Denis de Rougemont, Partea Diavolului (note de lectura)

Humanitas, Bucureşti, 2006 (ediţia originală în limba franceză, Gallimard, 1946.

Introducere. Cunoaşterea adevăratei primejdii ne vindecă de falsele spaime

“[...] ceea ce lipseşte cel mai mult democraţiilor în general şi Americii în special este credinţa în Diavol.” (p. 7)

Kafka spunea: “Unul din artificiile cele mai eficiente de seducţie ale Diavolului constă în faptul că ne provoacă la luptă. E întocmai ca lupta cu o femeie, se termină până la urmă în pat.” A scrie o carte despre Diavol este totuna cu a-l provoca la luptă.

“Dar, oricare ar fi subiectul în cauză, niciodată nu scrii fără riscul unei pedepse. Este adevărat că, pentru unii scriitori, actul de a scrie este pur şi simplu rezultatul unei mâncărimi a spiritului pe care o linişteşti scărpinând hârtia, fără să mai ţii seama în vreun fel de consecinţe. Dar cei care scriu pentru a ajunge să cunoască mai bine îşi asumă totdeauna un anumit risc. Nici un adevăr nu e bun pentru a fi spus, în sensul că orice adevăr comportă o parte de acuzaţie adusă vieţii noastre, şi tinde să tulbure acel echilibru de minciuni pioase pe care-l recunoaştem tacit şi fără de care “existenţa ar ajunge să fie imposibilă”...” (p. 8-9)

Lucrul de care avem mai ales nevoie este să nu ne liniştim: “Unul dintre motivele pentru care treburile merg tot mai rău în lume este faptul că ne e frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului. Credem în nenumărate mici rele, ne e teamă de nenumărate primejdii, dar am încetat să mai credem în Rău şi să ne mai fie frică de adevărata Primejdie. A dezvălui realitatea Diavolului în lumea aceasta a noastră nu echivalează cu a spori teama de Diavol, ci înseamnă să dăm acestui Diavol adevărata lui înfăţişare. Înseamnă să creăm şi să întreţinem frica în singurul fel pozitiv în care se poate face aceasta. Şi poate aceasta este calea prin care să ne vindecăm de falsele angoase care ne paralizează sau de angoasa falselor primejdii. Nu suntem niciodată într-o mai mare primejdie decât în clipele când ne înşelăm asupra adevăratei direcţii din care vine ameninţarea şi în care ne încordă energiile spre a ne orienta apărarea în faţa vidului, în vreme ce Duşmanul se apropie pe la spate.” (p. 9)

Diavolul este antimodelul, de aceea e inutil să i se facă un portret. El uzurpează aparenţele, schimbă nuanţele, face ca formele să mintă. El este Marele Trucaj. El foloseşte trucurile, scamatoriile.

Partea întâi. Incognito şi revelaţie

I. Prima scamatorie

Fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: “Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (Baudelaire, Micile poeme în proză).

II. Incognitoul

În epoca contemporană, oamenii mai cred “încă” în Dumnezeu, dar aproape deloc în Diavol.

Diavolul doreşte să-L imite pe Dumnezeu, însă pe dos, după cum el vede totul privind de jos în sus.

Dacă credem în adevărul Bibliei, nu ne putem îndoi de realitatea Diavolului.

“Un fapt autentic: omul modern are mai puţină nevoie să se ostenească pentru a crede minciunile de fiecare zi, decât adevărurile eterne transmise de Cărţile Sfinte.” (p. 14)

III. Pentru cei care nu văd din diavol decât coada

Despre imagologia (post)creştină: “Ni se spune “Dumnezeu”, şi vedem un bătrân măreţ cu barba albă, Părintele Veşnic al lui Michelangelo, tunând din cerurile violente ale Capelei Sixtine. Ni se spune “Diavolul”, şi vedem un demon încornorat rânjind şi agitându-se prin umbre însufleţite de cele mai urâte şi rele intenţii. Asemenea reflexe de optică lăuntrică nu dovedesc nimic în ce-L priveşte pe Dumnezeu sau existenţa Lui. Însă, lucru curios, ele ni se par a dovedi ceva în ce-l priveşte pe Satana: mai ales faptul că el nu există, decât poate ca accesoriu al acelui teatru al misterelor medievale.” (p. 15)

Satana se ascunde în spatele propriei sale imagini. Aparenţa lui grotescă îl face să pară inofensiv în ochii celor cultivaţi. În spatele imaginii tradiţionale şi vizibil puerile se ascunde o existenţă reală.

IV. Realitatea mitului

Din punctul de vedere al istoricului, Diavolul este o invenţie rabbinică, cu rădăcina în conflictul dintre Ormuzd şi Ahriman.

Raţionalistul spune: “Diavolul nu este altceva decât un mit, deci el nu există.” Autorul spune: “Diavolul este un mit, deci el există şi nu încetează să lucreze.”

