Spartakus FreeMann, Le Nom de 72 Lettres ou Les 72 Noms de Dieu de la Kabbale (texte intégral)

Les 72 Noms de Dieu, dont dérivent les 72 Génies de la Kabbale chrétienne et occultisante, ont toujours fait rêver les mages, magiciens et occultistes, modernes ou anciens. Le Shem ha-Mephorash dont la connaissance fut possible grâce aux commentaires du Rashi, se retrouve, dès la Renaissance, dans les oeuvres de Cornelius Agrippa, de Pic de la Mirandole et des autres philosophes de l'hermétisme. On retrouvera plus tard ces 72 Génies dans de nombreux grimoires et ouvrages de magie ou même de sorcellerie !

Au 19e siècle, les membres de diverses sociétés occultes et pratiquant la magie cérémonielle tentèrent de récupérer ces 72 Génies en les incorporant dans leurs cérémonies et rituels. Biensûr, ils se gardèrent bien de donner à leurs adeptes l'origine de ces « génies ». En France, on vit même paraître un ouvrage dédié à la Kabbale pratique cherchant à nous faire croire que les 72 génies ou Noms divins participaient des rites d'illustres ordres. Son auteur, Robert Ambelain pour ne pas le citer, sera même assez charitable pour nous donner les sceaux associés à 72 esprits, avant il est vrai se rétracter et annoncer dans les réédition le caractère démoniaque de ces sceaux (!)

L'occultisme contemporain ne restera pas en marge de cette récupération, puisqu'aujourd'hui, on trouve dans toutes bonnes librairies ésotériques de gros livres nous vantant les vertus de ces 72 anges et de leurs implications dans notre vie de tous les jours. Grâce aux travaux d'auteurs modernes comme Aryeh Kaplan et Virya, mais aussi en retournant aux ouvrages de Reuchlin et d'autres kabbalistes chrétiens, nous pouvons aujourd'hui voir une parcelle de la « vérité » dissimulée derrière ces Noms qui devinrent esprits, puis anges puis sources de profits pour des auteurs aimant profiter du besoin de merveilleux de l'homme de notre siècle.

Nous allons ici tenter de retracer l'origine traditionnelle des 72 Noms, ou plutôt Souffles (Ruachoth) en partant du Zohar et de la Torah. Ensuite, dans les annexes, le lecteur trouvera la liste des 72 Anges tels qu'apparaissant dans le Sefer HaRaziel, une table des Noms angéliques en alphabet Malachim (utilisé pour les talismans) et quelques éléments du Bahir et d'autres sources concernant les 72 Noms. Pour les amateurs de fantastique, je n'ai trouvé aucune base sérieuse aux sceaux que l'on trouve habituellement, donc je n'en ai inclus aucun dans ce travail.

En fait, le Zohar nous donne la première indication : « les cieux qui sont soixante-dix noms selon le secret de YHVH, relèvent du secret des soixante-douze noms issus des mots « et il voyagea » « et il vint » « et il entendit » (Exode 14:19:21) ». Ainsi, les 72 Noms de Dieu, constituant ce que l'on appelle aussi le Grand Nom de Septante-deux Lettres, sont dérivés de la Bible, Exode 14, versets 19 à 21 (dans le texte hébreu, ces versets comptent 216 lettres, chaque verset comprenant lui-même 72 lettres) :



Ce qui, dans la traduction de la Bible de Darby, nous donne :

19 Et l’Ange de Dieu, qui allait devant le camp d’Israël, partit, et s’en alla derrière eux; et la colonne de nuée partit de devant eux et se tint derrière eux;

20 et elle vint entre le camp des Égyptiens et le camp d’Israël; et elle fut pour les uns une nuée et des ténèbres, et pour les autres elle éclairait la nuit; et l’un n’approcha pas de l’autre de toute la nuit.

21 Et Moïse étendit sa main sur la mer: et l’Éternel fit aller la mer toute la nuit par un fort vent d’orient, et mit la mer à sec, et les eaux se fendirent;

Soit, mais alors comment trouver dans ce texte pour le moins « anodin », ces fameux 72 Noms ? Et bien, il suffit de lire attentivement ces trois versets : dans le premier, l'Ange d'Elohim va de l'avant vers l'arrière; le second verset nous parle de la nuée qui vient devant et repart vers l'arrière. En appliquant, à la lettre ce procédé, on obtient les triades des 71 Noms en écrivant toutes les lettres des trois versets en question, les unes sur les autres sans aucun point voyelle, ni espace ou signe de ponctuation. Le premier verset est écrit de la manière normale (note : c'est-à-dire de droite à gauche, puisque l'hébreu se lit de droite à gauche), le
second de gauche à droite et le troisième de droite à gauche. Il suffit alors de lire les lettres ainsi agencées colonne afin d'obtenir les triades. Par exemple, la première triade, ainsi composée de la première lettre du premier verset, de la dernière lettre du second verset et de la première lettre du troisième verset, se lit clairement VHV, .והו

Aryeh Kaplan, dans Meditation and Kabbalah p. 93, nous l'explique encore en ces termes : « Chacun de ces versets contient 72 lettres. On prend les lettres du premier verset dans l'ordre normal, celles du second dans l'ordre inverse et celles du troisième verset dans l'ordre normal. Ainsi, on commence avec la première lettre du premier verset, qui est un Vav. On prend ensuite la dernière lettre du second verset, qui est He, et enfin la lettre du troisième
verset qui est un Vav. En combinant ces trois lettres, on obtient le premier triplet VHV. Afin de construire le second triplet on procède de la même manière. On prend la seconde lettre Yod du premier verset, la seconde lettre de la fin du second verset, Lamed, et la seconde du dernier verset, Yod. Le résultat du second triplet est YLY. On continue ainsi jusqu'à obtenir les 72 triplets ».

Nous obtenons ainsi pour résultat le tableau suivant :



Comme nous pouvons le voir, ce tableau n'est pas très explicite en regard de ce que nous avons l'habitude de lire ou d'entendre au sujet des 72 Anges de la Kabbale. En effet, nous ne possédons ici que des racines trilitères, des triades de lettres sans aucune prononciation possible de prime abord du moins. Comment donc, à partir de cela parvenir à tous ces noms en Yah et en El qui enchantent les cérémonies rituelles du samedi soir ?

Tout d'abord, il est bon d'opérer ici une distinction entre ce que l'on nomme les « Anges de la Kabbale » et le « Nom de 72 Lettres ». Comme nous le rappelle Virya, « Les 72 Puissances de la Kabbale » p.8, « Les premiers kabbalistes chrétiens n'ont pas compris comment les kabbalistes juifs pouvaient situer ces 72 Noms... et les premiers kabbalistes chrétiens transformèrent les 72 Noms de 3 lettres en 72 Anges dont les noms ont 5 lettres, en ajoutant des terminaisons soit en El soit en Yah ». Dans son « De Arte Cabalistica », Johan Reuchlin explique ainsi la raison de l'addition des deux terminaisons : « Pour nous donc Dieu est très bon, car il est clément, et il est très grand parce que très fort, ce que représentent les deux Noms Divins Yah et El. Si vous joignez l'un des deux à l'un quelconque des 72 Noms, vous obtiendrez un nom particulièrement remarquable, avec l'accent sur la dernière syllabe. Il faudra toujours le prononcer de façon que les mots soient trisyllabiques... »

Il sera donc clair pour le lecteur de ne pas trouver ici les listes habituelles d' « Anges »...

Afin de découvrir la prononciation possible de ces triades, il faut faire un détour chez le Rabbi Abraham Aboulafia qui décrit dans son livre "Chayey haOlam haBa" une méthode afin de marquer les lettres des Noms de points voyelles, points voyelles qui permettent la prononciation des 72 Noms. « Utilise les voyelles naturelles de chaque lettre, commence en prononçant ces six trilitères : VahéVa – YoLaYo – SaYoTé – EaLaMé – MéHéShi - LaLaHé ». En hébreu, le nom de chaque lettre commence avec la lettre de son nom, c'est à dire que Aleph, qui s'écrit אלף , commence par un Aleph. Ainsi, les lettres des 72 Noms pourront se voir attribuer les mêmes points voyelles que ceux attribués par la lettre du Nom. Explicitement, l'Aleph est marqué d'un kamats, donc tous les Aleph des 72 Noms sont marqués d'un kamats.



Table: les voyelles naturelles selon Aboulafia

Le résultat est alors le suivant que nous comparons à la prononciation donnée par Moïse Cordovéro dans son Pardès Rimonim (Porte 21) :








QUALITE DES NOMS

Chaque Nom se voit attribué une qualité ou un pouvoir particulier. En voici une des variantes donnée par Virya.








UTILISATION PRATIQUE des NOMS

Athanasius Kircher en son « Oedipus Aegyptiacus » donne une liste de 72 Noms de Dieu tirés du Livre des Psaumes (sauf le 70e qui est tiré de la Genèse). Chaque Nom se voit attribuer un verset qui contient les 4 lettres du Tétragramme ainsi que les trois lettres du nom lui-même. Cette liste est donnée également par Virya dans « Les 72 Puissances de la Kabbale » ainsi que dans le « De Arte Cabalistica » de Reuchlin. Il suffirait donc de réciter le Psaume adéquat afin d'attirer sur soi la puissance du Nom qui y est relatif, et donc des qualités
qui lui sont propres. Par exemple pour le premier Nom VEHOU : le psaume qui s'y rapporte est le 3:4 ואְתַהָּ יהְוהָ, מגָןֵ בעַּדֲיִ; כבְּודֹיִ, ומּרֵיִם ראֹש י – en jaune le Tétragramme et en rouge nous avons les trois lettres du noms qui sont présentes dans le Psaume.









Athanasius Kircher – en haut on peut déceler les 72 Noms.

ANNEXES

TABLE des 72 ANGES avec l'ALPHABET MALACHIM par Galadriel






Le BAHIR et les 72 NOMS

Les passages qui suivent sont tirés de la traduction de Virya et sont insérés ici car il complémentent toute recherche sur les 72 Noms de Dieu.

§ 95 - Le saint béni possède un arbre, ayant 12 directions obliques : nord-est, sud-est, supérieure, inférieure, sud-ouest, nord-ouest, occidentale supérieure, occidentale inférieure, sud supérieure, sud inférieure, nord supérieure, inférieure, s’étendant à l’infini et éternellement. Ce sont les "Bras du monde", à l’intérieur desquels se trouve l’arbre. A ces diagonales, correspondent les 12 surveillants. A l’intérieur du galgal (sphère), il y a également 12 surveillants. En comptant les diagonales, cela fait 36 surveillants. Chacun d’eux a son vis-à-vis, comme il est écrit (Ecclésiastes 5:7) : "Et des plus haut placés au-dessus d’eux". Il y en
a donc 9 à l’Est, 9 à l’Ouest, 9 au Nord, 9 au Sud, c’est-à-dire, 12, 12 et 12 surveillants dans le Teli (Dragon), dans le Galgal (Sphère) et dans le Lev (Coeur). Il y a donc 36 surveillants. La puissance de chacun de ces 36 est dans chacun des autres. Bien que 12 se trouvent dans chacun des 3, ils sont reliés les uns aux autres. Par conséquent, chacune des 36 puissances est dans la première qui est le Teli (Dragon). Si tu les cherches dans Galgal (Sphère), tu trouveras les mêmes. Et si tu les cherches dans le Lev (Coeur), tu trouveras encore les mêmes. Chacun d’eux contient les 32 autres, mais tous réunis ils ne sont que 36 formes. Tous l’accomplissent dans le coeur. Ajoute 32 à ces 32 et de ces 36 il reste alors 4, ce sont les 64 formes. Comment savons-nous que 32 doivent être ajoutés à 32 ? Car il est écrit : (Ecclésiastes 5:7) : "des plus haut placés au-dessus d’eux". Nous en avons ainsi 64. Il en manque 8 pour avoir les 72 Noms du Saint, béni soit-Il. C’est à cela que fait référence le verset : "un au-dessus d’eux". Ajoutons-y les 7 jours de la semaine, mais il en manquera encore 1. Cela est signalé par le verset suivant (Eccl. 5:8) : "L’avantage de la terre sur tout, c’est le Roi…". Quel est cet avantage ? C’est l’endroit où la terre fut gravée, c’est un avantage par rapport à ce qui a existé avant. Quel est son avantage ? Tout ce qui existe dans le monde, car pour les gens qui voient sa radiance, c’est un avantage.

§ 108 - Qui sont les princes ? Nous avons appris qu’il y en trois, que Gvourah (Rigueur) est le prince de toutes les formes Saintes placées à gauche du saint, béni soit-Il. C’est Gabriel. A droite, c’est Mikaël. Au milieu se tient Eméth (Vérité) et c’est Auriel, prince de toutes les formes Saintes. Chaque prince règne sur 24 formes, mais ses légions sont sans nombre, car il est écrit : "Peut-on dénombrer ses légions ?" (Job 25:3). Ainsi, il y aurait 72 et encore 72. Il répondit : Ce n’est pas le cas, car lorsqu’Israël apporte un sacrifice devant Son père dans les cieux, toutes ses formes Saintes s’unissent. C’est l’unification de "Notre Dieu est un".

[Notes : ainsi, le Bahir nous informe que les 72 Noms sont répartis en 3 groupes de 24 Noms chacun, et que chaque groupe est dirigé par un Prince, à savoir, Gabriel, Mikaël et Auriel.]

§ 110 - Il y a un Nom qui dérive des trois versets "Vaysissa" (part), "Vayébo (vient), "Vayéit" (s’étend) (Exode 14:19-21). Les lettres du premier verset "Vaysissa" sont arrangées dans l’ordre où elles apparaissent dans le verset. Les lettres du deuxième verset "Vayébo" sont placées à l’envers et les lettres du troisième verset "Vayéit" sont disposées dans l’ordre où elles se trouvent dans le verset, comme pour le premier verset. Chacun de ces versets a 72 lettres, par conséquent, chacun des Noms qui dérivent de ces trois versets : "Vaysissa" (part),
"Vayébo (vient), "Vayéit", contient trois lettres. Ce sont les 72 Noms, qui se répartissent en trois sections, soit 24 par section. Sur chacune de ces section s’élève un prince. Chaque section veille sur les 4 directions du monde : Est, Ouest, Nord, Sud. Ils se répartissent donc par groupes de six dans chaque direction. Donc pour les 4 directions, il y a 24 formes. Il en va de même pour les deuxième et troisième sections. Toutes sont scellées par " Yhwh, Dieu d’Israël, Elohim vivant, Shadaï très haut, élevé, qui réside en toute éternité. Saint est Son Nom de la Gloire de sa Royauté à tout jamais" (Séfer Yetsirah 1:1).

