckhart, quien, con la posible excepción de Dante, puede ser considerado desde el punto de vista hindú como el más grande de todos los europeos.

El Vedanta no es una "filosofía" en el sentido actual de la palabra, y únicamente podemos llamarlo así cuando entendemos por "filosofía" la Philosophia Perennis o si tenemos en mente la "filosofía" hermética o la "Sabiduría" que consoló a Boecio. Las filosofías modernas son sistemas cerrados, y dan por hecho que los opuestos se excluyen mutuamente.

En la filosofía moderna las cosas o son o no son; en la filosofía eterna esto depende de nuestro punto de vista. La metafísica no es un sistema, sino una doctrina coherente; no está relacionada simplemente con la xperiencia condicionada y cuantitativa, sino con la posibilidad universal. onsidera, por consiguiente, posibilidades que no son susceptibles de anifestación en ningún sentido formal, así como conjuntos de posibilidades que pueden ser realizadas en un mundo dado. La realidad última de la metafísica es una Identidad Suprema en la que las oposiciones de todos los contrarios, incluidas las de ser y noser, son resueltas; sus "mundos" y "dioses" son niveles de referencia y entidades simbólicas que no son ni lugares ni individuos sino estados del ser realizables en uno mismo.

Los filósofos tienen teorías personales acerca de la naturaleza del mundo; nuestra "disciplina filosófica" es primordialmente un estudio de la historia de esas opiniones y de sus conexiones históricas. Alentamos al aprendiz de filósofo a tener opiniones propias con la esperanza de que representen mejoras sobre teorías previas. No concebimos, como lo hace la Philosophia Perennis, la posibilidad de conocer la Verdad de una vez por todas; menos aún establecemos como meta convertirnos en esta verdad.

La "filosofía" metafísica es llamada "perenne" a causa de su eternidad, universalidad e inmutabilidad; es la "sabiduría increada, que es ahora la misma que ha sido y siempre será" de San Agustín; es la religión que, como también éste dice, únicamente vino a ser llamada "cristiana" después de la venida de Cristo. Lo que fue revelado en el comienzo contiene implícitamente la verdad total; y en tanto que la tradición sea transmitida sin desviación, en tanto que, en otras palabras, la cadena de maestros y discípulos no sea rota, ni la incoherencia ni el error son osibles. Por otra parte, la comprensión de la doctrina debe ser perpetuamente renovada, pues no es un asunto de meras palabras. Que la doctrina sea ahistórica no excluye la posibilidad, o aun la necesidad, de una explicación perpetua de su formulación, de una adaptación de los ritos originalmente practicados, y de la aplicación de sus principios a las artes y ciencias. Cuanto más declina la humanidad de su autosuficiencia primera, más necesario es el surgimiento de tales aplicaciones. Es posible una historia de estas explicitaciones y adaptaciones. Así se establece una distinción entre lo que fue "oído" en el comienzo y lo que ha sido "recordado".

Una desviación o herejía solamente es posible cuando la enseñanza esencial ha sido mal entendida o pervertida en alguno de sus aspectos. Decir, por ejemplo, "soy un panteísta" es simplemente confesar que "no soy un metafísico", como decir que "dos y dos suman cinco" sería confesar que "no soy un matemático". Dentro de la tradición en sí misma no puede haber teorías o dogmas contradictorios o mutuamente excluyentes. Por ejemplo, los llamados "seis sistemas de la filosofía hindú" (frase en la que sólo las palabras "seis" e "hindú" están justificadas) no constituyen teorías mutuamente contradictorias o excluyentes. Los así llamados "sistemas" no son más o menos ortodoxos de lo que pueden ser las matemáticas, la química y la botánica que, aunque disciplinas más o menos científicas diferenciadas entre sí, no son otra cosa que ramas de una misma "ciencia". La India, de hecho, emplea el término "ramificaciones" para denotar lo que el indólogo confunde con "sectas". Es precisamente porque no hay "sectas" en el terreno de la ortodoxia brahmánica que una intolerancia en el sentido europeo ha sido virtualmente desconocida en la historia de la India, y es por esta misma razón que los hindúes podemos pensar fácilmente tanto en términos de la filosofía hermética como en términos del Vedanta. Debe haber "ramificaciones" porque el conocimiento solamente es posible de acuerdo con el modo del conocedor; no obstante, podemos percibir con gran fuerza que todos los caminos llevan al mismo Sol. Es igualmente evidente que cada hombre debe escoger ese Camino que comienza en el punto en el que él mismo se encuentra al momento de partir. Esta es la razón por la cual el Hinduismo nunca ha sido una fe misionera. Puede ser verdad que la tradición metafísica ha sido mejor y más completamente reservada en la India que en Europa. Si así es, esto solamente significa que el cristiano puede aprender del Vedanta cómo entender mejor su propio "camino".

El filósofo espera probar sus afirmaciones. Para el metafisico es suficiente probar que una doctrina supuestamente falsa implica una contradicción con los principios primeros. Por ejemplo, un filósofo que arguye sobre la inmortalidad del alma intenta descubrir pruebas de la supervivencia de la personalidad; para el metafisico es suficiente recordar que "el primer comienzo debe ser idéntico al fin último", de lo que se sigue que un alma, considerada como creada en el tiempo, no puede sino terminar en el tiempo. El metafísico no puede ser convencido por ninguna de las así llamadas "pruebas de la sobrevivencia de la personalidad", asi como tampoco puede ser convencido un físico de la posibilidad de una máquina de movimiento perpetuo por ninguna supuesta prueba. Por consiguiente, la metafisica trata, en su mayor parte, con temas que no pueden ser públicamente probados, aunque pueden ser mostrados es decir, hechos inteligibles por analogía y que incluso cuando sean verificables en la experiencia personal sólo pueden ser propuestos en términos de símbolo y mito. Al propio tiempo, la fe se hace relativamente fácil gracias a la infalible lógica de los textos en sí mismos, lo cual representa su belleza y atractivo. Recordemos la definición cristiana de fe: "asentir a una proposición creíble". Uno debe creer a fin de entender, y entender a fin de creer. Estos no son, sin mbargo, actos sucesivos de la mente sino actos simultáneos. En otras alabras, no puede haber conocimiento de nada a lo que la voluntad rehúse su consentimiento, o amor por algo que no haya sido conocido.