Despre mit: “Un mit este o povestire, o istorie care descrie şi ilustrează, sub o formă dramatizată, anumite structuri profunde ale realului. Vorbesc despre structuri literalmente fundamentale, căci ele sunt anterioare distincţiei pe care o facem între materie şi spirit. Ele informează universul nostru în toate planurile realităţii sale. Şi numai în clipa în care am sesizat prin intuiţie principiul şi legea unei structuri, putem, în natură sau în viaţa sufletului, să recunoaştem formele, să le înţelegem limba şi uneori chiar să le prevedem dezvoltarea. Miturile sunt formulele simbolice care ne amintesc sau ne dezvăluie sensul acestor structuri formatoare – Ideile lui Platon, Categoriile lui Kant, Mumele lui Goethe, Arhetipurile lui Jung. În cadrul mitului, o realitate este, prin definiţie, echivalentă unui sens – şi reciproc.” (p. 19)

Marea explozie a iraţionalismului în prima jumătate a secolului al XX-lea e o mărturie a stadiului predemenţial în care raţionalismul adusese lumea, distrugând religiile şi miturile care deţineau sensul general al existenţei.

Raţionalismul nu poate percepe Răul, adică o intenţie anume, un plan sau o conştiinţă care să lege relele izolate.

Diavolul nu este o idee, sau materie, ci o formă de dinamism.

Intenţia cărţii: “În paginile care urmează, aş vrea să expun concepţia biblică despre Diavol, nu în aspectele sale teologice propriu-zise, ci în măsura în care ea ne ajută să înţelegem mai bine adevărata natură a omului şi a vieţilor noastre în secolul pe care-l trăim. Cred că figurile mitului ne ghidează într-un mod mai sigur decât evidenţa modernă şi decât analizele raţiunii. Căci ele transmit o experienţă milenară, în faţă căreia deducţiile noastre individuale sau logice pe plan local apar ca hazardante şi provizorii, fragmentare şi superficiale.

V. Îngerul căzut

Îngerii sunt creaturi spirituale lucrând şi trăind la fruntariile Celui Veşnic şi ale Creaţiei, ale eternităţii şi ale timpului. Unul dintre îngeri însă şi-a trădat menirea: Lucifer, Purtătorul Luminii. Satana a vrut să devină original, purtător al propriului destin, purtător al propriilor sale lumini.

Din mesager (anghelos) al lui Dumnezeu, Satana a devenit propriul său mesager, adică mesager al Neantului.

Satana este asemeni unui artist care şi-a pierdut geniul şi nu mai crede în pictură, dar are în continuare “meseria” şi pofta de a fi în avangardă.

Satana slujeşte Nimicului, dar ştie mai multe decât noi în ce priveşte tainele lumii şi resortul ascuns al sufletelor pe care le înşală.

VI. Prinţul acestei lumi

Prinţul Tenebrelor a fost condamnat, în urma revoltei sale, la un imperialism fără limite şi deznădăjduit. Setea celui ce a pierdut Totul nu mai poate fi cu nimic potolită. “Căzut dintru cele veşnice, Satana vea infinitul. Căzut dintru fiinţă, dintru A Fi, el vrea să aibă, tinde spre A Avea. Însă problema nu va putea fi rezolvată niciodată. Căci pentru a avea şi a poseda, ar trebui ca el să fie, şi el nu mai este. Tot ceea ce anexează el, el însuşi distruge.” ( p. 24)

Satana poate fura lumea aceasta, dar nu şi divinitatea ei. Victoriile lui sunt sterpe.

VII. Ispititorul

Înainte de ispitirea propriu-zisă este îndoiala. Îndată ce incertitudinea s-a insinuat în spirit, se deschide posibilitatea ispitirii.

“La originea oricărei ispite, există prilejul întrevăzut de a merge spre divinitate pe un drum mai scurt decât cel al realului; pe un drum pe care ţi l-ai inventa tu singur, în ciuda interdicţiilor pe care le ridică legile Creaţiei, ordinea divină şi însăşi natura omului.” (p. 26)

Nu răul este cel care atrage în ispită, ci un bine închipuit. Însă acest bine închipuit, care pare superior binelui oferit de Dumnezeu, se trişează cu legile Creaţiei.

Ispitirea este întotdeauna o utopie. Este dorinţa unui bine pe care realul îl condamnă şi pe care planul divin nu îl prevede.

VIII. “Cunoscând binele şi răul”

Dumnezeu cunoaşte Binele şi Răul. Pe când pentru oameni, binele şi răul lor sunt relative. Numai Dumnezeu cunoaşte planul de ansamblu şi intenţia finală a întregii Sale Creaţii.