[Notes : le Sefer haBhir offre donc la même entrée que le Zohar en ce qui concerne l'endroit de la Torah où trouver les 72 Noms. En outre, il nous indique la manière dont Kircher a pu associer les Psaumes à chaque Nom spécifiquement]

§ 111 - Rabbi Ahilei exposa : Quelle est la signification du verset : "Yhwh est roi, Yhwh était roi, Yhwh sera roi pour toujours" . C’est le Shem haMéforash (Non Ineffable), dont il est permis de le permuter et de le prononcer, car il est écrit: "Ils placeront Mon Nom sur les enfants d’Israël et Je les bénirai" (Nombres 6:27). Ceci se rapporte au Nom en 12 lettres, semblable au Nom de la bénédiction sacerdotale : "Que Yhwh te bénisse" (Nombres 6:24). Il y a trois noms et douze lettres, dont voici la vocalisation :Yafaal, Yefoel, Yifol. Celui qui le préserve et le prononce en toute sainteté, peut-être assuré que ces prières seront exaucées et
qu’il sera aimé en haut comme en bas et qu’il trouvera immédiatement écoute et secours. C’est le Shem haMeforah qui était gravé sur le front d’Aaron. Le Shem haMeforash contenant 72 lettres. Le Shem haMeforah contenant 12 lettres transmises à Masmariah, qui se tient devant le rideau et qui les a transmises à Elie sur le Mont Carmel, lequel s’éleva au ciel avec leur aide, sans avoir goûté à la mort.

§ 112 - Voici les Noms ineffables, précieux et magnifiques, qui sont au nombre de 12, en correspondance avec les 12 tribus d’Israël.

Ahatsitséharon Akelitharon Shemaqtaron Doméshéharon Otspatspasitron Hourmiron
Berah'iharon Arésh Gadron Besvah Manahon H'azhouiah Havahiréi Hah Ehyéh Vehareitahon

Ils surveillent dans le Teli, dans le Galagal et dans le coeur. Ce sont les sources de la Sagesse. Ils incluent le mâle et la femelle.

Ils surveillent le Teli, le Galgal et le Coeur. Tous sont sources de Sagesse.

LES 72 NOMS DU SEFER RAZIEL

Par Gabriel.

VHV – Vehou – Montre, dans la Grand et glorieux Nom, par son union et par sa
forme, 4 puissances administrant et englobant les richesses, ainsi que la couronne de
Tifereth, appelée V’H, et pour cela béni soit-Il, car l’abondance descend dans le
Sanctuaire de Yhwh, et de là descend dans le monde entier.

YLY – Yeli – Il fait allusion au Dieu suprême qui est au-delà de la miséricorde
absolue, entièrement blanc, qui est la vigueur suprême et la vigueur se répand par la
rosée de la bénédiction. Formant 4 puissance l’exprimant, et pour cela béni soit-Il. Car Il est l’origine de toute origine et sa connexion et sa forme le montrent.

SYTh - Seyat - Montre la grande miséricorde, pour les accomplis et les non accomplis,
dispensant en eux I'équité et la charité, dans la terre de la vie. Réunissant 3 puissances qui le prouvent et formant 4 puissances, dont 2 sont imbriquées et 2 sont I'une à I'intérieur, c'est la Shekinah a I'intérieur du Tabernacle, et une cinquième est issue d'elles. 7 dirige dans le lieu de vie éternellement, béni soit-Il pour cela. Il est la vie et ('existence pour I'éternité.

AyLM - Alam - Montre 2 existences en un lieu divin accompli. Dieu au-dessus de tous
les jugements célestes, aptes à juger. II forme 7 puissances attachées qui montrent
('ensemble de I'édifice, béni soit-Il pour cela. II présente et délègue Son pouvoir aux juges afin qu'ils accomplissent le Jugement (Din) en Egypte par les 3 versets qui les contient tous dans le secret de leur connexion, fonde sur la couronne des Tsevaoth de Dieu de Tifereth suprême au centre. Cela montre cette chose.

MHSh - Mehash- Montre le secret des 4 compartiments des Tefilins et relie a Yhwh
par la lumière suprême et cachée. Sa connexion montre la couronne de la splendeur
{Tifereth ) des Tefilins, splendeur (Tifereth) des Tefilins de Dieu, contenus dans le
tefilin Shin (de la tête). Et sa forme montre un édifice entier, reflété par les vêtements du Prêtre, béni soit-Il pour cela. Que I'éternité (Netsa'h) soit victorieuse en Dieu. II forme les vainqueurs qui s'attachent a la justice des Pères et en eux.

LLH - Lelah - Montre le char de la Merkavah de I'unité par le secret de deux
élévations et de sa connexion a Tifereth. Tifereth, par sa grande miséricorde, relie a I'unité de sa forme, 6 puissances qui le montrent, béni soit-Il pour cela, qui a crée le monde par la Miséricorde et par 10 paroles afin d'exprimer le dernier He et permettre de comprendre cela.

AKA - Aka - Révèle dans le fondement de toutes les âmes et tous les cycles, que
toutes les vies sont issues de Lui pour I'éternité, en adhérant a la Neshamah et a la
Shemitah. Sa structure révèle trois Sefiroth et trois points : H'olam, Shoureq et H'iriq. II forme 7 puissances montrant qu'il s'intègre a eux, béni soit-Il pour cela, car il révèle le pardon, la sérénité et la vie. Par ces puissances tu comprendras la force des oeuvres de ces attributs et de tout le reste.

KHT - Kehath - Enseigne, que cela a été exprimé par celui qui crée l’oeuvre. II forme
5 puissances se révélant toutes par le Yod, s'habillant dans un édifice, dont des
descriptions viennent de la Torah, et par leurs agencements tu comprendras qu'il va se placer au-dessus de Shalom Tsedeq (Paix justice), par la Justice. Béni soit-Il pour cela, car c'est ('alliance de notre Dieu qui est aux cieux, signée par des Sages supérieurs.

HZY - Hazaï- Révèle que I'Unique est rattaché a la H'essed (Bonté), Béni soit-Il pour
cela. Le He s'élève au-dessus de tous les degrés. II veut s'exprimer au-dessus de tous les attributs. II forme 4 Puissances se révélant par le Verbe et par l'Unité. II organise les deux He par le Yod, et I'éternité le démontre aux initiés, car le Yod s'élève vers le He et les deux s'unissent pour I'éternité.

ALD - Alad - Révèle la Merkavah à la Merkavah par la Tifereth supérieure, Béni soit-
Il pour cela, car il s'élève par degré. II agence 3 puissances : H'essed, Tifereth et
Tifereth Elyon dans Binah. II forme 6 formes couronnant Tifereth d'unité.

LAV - Lav - Révèle deux oeuvres reçues de Binah, béni soit-Il pour cela, car
I'élévation du Yod juge en Egypte le lieu, I'ordre et la peur. Il forme 6 puissances
organisées en une seule, se révélant par le Verbe, agençant 3 en une seule.

HHAy - Hahâ - Révèle ce que révèle le maître de I'oeuvre, dont I'agencement révèle
deux oeuvres.

YZL - Yezal - Révèle le Yod du Grand Nom par la puissance éternelle et forme quatre
puissances révélées par le Verbe a celui qui peut comprendre, et pour cela béni soit-Il. Par le Yod, tout agit et par sa volonté, chaque sphère et chaque ange possède une
puissance éternelle. Son organisation est révélée par deux actions contrôlant chaque
puissance par la puissance de I'éternité.

MBH - Mabah - Révèle que le Grand Nom est le Nom de sa puissance avec 70
appellations H' D'. II forme 6 puissances se révélant dans les six directions et par le Verbe, béni soit-Il pour cela. C'est la puissance du Saint, béni soit-Il, qui fut envoyée à Moïse par Lui-même et par Sa Gloire, en structurant Tifereth dans Hokhmah par la couronne et dans chaque parole unique et dans chaque puissance unique. Et à partir de ces puissances, tu comprendras la puissance de ces oeuvres.

HRY – Heri - Révèle le Nom de l'Unité et de I'organisation de chaque existence. Il
structure 3 puissances par le Verbe Unique, appelées : Terre (Eretz), Hayim (Vie) et
Debouqim (liens). II forme 4 puissances révélées par le Verbe, et béni soit-Il pour cela, car II est unique dans tous les degrés.

HQM - Heqam - Se révèle par deux actions et 12 frontières verticales pour s'appuyer.
Et organise la couronne rattachant Binah a Tifereth, révélant sur le Verbe, 6 puissances montrant dans Binah l'abondance des actions du coeur, et béni soit-Il pour cela, que rappelle le He de son Nom.

LAV - Leou - Révèle trois choses dans Tifereth et forme 6 puissances attachées dans
la couronne de Tifereth. Tifereth se trouve entre deux Sagesses, ainsi que cela est dit, entre deux Keroubim dans le Verbe. Tifereth, qui contient également une division de 3 saintetés, béni soit-Il pour cela, révélant la sainteté de I'en haut, réunissant a eux le Nom unique.

KLY - Kili - Révèle par le Nom, la totalité des 4 portes du monde supérieur, béni soit-Il pour cela, englobées dans la Miséricorde. Il forme 4 puissances révélées par le Verbe, dont I'agencement couronne Tifereth et Hokhmah, montrant ainsi I'ensemble de l'édifice.

LVV - Levou - Révèle que l'expression de la puissance divine est rassasiée dans le
Yod. Sa forme est gravée dans les 12 Signes [zodiacaux] d'Israël.

PHL - Pehil - Révèle par deux oeuvres l'une dans l'autre, béni soit-Il pour cela, que la miséricorde divine est éternelle, parce qu'elles sont imbriquées, et leur union le prouve. Il forme 6 puissances qui montrent que la couronne s'attache et se fixe dans la H'essed (Bonté) et dans Rah'amim (Miséricorde), approchant ainsi de l'accomplissement suprême.

NLK - Nalakh - Révèle dans le Grand Nom le serment par la puissance du bâton de
Moïse, avec sa puissance pour activer de redoutables choses. Son agencement révèle la
Binah de la Binah et forme les puissances révélées par le Verbe, l'une reçoit de l'autre et de là surgissent les actes.

YYY - Yeyaï - Révèle le grand secret des 3 points fondamentaux du Ehyéh suprême
traversant l'axe central pour prendre existence dans le Grand Shabbath. Béni soit-Il
pour cela, car le dernier est le supérieur et, par son action, le monde est au repos. Il s'agit ici d'un engagement pour tous, avec eux dans le jubilé de la puissance supérieure et de la puissance universelle, que l'allégorie et l'agencement révèlent. Et cela forme 3 puissances.

MLH - Melah - Révèle par deux actions, que tout tourne sous la direction de chaque
puissance unique et une seule singularité, ainsi que l'a dit le Saint béni Soit-ll. Son agencement le prouve et il forme 6 puissances le prouvant et la fille retourne à sa Mère.

ChHV - H'ahou - Révèle quatre fondements se trouvant sous le Yod, issus de la
puissance de Tifereth et béni soit-ll pour cela. Par la puissance des 4 fondements et par son agencement, il se révèle par l'attribut d'Aharon qui s'approche du He inférieur par Tifereth, et cela forme 5 puissances qui révèlent le Verbe et chaque expression.

NTH - Netah - Montre à Adam la façon de dominer un démon mais le force pour cela
à appréhender le monde avec Justice, comme un Juste. Béni soit-Il pour cela. Il est
contenu par deux puissances. Sa connexion le prouve. Il forme 5 puissances guidant
par le mystère des âmes et des émanations issues de Binah et des transgressions
autorisées au Juste rempli de foi et parlant avec une grande rigueur dans les
interconnections de Tifereth.

HAA - Haia- Montre, par trois proportions, la totalité du Nom Ehyéh entier. Beni soit-Il pour cela. Par sa puissance unique et par son attribut unique. Sa connexion se trouve dans les 6 [Sefirot de Zeir Anpin] et tout ce qui est issu d'elles. Il forme 5 puissances guidant la totalité avec la parole par Jacob, représentant de la Clémence et de la Vérité. C'est le secret des formes édifiant la totalité céleste du début a la fin, exprimant son terrible secret.

YRT - Yrath - Montre que dans la totalité du mouvement, il reste stable dans le lieu de Netsa'h, se préservant dans son unité, qui existe pour l'éternité. Sa connexion guide par les deux attributs kabbalistiques de la septième en partant de Malkouth (H'essed), jusqu'à Pah'ad (Guevourah). Sa forme montre que tout se rejoint en Dieu, dans pointe pliée (courbure du Yod) qui est éternellement immobile.

ShAH - Shah - Montre Netsa'h dans Tifereth par sa puissance d'action sur le plan de
I'Egypte externe. Beni soit-Il pour cela. Car il est sorti de son lieu pour juger I'Egypte, et a agrégé les 7 (Sefirot) en lui pour condamner I'Egypte au fléau. Sa connexion le prouve. Il forme 9 puissances agissant dans la totalité de I'Egypte, c'est ainsi que se comprend cet acte.

RYY - Reyi - Montre les lettres des Sefirot qui émergent de l'étoile et de Binah issue de Hokhmah. Beni soit-Il pour cela. Issue du dernier Shabbath de Hokhmah. Sa
connexion le prouve. II forme des puissances montrant l'héritage de Hokhmah et la
sagesse suprême.

AVM - Avam - Montre deux actions d'invocation du Nom divin, stimulées par Yessod.
Béni soit-Il pour cela. Le Juste est le fondement (Yessod) du monde. Sa connexion te
prouve. Ii forme 6 puissances dirigeant six extrémités.

LKB - Lekav - Montre le trône du Trône divin. Beni soit-Il pour cela. Il repose sur les Patriarches. Sa connexion montre le diadème entre Hokhmah et Binah. II forme 5
puissances attachées à Tifereth.

VShR - Veshar - Montre la confirmation du serment dans son dévouement et dans la
fin du lien. Ainsi, Dieu est le maître de la Kabbale. Sa connexion le prouve. Il forme 6 puissances guidant par le verbe.

YChV - Yeh'ou - Montre deux fonctions du Nom unique. II parle avec He. Sa
connexion guide avec eux et par leurs marques. II forme 4 puissances guidant par deux
lumières et deux actions spécifiques. Sa connexion le prouve.