La metafisica difiere aún más de la filosofia en que su propósito es puramente práctico. No se trata de una búsqueda gratuita de la verdad, al igual que las artes que derivan de la metafísica no son un "arte por el arte", ni la moral que se desprende de ésta se persigue por la moral misma. Hay, ciertamente, una búsqueda, pero el buscador ya conoce, hasta donde pueda expresarse en palabras, aquello que busca; la búsqueda culmina sólo cuando el buscador se ha convertido él mismo en aquello que buscaba. Ni el conocimiento verbal, ni el asentimiento eramente formal, ni la conducta impecable son otra cosa que indispensables preparaciones: medios para un fin.

Tomados en su materialidad, como "literatura", los textos y los símbolos son inevitablemente mal comprendidos por quienes no están en la búsqueda. Sin excepción, los términos y los símbolos metafisicos son términos técnicos de la "caza". Nunca son ornamentos literarios, y como bien ha dicho Malinowski en otro contexto, "el lenguaje técnico en cuestiones de objetivos prácticos adquiere su significado únicamente a través de la participación personal en estos objetivos". A esto se debe que el hindú sienta que los académicos europeos cuyos métodos de studio son declaradamente objetivos y distanciados nunca han entendido los textos vedantinos realmente, sino sólo verbal y gramaticalmente. El Vedanta únicamente puede ser conocido en la medida en que ha sido vivido. El hindú, por lo tanto, no puede confiar en un maestro cuya doctrina no se refleja directamente en su propia persona. Esto es algo bastante alejado del concepto europeo moderno de erudición.

Debemos agregar, para quienes conservan ideas románticas "del misterioso Oriente", que el Vedanta no tiene nada que ver con la magia o el ejercicio de poderes ocultos. Es cierto que la eficacia de los procedimientos mágicos y de los poderes ocultos se dan por supuestos en la India. Pero la magia es considerada como una ciencia aplicada del más bajo nivel; y el uso de los poderes ocultos, tal como la acción "a istancia" si bien son adquiridos de manera incidental en el curso de la práctica contemplativa es considerado como una peligrosa desviación del amino, a menos que sea bajo circunstancias excepcionales.

El Vedanta tampoco es una forma de psicología ni el Yoga una especie de terapéutica excepto de manera muy accidental. La salud fisica y moral son prerrequisitos para el progreso espiritual. El análisis psicológico es empleado exclusivamente para romper nuestra arraigada creencia en la unidad e inmaterialidad del "alma", con miras a una distinción más clara entre el espíritu y aquello que no es sino una manifestación psicofisica temporal de una de sus más limitadas modalidades. Cualquiera que, como Jung, insista en traducir la esencia de la metafísica hindú o china en psicología no está haciendo otra cosa que distorsionar el significado de los textos. La psicología moderna tiene, desde el punto de vista hindú, casi el mismo valor que se le adjudica al espiritismo, la magia y otras "supersticiones". Finalmente, debemos señalar que la metafisica el Vedanta no es una forma de misticismo, salvo en el sentido en que con Dionisio podemos hablar de una Theologia Mystica. Lo que comúnmente se entiende por "misticismo" implica una receptividad pasiva "debemos ser capaces de dejar que las cosas sucedan en la psique" es la forma en que Jung lo expresa (y en esta afirmación se proclama a sí mismo un "místico"). Sin embargo, la metafísica repudia la psique por completo. Las palabras de Cristo, "ningún hombre puede ser mi discípulo si no ha odiado su propia alma" han sido proclamadas una y otra vez por cada gurú hindú; y lejos de implicar pasividad, la práctica contemplativa implica una actividad que es frecuentemente comparada con el fuego que arde a una temperatura tan alta que no muestra ni chispas ni humo. El peregrino es llamado un "afanado", y un refrán característico de la canción del peregrino es: "sigue caminando, sigue caminando". El "camino" de los vedantistas es, sobre todas las cosas, una actividad.

II

El Vedanta parte del principio de que existe una omnisciencia independiente de cualquier fuente de conocimiento externa a sí misma, y una beatitud independiente de cualquier fuente externa de placer. Al decir "Eso eres tú", el Vedanta afirma que el hombre está poseído por, y es en sí mismo, "la única cosa que, cuando es conocida, todas las cosas son conocidas" y "por cuya presencia son amadas todas las cosas".

Afirma que el hombre es inconsciente de este tesoro escondido en sí mismo porque ha heredado una ignorancia inherente a la naturaleza misma del vehículo psicofisico que erróneamente identifica consigo mismo. El propósito de toda enseñanza es disipar esta ignorancia; quando la obscuridad ha sido atravesada no queda más que la Gnosis de la Luz. La técnica de educación es, por lo tanto, siempre formalmente destructiva e iconoclasta; no se trata de la transmisión de información sino del desarrollo de un Conocimiento latente.