A crea răul este cu neputinţă, dar asta nu înseamnă că răul nu există. Nici Diavolul şi nici omul păcătos nu pot cu adevărat să facă răul, aşa cum ne face să credem o formulă înşelătoare. Însă omul poate să facă rău, adică greşit, ceea ce face el cu darurile Creatorului.

“Răul în sine nu există cu titlul cu care Binele există în sine. Răul nu e decât o rea folosire a binelui, înţelegând prin aceasta a ceea ce există.” (p. 29)

Răul nu este nici descris, nici menţionat în Cartea Facerii. El nu este decât un miraj al demonului, o proiecţie a erorilor noastre în afara noastră.

William Blake: “căderea n-a făcut să se nască nici o plăcere”

IX. Mincinosul

În întreaga Creaţie, numai omul poate spune ceea ce nu este şi poate minţi printr-un act al voinţei sale deliberate. Prin harul limbii, omul poate spune adevărul; prin vina limbajului, poate contrazice adevărul.

Libertatea omului constă în alegerea pe care o face între perspectivele legitime ale Creaţiei şi răzvrătirea, denaturarea. Aceasta este gloria echivocă a omului.

“Tocmai prin libertate, din cauza ei şi prin ea, avem noi puterea de a păcătui. Căci a păcătui înseamnă a trişa cu ordinea, a opune legii divine derogările noastre egoiste, greşelile de calcul şi vederile noastre mioape şi interesate. A păcătui înseamnă a falsifica ceva în ordonanţa cosmosului. Şi înseamnă totdeauna, într-un fel sau altul, a spune o minciună sau a o făptui.” (p. 31)

Păcatul nu este altceva decât o minciună.

Diavolul se foloseşte de libertatea noastră pentru a acţiona în lume.

Diavolul este mincinos, şi el este părintele propriei sale minciuni. Minciuna este o creaţie monstruoasă, căci, prin esenţa ei, nu există! Este un fel de decreaţie.

Diavolul este părintele falsei arte, al tuturor operelor care nu sunt “nici bune, nici rele”, pentru că actul din care s-au născut ele suprimă înseşi măsurile frumosului.

X. Acuzatorul

Prin îndoiala pe care o strecoară în inima noastră în ceea ce priveşte ordinea divină, Satana ne face să dorim un bine mai bun, pe care ni-l şi înfăţişează.

Există pe lume un singur lucru mai rău decât a te îndoi de bine şi de real, şi acesta este să te îndoieşti de iertare, odată ce ai trădat binele şi realul.

Diavolul este Acuzatorul care vrea să ne facă să ne îndoim de iertarea noastră pentru a ne sili să fugim în remediile unui rău mai mare. Nemulţumindu-se să ne prindă în capcanele sale, îndată ce ne-a prins, el este primul care ne denunţă în faţa lui Dumnezeu, în chipul cel mai nemilos. Nu din dragoste de dreptate, ci din plăcerea sterilă de a avea dreptate.

În mod diabolic, morala laică, morala datoriei kantiene şi a rutinelor burgheze care exclud Dumnezeul personal ne acuză şi ne lipseşte în acelaşi timp de orice recurs la Cel Care iartă.

XI. Legiune

Biblia îl numeşte pe Diavol: Legiune. Asta înseamnă că, fiind tot timpul singur, poate îmbrăca tot atâtea aspecte diferite câţi indivizi există pe lume. Mai înseamnă că Diavolul este masa anonimă. Şi mai înseamnă că, fiind ca toată lumea, el va apărea ca nefiind Nimeni în special.

“[...] Diavolul se joacă, de fapt, cu spaima noastră de a ne recunoaşte răspunzători de vieţile noastre. Odinioară el recurgea la travestirea veşmintelor. Astăzi, costumul nu mai înseamnă nimic. Fenomenul acesta al deghizării, al travestirii s-a interiorizat, devenind evaziune morală. Jucăm, fără frica de pedeapsă, un rol în primul rând faţă de noi înşine, ca într-un vis. Lumea actuală e plină de indivizi care poartă pe dinăuntru haine de închiriat. Ei se ascund în propriii lor ochi. Cum l-ar mai cunoaşte ei pe Satana, dacă nu vor să-şi vadă nici adevărata lor fiinţă, cea care ia hotărârile, singura în faţa căreia s-ar putea dezvălui Ispititorul?” (p. 37)

XII. Sofismul

Îngerul căzut spune: eu sunt cerul tău, nu mai există altă speranţă. Prinţul acestei lumi spune: nu există o altă lume. Ispititorul spune: nu există judecător. Acuzatorul spune: nu există iertare. Mincinosul oferă o lume fără obligaţii şi fără sancţiuni: nu există realitate.

“Lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea), în măsura în care cultivă un vis al zeificării omului prin ştiinţa sa, în care neagă orice transcendenţă; în care se închide în autarhiile puterii şi pasiunii; în care îşi îneacă în sfârşit vocaţia persoanei în anonimatul iresponsabil – lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea) se predă legii Satanei. În acelaşi timp însă, ea devine incapabilă să-l cunoască pe cel căruia îi slujeşte!” (p. 38)

Satana vrea să credem că nu există o altă lume. Or, dacă îl credem, se vede imediat că nu mai putem crede nici în Dumnezeu, nici în Satana! Dacă nu există cer, aşa cum spune Satana, nu mai există nici infern, nici Stăpân al Infernului. Astfel, cu cât el ne bântuie mai distrugător viaţa, cu atât mai puţin îl putem recunoaşte.

“Dovada că Diavolul există, acţionează şi reuşeşte constă tocmai în faptul că noi nu mai credem în el.” (p. 38)

XIII. Diavolul şi păcatul

Diavolul nu este primejdios acolo unde se arată şi ne sperie, ci numai acolo unde noi nu ştim să-l vedem. Dacă păcatul nu ne-ar stârni pofta, dacă am şti să-l vedem pe Diavol în păcat, am fi cu mult mai prudenţi.

Păcatul, devenit a doua noastră natură, poate părea că acţionează de la sine şi fără Autor, în virtutea unui fel de inerţie sau a forţei obişnuinţei. Ne stăpâneşte o obişnuinţă a răului, pe care am putea-o numi păcatul habitual. Este propensiunea cu totul mecanică de a încălca cele Zece Porunci, adică de a săvârşi păcate, care n-au nimic foarte misterios în ele: laşităţi, minciuni, acte de orgoliu sau de egoism, furturi şi trădări. S-ar putea ca Diavolul să nu se deranjeze pentru atât de puţin.

Dar cu certitudine Diavolul intervine atunci când păcatul nu mai este recunoscut ca atare şi vrea să se justifice. Diavolul inventează sofismele morale, şterge categoriile, transformă păcatele în “virtuţi” delirante.

Viciul este o virtute rău orientată. Este o virtute scoasă de pe orbita sa ori redusă la o totală lipsă de semnificaţie.

XIV. Psihanalistul redus la tăcere

Savanţii spun că păcatul nu există: tulburare a glandelor endocrine sau fantezii ale subconştientului, maladii mentale sau condiţionare socială insuficientă. Noi nu suntem răi, ci bolnavi...

“Psihanaliza, considerată în ansamblul său şi în tendinţa sa generală – fără îndoială inconştientă – poate fi definită ca o tentativă de a reduce păcatul şi Răul la nişte mecanisme subiective, asupra cărora şi-ar putea înstăpâni puterea.” (p. 43)

Psihanaliza încearcă să-l dizolve pe Diavol în apele tulburi ale subconştientului. Pentru psihanalişti Diavolul este doar o nevroză rezultată din proiecţia sentimentului de culpabilitate. Când acest sentiment este supus tratamentului, nevroza dispare şi ea.

Partea a doua. Hitler sau alibiul

XV. Unde apare necesitatea unui alibi

“E ciudat de constatat că de la sfârşitul Evului Mediu, de când Luther a aruncat călimara în faţă la Wartburg, n-am mai ştiut să compunem o viziune modernă a Diavolului. Doar Kierkegaard îl mai recunoscuse, poate, tocmai sub forma cernelii de tipografie, atunci când nota că nu mai poate fi predicat cu folos creştinismul într-o lume dominată de presa de fiecare zi.” (p. 47)

XVI. A doua scamatorie

A doua scamatorie a Diavolului a fost să ne convingă că el era Adolf Hitler, şi nimeni altcineva.

XVII. Oare Hitler este Anticristul?

“Eu consider acţiunea lui Hitler ca fiind mai diavolească în realitate decât şi-o închipuie cei care au crezut că văd în el pe Diavol în persoană. Dacă Führerul era Diavolul sau Anticristul, lucrurile ar fi poate prea simple. Ar fi fost de ajuns ca el să fie suprimat pentru a suprima tot răul care este pe lune. Şi, să-mi fie iertat, dacă Diavolul ar fi fost Führerul, atunci n-ar fi fost vorba decât de un biet Diavol destul de penibil.” (p. 49)

Acţiunile Führerului poartă cu toată evidenţa semnul satanic.

XVIII. Diavolul în cămaşă brună

Unii dintre cei care l-au cunoscut direct pe Hitler spun că au simţit în prezenţa lui un fel de fior de oroare sacră, cred că el era sediul unei “stăpâniri”, unui “tron” sau al unei “puteri”.

Hitler a fost o înfricoşătoare ironie maşinată de Providenţă şi destinată unor oameni care nu mai credeau în mister.

XIX. Director de inconştienţă

Înainte de războiul din 1939, majoritatea oamenilor ştiau că Hitler era numele unui dezastru iminent şi de proporţii mondiale. Totuşi, el nu a fost oprit.