LHCh - Leha'h - Guide par deux existences résidant dans le lieu de Hokhmah et de
Binah abondantes, par le Yod qui est dans le lieu de l'Adam suprême où il est préparé. Sa connexion montre la Binah abondant par le Yod. Il forme des puissances guidant par le verbe.

KVQ - Kevaq - Guide le Nom et les jugements avec une puissance unique. Sa
connexion guide par l'Atarah (Diadème) de Tifereth et de Binah. Il forme 5 puissances
montrant l'attachement de Malkouth à Binah, par deux actions et par la compréhension
de la force active.

MND - Menad - Montre comment Moïse s'est élevé vers le sommet et a assemblé
l'ineffable avec sa connexion et sa forme permettant à Binah d'agir dans H'essed, par
deux actions et pouvoirs.

ANY - Ani - Montre que le mot existe par le Yod et que tout est issu du Yod et des
cinquante portes. Béni soit-Il pour cela. Par le saint Noun graduel. Sa connexion est
dans Tifereth et au Yod lié à Binah. II forme 5 puissances guidant par le verbe.

ChAyM - H'am - Montre avec force les puissances des campements de la Lune, des 12
tribus d'Israël et en bas entre deux attributs divins. Béni soit-Il pour cela. Légiférant par le Nom, car tout dépend de lui. Sa connexion montre la totalité de l'édifice. Il forme 7 puissances guidant par le verbe.

RHAy - Riha - Montre la divinité chevauchant avec assurance sur le Yod vital, les
séraphins, les ramifications et la totalité de l’en bas. Il sert de fondement à l'ensemble de la Merkavah divine. Sa connexion et sa forme le prouvent.

YYZ - Iyaz - Montre par les 22 lettres la divine Merkavah, qui tire faveur de la relation entre le premier He et le dernier He. Béni soit-Il pour cela. Il connecte deux sagesses dans Nets'ah s'exprimant par le verbe. Ainsi est sa forme.

HHH - Hahah - Montre que Binah, Guevourah et Atarah, sont la puissance vitale du
diadème. Il connecte et forme par H'essed, les 6 puissances (suivantes de Guevourah à
Malkouth}.

MYK – Miyak - Montre 3 oeuvres de la sphère angélique qui parent le trône divin.
C'est la puissance des ramifications. Béni soit-Il pour cela. Car la totalité céleste est contenue dans YaH. Sa connexion relie le Nom à toute chose. Il forme 4 puissances dirigeant et édifiant la puissance active.

VVL - Veval - Montre par deux actions qu'il est le Nom en 42 unifié. Il s'appelle «
Fondement du monde » et enflamme les 12 directions diagonales. Béni soit-Il pour
cela. Car ils sont dans le YaH sacré. Il élevé le Nom. Sa connexion et sa forme le
prouvent.

YLH - Yelah - Montre l'éternité et la permanence de Hokhmah. Béni soit-Il pour cela.
Car 5 attributs sont parmi les 13 attributs de miséricorde et de clémence, 5 qui
contiennent la totalité des 13. Sa connexion le prouve. Il forme 5 puissances recevant la totalité des 10.

SAL - Sal - Montre que ce sont trois anges : Astariel, Adriel et Sandalfon, constituant trois puissances dans les 10 Sefiroth. Béni soit-Il pour cela. Par la puissance des trois lettres principales des mondes, par la puissance céleste suprême de la miséricorde, que les trois contiennent. Il unifie le corps de Tifereth. Il forme 7 puissances.

AyRY - Ari - Montre que le diadème (Atarah) possède 70 degrés qui sont des
puissances, dominant toutes les ramifications, qui sont des puissances, dominant tout
jusqu'au 10 du Saint Nom occulte. Béni soit-Il pour cela, ainsi que le Saint Yod
contenant la dualité car les 10 sont toutes doubles et toutes sont mêlées. Sa connexion le prouve. Il forme 5 puissances guidant par le verbe.

AShL - Essal - Montre que le diadème (Atarah) confirme le serment et les campements
de la Lune par 12 directions diagonales. Béni soit-Il pour cela. Parce que leur signe
arqué fait exister la terre. Il connecte et forme 9 puissances guidant par le verbe et en secret.

MYH - Miah - Montre, par deux actions, la spécificité de l'unité. Béni soit-Il pour cela. Car ils ne sont pas mentionnes dans le Nom occulte car ils sont réservés a Moïse. Sa connexion est Tifereth, avec le diadème. Il forme 5 puissances favorisant la réception secrètement par la droite.

VHV – Vahou – Monte la troisième distance qui est la troisième partie. Par sa parole,
il réunit la fin au début. Béni soit-Il pour cela. Il est le secret des 5 terminaisons du Nom structuré par trois terminaisons. Il connecte tout l’édifice par l’unité du Yod du diadème. Il forme 4 puissances s’exprimant par le verbe et par cette construction.

DNY - Dani - Montre qu'il est la racine des 3 noms du diadème, 3 lettres formant un
trio. Béni soit-Il pour cela. Car il est la racine du Nom YHV, par 3 saintetés éternelles, précises et centrales. Sa connexion le prouve. 11 forme 3 puissances désignant la totalité de l'unité.

HChSh - Hah'ash - Montre I'essentiel de la structure du Nom et la totalité contenue
dans le Yod. Béni soit-Il pour cela. Les trois sont contenus dans l'éternité de Netsa'h. Sa connexion révèle le verbe. Il forme 5 puissances révélant la totalité de la structure.

AyMM - Amam - Montre les branches de I'arbre du Yod et du He tout puissant. Béni
soit-Il pour cela. Des branches de I'arbre est issue la puissance des sphères et des
étoiles et la puissance qui les anime. Sa connexion montre l'éternité et la limitation du lien unique dans Yessod. Il forme 7 puissances guidant par le verbe.

NNA - Nina - Dans Yessod, montre secrètement 4 puissances issues de la puissance
vivifiant les bénédictions. Ce sont des puissances terribles émergeant de la lumineuse radiance de Hokhmah. Tout est occulte dans Hokhmah durant 100 jours célestes et terribles. Posant l'unité sur le caché et l'occulte. Béni soit-Il pour cela. Car les puissances célestes craignent le Nom, chaque jour par des centaines de sortes de craintes. Sur cela il rétablit Israël avec 100 bénédictions. Il forme 5 puissances guidant par le verbe.

NYT - Niyath - Montre par le secret contenu dans le Vav, qu'il a le pouvoir de
convertir un démon avec une bénédiction sur Israël. Béni soit-Il pour cela. Car il est le Juste possédant la puissance du Yod. Par le Nom éternel, il connaît tous les signes particuliers. Sa connexion le prouve. II forme 4 puissances révélant l'unité totale.

MBH - Mevah - Montre par la force du diadème avec puissance, la forme d'Adam.
Béni soit-Il pour cela. Permettant d'accéder au centre d'Adam, qui est un petit monde. Sa connexion montre la totalité de l'unité d'Adam. Il forme 6 puissances désignées par le Yod et contenues dans le He.

PVI - Pevi - Indique que sa Force et sa Gloire ont agi en Egypte. Béni soit-Il pour cela. Leurs voix sont dix hymnes, comme dix ordres. Sa connexion sanctifie le centre du sacre, réunissant deux fonctions. Il forme 4 puissances dirigeant par le verbe. Au
centre, les puissances enlacent les fonctions.

NMM - Nemim - Se révèle par la lumière blanche dans le soleil. La lumière solaire et
deux lumières réunies dans l'âme. Sa force est représentée par la colonne de la
Shekhinah, au temps ou Israël élevait une fumée tournoyante, durant le jubile pour
sceller l'unité. A ce sujet, il est dit que la sainteté est le Noun dans la sanctification du diadème. Sa connexion montre deux lumières réunies par le Jubilé. Il forme 5 puissances indiquant la fin de la Shemitah du Jubile.

YYL - Yiyal - Montre que le Yod a jailli au-dessus de tout ce qui a été créé. Béni soit-Il pour cela, car il a jailli par une puissance transcendante. Sa connexion montre audelà de l'édifice et spécifie l'unité. Il forme 4 puissances révélées en tout.

HRCh - Hara'h - Montre la complète unité, ainsi que I'amour. Sa connexion est la «
Terre des vivants » pour l'édifice entier. Il forme 5 puissances contenant tout.

MTzR - Metsar - Montre comment deux noms échangent leurs fonctions devant le lieu
où se trouve le Nom enclos à une heure secrète. Béni soit-Il pour cela. Tout est un,
aucune dualité dans la force. Sa connexion le montre avec force et par le diadème de
Tifere'th dans Binah. Il forme 5 puissances influant par lui et contenues dans le Yod.

VMB - Vamav - Montre les 4 puissances du Nom en 12 limites enveloppant le jour de
sa lumière et la nuit dans les campements. Béni soit-Il pour cela. Par la progression de l'Est vers l'Ouest, l'unité est spécifiée. Sa connexion le montre. Il forme 5 puissances et chaque mystère est contenu dans la totalité de l'être.

YHH - Yehah - Montre dans l'unité, la spécificité du diadème. Béni soit-Il pour cela.
Mystère de la divinité qui appréhende son monde par ce qui est reçu. Sa connexion le
prouve. Il forme 5 puissances montrant que tout est dans le Yod.

AyNV - Anou - Montre l'égalité de la communauté d'Israël avec les degrés célestes et
les 77 dédicaces et unifications, ainsi que les êtres pouvant être réunis et contenus dans les degrés célestes, ainsi qu'en bas qui constituent les ramifications étendues et disséminées. Béni soit-Il pour cela. La préservation et la diffusion des langues et sa connexion se révèlent par la parole. Il forme 5 puissances et tout est contenu dans le diadème (atarah), qui au centre incluant une force active.

MChY - Meh'i - Montre la double sainteté de la communauté d'Israël, liaison céleste
de l'unité à l'unité. Unité dans l’en haut et dans l'en bas reliée par la tente d'assignation. Béni soit-Il pour cela, Ordonne en une puissance unique, rattaché à une chose. Sa connexion révèle le secret de deux actions ainsi que tout l'édifice. Il forme 5 puissances montrant que tout est maintenu par la force de la Volonté.

DMB – Demav - Montre sept luminaires issus de Tifefreth et sept dans le diadème.
Béni soit-Il pour cela. De même qu'il y a sept luminaires en haut, il y en a sept en bas. Ce sont sept justes qui se révèlent. Il forme 5 puissances montrant que tout est contenu dans le Yod.

MNQ - Menaq - Révèle dans le Nom 4 attributs enveloppant Tifereth, ainsi que 2
puissances régnant par eux, enveloppant le diadème appelé « Arbre de Vie », connu en
tant que Tour de Jérusalem. Béni soit-Il pour cela, car c'est par leur influence dans le Jardin d'Eden que la force céleste s'attache a lui, montrant la structure de l'édifice, chaque chose rattachée a une autre par une puissance unique. Il forme 5 puissances, montrant la totalité du diadème.

AYAy - Aya - S'exprime par deux actions et par la clairvoyance de Moïse, dans le
mystère de son propre désir qui n'est pas une représentation mentale dans la Jérusalem céleste, mais réellement dans la Jérusalem d'en bas appelant la providence céleste. Contemplant par lui-même, recevant du céleste, et ne pouvant appréhender l'intimité du mystère céleste occulte. Béni soit-Il pour cela. Car par cela, le Nom subtil vient dans le monde, tout en restant inaudible et s'attachant à lui. Révélant Tifereth, couronnée par 7 juges, dans son secret occulte et sublime qui ne vient pas dans le monde. Formant 6 puissances guidant par le verbe.

ChBV - H'abou - Se révèle par sa complète unité, béni soit-Il pour cela, et s'édifie par l'unité. Il forme 5 puissances guidant par le verbe.

RAH - Reh - Ils révèlent 8 noms, dont 7 faisant allusion aux cycles, correspondant aux 7 noms du Nom de 42, dans la structure contenant la totalité du Jubilé. Et béni soit-Il pour cela. Car ce sont les 8 Sefiroth dans l'intellect, enfantées par la semence de la Shemitah. Raccordant ainsi, une chose à l'autre jusqu'au lieu originel pour s'y attacher. Montrant alors et formant six puissances se révélant dans la totalité des extrémités.

YBM - Yevam - Révèle que le diadème de la force de Tifereth relie une chose à l'autre
par une seule puissance. Et béni soit-Il pour cela. Allusion au dernier attribut contenant la totalité et agrégeant (Malkouth). Il s'exprime et forme 5 puissances enseignant que tout est contenu dans le Yod.

HYY - Hayaï - Révèle par allusion tous les secrets de la création et le mystère des dix sefiroth, par le secret de 3 sanctifications en elles, chacune montrant 10 concepts semblables au Temple, revenant à dire "Yod sur Yod". Ce sont trois concepts globaux, mystère des sefiroth d’Atsilouth, et ce sont 3 centres célestes, 3 au milieu, faisant allusion aux trois finales de chaque parole de la Torah, à chaque dixième, à chaque décret, à chaque cycle, à chaque Shemitah et pour chaque chose trouvée, pour chaque chemin de la shemitah, légiférant décidant, et aboutissant en tant que fondement pour eux. Ce fondement est appelé « Yessod haBinah » (Fondement de la Compréhension), car il permet l'explication de chaque chose et de la terre appelée Egypte céleste lorsque la nuit et le jour sont intimement réunis dans le mystère du troisième jour. Il y a 3 providences célestes et beaucoup d'enfermements dans leur secret et leur connaissance. Béni soit-Il pour cela. Il a dit aux enfants d'Israël : « Ceci est mon Nom éternel et ma mémoire pour les générations des générations ». Tout ce qui est écrit et attache la montre ses voies et forme quatre puissances terribles enseignant la sainteté et la totalité de l'édifice.

MVM - Moum - Révèle leur crainte par deux actions qui sont en tout et en chacun
d'eux, et béni soit-Il pour cela, car son début et sa fin sont dans la puissance de
miséricorde kd"l. Parce que la totalité est inclue dans six extrémités qui les sanctifient continuellement, par deux actions d'une puissance qui dit: "les cieux et la terre le contiennent et l’attachent ! " Montrant ainsi sa forme contenant le cinq et la totalité.

Read more!

Denis de Rougemont, Partea Diavolului (note de lectura)

Humanitas, Bucureşti, 2006 (ediţia originală în limba franceză, Gallimard, 1946.