El "gran dictum" de los Upanishads es "Eso eres tú". "Eso" significa aquí, claro está, el Atman o Espíritu, Espíritu Santo, el pneuma griego, el ruh árabe, el ruah hebreo, el Amon egipcio, el ch´i chino. Atman es esencia espiritual e indivisa, ya sea trascendente o inmanente, y si bien son muchas y variadas las direcciones en las que se puede extender o de las que se puede retirar, es motor inmóvil, tanto en el sentido transitivo como en el intransitivo. Se presta a todas las modalidades del ser, pero en sí mismo nunca deviene alguien o algo. Aquello ante lo cual todo lo
demás es un estorbo, "Eso eres tú". "Eso" es, en otras palabras, el Brahman o Dios en el sentido general de Logos o Ser, considerado como la fuente universal de todo ser que se expande, se manifiesta, produce y les origen de todas las cosas, las cuales están "en" él como lo finito en lo infinito, pero no como una "parte" de él, pues lo infinito no tiene partes. Puesto que Atman es aquel que insufla e ilumina, y es primordialmente "Espíritu" pues el Eros divino es la esencia motora de todas las cosas y por tanto su ser real usaremos esta palabra en sentido reflexivo para significar "yo mismo" [self] y además "uno mismo" [oneself] en todo sentido, aun amplio, en que esta noción puede entenderse, o bien con referencia al "sí mismo" o persona espiritual (que es el único sujeto cognoscente y esencia de todas las cosas y debe ser distinguido del "yo" pasible y contingente que es un compuesto del cuerpo y de todo lo que se entiende por "alma" cuando hablamos de una "psicología"). Dos yo mismo" [selves] muy diferentes están así involucrados, y ha sido la costumbre de los traductores, de común acuerdo, transcribir Atman como "Sí mismo", [ingl. Self, fr. Soi] escrito con mayuscula o minúscula según el contexto. La misma distinción es hecha, por ejemplo, por San Bernardo entre lo que es mi "propiedad" (proprium) y lo que es mi verdadero ser (esse). Una formulación hindú alternativa distingue "al conocedor del campo" es decir, el Espíritu como único sujeto cognoscente en todas las cosas y el mismo en todas del "campo" o cuerpo y alma según se definieron antes (tomados junto con las percepciones que alimentan los sentidos y abarcando, por lo tanto, todas las cosas que pueden ser consideradas objetivamente). El Atman o Brahman mismo no puede ser considerado así: "¿Cómo puedes conocer al conocedor del conocer?" o, en otras palabras, ¿cómo puede la causa primera de todas las cosas ser una de ellas?

El Atman es indivisible, pero está aparentemente dividido e identificado con la varíedad por las diferentes formas de sus vehículos sea ratón un hombre tal como el espacio dentro de una jarra está aparentemente determinado y diferenciado del espacio exterior. En este sentido puede decirse que "él es uno cuando es en sí mismo, pero muchos cuando es en sus hijos", y que "participándose a sí mismo, llena los mundos". Pero esto únicamente en el sentido en el que la luz llena el espacio
ermaneciendo en sí misma sin discontinuidad; la distinción entre unas cosas y otras no depende de diferencias en la luz sino de diferencias en la capacidad de reflejarla. Cuando la jarra se estrella, cuando el vaso de la vida es destruido, nos damos cuenta de que lo que estaba aparentemente delimitado no tenía fronteras y que la "vida" era un significado que no debe confundirse con "viviente". Decir que el Atman es, pues, simultáneamente participativo y sin partes, "indiviso entre cosas divididas", sin posición local y al mismo tiempo en todas partes, es otra forma de exponer aquello que nos es más familiar como la doctrina de la Presencia Total.

Al mismo tiempo, cada una de estas aparentes definiciones del Espíritu representa la actualidad en el tiempo de una de sus indefinidamente numerosas posibilidades de manifestación formal. La existencia de la "aparición" comienza en el nacimiento y termina en la muerte; nunca puede ser repetida. Nada de Shankara sobrevive salvo un legado. Por onsiguiente, aunque podemos hablar de él como de una fuerza viva en el
mundo, el hombre ha pasado a ser un recuerdo. Por otra parte, para el Espíritu gnóstico el Conocedor del campo, el Conocedor de todos los nacimientos no puede, en ningún momento, dejar de haber un conocimiento inmediato de cada una y todas sus modalidades, un conocimiento sin antes o después (determinado por la aparición o
desaparición de Shankara en el campo de nuestra experiencia). Se sigue que donde conocimiento y ser, naturaleza y esencia, son uno y lo mismo, el ser de Shankara no tiene principio y no puede tener fin. Dicho de otro modo, hay un sentido en el que podemos hablar propiamente de "mi espíritu" y "mi persona" así como de "Espíritu" y "la Persona", no obstante que Espíritu y Persona son una substancia perfectamente
simple y sin composición. Regresaremos al significado de "inmortalidad" más adelante, pero por el momento usaremos lo hasta ahora dicho para explicar lo que quisimos decir al hablar de una distinción no sectaria de puntos de vista. Porque, mientras que el estudiante occidental de "filosofía" piensa que el Samkhya y el Vedanta son dos "sistemas" incompatibles ya que el primero está relacionado con la liberación de una pluralidad de Personas y el segundo con la libertad de una Persona
inconmensurable, tal antinomia no es patente para el hindú. Esto puede ser explicado señalando que en los textos cristianos "todos vosotros sois uno en Cristo Jesús" y "quienes estén unidos con el Señor, son un solo espíritu", los plurales "vosotros" y "quienes" representan el Samkhya y los singulares "uno" y "un" el punto de vista del Vedanta.

La validez de nuestra conciencia de ser, aparte de cualquier cuestión de ser esto o aquello por nombre o por caracteres registrables es, pues, dada por hecho. Esto no debe confundirse con el argumento cogito ergo sum. Pues que "yo" sienta o que "yo" piense no es prueba de que "yo" sea; ya que podemos decir con los vedantistas y budistas que esto es meramente presunción, que los "sentimientos son sentidos" y los
pensamientos son pensados" y que todo esto es solamente parte del "campo" del cual el espíritu es el agrimensor justo como cuando miramos una pintura que en un sentido es parte de nosotros, aunque nosotros no somos en modo alguno parte de ella. La pregunta es, por lo tanto.