Hitler a fost suficient de demoniac încât să trezească demonii oamenilor, printr-un fel de contagiune spirituală. Opera lui de ispititor a constat în a-i priva pe indivizi de sentimentul responsabilităţii lor morale, deci de sentimentul culpabilităţii lor.

“Odinioară, oamenii cereau directori de conştiinţă. Însă mizeria timpurilor noastre şi sentimentul de neputinţă pe care-l trăiesc oamenii în lumea noastră lipsită de măsură fac ca ei să ceară şi să-şi dea astăzi directori de inconştienţă colectivă.” (p. 53)

“Un regim este totalitar atunci când pretinde să centralizeze în mod radical toate puterile temporale şi orice autoritate spirituală. El se transformă atunci în religie politică sau într-o politică de alură religioasă. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât religia pe care o adoptă nu cunoaşte transcendenţă, şi ţelurile sale pământeşti nu numai că nu diferă de ţelurile normale ale politicii, ci se şi confundă cu acestea.” (p. 54)

Religia politică sau politica religioasă a fost fondată pe trecut: sânge, rasă, tradiţia morţii. La ea nu te poţi nici măcar converti: dacă nu ai aceleaşi origini, nu poţi intra în ea!

XX. Midas proletarul

Prinţul acestei lumi poate avea totul pe lumea aceasta, mai puţin sufletul său. La fel şi Hitler, învingând Europa întreagă, nu s-a putut bucura de victorie.

XXI. Biciul lui Dumnezeu

Unul dintre aspectele lucrării Führerului a fost pedepsirea fără milă a slăbiciunilor lumii moderne: “Nu mai ştiam să deosebim răul în atmosfera de pace şi prosperitate. Am meritat ca Hitler să ne facă să le vedem, şi aceasta prin singurul mijloc proporţional cu insensibilitatea noastră morală şi spirituală: prin bombe.” (p. 58)

XII. Falsificatorul

“Nu invadarea unei ţări mici este diabolică, lucrul acesta s-a făcut în toate timpurile; constituia, ca să spunem aşa, egoismul normal, setea de bogăţii, imperialismul vulgar; diabolic este să numeşti asta “consolidarea păcii” sau “fondarea unei ordini noi”. Nu anexarea Cehoslovaciei este diabolică, ci faptul că aceasta s-a făcut a doua zi după un discurs în care era invocat “dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”. Nu transformarea teritoriului unui vecin în câmp de măcel şi de bombardament este diabolică, ci denumirea acestui câmp al morţii ca fiind “spaţiu vital”. Nu violarea tratatelor, ci voinţa de a se face nevinovat proclamând la începutul unui nou cod: “Dreptul este ceea ce slujeşte poporului german.” Nu atacarea Bisericilor, ci faptul că se face aceasta naţionalizând Providenţa şi făcând-o în numele ei. Ceea ce este cu adevărat diabolic este mai puţin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci. Este faptul de a le răpi tuturor morţilor adevăratul lor înţeles, a întoarce pe dos şi a citi pe dos acest înţeles, potrivit obiceiurile liturghiilor negre. Este pervertirea şi ruinarea pe dinăuntru a înseşi criteriile adevărului. Şi, în sfârşit, este procedeul prin care minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului!” (p. 58-59)

XXIII. După Hitler

Dacă am înţeles sensul intim, mişcarea, structura răului, putem prevedea acum desfăşurarea fatală a secolului.

Religia este un instinct la fel de fundamental şi de natural ca sexualitatea. Raţionalismul a deprimat timp de secole simţul religios al occidentalilor pentru că, nemulţumindu-se să mai combată şi să evacueze cutumele religioase permiate, a refuzat metodic să lase să se nască obiceiuri noi. Or, cutumele religioase, oricum ar fi ele, sunt mijloacele pe care omul le are pentru a capta puterile sale obscure şi a le ordona spre ţeluri când practice, când transcendente. Canale de scurgere, ele asigură circulaţia între Inconştientul colectiv şi activitatea cotidiană. Raţiunea poate neglija aceste forţe, dar nu le poate înlănţui. Dacă distruge toate mijloacele cunoscute de a le îmblânzi şi domestici, va face să se ridice în jurul nostru monştri.

Totul ne face să credem că vom intra într-o eră a religiilor aberante.