Introducere. Cunoaşterea adevăratei primejdii ne vindecă de falsele spaime

“[...] ceea ce lipseşte cel mai mult democraţiilor în general şi Americii în special este credinţa în Diavol.” (p. 7)

Kafka spunea: “Unul din artificiile cele mai eficiente de seducţie ale Diavolului constă în faptul că ne provoacă la luptă. E întocmai ca lupta cu o femeie, se termină până la urmă în pat.” A scrie o carte despre Diavol este totuna cu a-l provoca la luptă.

“Dar, oricare ar fi subiectul în cauză, niciodată nu scrii fără riscul unei pedepse. Este adevărat că, pentru unii scriitori, actul de a scrie este pur şi simplu rezultatul unei mâncărimi a spiritului pe care o linişteşti scărpinând hârtia, fără să mai ţii seama în vreun fel de consecinţe. Dar cei care scriu pentru a ajunge să cunoască mai bine îşi asumă totdeauna un anumit risc. Nici un adevăr nu e bun pentru a fi spus, în sensul că orice adevăr comportă o parte de acuzaţie adusă vieţii noastre, şi tinde să tulbure acel echilibru de minciuni pioase pe care-l recunoaştem tacit şi fără de care “existenţa ar ajunge să fie imposibilă”...” (p. 8-9)

Lucrul de care avem mai ales nevoie este să nu ne liniştim: “Unul dintre motivele pentru care treburile merg tot mai rău în lume este faptul că ne e frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului. Credem în nenumărate mici rele, ne e teamă de nenumărate primejdii, dar am încetat să mai credem în Rău şi să ne mai fie frică de adevărata Primejdie. A dezvălui realitatea Diavolului în lumea aceasta a noastră nu echivalează cu a spori teama de Diavol, ci înseamnă să dăm acestui Diavol adevărata lui înfăţişare. Înseamnă să creăm şi să întreţinem frica în singurul fel pozitiv în care se poate face aceasta. Şi poate aceasta este calea prin care să ne vindecăm de falsele angoase care ne paralizează sau de angoasa falselor primejdii. Nu suntem niciodată într-o mai mare primejdie decât în clipele când ne înşelăm asupra adevăratei direcţii din care vine ameninţarea şi în care ne încordă energiile spre a ne orienta apărarea în faţa vidului, în vreme ce Duşmanul se apropie pe la spate.” (p. 9)

Diavolul este antimodelul, de aceea e inutil să i se facă un portret. El uzurpează aparenţele, schimbă nuanţele, face ca formele să mintă. El este Marele Trucaj. El foloseşte trucurile, scamatoriile.

Partea întâi. Incognito şi revelaţie

I. Prima scamatorie

Fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: “Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (Baudelaire, Micile poeme în proză).

II. Incognitoul

În epoca contemporană, oamenii mai cred “încă” în Dumnezeu, dar aproape deloc în Diavol.

Diavolul doreşte să-L imite pe Dumnezeu, însă pe dos, după cum el vede totul privind de jos în sus.

Dacă credem în adevărul Bibliei, nu ne putem îndoi de realitatea Diavolului.

“Un fapt autentic: omul modern are mai puţină nevoie să se ostenească pentru a crede minciunile de fiecare zi, decât adevărurile eterne transmise de Cărţile Sfinte.” (p. 14)

III. Pentru cei care nu văd din diavol decât coada

Despre imagologia (post)creştină: “Ni se spune “Dumnezeu”, şi vedem un bătrân măreţ cu barba albă, Părintele Veşnic al lui Michelangelo, tunând din cerurile violente ale Capelei Sixtine. Ni se spune “Diavolul”, şi vedem un demon încornorat rânjind şi agitându-se prin umbre însufleţite de cele mai urâte şi rele intenţii. Asemenea reflexe de optică lăuntrică nu dovedesc nimic în ce-L priveşte pe Dumnezeu sau existenţa Lui. Însă, lucru curios, ele ni se par a dovedi ceva în ce-l priveşte pe Satana: mai ales faptul că el nu există, decât poate ca accesoriu al acelui teatru al misterelor medievale.” (p. 15)

Satana se ascunde în spatele propriei sale imagini. Aparenţa lui grotescă îl face să pară inofensiv în ochii celor cultivaţi. În spatele imaginii tradiţionale şi vizibil puerile se ascunde o existenţă reală.

IV. Realitatea mitului

Din punctul de vedere al istoricului, Diavolul este o invenţie rabbinică, cu rădăcina în conflictul dintre Ormuzd şi Ahriman.

Raţionalistul spune: “Diavolul nu este altceva decât un mit, deci el nu există.” Autorul spune: “Diavolul este un mit, deci el există şi nu încetează să lucreze.”

Despre mit: “Un mit este o povestire, o istorie care descrie şi ilustrează, sub o formă dramatizată, anumite structuri profunde ale realului. Vorbesc despre structuri literalmente fundamentale, căci ele sunt anterioare distincţiei pe care o facem între materie şi spirit. Ele informează universul nostru în toate planurile realităţii sale. Şi numai în clipa în care am sesizat prin intuiţie principiul şi legea unei structuri, putem, în natură sau în viaţa sufletului, să recunoaştem formele, să le înţelegem limba şi uneori chiar să le prevedem dezvoltarea. Miturile sunt formulele simbolice care ne amintesc sau ne dezvăluie sensul acestor structuri formatoare – Ideile lui Platon, Categoriile lui Kant, Mumele lui Goethe, Arhetipurile lui Jung. În cadrul mitului, o realitate este, prin definiţie, echivalentă unui sens – şi reciproc.” (p. 19)

Marea explozie a iraţionalismului în prima jumătate a secolului al XX-lea e o mărturie a stadiului predemenţial în care raţionalismul adusese lumea, distrugând religiile şi miturile care deţineau sensul general al existenţei.

Raţionalismul nu poate percepe Răul, adică o intenţie anume, un plan sau o conştiinţă care să lege relele izolate.

Diavolul nu este o idee, sau materie, ci o formă de dinamism.

Intenţia cărţii: “În paginile care urmează, aş vrea să expun concepţia biblică despre Diavol, nu în aspectele sale teologice propriu-zise, ci în măsura în care ea ne ajută să înţelegem mai bine adevărata natură a omului şi a vieţilor noastre în secolul pe care-l trăim. Cred că figurile mitului ne ghidează într-un mod mai sigur decât evidenţa modernă şi decât analizele raţiunii. Căci ele transmit o experienţă milenară, în faţă căreia deducţiile noastre individuale sau logice pe plan local apar ca hazardante şi provizorii, fragmentare şi superficiale.

V. Îngerul căzut

Îngerii sunt creaturi spirituale lucrând şi trăind la fruntariile Celui Veşnic şi ale Creaţiei, ale eternităţii şi ale timpului. Unul dintre îngeri însă şi-a trădat menirea: Lucifer, Purtătorul Luminii. Satana a vrut să devină original, purtător al propriului destin, purtător al propriilor sale lumini.

Din mesager (anghelos) al lui Dumnezeu, Satana a devenit propriul său mesager, adică mesager al Neantului.

Satana este asemeni unui artist care şi-a pierdut geniul şi nu mai crede în pictură, dar are în continuare “meseria” şi pofta de a fi în avangardă.

Satana slujeşte Nimicului, dar ştie mai multe decât noi în ce priveşte tainele lumii şi resortul ascuns al sufletelor pe care le înşală.

VI. Prinţul acestei lumi

Prinţul Tenebrelor a fost condamnat, în urma revoltei sale, la un imperialism fără limite şi deznădăjduit. Setea celui ce a pierdut Totul nu mai poate fi cu nimic potolită. “Căzut dintru cele veşnice, Satana vea infinitul. Căzut dintru fiinţă, dintru A Fi, el vrea să aibă, tinde spre A Avea. Însă problema nu va putea fi rezolvată niciodată. Căci pentru a avea şi a poseda, ar trebui ca el să fie, şi el nu mai este. Tot ceea ce anexează el, el însuşi distruge.” ( p. 24)

Satana poate fura lumea aceasta, dar nu şi divinitatea ei. Victoriile lui sunt sterpe.

VII. Ispititorul

Înainte de ispitirea propriu-zisă este îndoiala. Îndată ce incertitudinea s-a insinuat în spirit, se deschide posibilitatea ispitirii.

“La originea oricărei ispite, există prilejul întrevăzut de a merge spre divinitate pe un drum mai scurt decât cel al realului; pe un drum pe care ţi l-ai inventa tu singur, în ciuda interdicţiilor pe care le ridică legile Creaţiei, ordinea divină şi însăşi natura omului.” (p. 26)

Nu răul este cel care atrage în ispită, ci un bine închipuit. Însă acest bine închipuit, care pare superior binelui oferit de Dumnezeu, se trişează cu legile Creaţiei.

Ispitirea este întotdeauna o utopie. Este dorinţa unui bine pe care realul îl condamnă şi pe care planul divin nu îl prevede.

VIII. “Cunoscând binele şi răul”

Dumnezeu cunoaşte Binele şi Răul. Pe când pentru oameni, binele şi răul lor sunt relative. Numai Dumnezeu cunoaşte planul de ansamblu şi intenţia finală a întregii Sale Creaţii.

A crea răul este cu neputinţă, dar asta nu înseamnă că răul nu există. Nici Diavolul şi nici omul păcătos nu pot cu adevărat să facă răul, aşa cum ne face să credem o formulă înşelătoare. Însă omul poate să facă rău, adică greşit, ceea ce face el cu darurile Creatorului.

“Răul în sine nu există cu titlul cu care Binele există în sine. Răul nu e decât o rea folosire a binelui, înţelegând prin aceasta a ceea ce există.” (p. 29)

Răul nu este nici descris, nici menţionat în Cartea Facerii. El nu este decât un miraj al demonului, o proiecţie a erorilor noastre în afara noastră.

William Blake: “căderea n-a făcut să se nască nici o plăcere”

IX. Mincinosul

În întreaga Creaţie, numai omul poate spune ceea ce nu este şi poate minţi printr-un act al voinţei sale deliberate. Prin harul limbii, omul poate spune adevărul; prin vina limbajului, poate contrazice adevărul.

Libertatea omului constă în alegerea pe care o face între perspectivele legitime ale Creaţiei şi răzvrătirea, denaturarea. Aceasta este gloria echivocă a omului.

“Tocmai prin libertate, din cauza ei şi prin ea, avem noi puterea de a păcătui. Căci a păcătui înseamnă a trişa cu ordinea, a opune legii divine derogările noastre egoiste, greşelile de calcul şi vederile noastre mioape şi interesate. A păcătui înseamnă a falsifica ceva în ordonanţa cosmosului. Şi înseamnă totdeauna, într-un fel sau altul, a spune o minciună sau a o făptui.” (p. 31)

Păcatul nu este altceva decât o minciună.

Diavolul se foloseşte de libertatea noastră pentru a acţiona în lume.

Diavolul este mincinos, şi el este părintele propriei sale minciuni. Minciuna este o creaţie monstruoasă, căci, prin esenţa ei, nu există! Este un fel de decreaţie.

Diavolul este părintele falsei arte, al tuturor operelor care nu sunt “nici bune, nici rele”, pentru că actul din care s-au născut ele suprimă înseşi măsurile frumosului.

X. Acuzatorul

Prin îndoiala pe care o strecoară în inima noastră în ceea ce priveşte ordinea divină, Satana ne face să dorim un bine mai bun, pe care ni-l şi înfăţişează.

Există pe lume un singur lucru mai rău decât a te îndoi de bine şi de real, şi acesta este să te îndoieşti de iertare, odată ce ai trădat binele şi realul.

Diavolul este Acuzatorul care vrea să ne facă să ne îndoim de iertarea noastră pentru a ne sili să fugim în remediile unui rău mai mare. Nemulţumindu-se să ne prindă în capcanele sale, îndată ce ne-a prins, el este primul care ne denunţă în faţa lui Dumnezeu, în chipul cel mai nemilos. Nu din dragoste de dreptate, ci din plăcerea sterilă de a avea dreptate.

În mod diabolic, morala laică, morala datoriei kantiene şi a rutinelor burgheze care exclud Dumnezeul personal ne acuză şi ne lipseşte în acelaşi timp de orice recurs la Cel Care iartă.

XI. Legiune

Biblia îl numeşte pe Diavol: Legiune. Asta înseamnă că, fiind tot timpul singur, poate îmbrăca tot atâtea aspecte diferite câţi indivizi există pe lume. Mai înseamnă că Diavolul este masa anonimă. Şi mai înseamnă că, fiind ca toată lumea, el va apărea ca nefiind Nimeni în special.

“[...] Diavolul se joacă, de fapt, cu spaima noastră de a ne recunoaşte răspunzători de vieţile noastre. Odinioară el recurgea la travestirea veşmintelor. Astăzi, costumul nu mai înseamnă nimic. Fenomenul acesta al deghizării, al travestirii s-a interiorizat, devenind evaziune morală. Jucăm, fără frica de pedeapsă, un rol în primul rând faţă de noi înşine, ca într-un vis. Lumea actuală e plină de indivizi care poartă pe dinăuntru haine de închiriat. Ei se ascund în propriii lor ochi. Cum l-ar mai cunoaşte ei pe Satana, dacă nu vor să-şi vadă nici adevărata lor fiinţă, cea care ia hotărârile, singura în faţa căreia s-ar putea dezvălui Ispititorul?” (p. 37)

XII. Sofismul

Îngerul căzut spune: eu sunt cerul tău, nu mai există altă speranţă. Prinţul acestei lumi spune: nu există o altă lume. Ispititorul spune: nu există judecător. Acuzatorul spune: nu există iertare. Mincinosul oferă o lume fără obligaţii şi fără sancţiuni: nu există realitate.

“Lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea), în măsura în care cultivă un vis al zeificării omului prin ştiinţa sa, în care neagă orice transcendenţă; în care se închide în autarhiile puterii şi pasiunii; în care îşi îneacă în sfârşit vocaţia persoanei în anonimatul iresponsabil – lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea) se predă legii Satanei. În acelaşi timp însă, ea devine incapabilă să-l cunoască pe cel căruia îi slujeşte!” (p. 38)

Satana vrea să credem că nu există o altă lume. Or, dacă îl credem, se vede imediat că nu mai putem crede nici în Dumnezeu, nici în Satana! Dacă nu există cer, aşa cum spune Satana, nu mai există nici infern, nici Stăpân al Infernului. Astfel, cu cât el ne bântuie mai distrugător viaţa, cu atât mai puţin îl putem recunoaşte.