"¿Quién eres tú?" "¿Cuál es el yo al que debemos recurrir?" Reconocemos que "yo" puede tener más de un significado cuando hablamos de un "conflicto interno"; cuando decimos que "el espíritu a la verdad está dispuesto, pero la carne es débil"; o cuando decimos con el Bhagavad Gita que "El Espíritu está en guerra con cualquier cosa que sea no spíritu".

¿Soy "yo" el espíritu o la carne? (debemos recordar siempre que en metafisica la "carne" incluye todas las facultades perceptivas y recognoscibles del "alma"). Si se nos pide observar nuestro reflejo en un espejo, quizá pensemos que en él nos vemos a "nosotros mismos"; Si somos algo menos ingenuos, se nos pedirá considerar la imagen de la psique como está reflejada en el espejo de la mente, y tal vez pensemos
que esto es "lo que somos"; pero si somos aún más juiciosos, podremos comprender que no somos nada de estas cosas que ellas existen a causa de que nosotros somos, y no que nosotros existimos por su causa. El Vedanta afirma que "yo" en mi esencia soy tan poco afectado por estas cosas como lo puede ser un dramaturgo por la observación de lo que es sufrido o gozado por aquellos que se mueven en el escenario el escenario, en este caso, de la "vida" (en otras palabras, el "campo" o "pastura" en tanto que es distinto de su aquilino observador, el Hombre Universal).

Pensemos que el "campo" es el ruedo o circo del mundo, que el trono del Espectador, el Hombre Universal, está elevado en el centro, y que su mirada comprende en todo momento la totalidad del campo (símultáneamente antes y después de la aparición de cualquier suceso articular) de tal manera que desde su punto de vista todos los sucesos estan siempre ocurriendo. Hemos de transferir nuestra conciencia de ser, de nuestra posición en el campo donde los juegos están ocurriendo, al pabellón en el que el Espectador de quien depende la representación total está cómodamente sentado.

Pensemos que los rayos visuales rectos por los cuales el Espectador está unido a cada ejecutante separado y gracias a los cuales cada ejecutante podría mirar hacia arriba (hacia adentro) al Espectador si sus poderes visuales bastaran, son líneas de fuerza, o hilos mediante los cuales el titiritero mueve los títeres para sí mismo (que es la audiencia total). Cada uno de los actores títeres está convencido de su propia xistencia independiente y de ser uno entre otros, a quienes ve en su
ambiente inmediato y que distingue por nombres, conducta y apariencia. El Espectador no ve, y no puede ver, a los actores como ellos se ven a sí mismos de manera imperfecta , pero conoce el ser de cada uno de ellos como realmente es es decir, no como está ahora en una posición local dada, sino simultáneamente en cada punto a lo largo de la línea de fuerza visual por la que el títere está conectado con él, y
primordialmente desde ese punto en el que todas las líneas convergen y donde el ser de todas las cosas coincide con el ser en sí mismo. Ahí el ser de los títeres subsiste como un concepto eterno en el intelecto terno, llamado también Sol Celestial, la Luz de las Luces, Espíritu y erdad.

Supongamos ahora que el Espectador duerme: cuando cierra sus ojos el universo desaparece, para reaparecer sólo cuando los vuelva a abrir. El abrir de ojos ("Sea la luz") es llamado en religión el acto de la creación, pero en metafísica es llamado manifestación, emisión, exhalación (brillar, emitir y soplar son uno y lo mismo in divinis); el cerrar de los ojos es llamado en religión el "fin del mundo", pero en metafisica es llamado ocultamiento, silencio o inspiración. Para nosotros, entonces, hay una alternancia, o una evolución y una involución. Sin embargo, para el
Espectador central no hay una sucesión de eventos. Él está siempre espierto y siempre dormido; a diferencia del marinero que algunas veces se sienta y piensa y otras no piensa, nuestro Espectador se sienta y piensa y no piensa ahora siempre [nowever].

Hemos trazado una imagen del cosmos y su "Ojo" que todo lo abarca. Únicamente hemos omitido decir que el campo está dividido por vallas concéntricas que podemos considerar convenientemente, aunque no necesariamente, como de veintiuno en número. El Espectador está así en el vigesimoprimer grado a partir de la cerca más exterior, por la cual nuestro medio ambiente presente es delimitado. La actuación de cada
actor o comparsa está confinada a las posibilidades representadas por el espacio entre dos vallas. Ahí nace y ahí muere. Consideremos este ser nacido "éste o aquel" tal como es en sí mismo y como él cree ser "un animal racional y mortal, que conozco y me confieso ser" como lo expresó Boecio. "Éste o aquel no concibe que pueda moverse de aquí para allá en el tiempo como lo desee, pero sabe que se está haciendo
más viejo cada día, le guste o no. Por otra parte, concibe que en algunos otros aspectos puede hacer lo que quiera hasta donde no lo mpida su medio ambiente por ejemplo, por un muro de piedra, un policía o las costumbres establecidas. No percibe que este medio ambiente del cual forma parte, y del cual no puede exceptuarse a sí mismo, es un medio ambiente causalmente determinado; que lo que es hecho es hecho a causa de lo que ha sido hecho. No se da cuenta de que él es lo que es y hace lo que hace porque otros antes que él han sido como fueron y han hecho lo que hicieron, y todo esto sin ningún comienzo concebible. Él es, casi literalmente, una criatura circunstancial, un autómata, cuya conducta pudo haber sido completamente prevista y
explicada merced a un conocimiento adecuado de las causas pasadas, representado por la naturaleza de las cosas incluida su propia naturaleza. Ésta es la bien conocida doctrina del karma, doctrina de la fatalidad inherente, que es establecida como sigue por el Bhagavad Gita XVIII, 60: "Encadenado por la acción (karma) de una naturaleza nacida contigo y sólo tuya, aun aquello que no deseas hacer lo harás, quieras o no". Éste o aquel no es otra cosa que un eslabón de una cadena causal de la que no podemos imaginar un comienzo o un fin. No hay nada aquí con lo que el determinista mas extremo pudiera estar en desacuerdo. El metafísico quien no es, como el determinista, un "no hay más que esto" [nothingmorist] (nastika) simplemente señala en este punto que únicamente la acción de la vida, la manera de su perpetuación, puede ser causalmente explicada; que la existencia de una cadena de causas presupone la posibilidad lógicamente precedente de esta existencia en otras palabras, presupone una primera causa que no puede ser pensada como una entre otras causas mediatas, ya sea en el espacio o en el tiempo.