“Anumiţi intelectuali vor fi învinovăţiţi atunci de instinctul religios, această “supravieţuire” a trecutului. Şi vom citi iarăşi plângeri despre declinul spiritului critic şi abandonarea marilor principii. “E de neconceput!”, vor spune, ridicându-şi braţele spre cer. Dar lucrul e foarte simplu. Un om care moare de foame mănâncă orice pentru a-şi înşela foamea, dacă nu găseşte nimic mai bun. Raţiunea nu îndrăzneşte să spună că el nu are dreptate dacă îi este foame. Dar oare îi va spune că nu are dreptate dacă i-e sete de religie? Poate să înşele acest instinct furios acum, după secole de privaţiuni? Raţiunea va denunţa în zadar deliruile colective de care ea va fi prima răspunzătoare, tot aşa cum e adevărat că regimul prohibiţiei a fost răspunzător de nelegiuirile alcoolului de contrabandă în America.” (p. 62)

“Niciodată omenirea nu a fost mai puţin pregătită pentru pace, căci niciodată ea nu a fost mai lipsită de respect pentru virtuţile pe care doar spiritul ştie să le ducă până la paroxism. Şi cum se mai poate trăi dacă nu mai există paroxisme?” (p. 63)

Partea a treia. Diavolul democrat

XXIV. Eroarea fatală a democraţiilor

Numele Satanei Legiune: “nu eu sunt, celălalt e!, sunt alţii, masele, eu nici nu eram acolo!” (p. 69)

Hitler i-a convins pe germani că toate problemele lor proveneau dinafară, niciuna de la ei înşişi. Diavolul adoră conştiinţa împăcată a oamenilor.

XXV. Primitivismul nostru

Primitivii din Melanezia au obiceiul de a personifica forţele rele care-i ameninţă, “fixându-le” în exteriorul lor. Creştinismul s-a străduit de secole să ne facă să înţelegem că Împărăţia Domnului este în noi, că Răul este şi el în noi şi că adevăratul câmp de luptă dintre ei nu este altundeva decât în inimile noastre. “Dacă suntem revoluţionari, credem că, schimbând poziţia anumitor obiecte – deplasând bogăţiile de exemplu -, vom suprima cauzele relelor secolului. Dacă suntem capitalişti, credem că, deplasând spre noi aceleaşi obiecte, vom salva totul. Dacă suntem nişte bravi democraţi, neliniştiţi sau optimişti, credem că, punând-i la frigare pe câţiva dictatori, profanatori ai dreptului, sau vrăjitori, vom restabili pacea şi prosperitatea. Suntem încă în plină mentalitate magică.” (p. 71)

Fapt fundamental: în realitate, adversarii noştri nu se deosebesc esenţial de noi.

Adevăr compromiţător: “Hitler nu era în afara umanităţii, ci în ea. El era în noi înainte de a fi fost împotriva noastră. În noi înşine s-a ridicat el întâi împotriva noastră. Şi mort, el ne va ocupa fără să mai tragă măcar un singur glonte dacă nu recunoaştem în el o parte din noi înşine, partea Diavolului în inimile noastre.” (p. 71)

XXVI. “Cu toţii suntem vinovaţi”

Remarcă: nimeni n-a pretins niciodată că ar acţiona cu rea-voinţă.

“Vreau să spun aceasta: suntem cu toţii vinovaţi, în măsura în care nu recunoaştem şi nu condamnăm şi în noi mentalitatea totalitarilor, adică: prezenţa activă şi personală a demonului în pasiunile noastre; în nevoia noastră de senzaţii; în teama noastră de responsabilităţi; în inerţia noastră civică; în laşitatea noastră faţă de marele număr, faţă de modelele şi sloganele sale; în ignoranţa noastră faţă de aproapele nostru, în sfârşit în refuzul nostru faţă de orice Absolut care transcende şi judecă interesele noastre “vitale” (aşa cum sunt ele totdeauna...).” (p. 73)

Suntem mai mult sau mai puţin hitlerizaţi în gândurile noastre.

XVIII. Semnalmentele Diavolului deghizat în democrat

“Neştiind să deosebim una dintre trăsăturile cele mai exact diabolice ale lui Hitler – felul său de a localiza tot răul ca venind din străini, pentru a se face pe el însuşi nevinovat -, noi am căzut în aceeaşi eroare ca şi el: am făcut din Hitler o imagine a demonului cu totul exterioară realităţii noastre. Şi, în timp ce o priveam fascinaţi, demonul a revenit pe la spate, chinuindu-ne sub travestiuri care nu ne puteau trezi bănuielile.” (p. 74)

Secolul al XIX-lea a înlocuit Providenţa cu progresul automat (adică una din deghizările Diavolului).

Din amabilitate faţă de ei înşişi, modernii cred în bunătatea funciară a oamenilor. Dorind să schimbe din temeliii societatea, ei cred că răul este dependent de ordinea socială.

Modernii sunt optimişti din principiu. Optimismul lor e un fel de minciună şi o fugă din faţa realului.

Modernii au eliminat din existenţa lor simţul tragicului, preferându-i confortul şi virtuţile lor neînsemnate.

Democraţia nu este nimic în sine. E doar regimul care le permite atât credincioşilor cât şi necredincioşilor să se manifeste fără a fi masacraţi.

Războiul face să se opună mult mai multe forţe decât nişte simple armate.