“Dovada că Diavolul există, acţionează şi reuşeşte constă tocmai în faptul că noi nu mai credem în el.” (p. 38)

XIII. Diavolul şi păcatul

Diavolul nu este primejdios acolo unde se arată şi ne sperie, ci numai acolo unde noi nu ştim să-l vedem. Dacă păcatul nu ne-ar stârni pofta, dacă am şti să-l vedem pe Diavol în păcat, am fi cu mult mai prudenţi.

Păcatul, devenit a doua noastră natură, poate părea că acţionează de la sine şi fără Autor, în virtutea unui fel de inerţie sau a forţei obişnuinţei. Ne stăpâneşte o obişnuinţă a răului, pe care am putea-o numi păcatul habitual. Este propensiunea cu totul mecanică de a încălca cele Zece Porunci, adică de a săvârşi păcate, care n-au nimic foarte misterios în ele: laşităţi, minciuni, acte de orgoliu sau de egoism, furturi şi trădări. S-ar putea ca Diavolul să nu se deranjeze pentru atât de puţin.

Dar cu certitudine Diavolul intervine atunci când păcatul nu mai este recunoscut ca atare şi vrea să se justifice. Diavolul inventează sofismele morale, şterge categoriile, transformă păcatele în “virtuţi” delirante.

Viciul este o virtute rău orientată. Este o virtute scoasă de pe orbita sa ori redusă la o totală lipsă de semnificaţie.

XIV. Psihanalistul redus la tăcere

Savanţii spun că păcatul nu există: tulburare a glandelor endocrine sau fantezii ale subconştientului, maladii mentale sau condiţionare socială insuficientă. Noi nu suntem răi, ci bolnavi...

“Psihanaliza, considerată în ansamblul său şi în tendinţa sa generală – fără îndoială inconştientă – poate fi definită ca o tentativă de a reduce păcatul şi Răul la nişte mecanisme subiective, asupra cărora şi-ar putea înstăpâni puterea.” (p. 43)

Psihanaliza încearcă să-l dizolve pe Diavol în apele tulburi ale subconştientului. Pentru psihanalişti Diavolul este doar o nevroză rezultată din proiecţia sentimentului de culpabilitate. Când acest sentiment este supus tratamentului, nevroza dispare şi ea.

Partea a doua. Hitler sau alibiul

XV. Unde apare necesitatea unui alibi

“E ciudat de constatat că de la sfârşitul Evului Mediu, de când Luther a aruncat călimara în faţă la Wartburg, n-am mai ştiut să compunem o viziune modernă a Diavolului. Doar Kierkegaard îl mai recunoscuse, poate, tocmai sub forma cernelii de tipografie, atunci când nota că nu mai poate fi predicat cu folos creştinismul într-o lume dominată de presa de fiecare zi.” (p. 47)

XVI. A doua scamatorie

A doua scamatorie a Diavolului a fost să ne convingă că el era Adolf Hitler, şi nimeni altcineva.

XVII. Oare Hitler este Anticristul?

“Eu consider acţiunea lui Hitler ca fiind mai diavolească în realitate decât şi-o închipuie cei care au crezut că văd în el pe Diavol în persoană. Dacă Führerul era Diavolul sau Anticristul, lucrurile ar fi poate prea simple. Ar fi fost de ajuns ca el să fie suprimat pentru a suprima tot răul care este pe lune. Şi, să-mi fie iertat, dacă Diavolul ar fi fost Führerul, atunci n-ar fi fost vorba decât de un biet Diavol destul de penibil.” (p. 49)

Acţiunile Führerului poartă cu toată evidenţa semnul satanic.

XVIII. Diavolul în cămaşă brună

Unii dintre cei care l-au cunoscut direct pe Hitler spun că au simţit în prezenţa lui un fel de fior de oroare sacră, cred că el era sediul unei “stăpâniri”, unui “tron” sau al unei “puteri”.

Hitler a fost o înfricoşătoare ironie maşinată de Providenţă şi destinată unor oameni care nu mai credeau în mister.

XIX. Director de inconştienţă

Înainte de războiul din 1939, majoritatea oamenilor ştiau că Hitler era numele unui dezastru iminent şi de proporţii mondiale. Totuşi, el nu a fost oprit.

Hitler a fost suficient de demoniac încât să trezească demonii oamenilor, printr-un fel de contagiune spirituală. Opera lui de ispititor a constat în a-i priva pe indivizi de sentimentul responsabilităţii lor morale, deci de sentimentul culpabilităţii lor.

“Odinioară, oamenii cereau directori de conştiinţă. Însă mizeria timpurilor noastre şi sentimentul de neputinţă pe care-l trăiesc oamenii în lumea noastră lipsită de măsură fac ca ei să ceară şi să-şi dea astăzi directori de inconştienţă colectivă.” (p. 53)

“Un regim este totalitar atunci când pretinde să centralizeze în mod radical toate puterile temporale şi orice autoritate spirituală. El se transformă atunci în religie politică sau într-o politică de alură religioasă. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât religia pe care o adoptă nu cunoaşte transcendenţă, şi ţelurile sale pământeşti nu numai că nu diferă de ţelurile normale ale politicii, ci se şi confundă cu acestea.” (p. 54)

Religia politică sau politica religioasă a fost fondată pe trecut: sânge, rasă, tradiţia morţii. La ea nu te poţi nici măcar converti: dacă nu ai aceleaşi origini, nu poţi intra în ea!

XX. Midas proletarul

Prinţul acestei lumi poate avea totul pe lumea aceasta, mai puţin sufletul său. La fel şi Hitler, învingând Europa întreagă, nu s-a putut bucura de victorie.

XXI. Biciul lui Dumnezeu

Unul dintre aspectele lucrării Führerului a fost pedepsirea fără milă a slăbiciunilor lumii moderne: “Nu mai ştiam să deosebim răul în atmosfera de pace şi prosperitate. Am meritat ca Hitler să ne facă să le vedem, şi aceasta prin singurul mijloc proporţional cu insensibilitatea noastră morală şi spirituală: prin bombe.” (p. 58)

XII. Falsificatorul

“Nu invadarea unei ţări mici este diabolică, lucrul acesta s-a făcut în toate timpurile; constituia, ca să spunem aşa, egoismul normal, setea de bogăţii, imperialismul vulgar; diabolic este să numeşti asta “consolidarea păcii” sau “fondarea unei ordini noi”. Nu anexarea Cehoslovaciei este diabolică, ci faptul că aceasta s-a făcut a doua zi după un discurs în care era invocat “dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”. Nu transformarea teritoriului unui vecin în câmp de măcel şi de bombardament este diabolică, ci denumirea acestui câmp al morţii ca fiind “spaţiu vital”. Nu violarea tratatelor, ci voinţa de a se face nevinovat proclamând la începutul unui nou cod: “Dreptul este ceea ce slujeşte poporului german.” Nu atacarea Bisericilor, ci faptul că se face aceasta naţionalizând Providenţa şi făcând-o în numele ei. Ceea ce este cu adevărat diabolic este mai puţin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci. Este faptul de a le răpi tuturor morţilor adevăratul lor înţeles, a întoarce pe dos şi a citi pe dos acest înţeles, potrivit obiceiurile liturghiilor negre. Este pervertirea şi ruinarea pe dinăuntru a înseşi criteriile adevărului. Şi, în sfârşit, este procedeul prin care minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului!” (p. 58-59)

XXIII. După Hitler

Dacă am înţeles sensul intim, mişcarea, structura răului, putem prevedea acum desfăşurarea fatală a secolului.

Religia este un instinct la fel de fundamental şi de natural ca sexualitatea. Raţionalismul a deprimat timp de secole simţul religios al occidentalilor pentru că, nemulţumindu-se să mai combată şi să evacueze cutumele religioase permiate, a refuzat metodic să lase să se nască obiceiuri noi. Or, cutumele religioase, oricum ar fi ele, sunt mijloacele pe care omul le are pentru a capta puterile sale obscure şi a le ordona spre ţeluri când practice, când transcendente. Canale de scurgere, ele asigură circulaţia între Inconştientul colectiv şi activitatea cotidiană. Raţiunea poate neglija aceste forţe, dar nu le poate înlănţui. Dacă distruge toate mijloacele cunoscute de a le îmblânzi şi domestici, va face să se ridice în jurul nostru monştri.

Totul ne face să credem că vom intra într-o eră a religiilor aberante.

“Anumiţi intelectuali vor fi învinovăţiţi atunci de instinctul religios, această “supravieţuire” a trecutului. Şi vom citi iarăşi plângeri despre declinul spiritului critic şi abandonarea marilor principii. “E de neconceput!”, vor spune, ridicându-şi braţele spre cer. Dar lucrul e foarte simplu. Un om care moare de foame mănâncă orice pentru a-şi înşela foamea, dacă nu găseşte nimic mai bun. Raţiunea nu îndrăzneşte să spună că el nu are dreptate dacă îi este foame. Dar oare îi va spune că nu are dreptate dacă i-e sete de religie? Poate să înşele acest instinct furios acum, după secole de privaţiuni? Raţiunea va denunţa în zadar deliruile colective de care ea va fi prima răspunzătoare, tot aşa cum e adevărat că regimul prohibiţiei a fost răspunzător de nelegiuirile alcoolului de contrabandă în America.” (p. 62)

“Niciodată omenirea nu a fost mai puţin pregătită pentru pace, căci niciodată ea nu a fost mai lipsită de respect pentru virtuţile pe care doar spiritul ştie să le ducă până la paroxism. Şi cum se mai poate trăi dacă nu mai există paroxisme?” (p. 63)

Partea a treia. Diavolul democrat

XXIV. Eroarea fatală a democraţiilor

Numele Satanei Legiune: “nu eu sunt, celălalt e!, sunt alţii, masele, eu nici nu eram acolo!” (p. 69)

Hitler i-a convins pe germani că toate problemele lor proveneau dinafară, niciuna de la ei înşişi. Diavolul adoră conştiinţa împăcată a oamenilor.

XXV. Primitivismul nostru

Primitivii din Melanezia au obiceiul de a personifica forţele rele care-i ameninţă, “fixându-le” în exteriorul lor. Creştinismul s-a străduit de secole să ne facă să înţelegem că Împărăţia Domnului este în noi, că Răul este şi el în noi şi că adevăratul câmp de luptă dintre ei nu este altundeva decât în inimile noastre. “Dacă suntem revoluţionari, credem că, schimbând poziţia anumitor obiecte – deplasând bogăţiile de exemplu -, vom suprima cauzele relelor secolului. Dacă suntem capitalişti, credem că, deplasând spre noi aceleaşi obiecte, vom salva totul. Dacă suntem nişte bravi democraţi, neliniştiţi sau optimişti, credem că, punând-i la frigare pe câţiva dictatori, profanatori ai dreptului, sau vrăjitori, vom restabili pacea şi prosperitatea. Suntem încă în plină mentalitate magică.” (p. 71)

Fapt fundamental: în realitate, adversarii noştri nu se deosebesc esenţial de noi.

Adevăr compromiţător: “Hitler nu era în afara umanităţii, ci în ea. El era în noi înainte de a fi fost împotriva noastră. În noi înşine s-a ridicat el întâi împotriva noastră. Şi mort, el ne va ocupa fără să mai tragă măcar un singur glonte dacă nu recunoaştem în el o parte din noi înşine, partea Diavolului în inimile noastre.” (p. 71)

XXVI. “Cu toţii suntem vinovaţi”

Remarcă: nimeni n-a pretins niciodată că ar acţiona cu rea-voinţă.

“Vreau să spun aceasta: suntem cu toţii vinovaţi, în măsura în care nu recunoaştem şi nu condamnăm şi în noi mentalitatea totalitarilor, adică: prezenţa activă şi personală a demonului în pasiunile noastre; în nevoia noastră de senzaţii; în teama noastră de responsabilităţi; în inerţia noastră civică; în laşitatea noastră faţă de marele număr, faţă de modelele şi sloganele sale; în ignoranţa noastră faţă de aproapele nostru, în sfârşit în refuzul nostru faţă de orice Absolut care transcende şi judecă interesele noastre “vitale” (aşa cum sunt ele totdeauna...).” (p. 73)

Suntem mai mult sau mai puţin hitlerizaţi în gândurile noastre.

XVIII. Semnalmentele Diavolului deghizat în democrat

“Neştiind să deosebim una dintre trăsăturile cele mai exact diabolice ale lui Hitler – felul său de a localiza tot răul ca venind din străini, pentru a se face pe el însuşi nevinovat -, noi am căzut în aceeaşi eroare ca şi el: am făcut din Hitler o imagine a demonului cu totul exterioară realităţii noastre. Şi, în timp ce o priveam fascinaţi, demonul a revenit pe la spate, chinuindu-ne sub travestiuri care nu ne puteau trezi bănuielile.” (p. 74)

Secolul al XIX-lea a înlocuit Providenţa cu progresul automat (adică una din deghizările Diavolului).

Din amabilitate faţă de ei înşişi, modernii cred în bunătatea funciară a oamenilor. Dorind să schimbe din temeliii societatea, ei cred că răul este dependent de ordinea socială.

Modernii sunt optimişti din principiu. Optimismul lor e un fel de minciună şi o fugă din faţa realului.

Modernii au eliminat din existenţa lor simţul tragicului, preferându-i confortul şi virtuţile lor neînsemnate.

Democraţia nu este nimic în sine. E doar regimul care le permite atât credincioşilor cât şi necredincioşilor să se manifeste fără a fi masacraţi.

Războiul face să se opună mult mai multe forţe decât nişte simple armate.

“Una dintre lecţiile clare ce se desprind din evenimentele europene mi se pare a fi aceasta: ura pur sentimentală faţă de răul care este în altul poate să pună în umbră răul pe care-l porţi în tine şi seriozitatea răului în general.” (p. 78)

“Eram lipsiţi de o reprezentare modernă a demonului. Încetaserăm deci să mai credem în el. Pe urmă, ne-am imaginat că Diavolul ar fi fost Hitler. Şi Diavolul îşi freca mâinile (ca şi Hitler). Poate că ar fi mai rodnic acum, şi de asemenea mai amuzant, şi în cele din urmă mai adevărat, să încercăm să ni-l reprezentăm pe Diavol sub trăsăturile unui playboy plin de dinamism şi optimism, virgin de orice fel de gândire. Sau, dacă se întâmplă să fim intelectuali liberali, sub trăsăturile unui intelectual liberal care nu crede în Diavol...” (p. 79)

XXVIII. Umorul şi democraţia

Umorul este necesar pentru bunul mers al instituţiilor într-o ordine socială aproape în întregime profană.