Para regresar a nuestro autómata, consideremos qué ocurre a su muerte. El ser compuesto se disuelve en el cosmos; no hay nada que pueda sobrevivir como una conciencia de ser "esto o aquello". Los elementos de la entidad psicofísica son separados y repartidos a otros como un legado. Esto es, de hecho, un proceso que ha venido ocurriendo durante la vida de éste o aquel, y que puede ser más claramente seguido en la paternidad, repetidamente descrita en la tradición hindú como el "renacimiento del padre en y como el hijo". Éste o aquel vive en sus descendientes directos o indirectos. Ésta es la así llamada doctrina de la "reencarnación"; es la misma que las doctrinas griegas de metasomatosis y metempsicosis; es la doctrina cristiana de nuestra preexistencia en Adán "de acuerdo con la substancia corporal y la virtud seminal"; y es la doctrina moderna de la "recurrencia de los caracteres ancestrales". Únicamente el hecho de tal transmisión de caracteres psicofisicos puede hacer inteligible lo que en religión es
llamado herencia del pecado original, en metafísica herencia de ignorancia, y por el filósofo capacidad innata de conocer en términos de sujeto y objeto. La idea de una Providencia se hace inteligible únicamente cuando estamos convencidos de que nada sucede por azar.

¿Necesitamos decir que ésta no es una doctrina de la reencarnación? ¿Necesitamos decir que ninguna doctrina de la reencarnación según la cual el verdadero ser y persona de un hombre que haya vivido alguna vez sobre la tierra, ahora muerto, renacerá de otra madre terrestre ha sido alguna vez enseñada en la India, o por el Budismo, o para el caso, en la tradición neoplatónica o en cualquier otra tradición ortodoxa? En os Brahmanas se establece, del mismo modo categórico que en el Antiguo Testamento, que aquellos que una vez partieron de este mundo han partido para siempre, y que no habrán de ser vistos de nuevo entre los vivos. Desde el punto de vista hindú, como del platónico, todo cambio es una muerte. Morimos y renacemos diariamente, a cada instante, y la muerte, "llegada la hora", es solamente un caso particular. No afirmamos que nunca se ha abrigado una creencia en la reencarnación en la India. Decimos que tal creencia solamente pudo haber resultado de una mala interpretación popular del lenguaje simbólico de los textos; que la creencia de los eruditos modernos y los teosofistas es el resultado de una mala intepretación de los textos igualmente ingenua y mal informada. Si se preguntase cómo pudo surgir tal error pediríamos que se consideren las siguientes proposiciones de San Agustín y Santo Tomás de Aquino; que nosotros fuimos en Adán "de acuerdo con la substancia corporal y la virtud seminal"; "el cuerpo humano preexistió en los actos previos en sus virtualidades causales"; "Dios no gobierna el mundo directamente, sino por medio de causas imediatas, de lo contrario el mundo habría sido desprovisto de la
perfección de la causalidad"; "Como una madre está preñada con la descendencia aún no nacida, así el mundo está preñado con las causas de las cosas que aún no han ocurrido"; "El destino subyace en las causas creadas mismas". Si estos textos hubiesen sido extraídos de los Upanishads o del Budismo, ¿no hubiésemos podido ver en ellos no sólo lo que en realidad contienen, la doctrina del karma, sino también una doctrina de la "reencarnación"?

Por "reencarnación" entendemos un supuesto renacimiento en este mundo del verdadero ser y persona del difunto. Afirmamos que esto es una imposibilidad, por buenas y suficientes razones metafísicas. La consideración principal es ésta: en tanto que el cosmos comprende un rango indefinido de posibilidades, todas las cuales deben ser realizadas en una duración igualmente indefinida, el universo presente habrá
completado su curso cuando todas sus potencialidades hayan sido reducidas a acto justo como cada vida humana completa su curso cuando todas sus posibilidades han sido agotadas. El fin de una eviternidad habrá sido alcanzado sin lugar para repetición alguna de sucesos o recurrencia alguna de condiciones pasadas. La sucesión
temporal implica una sucesión de cosas diferentes. La historía se repite a sí misma en tipos, pero no puede repetirse en algún hecho singular.

Podemos hablar de una "migración" de "genes" y llamarle un renacimiento de tipos, pero esta reencarnación de caracteres de éste o aquel debe ser distinguida de la "transmigración" de una persona verdadera.

Tales son la vida y la muerte de un animal racional y mortal. Pero cuando Boecio confiesa que él es justo este animal, la Sabiduría replica que este hombre ha olvidado quién es. Es en este punto donde nos separamos del "no hay más que esto" o "materialista" y "sentimentalista" (entrecomillamos estas dos palabras porque "materia" es lo que es "sentido"). Tengamos en mente la definición cristiana del hombre como cuerpo, alma y espíritu". El Vedanta afirma que únicamente el ser
verdadero del hombre es espiritual, y que este ser suyo no está "en" algo o en alguna "parte" de él sino que solamente está reflejado en él.