“Una dintre lecţiile clare ce se desprind din evenimentele europene mi se pare a fi aceasta: ura pur sentimentală faţă de răul care este în altul poate să pună în umbră răul pe care-l porţi în tine şi seriozitatea răului în general.” (p. 78)

“Eram lipsiţi de o reprezentare modernă a demonului. Încetaserăm deci să mai credem în el. Pe urmă, ne-am imaginat că Diavolul ar fi fost Hitler. Şi Diavolul îşi freca mâinile (ca şi Hitler). Poate că ar fi mai rodnic acum, şi de asemenea mai amuzant, şi în cele din urmă mai adevărat, să încercăm să ni-l reprezentăm pe Diavol sub trăsăturile unui playboy plin de dinamism şi optimism, virgin de orice fel de gândire. Sau, dacă se întâmplă să fim intelectuali liberali, sub trăsăturile unui intelectual liberal care nu crede în Diavol...” (p. 79)

XXVIII. Umorul şi democraţia

Umorul este necesar pentru bunul mers al instituţiilor într-o ordine socială aproape în întregime profană.

Diavolul este sardonic şi ironic, dar nu suportă umorul.

Simţul umorului este cel care-i salvează pe cei ce trăiesc într-un stat democratic de asfixia prin proximitate, riscul atras de distrugerea ierarhiilor.

XXIX. Demonul libertăţii

Poate că Libertatea n-a fost niciodată mai iubită şi mai celebrată ca în epoca modernă tocmai pentru că niciodată n-a fost mai departe ca acum.

Pentru cei mai mulţi, libertatea înseamnă dreptul de a nu asculta.

A fonda un regim pe cuvântul Libertate înseamnă a substitui politicii de putere reală (formulată de Machiavel) o politică a romanescului colectiv.

Libertatea nu poate desemna obiectul unei revendicări, şi asta pentru că omul este liber, este plasat în fiecare clipă într-o dublă posibilitate: a face binele pe care îl vrea Dumnezeu şi care îl va elibera, sau a face binele pe care îl vrea el, şi care-l va înlănţui.

Libertatea nu este un drept, ci un risc.

“Ceea ce e în cauză pe planul acesta nu este libertatea reală a oamenilor, pe care nici un tiran nu a putut-o suspenda vreodată vreo singură clipă, ci este dreptul omului de a-şi asculta vocaţia, pe care statul i-l lasă. Dacă omul nu-şi recunoaşte o vocaţie, libertatea pe care o revendică el e vidă; Diavolul va intra în ea în mii de forme diferite, dintre care opinia publică este cea mai obişnuită. Dar dacă omul îşi recunoaşte o vocaţie, el nu-şi va cere nici un alt drept decât acela de a i se conforma. Dacă statul îi refuză acest drept, cetăţeanul poate să aleagă liber între ruşine şi revoltă.” (p. 82)

XXX. Demonul poliţiei

La un moment dat, poliţia ştie mai multe despre noi decât noi înşine.

Diavolul are toate şansele să conducă jocul peste tot unde sensul se risipeşte.

XXXI. Demonul siguranţei

Există două posibilităţi: fie dezvoltarea unor forţe superioare în raport cu primejdia, fie suprimarea primejdiei. Noi, în loc să dominăm ameninţarea, am preferat s-o suprimăm.

“Luate în ansamblu şi în intenţiile lor generale, progresele pe care le celebrăm se rezumă în cuvântul a steriliza. Fie în dragoste (măsuri anticoncepţionale), fie în viaţa profesională (asigurări), fie în educaţia tineretului, fie în medicină, fie în politica internaţională, suntem pe cale de a împinge până la limită o experienţă fără precedent de asepsie generalizată şi de extincţie a riscurilor înainte de termen.” (p. 86)

Epoca noastră este preocupată să elimine răul cu cea mai mică cheltuială, nu să-l compenseze printr-un bine superior. Căutăm mântuirea în fugă.

“Mi-l închipui cu plăcere pe Diavol ca agent de asigurări generale. El înţelege totul şi a prevăzut totul. Îl cunoaşte pe om în vulgaritatea sa şi se laudă că ştie să-l reducă la ea. Îţi explică propriul tău bine. Ştie mai bine decât tine, nu mai e vorbă!, el a trăit multe. Blufează, îţi admite toate obiecţiile, dar te face să-ţi dai seama cât sunt de banale statisticile. Îţi făgăduieşte până la urmă acel neant pur al sufletului – fericire – prosperitate – jovialitate şi adevăr viager.” (p. 86-87)

XXXII. Demonul neînsemnătăţii

Diavolul este cel care vrea pace fără luptă, virtute fără ispite, ordine prin anestezie şi sănătate prin dezinfectare.

Diavolul ne face semn în viciile noastre şi ne aşteaptă în virtuţile noaste.

Pentru a fi nice, plătim un preţ exorbitant: savoarea vieţii. Am instituit cultul a ceea ce nu are consecinţe.