Diavolul este sardonic şi ironic, dar nu suportă umorul.

Simţul umorului este cel care-i salvează pe cei ce trăiesc într-un stat democratic de asfixia prin proximitate, riscul atras de distrugerea ierarhiilor.

XXIX. Demonul libertăţii

Poate că Libertatea n-a fost niciodată mai iubită şi mai celebrată ca în epoca modernă tocmai pentru că niciodată n-a fost mai departe ca acum.

Pentru cei mai mulţi, libertatea înseamnă dreptul de a nu asculta.

A fonda un regim pe cuvântul Libertate înseamnă a substitui politicii de putere reală (formulată de Machiavel) o politică a romanescului colectiv.

Libertatea nu poate desemna obiectul unei revendicări, şi asta pentru că omul este liber, este plasat în fiecare clipă într-o dublă posibilitate: a face binele pe care îl vrea Dumnezeu şi care îl va elibera, sau a face binele pe care îl vrea el, şi care-l va înlănţui.

Libertatea nu este un drept, ci un risc.

“Ceea ce e în cauză pe planul acesta nu este libertatea reală a oamenilor, pe care nici un tiran nu a putut-o suspenda vreodată vreo singură clipă, ci este dreptul omului de a-şi asculta vocaţia, pe care statul i-l lasă. Dacă omul nu-şi recunoaşte o vocaţie, libertatea pe care o revendică el e vidă; Diavolul va intra în ea în mii de forme diferite, dintre care opinia publică este cea mai obişnuită. Dar dacă omul îşi recunoaşte o vocaţie, el nu-şi va cere nici un alt drept decât acela de a i se conforma. Dacă statul îi refuză acest drept, cetăţeanul poate să aleagă liber între ruşine şi revoltă.” (p. 82)

XXX. Demonul poliţiei

La un moment dat, poliţia ştie mai multe despre noi decât noi înşine.

Diavolul are toate şansele să conducă jocul peste tot unde sensul se risipeşte.

XXXI. Demonul siguranţei

Există două posibilităţi: fie dezvoltarea unor forţe superioare în raport cu primejdia, fie suprimarea primejdiei. Noi, în loc să dominăm ameninţarea, am preferat s-o suprimăm.

“Luate în ansamblu şi în intenţiile lor generale, progresele pe care le celebrăm se rezumă în cuvântul a steriliza. Fie în dragoste (măsuri anticoncepţionale), fie în viaţa profesională (asigurări), fie în educaţia tineretului, fie în medicină, fie în politica internaţională, suntem pe cale de a împinge până la limită o experienţă fără precedent de asepsie generalizată şi de extincţie a riscurilor înainte de termen.” (p. 86)

Epoca noastră este preocupată să elimine răul cu cea mai mică cheltuială, nu să-l compenseze printr-un bine superior. Căutăm mântuirea în fugă.

“Mi-l închipui cu plăcere pe Diavol ca agent de asigurări generale. El înţelege totul şi a prevăzut totul. Îl cunoaşte pe om în vulgaritatea sa şi se laudă că ştie să-l reducă la ea. Îţi explică propriul tău bine. Ştie mai bine decât tine, nu mai e vorbă!, el a trăit multe. Blufează, îţi admite toate obiecţiile, dar te face să-ţi dai seama cât sunt de banale statisticile. Îţi făgăduieşte până la urmă acel neant pur al sufletului – fericire – prosperitate – jovialitate şi adevăr viager.” (p. 86-87)

XXXII. Demonul neînsemnătăţii

Diavolul este cel care vrea pace fără luptă, virtute fără ispite, ordine prin anestezie şi sănătate prin dezinfectare.

Diavolul ne face semn în viciile noastre şi ne aşteaptă în virtuţile noaste.

Pentru a fi nice, plătim un preţ exorbitant: savoarea vieţii. Am instituit cultul a ceea ce nu are consecinţe.

Virtuţile lipsite de semnificaţie, private de sens, constituie împărăţia Nimicului. Ele nu-şi câştigă statutul decât cu preţul măreţiei lor.

“Diavolul este insignifiant în adevăratul sens al cuvântului, şi cea mai mare victorie a lui în epoca noastră este de a fi privat de sens aproape toate uzanţele, cutumele şi costumele noastre, artele, muncile şi răgazurile noastre.” (p. 89)

“Eu spun că tot ceea ce nu are sens aparţine de drept demonului; că tot ceea ce poartă un sens comportă un anumit bine, inclusiv nonsensul, care nu este decât o aluzie la nişte sensuri neprevăzute sau ascunse. Cât despre absurdul pur, acesta este categorie a credinţei sau a răului absolut. Ceea ce pare absurd în ochii raţiunii este acceptat de credinţă ca fiind punerea unei realităţi eterne în timp, cum ar fi întruparea şi miracolul. Caricaturizat de Diavol, absudul este, dimpotrivă, fixarea unei realităţi temporare în infinit sau în insonsabil: ideea succesului în sine, a puterii sau a bogăţiei în sine. Acolo este infernul.” (p. 90)

XXXIII. Scurtă istorie a unei perechi corecte

Anecdota unui cuplu care-şi maschează impecabil certurile intime în faţa propriilor copii. Numai că aceştia receptează tensiunile dintre părinţi la nivel non-verbal, şi suferă.

XXXIV. Demonul popularităţii

Puterea unui regim întemeiat pe marele număr depinde de capriciile feminine ale Opiniei publice. Acum se face curte maselor.

XXXV. Paradoxul democraţiei

Regimul totalitar nu este altceva decât forma de jos a democraţiei. Democraţiile nu se deosebesc de regimurile totalitare decât printr-o anumită lipsă de rigoare, o dezordine mai aparentă, o frazeologie mai puţin antrenantă. Imbecilii nu au nimic de pierdut. Sufletele tari sunt eliminate de resentimentul brutal al plebeilor, sufletele slabe sunt uşor convinse că ele nu au drept la existenţă personală, iar sufletele mediocre sunt folosite.

XXXVI. Coloana a cincea a tuturor timpurilor

Diavolul nu este Hitler, care totuşi este demoniac; el nu este nici democraţia, care totuşi nu este sfântă: şi totuşi el acţionează pretutindeni, este în toate.

Despre Diavol: “Vulgar şi seducător, fariseu şi pungaş, ipocrit şi cinic în acelaşi timp, respingător dar nu mai puţin fascinant, el este fără îndoială creatura cea mai poetică din lume. El este frumos în ochii naivilor, care cred că răul trebuie să fie totdeauna urât; şi este de o urâţenie irezistibil de atrăgătoare în ochii celor dezabuzaţi sau rafinaţi. Pe escurt, el nu este niciodată acolo unde credeaţi că-l veţi găsi. El imită, caricaturizând-o, acţiunea Duhului Sfânt, mereu ambiguu pentru îndoiala noastră şi deconcertant pentru raţiunea noastră.” (p. 95-96)

XXXVII. O adresă bună

Diavolul este “în fotoliul în care sunteţi aşezat dumneavoastră”. (p. 96)

Partea a patra. Diavolul în dumnezeii şi în maladiile noastre

XXXVIII. Diavolul în dumnezeii noştri

Incognito-ul Diavolului: el se ascunde în imaginea dumnezeilor noştri, în inima idealurilor noastre şi a adevărurilor noastre omeneşti, în religiile pe care le confabulăm în afara credinţei revelate.

Cei care au renegat Revelaţia, au fost constrânşi la a-L inventa pe Dumnezeu: dumnezeul Raţiunii pentru temperamentele raţionaliste, dumnezeul Instinctelor şi al Pasiunii pentru hipercivilizaţi, dumnezeul succesului pentru puritani, dumnezeul filantrop pentru avari şi timizi etc. Apoi: Naţiunea, Rasa, Clasa.

“Dumnezeii oamenilor sunt fără iertare. Ei sunt Diavoli.” (p. 100)

XXXIX. Diavolul în Biserică.

Într-o zi, Biserica a fost calificată drept “Satana” de către Iisus însuşi. La câteva clipe după ce fusese constituită în persoana Apostolului Petru. (Matei 16).

“Iisus îi încredinţează Biserica lui Petru, căci atunci când Petru crede, el este Biserica (orice om care crede, în clipa credinţei devine Petru la rândul său şi fundament al Bisericii). Dar, când Petru se crede posesor al bunului pe care l-a primit în sarcină, el pretinde îndată să-l gireze pentru scopurile sale cum îi place lui, nu cum Îi plăcea Creatorului Însuşi al acelui bun. El nu vrea să întâmpine nişte riscuri nebuneşti, el îşi manifestă deja frumoasa lui prudenţă ecleziastică. Ordinea, şi nu sacrificiul este ceea ce el socoteşte că e bine (şi, în fond, el îi are de acum încolo cheile). Justiţia şi dreptul, şi nu nebunia spiritului, nici extravaganţele iubirii. Viaţa, fireşte, dar nu moartea din care ea va renaşte. Rezultatul, dar fără condiţiile cerute... Căci rolul nostru este să dăinuim, şi responsabilităţile noastre sunt covârşitoare, şi noi nu ne vom juca asemenea unui iluminat cu comoara spirituală pe care Dumnezeu ne-a însărcinat s-o administrăm noi, nedemnii Săi slujitori...” (p. 102)

Întreg sensul creştinismului constă în trei acte esenţiale tragice: a lua asupra sa răul care este în lume, a muri cu acest rău, a renaşte în puritate.

XL. Diavolul teolog

Puţine preocupări sunt mai blamabile în veacul nostru ca teologia. Nouă maeştri ai gândirii moderne din zece mărturisesc fără jenă că n-au citit nici un tratat teologic.

A ignora teologia înseamnă a rupe cu tradiţia cea mai rodnică a culturii occidentale. Naivitatea teologică a secolului nostru este unul dintre avantajele uriaşe ale noii barbarii.

XLI. Diavolul şi filantropul

Anecdotă: un om concepe un mare proiect filantropic. La câţiva paşi în urma lui, Diavolul află detaliile, şi promite să-l organizeze el însuşi.

XLII. Diavolul, om de lume

Poporul a văzut întotdeauna în mondenitate ceva satanic. Mondenul care nu este decât monde este o perversiune.

“Mediul monden cel mai suav, corect şi moral poate foarte bine să fie preferat de Diavol acelor medii boeme şi de moravuri uşoare cărora le place să-şi spună că sunt damnate. Asta, cred eu, pentru că în lumea bună un miracol apare mai mult decât oriunde în altă parte ca fiind improbabil.” (p. 107)

XLIII. Mr. Time, omul de afaceri grăbit

Banii folosesc şi uzează timpul. Omul modern transmută timpul în bani, fără retur. El nu are niciodată timp, timpul îl are pe el.

“Se ştie că Diavolul este Prinţul timpului, aşa cum Dumnezeu este Regele eternităţii. Timpul fără sfârşit, acesta este infernul. Prezenţa desăvârşită, aceasta este veşnicia.” (p. 108)

XLIV. Diavolul autor

André Gide: “Nu există operă fără colaborarea demonului.”

Jacob Böhme: Satana a fost întrebat: “De ce ai ieşit din Paradis?” “Am vrut să mă fac autor”.

Aşadar, diavolul a vrut să-şi facă şi el opera sa.

Voinţa, creaţia, nevoia de a scrie, coincid în profunzimile lor cu tentaţia luciferică.

William Blake socotea că Milton “pictează foarte prost partea cerească şi foarte bine cohortele infernale. Asta, pentru că era un adevărat poet şi purceda de la Diavol fără să o ştie.”

“Cum să eliminăm aportul Diavolului la cele mai sublime creaţii ale spiritului? Nu cred că există vreun creator care să-şi poată face iluzii în această privinţă. La sursele poemului şi în călimările noastre, în această ştersătură sau în reveria cu ochii ficşi în gol, care meditează asupra ei, acolo e Diavolul. El nu e singur, însă e acolo. Soluţia este să-l facem să lucreze altfel decât înţelegea el s-o facă. Sau să spunem mai bine: cu alte scopuri.” (p. 110)

Şi dacă Diavolul nu este până la urmă decât un mister al Binelui?

“Un scriitor, dacă este un bun meseriaş, va valora exact cât valorează misiunea pe care o acceptă şi pe care şi-o asumă. Diavolul va mai fi amestecat şi aici, fără îndoială, în toate artificiile delirului creator, dar mânat spre un scop pe care el îl ignoră; căci slăbiciunea sa unică este că el nu crede în bine.” (p. 111)

XLV. Pactul cu Diavolul

Peter Schlemihl, vânzându-şi umbra Diavolului, a devenit foarte bogat, dar şi-a pierdut gustul de a trăi. Aceasta este una din cele mai frumoase fabule din lume.

Pactul diavolului constă exact în a câştiga lumea cu preţul sufletului nostru şi al umbrei noastre.

Pactul cu Diavolul: “Atâta vreme cât faceţi efortul de a vă menţine în adevăr, vă păstraţi deplina facultate de a spune adevărul sau de a minţi. Dar, odată ce aţi minţit, sunteţi legat de minciună şi adevărurile înseşi pe care le veţi rosti vor sluji mai departe minciuna. Fenomenul acesta se poate descrie în termeni fizici şi trupeşti. Atâta vreme cât sunteţi pe cale de a urca muntele, cu mare efort, vă păstraţi în fiecare clipă posibilitatea de a urca sau de a coborâ. Cu cât urcaţi mai sus, cu atât efortul devine mai consistent şi cu atât mai mult vă ispiteşte prăpastia, dar orizontul se deschide tot mai uriaş. Dacă deodată oboseala sau vreo ameţeală vă biruie, sau dacă vă alunecă piciorul, sau dacă cedează terenul, ce se va întâmpla? Veţi începe să vă rostogoliţi spre prăpastie sau pur şi simplu spre fundul văii, unde trăiesc oamenii obişnuiţi. Sunteţi eliberat de efortul dumneavoastră, totul e uşor, nu mai aveţi decât să vă lăsaţi în voie. Veţi “ajunge” mai repede decât cei care urcă şi în locuri mai bogate şi mai populate. Dar aţi pierdut libertatea de a urca sau de a coborâ la alegerea dumneavoastră. Aţi fost prins într-un mecanism cu sens unic, nu mai sunteţi decât un trup abandonat legilor fizicii şi toate gesturile dumneavoastră nu vor face decât să vă accelereze căderea.” (p. 113)

Succesul prea rapid în lume se datorează unui târg încheiat cu Prinţul acestei lumi. De aceea, morala succesului, morala americană, este de esenţă diabolică.