Afirma, en otras palabras, que este ser no se encuentra en el plano de la contingencia o en algún sentido limitado por el campo de éste o aquel, sino que se extiende desde este campo hasta su centro, sin importar las vallas que atraviesa. Entonces, lo que ocurre en la muerte, sobre y por encima de la aniquilación de éste o aquel, es una retirada del espíritu del vehículo fenoménico del cual ha sido la "vida". Hablamos, por consiguiente, con la más estricta precisión cuando nos referimos a la muerte como "entregar el espíritu" o cuando decimos que éste o aquel
"expira". Necesitamos recordar, entre paréntesis, que este "espíritu" no es un espíritu en el sentido de los espiritualistas, no es una "personalidad superviviente", sino un principio puramente intelectual tal como aquel del cual están hechas las ideas: es "espíritu" en el mismo sentido en el que el Espíritu Santo es Sanctus Spiritus. Así pues, en la muerte, el polvo etorna al polvo y el espíritu a su fuente.

Se sigue de lo anterior que la muerte de éste o aquel involucra dos posibilidades, que son aproximadamente las implicadas en las expresiones familiares "salvado" o "condenado". O bien la conciencia de ser de éste o aquel se ha centrado en el yo contingente y debe perecer con él, o bien se ha centrado en el espíritu y parte con él. Es el espíritu, como lo expresan los textos vedantinos, quien "permanece aparte" cuando el cuerpo y el alma son deshechos. Comenzamos a ver ahora lo que se retende con el gran precepto "conócete a ti mismo". Suponiendo que nuestra conciencia de ser se ha centrado en el espíritu podemos decir, cuanto más completamente hayamos "llegado a ser lo que somos" o hayamos "despertado" antes de la disolución del cuerpo, nuestra próxima aparición o "renacimiento" será más cercano al centro del campo. En la muerte nuestra conciencia de ser no va a ningún sitio sino a aquel en donde ya se encuentra.

Posteriormente consideraremos el caso de aquel cuya conciencia de ser ha despertado más allá de la última de nuestras veintiún vallas o niveles de referencia y para quien solamente queda un vigesimosegundo pasaje. Por el momento consideremos solamente el primer paso. Si hemos dado este paso antes de morir si en algún grado hemos vivido "en el espíritu" y no meramente como animales racionales habremos cruzado, cuando el cuerpo y el alma sean disueltos en el cosmos, más allá de la primera de las vallas o circunferencias que se encuentran entre nosotros y el
spectador Central de todas las cosas, el Sol Celestial, el Espíritu y la erdad. Habremos venido al ser en un nuevo ambiente donde, por ejemplo, puede todavía haber una duración pero no en nuestro sentido actual de un tiempo que transcurre. No habremos llevado con nosotros ninguno de los aparatos psicofísicos en los que una memoria sensitiva puede ser inherente. Tan sólo las "virtudes intelectuales" sobreviven. Esto no es la sobrevivencia de una "personalidad" (que fue una propiedad que legamos al partir); es la continuación del ser de la auténtica esencia de éste o aquel, pero libre de la abultada carga de sus limitaciones anteriores. Habremos cruzado al más allá sin interrupción de nuestra conciencia de ser.

De esta manera, por una sucesión de muertes y renacimientos, todas las vallas pueden ser superadas. El sendero a seguir será aquel del rayo espiritual o radio que nos une con el Sol Central. Éste es el único puente que se tiende sobre el río de la vida que separa esta orilla de la otra. La palabra "puente" es empleada deliberadamente, porque éste es el "camino más estrecho que el filo de una navaja", el puente Cinvat del Avesta, el "puente de espanto" familiar a los folkloristas y que nadie sino un héroe solar puede cruzar; es un largo puente de luz consubstancial a su fuente. El Veda lo expresa diciendo "Él mismo es el puente" descripción que corresponde a la cristiana "Yo soy el Camino". Ya se habrá advertido que el paso de este puente constituye, por estados que son definidos por sus puntos de intersección con nuestras veintiún circunferencias, lo que propiamente es llamado una transmigración o regeneración progresiva. Cada paso de este camino ha sido marcado por la muerte de un "yo" anterior y un consecuente e inmediato "renacimiento" como "otro hombre". Debemos interpolar aquí que esta exposición ha sido inevitablemente sobresimplificada. Se han distinguido dos direcciones de movimiento uno circunferencial y determinado, el otro centrípeto y libre ero no hemos dejado claro que su resultado solamente puede ser indicado correctamente por una espiral.

Ha llegado el momento de romper con el materialismo espacial y temporal de nuestra imagen del cosmos y del peregrinar del hombre desde la circunferencia hasta su centro y corazón. Todos los estados del ser todos los éste o aquel de los que hemos pensado que vienen al ser en niveles de referencia sobreimpuestos están dentro de nosotros mismos, esperando reconocimiento: todas las muertes y renacimientos
involucrados son sobrenaturales, es decir, no "contra Natura", sino extrínsecos a las posibilidades particulares de un estado dado del ser desde el que consideramos que la transmigración está teniendo lugar.

Asimismo, ningún elemento temporal está involucrado. Más bien, puesto que las vicisitudes temporales no juegan ningún papel en la vida del espíritu, el viaje puede realizarse en parte o en su totalidad ya sea antes del suceso de la muerte natural, en la muerte, o posteriormente. El pabellón del Espectador es el Reino de los Cielos que está dentro de ti, es decir, en el "corazón" (en todas las tradiciones orientales y antiguas se considera que el corazón no sólo es la sede de la voluntad sino también del intelecto puro, el lugar donde el matrimomo del Cielo y la Tierra es consumado); es únicamente ahí donde el Espectador puede ser visto por el contemplativo cuya mirada es retrospectiva y que así remonta el sendero del Rayo que une al ojo exterior con el Ojo interior, al aliento de vida con el Soplo del Espírítu.

Podemos ahora, quizás, entender mejor todo lo que está implicado en las intensas palabras del réquiem védico, "el Sol reciba tu ojo, el Viento tu espíritu", y podemos reconocer su equivalente en "en tus manos encomiendo mi espíritu", o en "el ojo con el cual veo a Dios, es el mismo ojo con el que Dios ve en mí: mi ojo y el ojo de Dios, que es un ojo y una visión y un conocimiento y un amor" de Eckhart, o el "seremos un solo espíritu" de San Pablo. Los textos tradicionales son enfáticos.