XLVI. Diavolul dă în cărţi

Artele divinatorii sunt legate, în imaginaţia popoarelor, de un pact satanic.

Asimilarea clarviziunii cu puterea diabolică a ghicitului este o confuzie pe care Diavolul însuşi o întreţine cu multă grijă.

Diavolul are două şanse de a se insinua în noi pe o cale clandestină, când eşuează prin mijloacele mai rafinate ale raţiunii şi ale virtuţii. Prima stă în propensiunea noastră de a reduce răul şi binele la nefericirile şi fericirile care ni se întâmplă, şi pe acestea la eşecurile şi succesele vieţii reale.Victima şarlatanului nu înţelege că nenorocirile sale nu sunt Răul, ci poate mijloacele de care se foloseşte Binele. A doua şansă a Diavolului este să flateze tendinţa noastră de a ne simţi iresponsabili prin mijlocirea oracolelor pronunţate în numele unui destin fără apel.

XLVII. Răul secolului: depersonalizarea

Marea strategie a Diavolului în timpurile noastre nu se mai sinchiseşte de individ, pentru că acesta a dispărut, ci de mase. Diavolul lucrează en gros.

Kierkegaard a înţeles mai bine decât oricine şi înaintea tuturor principiul diabolic care creează masele: fuga de propria persoană, dorinta de a nu mai fi răspunzător, deci vinovat, şi de a deveni deodată participant la puterea divinizată a Anonimului. Or, Anonimul are multe şanse de a fi cel căruia îi place să spună: Eu nu sunt Nimeni...” (p. 117)

Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei înşişi, de ei şi de vocaţiile lor.

Vechile trucuri ale Satanei: să-l facă pe om să creadă că el nu e răspunzător, că nu există Judecător, că Legea e îndoielnică, că nu se va afla şi că, de altfel, odată ce lovitura va fi reuşit, omul va fi Dumnezeu Însuşi, deci stăpân să fixeze Binele şi Răul după voia lui.

Satana este cel care creează masele. El produce păcate în serie, raţionalizează vânătoarea de suflete.

Lumea modernă este una a transei colective. La cinema, individul trăieşte prin delegaţie aventuri care lui personal nu i se întâmplă. Formele de viaţă propuse sunt străine destinului nostru şi aptitudinilor noastre normale.

Individul modern este îndemnat să-şi judece viaţa drept meschină şi să fugă de ea, el este aspirat de marile emoţii colective. Omul este pus în situaţia de a fi deposedat de sine însuşi, este predispus hipnozei colective, este o victimă virtuală a pasiunilor de masă.

“Fireşte, n-ar mai fi posibile masele, în înţelesul precis al concentrării de oameni, fără radio, megafoane, presă şi transporturile rapide. Însă aceste mijloace tehnice n-au făcut totul; omul le-a făcut pe ele în primul rând şi nu a fost o întâmplare că el le-a făcut pe ele, şi nu altele. Cauzele şi rădăcinile veritabile ale fenomenului modern al maselor se află în atitudinea noastră spirituală.” (p. 120)

XLVIII. Turnul Babel

Măreţia modernă este una în care ne pierdem cu toţii. Iar când noi ne pierdem, Diavolul ne găseşte.

Diavolul este în mod evident principalul antreprenor al Turnului primitiv şi al replicilor sale moderne (ansamblul întreprinderilor noastre economice, politice şi urbane).

Cadrele materiale ale vieţii noastre s-au babelizat. Societatea însăşi a devenit prea gigantică. Astfel, ameţeala vertiginoasă din Babel se înstăpâneşte asupra spiritului omenesc. Ea se naşte din incapacitatea de a suporta înălţimile sau dimensiunile inumane.

“Niciodată omul nu a fost mai puternic şi niciodată el nu s-a simţit, ca individ, mai neputincios. Niciodată el nu a fost mai savant şi niciodată nu a avut impresia că înţelege atât de prost ceea ce se petrece în lumea sa. Niciodată nu s-a apropiat cu mai multă fervoare de ţelurile progresului său, niciodată barbaria lui nu i s-a arătat mai bine înarmată pentru a distruge aceste ţeluri.” (p. 124)

XLIX. Plictiseala, sentiment modern

Suma binelui şi răului, în fiecare secol, este probabil aceeaşi: timpul nostru nu e mai rău decât altele, în ciuda victoriilor progresului.

Sentimentul nou al vremurilor noastre este plictiseala. Nu spleen-ul poeţilor romantici, nu blues-urile. Ci fraza care se aude peste tot: “Nu ştiu de ce trăiesc...” Extincţiunea aproape desăvârşită a simţului vocaţiei personale.

“Plictiseală: teren de vânătoare al demonului. Pentru că orice poate deveni ispititor aici, dacă e vorba de ceva de ajuns de intens sau excitant, măgulitor, facil şi pretext pentru a evada...” (p. 126)

L. “Vital” şi alte sofisme

Omul de azi arată o constantă şi masochistă propensiune de a se voi iresponsabil. Ştiinţa îi spune: erai determinat, nu e vina ta. Pasiunea îi spune: era vital, nu există vinovăţie.

Este prostesc să explici conduita şi deciziile morale ale unui tot prin descriera funcţionării unora din părţile lui (de exemplu: glandele endocrine, enzimele, vitaminele).

Nimic nu e mai diabolic ca o observaţie justă.

“În epocile clasice, se considera că un lucru e adevărat sau fals, bun sau rău. Dacă spui o minciună, ştii că minţi, şi cauţi să nu te laşi descoperit. Dacă săvârşeşti vreo acţiune rea, încerci cel puţin să te disculpi în raport cu un adevăr şi un bine în general admise. Dar epocam noastră a înlocuit criteriile adevărului prin valori de intensitate, şi respectul binelui prin cel al “vieţii”. Tot ceea ce pare suficient de intens încetează de acum încolo să reveleze adevărul sau minciuna. Se recunoaşte, în zilele noastre, că pasiunea, emoţia şi isteria chiar vă duc de drept dincolo de bine şi rău. Ele vă eliberează de orice obligaţie, ele nu mai trebuie să se justifice.” (p. 128)

Respectul nostru faţă de pasiune şi faţă de “viaţă” sunt semnele unei decadenţe a pasiunilor înseşi şi a adevăratei vieţi.

Hitler şi argumentul spaţiului vital: “Dreptul este ceea ce e folositor poporului german.”

LI. Diavolul în inimă

Teoriei spaţiului vital îi corespunde la nivel individual teoria dreptului pasiunii.

Iubirea face să sară în aer alianţa căsătoriei. Forţa amorului primează asupra dreptului jurământului.

“Iubirea” modernă este un imens faliment intim al civilizaţiei noastre.

Partea Diavolului în iubire este pur şi simplu tot ceea ce nu este iubire. Căci Diavolul este cel care nu iubeşte.

“Nici o epocă nu a vorbit mai mult despre iubire, cu atât de puţină exigenţă reală. Diavolul ne-a făcut să numim “iubire” o vagă obsesie contagioasă al cărui focar în epoca modernă a fost literatura romantică şi căreia romanele şi filmele îi sunt agenţi de difuzare. Această obsesie a devenit marea afacere a civilizaţiei noastre în vreme de pace – religia celor care nu mai voiau religie. Imperiul său s-a întins peste domeniile cele mai eteroclite, de la misticismul literar până la publicitatea din metrouri. Nu veţi face doi paşi într-un oraş fără a găsi vreo aluzie la ea. Ea domneşte asupra enormei industrii a filmului, asupra industriilor editurilor şi asupra librăriilor, asupra vânzării parfumurilor, asupra activităţii a milioane de avocaţi şi medici, asupra revistelor ilustrate, asupra comerţului de mode. Şi asupra multor altor lucruri! Căci ea a modificat scara noastră de valori. Supraaprecierea extravagantă a dragostei – înţeleg prin aceasta acea formă de obsesie care seamănă cu iubirea adevărată aşa cum seamănă oraşul Lyon cu un leu – a depreciat treptat în epoca noastră simţul şi respectul ţinutei morale, al sacrificiului pentru binele comun, al virtuţilor virile şi aspre. Fericirea individuală a devenit tabuul nostru: semn de decădere a unei civilizaţii. Augustus, obligat să aleagă între tronul său şi Berenice, o îndepărtează pe femeie. În acelaşi caz, Windsor abdică, în aprobarea mulţimilor.” (p. 132)

Ceea ce deosebeşte dragostea în secolul nostru, ceea ce ar trebui să-i descalifice în mare număr pe cei care se prevalează de ea, este tocmai nuanţa de obsesie şi uşurinţă cu care se arată că i se cedează.

Satana ştie că dragostea este domeniul prin excelenţă al confuziilor dintre viciu şi virtute.

Ar trebui un criteriu permanent pentru a califica drept egoism, ură sau maladie psihică orice dragoste ale cărei roade sunt amare, privând-o astfel imediat de drepturile sale absolute.

Viaţa şi Sinceritatea sunt devizele celor slabi.

LII. Pasiunea

Iubirea-pasiune, semnul particular al sufletului occidental, s-a născut dintr-o izbucnire a creştinismului în limitele ereziei. Ea are la bază credinţa în valoarea unică a oricărei fiinţe.

“Însă ideea divinului într-o fiinţă, sursă şi obiect al oricărei iubiri profunde, va face să se nască idolatria îndată ce elanul pe care ea îl trezeşte, atrăgând spre sine ardorile instinctive, se îngreunează şi se opreşte la imaginea creată. Dorinţa nesfârşită a sufletului suferă atunci de limitările unui obiect care rezistă şi care curând o înflăcărează. În taină dezamăgit, dar fascinat, îndrăgostitul atribuie acelui obiect calităţile pe care le căuta în lumea de dincolo. El se exaltă şi se înfierbântă singur. Se încrâncenează să posede fiinţa iubită până în ultimele ei refugii sau să se piardă în ea până la a nu se mai desluşi. Şi, în cele din urmă, depăşind limitele realităţii descalificate şi ale vieţii care nu e niciodată de ajuns de vie, el se aruncă cu iubirea însăşi în moarte.” (p. 138)

Contradicţia pe care o suferă dorinţa nesfârşită, sedusă şi atrasă de o fiinţă finită, nu se poate rezolva decât în evadarea spre neant.

“Nimic mai rar decât o pasiune veritabilă, căci ea presupune o foarte mare forţă a imaginaţiei creatoare; dispoziţii spirituale, în acelaşi timp delicate şi profunde, dar care nu şi-au găsit obiectul veritabil; o putere excepţională de concentrare, adică de fidelitate; în sfârşit, dispreţul bunurilor pământeşti şi al fericirii. Aliajul acesta nu e chiar atât de comun cât ar vrea să ne facă să credem romanele şi opera. Consider, de fapt, că nu există mai mulţi mari îndrăgostiţi decât adevăraţii mistici, pasiunea fiind pentru sentimentul normal ceea ce este mistica pentru religia medie.” (p. 139)

Pasiunea oferă nişte şanse extraordinare acţiunii demoniace.

Dăruirea extremă, dacă nu este vorba de un sfânt, se întâlneşte cu violul spiritual. Iar cel ce vrea să posede totul într-o fiinţă, sfârşeşte prin a o transforma într-o posedată.

“Gelozie, nedreptate, stare de minciună constantă, pierdere a simţului datoriilor imediate, slăbiciuni, exaltare mimând inspiraţia – toate acestea sunt puţine lucruri, căci adevăratele chinuri ale pasiunii sunt indicibile în esenţă, sau nu ar găsi pentru a se exprima decât paradoxurile limbajului mistic: bucurie mistuitoare, foc care îngheaţă, chinuri îndrăgite, ardoare crudă – “totul şi nimic”. Pasionatul sfârşeşte prin a vedea în suferinţele sale însuşi semnul autenticităţii pasiunii sale. Atunci el nu mai vede că iubeşte, poate, aşa cum urăşte, că tandreţea sa avidă tiranizează sau dispreţuieşte, că darurile sale sunt tot atâtea violenţe intime şi că el ajunge să sufere mai mult din absenţa fiinţei iubite decât să se bucure de prezenţa ei.” (p. 142)

LIII. Diavolul şi sexualitatea

Toată lumea îşi închipuie că păcatul prin excelenţă rezidă în sexualitate. În realitate, sexualitatea nu este mai diabolică decât digestia sau respiraţia.

Dacă sexualitatea ar putea rămâne pură, adică pur animală, Diavolul nu s-ar amesteca în ea.

Sexualitatea se deosebeşte de celelalte funcţii naturale printr-o anumită lipsă de necesitate. Se poate trăi cast. Funcţia sexului este legată de creativitatea omului, constituind aspectul său trupesc, simbolul sau semnul fizic.

LIV. Eternul feminin

Femeia nu este poartă a infernului decât pentru cei care se lasă convinşi să vadă în ea o poartă a cerului.

“Femeia nu este mai diabolică decât bărbatul, ci mai uşor de înşelat, pentru că ea e lipsită de obiectivitate, de concizie în aprecieri, de distanţă în raport cu realul sau, cu un cuvânt: de retorică. Ea pune prea puţină raţiune în exerciţiul plun de emoţie al carităţii sale. Ea este lipsită de formă, şi bărbatului îi revine rolul să-i dea o asemenea formă. Dar, dacă bărbatul, dimpotrivă, începe să o adore, să aducă un cult valorilor feminine, el o lipeseşte pe femeie de sprijinul său şi transformă ispita în care alunecă ea în cădere iremediabilă. Eva e cea care a început. Dar din cauza lui Adam lucrurile au ieşit atât de rău.” (p. 146)

Evoluţia socială a secolelor a constrâns femeia la o autonomie pe care nu o prevedea natura sa.

Femeia care nu mai este dominată de bărbat îşi pierde feminitatea sau devine sclava ei. În acest caz, ea nu mai concepe “libertatea” decât sub forma unei pasiuni pure, independentă de orice obiect, dispreţuindu-l pe cel care se oferă să o fixeze.

LV. Ciomăgeala (desene animate)

LVI. Situaţii fără ieşire

Când circumstanţele noastre individuale sau politice, dramele noastre intime sau internaţionale se dezvăluie a fi situaţii fără ieşire, recunoaştem opera Diavolului. El intervine pentru a le împinge spre punctul cel mai rău în circumstanţele limitate unde, pentru a nu da greş, ar fi fost nevoie de vigilenţa eroică a unui sfânt.