Encontramos, por ejemplo, en los Upanishads la proposición de que quien rinde culto pensando la deidad como algo distinto de él mismo, es poco ás que un animal. Esta actitud se refleja en el proverbial dicho "para adorar a Dios debes ser Dios" que es también el significado de las palabras "en espírítu y en verdad es necesario que adoren". Regresamos a la gran sentencia "Eso eres tú" y tendremos ahora una mejor idea, aunque lejos de la comprensión perfecta (porque el último paso está por darse), de lo que "Eso" puede ser. Podemos ver ahora cómo las doctrinas tradicionales (distinguiendo lo externo de lo interno, al hombre mundano del ultramundo, al autómata del espíritu inmortal), aunque admiten e incluso insisten en el hecho de que éste o aquel no es sino un eslabón en una cadena causal interminable, pueden sin embargo afirmar que las cadenas pueden romperse y la muerte ser vencida sin importar el tiempo: que esto puede suceder, por consiguiente, aquí y ahora así como en el momento de la partida o después de la muerte.

Sin embargo, no hemos alcanzado aún lo que desde el punto de vista de la metafísica es definido como el fin último del hombre. Al hablar del fin del camino, lo más lejos que llegamos fue a pensar en haber cruzado todas las veintiún vallas y en una visión final del Sol Celestial, la Verdad misma; en alcanzar el pabellón del Espectador; en estar en los cielos cara a cara con el Ojo manifestado. Ésta es, de hecho, la concepción del fin último del hombre según la religión. Se trata de una beatitud eviterna alcanzada en la "Cima del Árbol", en la "Cumbre del ser contingente"; es una salvación de todas las vicisitudes temporales del campo que ha sido dejado detrás de nosotros. Pero es un cielo en el que cada uno de los salvados es todavía uno entre nosotros, y distinto del Sol del Hombre y la Luz de luces en sí misma (éstas son expresiones tanto védicas como cristianas); un cielo que, como el Elíseo griego, está fuera del tiempo pero no de la duración; un lugar de descanso, pero no un hogar final (en tanto que no es nuestra última fuente, que permanece
en el no ser de la Deidad). Resta para nosotros pasar a través del Sol y alcanzar el "hogar" empíreo del Padre. "Nadie viene al Padre, sino a través de mí". Hemos pasado a través de las puertas abiertas de la iniciación y la contemplación; nos hemos movido, mediante un autoaniquilamiento progresivo, desde la morada más exterior de nuestro ser al más interior, y no podemos ver camino por el cual continuar. Sin embargo, sabemos que tras esta imagen de la Verdad por la que hemos
sido iluminados hay un algo que no es semejante a ninguna cosa, sabemos que tras este rostro de Dios que brilla sobre el mundo hay otro mayor en magnificencia que no se ocupa del hombre sino que está totalmente ensimismado, un aspecto que ni conoce ni ama nada que sea externo a sí mismo. Es nuestra concepción de la Verdad y la Bondad lo que obstaculiza la visión de Él, quien no es ni bueno ni verdadero en
ningún sentido en que lo entendemos. El único camino se tiende directamente a través de todo aquello que creíamos haber comenzado aentender: si hemos de encontrar el acceso, la imagen de "nosotros mismos" aunque exaltada que todavía abrigamos, y aquellas de la Verdad y la Bondad per excellentiam que hemos imaginado, deben ser destruidas por uno y el mismo soplo. "Es más necesario que el alma pierda a Dios a
que pierda a las criaturas... El alma honra más a Dios en el renunciamiento a Dios... permanece porque ella es algo que él no es... morir a toda actividad denotada por la naturaleza divina si ella ha de entrar en la naturaleza divina donde Dios está siempre ocioso... ella pierde su propio yo, y yendo por su propio camino, no busca más a Dios" (Eckhart). En otras palabras, debemos ser uno con el Espectador cuando sus ojos están abiertos y cuando están cerrados. Si no lo somos, ¿qué será de nosotros cuando duerma? Todo lo que hemos aprendido gracias a la teología afirmativa debe ser complementado y llevado a plenitud por una Ignorancia, la Docta Ignorantia de los teólogos cristianos, la Agnosia de Eckhart. Por esta razón hombres como Shankara y Dionisio han insistido fuertemente sobre la via remotionis y no porque un concepto positivo de la Verdad o la Bondad fuese algo menos apreciado por ellos de lo que puede serlo por nosotros. Se ha dicho que la práctica personal de Shankara fue, sin duda, devocional, y sin embargo, en sus oraciones pedía perdón por haber adorado el nombre de Dios que no tiene nombre.

Para hombres como éstos no hubo literalmente nada querido que no hubiesen estado dispuestos a abandonar. Enunciemos primero la doctrina cristiana a fin de entender mejor la hindú. Las palabras de Cristo son éstas: "Yo soy la puerta; el que por mí
entrare, será salvo; y entrará, y saldrá, y hallará pastos". No es suficiente haber alcanzado la puerta; debemos ser admitidos. Pero hay un precio de admisión. "El que procure salvar su alma, la perderá". De los dos "yo" del hombre, o los dos Atman de nuestros textos hindúes, el yo que fue conocido por un nombre como éste o aquel debe hallarse ispuesto a morir a sí mismo para que el otro sea liberado de todas las
argas, para que sea "libre como la Divinidad en su no existencia". En los textos vedantinos el Sol del hombre y la Luz de luces es igualmente llamado la entrada de los mundos y el guardián de la puerta. Quienquiera que haya llegado a este punto es puesto a prueba. En primer lugar se le dice que su entrada depende del balance de lo bueno y lo malo que haya podido hacer. Si entiende contestará: "Tú no puedes
reguntarme eso; tú sabes que cualquier cosa que 'yo' haya podido hacer no fue hecha por 'mí', sino por ti". Ésta es la Verdad; y está más allá del poder del Guardián de la Puerta quien es él mismo la Verdad negarse a sí mismo. También se le puede plantear la pregunta "¿Quién eres tú?". Si contesta a título personal o por un nombre de familia es literalmente arrastrado fuera por los agentes del tiempo; pero si responde "yo soy la Luz, tú mismo, y vengo a ti como tal", el Guardián respondera con las palabras de bienvenida, "Quien tú eres, ese soy yo; y quien yo soy, tú eres: entra". Debe quedar claro, pues, que no puede retornar a Dios alguien que todavía es alguien, porque como nuestros textos lo expresan, "Él no ha venido de ninguna parte ni se ha convertido en alguien".

En el mismo sentido Eckhart dice basando sus palabras en el logion "Si alguien viene a mí, y no aborrece a su padre, y madre, . . y aun también su propia alma, no puede ser mi discípulo" que "mientras conozcas quiénes han sido tu padre y tu madre en el tiempo, no has muerto de la verdadera muerte"; en el mismo sentido, Rumi, par de Eckhart en el Islam, atribuye al Guardián de la Puerta las palabras, "Quien entra
iciendo 'soy éste o aquel', lo golpeo en la cara". De hecho, no podemos frecer ninguna definición mejor de las escrituras védicas que la sentencia de San Pablo "La palabra de Dios es viva y eficaz, y más cortante que toda espada de dos filos; y penetra hasta partir el alma y el espíritu": "Quid est ergo, quod debet homo inquirere in hac vita? Hoc est ut sciat ipsum". "Si ignoras te, egredere". ("¿Qué es esto que el hombre debe investigar en su vida? Esto es que se conozca a sí mismo". "¡Si te ignoras, quedarás fuera!").

El último problema, y el más dificil, surge cuando preguntamos: ¿cuál es el estado del ser que ha sido así liberado de sí mismo y ha regresado a su fuente? Es más que obvio que una explicación psicológica está fuera de lugar. Es, de hecho, justo en este punto que podemos responder mejor con nuestros textos, "Quien está más seguro de entender, más seguramente malentiende". Lo que puede decirse del Brahman que "Él es, y sólo por eso Él puede ser aprehendido" puede decirse también de ualquiera que se haya convertido en Brahman. No podemos decir qué es esto, porque esto no es ningún "qué". Un ser "liberado en esta vida" ("el hombre muerto que camina" de Rumi) está "en el mundo, pero no es parte de él".

Podemos, no obstante, abordar el problema mediante una consideración de los términos en que se habla de los Perfectos. Ellos son llamados Rayos del Sol, Soplos del Espírítu, Móviles a Voluntad. Se dice también que son perfectos para encarnarse en los mundos manifestados: es decir, perfectos para participar en la vida del Espírítu, sea que se mueva o permanezca en descanso. El Perfecto es un Espíritu que sopla donde quiere. Todas estas expresiones corresponden a las palabras de Cristo
entrará, y saldrá, y hallará pastos". Podemos compararlo con el peón en un juego de ajedrez. Cuando el peón ha cruzado de un extremo a otro del tablero, es transformado. Es ascendido a reina y se le llama móvil a voluntad desde el lugar donde su transformación fue efectuada. Y esta libertad de movimiento a voluntad es otro aspecto del estado del Perfecto, algo que está más allá de la comprensión de quienes todavía son meros peones. Debe observarse también que el otrora peón, siempre
en peligro de muerte inevitable en su viaje a través del tablero, después de su transformación es libre de sacríficarse a sí mismo o de escapar al peligro. En términos estríctamente hindúes, su movimiento anterior fue un atravesar, su movimiento regenerado un descendimiento.

La cuestión de la "aniquilación", tan solemnemente discutida por eruditos occidentales, no se presenta. La palabra carece de significado en metafísica, que únicamente conoce de la no dualidad de permutaciones e identidad, multiplicidad y unidad. Lo que haya sido la razón eterna o idea o nombre de una manifestación individual no puede dejar de serlo nunca; el contenido de la eternidad no puede ser cambiado. Por onsiguiente, como lo expresa el Bhagavad Gita, "Nunca dejé yo de ser, y
nunca dejaste tú de ser".

La relación, en identidad, de el "Eso" y el "tú" en el logion "Eso eres tú" es establecido en el Vedanta por designaciones tales como "Rayo del Sol" (implicando filiación), o en la fórmula bhedabheda (cuyo significado literal es "distinción sin diferencia"). La relación es expresada por el símil de los amantes, tan estrechamente abrazados que no hay ninguna conciencia de "un dentro o un fuera", y por la ecuación vaisnava correspondiente, "cada uno es ambos". Esto puede ser visto también en la concepción de Platón sobre la unificación del hombre interno y el
hombre externo; en la doctrina cristiana de la participación en el cuerpo ístico de Cristo; en el "Quien esté unido en el Señor es un solo espíritu" de San Pablo; y en la admirable fórmula "fundido pero no confundido" de Eckhart.

Nos hemos esforzado por hacer claro que la así llamada "filosofía" de Shankara no es una "indagación" sino una "explicitación"; que la Verdad última no es, para los vedantistas, o para cualquier tradicionalista, algo por ser descubierto, sino algo que permanece para ser entendido por cada hombre, que debe hacer el trabajo por sí mismo. Hemos tratado, en consecuencia, de explicar justo lo que Shankara entendió en textos como el Atharva Veda X, 8, 44: "Sin ningún deseo, contemplativo, inmortal, auto originado, satisfecho con una quintaesencia, y sin carencia alguna: aquel que conoce a ese Espíritu permanente, sin edad y siempre joven, se conoce en verdad a sí mismo y no teme morir".

Read more!