LVII. Focul de pistol

LVIII. Cartea aceasta este fără ieşire?

Partea a cincea. Albastrul Cerului

LIX. Lupta contra Diavolului

“Dacă îi opuneţi Diavolului viclenia, subtilitatea, ironia şi inteligenţa rece, riscaţi să deveniţi răi, cu alte cuvinte, cu cât veţi căuta mai mult să fiţi puternici în felul Diavolului, cu atât îi veţi da mai multe avantaje, ţelul său fiind să vă facă asemenea lui. Dar, dacă nu o faceţi, veţi pierde jocul, răul va triumfa şi el se va da drept bine. Atunci, totul va fi pierdut.” (p. 159)

Soluţia este să i se reziste Diavolului prin şiretenie şi prin subtilitate, prin ironie şi prin inteligenţă rece şi, în acelaşi timp, prin toate armele credinţei, ale speranţei şi ale iubirii creştine, cărora el le ignoră puterea.

LX. Sfântul Mihail sau Ordinul Ceresc, care se numesşi cel Spiritual

Secretul singurei încrederi care să nu fie o iluzie constă în simpla certitudine că nu suntem zei şi că nu suntem Dumnezue. Căci atunci, totul nu depinde de noi! Principiul şi sfârşitul Ordinii, suma ei, sensul final sunt în mâinile lui Dumnezeu, Care este Binele. Dacă, dimpotrivă, totul ar fi în mâinile noastre, cum încerca să ne convingă şarpele, totul ar fi curând sfărâmat şi în mâinile Diavolului. Dacă noi am fi dumnezei, n-ar mai fi speranţă; catastrofa de acum ar fi opera noastră, a tuturor, eşecul zeilor ar fi confirmat, putinţa lor de a greşi demonstrată fără recurs.

LXI. Exorcismul sau ordinea personală

Din punctul de vedere al veşniciei, lucrurile sunt încheiate, partida este câştigată. Dar ceea ce ne interesează în secolul acesta al nostru este să ne facem şi noi imediat participanţi la această victorie.

“Singurul obstacol ireductibil este Sfântul. Numai un sfânt ar fi la înălţimea acestui fel de eroism în răul pe care-l desfăşoară în zilele noastre adversarul. Iată adevărul care ne luminează, dar ne şi condamnă, căci noi nu suntem sfinţi. Şi cine ar dori, cu adevărat, să devină aşa ceva? Dar, pentru a deveni sau a rămâne oameni, pur şi simplu, în eroziunea universală provocată de neant, trebuie să tindem cu pasiune spre sfinţenie; altminteri, vom fi măturaţi la o parte.” (p. 165)

Sanctificarea constă în sporirea sentimentului nostru de a fi complici la tot răul care se face pe lume.

Culmea sfinţeniei nu este în certitudinea iluzorie de a fi fără păcat. Ea este revelată de Cristos când acceptă să moară asumându-şi întregul păcat al lumii.

LXII. Ordinea cosmică

“Dezvoltarea aberantă a tehnicilor noastre şi, prin ele, a imperialismului nostru raţional, ne-a făcut să pierdem, de câteva secole, simţul cosmic, cu alte cuvinte conştiinţa nemijlocită a legăturilor noastre de ansamblu cu universul, cu legile sale cunoscute şi cu misterele. În acelaşi timp, dezvoltarea aberantă a moralelor noastre raţionaliste, apoi individualiste, apoi iraţionaliste, toate aceste sisteme distrugându-se între ele în teorie, dar subzistând, de fapt, unul alături de altul, insesizabil amestecate în vieţile noastre, ne-a făcut să pierdem simţul moral elementar, altfel spus conştiinţa imediată a unui absolut care ar fi, în afara noastră, chezăşia universală a binelui şi a răului. Şi iată-ne izolaţi de cele două surse ale Ordinii, care sunt legile ordonate de Creaţie şi intervenţiile ordonatoare ale Creatorului. Crezut că ne vom putea elibera de interdependenţa tuturor lucrurilor create şi de dependenţa noastră faţă de Dumnezeu. Şi atunci, am intrat în lumea arbitrarului, unde Arbitrul trişor ne rătăceşte după bunul său plac.” (p. 166-167)

Există certitudinea că nelegiuirile noastre şi cele ale Diavolului nu schimbă nimic în Ordinea acestei lumi, în care hazardul nu există, simplă iluzie a unei nerăbdări care obliterează sensul nostru spiritual, dar care nu poate împiedica Duhul Sfânt să acţioneze, tot astfel cum nu poate influenţa cursul astrelor.

LXIII. Ordinea socială

Mulţimea este tot o formă de deşert. În ea omul e singur în masă.

Orice ordine socială veritabilă se bazează pe vecinătatea trăită, care este relaţia aproapelui cu aproapele.

Simţul aproapelui, responsabilitatea şi libertatea sunt lucruri intim legate: ele se creează reciproc şî nu pot subzista multă vreme unul fără altul. Şi ordinea se naşte din alianţa lor.

“Cei care n-au înţeles până acum că libertatea este baza vie a ordinii, că ea nu poate fi dată nimănui, ci doar asumată de fiecare ca un risc fără precedent, că ea este “incompatibilă cu slăbiciunea”, cum zicea Vauvenargues, adică incompatibilă cu egoismul, cu insignifianţa şi cu spiritul de combinaţii, cu arivismul, cu oportunismul şi cu fuga din faţa răspunderilor, cu prostia vanitoasă şi cu lenea gândirii, cu respectul pentru bani, cu tonul palavragiu, cu blufful şi cu sentimentalismul care fac cuprinsul oricărei demagogii, cultul succesului facil şi întâmplător, frica de lovituri, frica de cuvinte limpezi – pe scurt, cu tot ceea ce caracterizează moravurile politice ale pseudodemocraţiilor noastre şi gusturile lor de “mare public”, aşa cum le întreţin şi le exploatează cinematograful, cărţile proaste de mare tiraj şi publicitatea.” (p. 170)

Gigantismul modern îi lipseşte pe oameni de posibilitatea de a fi şi de a se simţi răspunzători în societate şi în politică, deci de a fi liberi. Nu există ordine solidă şi liberală decât în micile comunităţi, în oraşele care păstrează măsura omenească.

LXIV. Sensul cuvintelor

Toate cuvintele limpezi sunt cuvinte de ordine. Cuvintele nu pot fi eficiente decât dacă au un înţeles definit. Şi ceea ce defineşte înţelesul unui cuvânt este corespondenţa sa indiscutabilă cu anumite lucruri, cu anumite sentimente, este faptul că el angajează în mod necesar nişte acte. O tradiţie, un drept, o credinţă şi o autoritate comune sunt singurele în stare să definească înţelesul a ceea ce numim cuvinte curente. Limba modernilor este dezarticulată. Cu cât vorbesc mai mult, cu atât mai puţin înţeleg.

“Secolul al XX-lea va apărea în viitor ca un fel de coşmar verbal, de cacofonie delirantă. S-a vorbit în el mai mult decât se vorbise vreodată; imaginaţi-vă posturile acelea de radio care nu mai pot tăcea nici zi, nici noapte, în care cuvintele sunt rostite atâtea pe secundă, fie că există sau nu auditori, că sunt sau nu lucruri de spus. Timpul în care cuvintele se uzau mai reprede decât în orice alt secol al istoriei, timpul marii prostituţii a acestor cuvinte care trebuiau să fie măsura adevărului şi despre care Evanghelia spune că la sursa lor ele sunt “viaţa şi lumina oamenilor!” (p. 174)

Cuvântul a căzut mai jos decât minciuna, în totala lipsă de însemnătate.

Peste tot unde unei pisici i se spune pisică, răul dă înapoi şi îşi pierde din prestigiu.

Diavolului trebuie să i se opună semantica, ştiinţa semnificaţiilor.

Democraţia este întemeiată pe cuvinte: contractele sociale, legile, opinia publică, presa liberă, mitingurile, conferinţele. Monarhia era întemeiată pe rituri, formule consacrate, ceremonie plastică. Dictatura este regimul loviturilor brutale.

LXV. Virtuţi

“Să nu-i opunem Diavolului injurii, pe care el le-ar lua drept tot atâtea omagii. Să ne întoarcem de la el şi să privim Binele. Să ne înarmăm cu această mare încredere care supravieţuieşte catastrofei, pentru că, cercetându-i în profunzimi cauzele, ea vede că acestea se distrug prin propriile lor efecte şi că nici ordinea, nici bucuria, nici măreţia şi nici iubirea nu încetează să aştepte, intacte şi suverane, dorinţa noastră. Ne este de ajuns să regăsim curajul de a fi virtuoşi. Ne este de ajuns să-i redăm virtuţii gloria ei.” (p. 177)

Pentru moderni, morala este plicticoasă şi gangsterul este plin de prestigiu. E de bon ton să preferi genul rău. Această dereglare a criteriilor a anunţat totdeauna sfârşitul unei cetăţi şi a culturii sale.

“Orgoliului şi brutalităţii proclamate drept virtuţi de către totalitari, naţiunile liberi nu mai îndrăzneau să le opună decât vanităţile scurte şi prudenţele laşe, şi aceasta se chema realism. Spiritului de răzbunare şi resentimentului, ele n-au mai ştiut să le opună decât neliniştile lor de proprietari istoviţi, şi aceasta se chema apărarea ordinii. Grosolăniei spirituale, doar confuzia spirituală, şi aceasta se chema dreptul de liberă critică.” (p. 177-178)

Prostia este inexorabilă. Nimic pe lume nu o va putea împiedica să se distrugă.

Adevăratele virtuţi nu se îndreaptă spre fericire, ci spre Ordine şi dreptate. Ele nu duc spre un happy-end, ci spre gloria Adevărului.

LXVI. Albastrul Cerului

“Îi opun Diavolului toate lucrurile lumii cărora el le ignoră virtutea şi splendoarea. Îi opun chezăşiile unei încrederi pe care nu o va atinge niciodată viclenia sa.
Îi opun ierarhiile Ordinii: ordinea cerească şi strigătul de război al Îngerului alb, ordinea lăuntrică a sfinţeniei, ordinea cosmică şi discursul ei imens, ordinea legilor jurate în cetate, ordinea cuvântului şi ordinea virtuţilor.
Îi opun Duhul, Apa şi Sângele, “care mărturisesc şi toate trei una sunt” (I Ioan 5, 6-8). Îi opun Focul limbilor, Sarea şi Uleiul. Îi opun Pâinea şi Vinul.
Îi opun, de asemenea, operele oamenilor, unde partea sa a fost consumată.
Îi opun albastrul cerului.
Albastrul cerurilor pe care le-am iubit. Albastrul cerului din Île-de-France, blândeţea artei şi a vârstelor, şi surâsul unei femei cu iubirea credincioasă şi veselă. Albastrul cerului din Manhattan, topindu-se ca o inexorabilă bucurie între verticalităţile argintate ale zgârie-norilor. Albastrul cerului Alpilor, moarat de scânteietoarea negreaţă, la amiază, pe tăişul gheţarilor.
Fie ca aceste imagini să risipească farmecele satanice imprudent invocate în aceste file, confuziile crepusculare şi larvare în care Prinţul tenebrelor ne aşteaptă oboseala; fie ca ele să facă să se risipească profunzimile înşelătoare pe care el le deschide aventurii dorinţei, încurcându-ne virtuţile în viciile noastre şi gustul nostru firesc al fericirii în ameţeala nenorocirii; şi ca ele să risipească sofismele abisului aşă cum zorii de vară limpezesc ceţurile!
Se spune că demonului îi place ceasul miezului de noapte. O, să ne întoarcem faţa către simbolul universal al rigorii şi al păcii profunde a iertării, şi să ne scăldăm privirea în întinderile de puritate arzătoare şi aspră ale albastrului cerului în inima zilei!” (p. 181-182)

Postfaţă după patruzeci de ani

Unul dintre procedeele favorite ale celui viclean constă în a-i convinge pe intelectuali că el nu este decât expresia mitică a terorilor intime ale oamenilor simpli şi care nu l-au citit pe Freud. Astfel, Diavolul nu ar fi nimic altceva decât o proiecţie. Proiecţia este iluzie, se zice. Dacă Diavolul este proiecţie, el este deci iluzoriu. Dar această iluzie operează; ea este, prin urmare, realitate...

“Că răul este în noi, nu din noi, iată ceea ce implică de fapt credinţa în Diavol. El lucrează în intimitatea cea mai bine păstrată a individualităţii mele, dar nu în liberul proiect al persoanei mele – proiect care îmi permite să-mi iau distanţele faţă de fiinţa mea naturală, să ojudec şi, în primul rând, să o văd.” (p. 193)

Răul este ceea ce împiedică Binele să se dezvolte.

“Este limpede că Diavolul inspiră tehnicile, adică mijloacele de a schimba Creaţia pentru a o adapta mai bine dorinţelor noastre de libertate sau de putere, pentru a o aservi mai bine pasiunilor noastre. Nu numai infernalul ciocan pneumatic şi bomba H purced în chip evident de la Diavol, ci, de asemenea, toate remediile, instrumentele chirurgiei, avioanele, laserele, microfoanele de înaltă fidelitate, organele artificiale, mijloacele de a face să plouă sau de a ne petrece sfârşiturile de săptămână pe Lună.” (p. 197)

“Dar Diavolul ne spune: şi în primul rând, cine eşti tu? Eşti sigur că eşti? Ai să-ţi petreci viaţa prea scurtă ca să te cauţi în necunoscut, când nu sunt sigure decât puterile omului asupra altor oameni, sau asupra naturii şi a timpului? Lasă-ţi sufletul, fumul acesta, dacă există, eliberează-te de grija de a fi în sine şi de a putea, tu... (nimic nu e mai puţin sigur). Vei avea, în schimb, forţa şi bogăţia, prestigiul, tinereţea, cunoaşterea utilă.” (p. 210)

Pactul cu Diavolul rezumă într-un singur act un proces perpetuu, ce pare continuu, dar care este făcut din miliarde de replieri aproape imperceptibile ochiului liber în existenţele noastre cotidiene, din miliarde de “păcate” microscopice, trădări infinitezimale faţă de aventura noastră extraordinară. Proces cu totul comparabil cu sporirea entropiei care şlefuieşte toate vieţile noastre şi societatea însăşi: pierderea, degradarea continuă a energiei produse în noi de viziunile de câte o clipă ale Ţelului ultim, cauza Atracţiei universale.

Cartea aceasta atrage atenţia asupra Diavolului nu ca imaginat în Infern sau în Cer, adică refulat în inconştient sau proiectat în transcendenţă, ci surprins asupra faptului în vieţile noastre.

Read more!