Virtuţile lipsite de semnificaţie, private de sens, constituie împărăţia Nimicului. Ele nu-şi câştigă statutul decât cu preţul măreţiei lor.

“Diavolul este insignifiant în adevăratul sens al cuvântului, şi cea mai mare victorie a lui în epoca noastră este de a fi privat de sens aproape toate uzanţele, cutumele şi costumele noastre, artele, muncile şi răgazurile noastre.” (p. 89)

“Eu spun că tot ceea ce nu are sens aparţine de drept demonului; că tot ceea ce poartă un sens comportă un anumit bine, inclusiv nonsensul, care nu este decât o aluzie la nişte sensuri neprevăzute sau ascunse. Cât despre absurdul pur, acesta este categorie a credinţei sau a răului absolut. Ceea ce pare absurd în ochii raţiunii este acceptat de credinţă ca fiind punerea unei realităţi eterne în timp, cum ar fi întruparea şi miracolul. Caricaturizat de Diavol, absudul este, dimpotrivă, fixarea unei realităţi temporare în infinit sau în insonsabil: ideea succesului în sine, a puterii sau a bogăţiei în sine. Acolo este infernul.” (p. 90)

XXXIII. Scurtă istorie a unei perechi corecte

Anecdota unui cuplu care-şi maschează impecabil certurile intime în faţa propriilor copii. Numai că aceştia receptează tensiunile dintre părinţi la nivel non-verbal, şi suferă.

XXXIV. Demonul popularităţii

Puterea unui regim întemeiat pe marele număr depinde de capriciile feminine ale Opiniei publice. Acum se face curte maselor.

XXXV. Paradoxul democraţiei

Regimul totalitar nu este altceva decât forma de jos a democraţiei. Democraţiile nu se deosebesc de regimurile totalitare decât printr-o anumită lipsă de rigoare, o dezordine mai aparentă, o frazeologie mai puţin antrenantă. Imbecilii nu au nimic de pierdut. Sufletele tari sunt eliminate de resentimentul brutal al plebeilor, sufletele slabe sunt uşor convinse că ele nu au drept la existenţă personală, iar sufletele mediocre sunt folosite.

XXXVI. Coloana a cincea a tuturor timpurilor

Diavolul nu este Hitler, care totuşi este demoniac; el nu este nici democraţia, care totuşi nu este sfântă: şi totuşi el acţionează pretutindeni, este în toate.

Despre Diavol: “Vulgar şi seducător, fariseu şi pungaş, ipocrit şi cinic în acelaşi timp, respingător dar nu mai puţin fascinant, el este fără îndoială creatura cea mai poetică din lume. El este frumos în ochii naivilor, care cred că răul trebuie să fie totdeauna urât; şi este de o urâţenie irezistibil de atrăgătoare în ochii celor dezabuzaţi sau rafinaţi. Pe escurt, el nu este niciodată acolo unde credeaţi că-l veţi găsi. El imită, caricaturizând-o, acţiunea Duhului Sfânt, mereu ambiguu pentru îndoiala noastră şi deconcertant pentru raţiunea noastră.” (p. 95-96)

XXXVII. O adresă bună

Diavolul este “în fotoliul în care sunteţi aşezat dumneavoastră”. (p. 96)

Partea a patra. Diavolul în dumnezeii şi în maladiile noastre

XXXVIII. Diavolul în dumnezeii noştri

Incognito-ul Diavolului: el se ascunde în imaginea dumnezeilor noştri, în inima idealurilor noastre şi a adevărurilor noastre omeneşti, în religiile pe care le confabulăm în afara credinţei revelate.

Cei care au renegat Revelaţia, au fost constrânşi la a-L inventa pe Dumnezeu: dumnezeul Raţiunii pentru temperamentele raţionaliste, dumnezeul Instinctelor şi al Pasiunii pentru hipercivilizaţi, dumnezeul succesului pentru puritani, dumnezeul filantrop pentru avari şi timizi etc. Apoi: Naţiunea, Rasa, Clasa.

“Dumnezeii oamenilor sunt fără iertare. Ei sunt Diavoli.” (p. 100)

XXXIX. Diavolul în Biserică.

Într-o zi, Biserica a fost calificată drept “Satana” de către Iisus însuşi. La câteva clipe după ce fusese constituită în persoana Apostolului Petru. (Matei 16).

“Iisus îi încredinţează Biserica lui Petru, căci atunci când Petru crede, el este Biserica (orice om care crede, în clipa credinţei devine Petru la rândul său şi fundament al Bisericii). Dar, când Petru se crede posesor al bunului pe care l-a primit în sarcină, el pretinde îndată să-l gireze pentru scopurile sale cum îi place lui, nu cum Îi plăcea Creatorului Însuşi al acelui bun. El nu vrea să întâmpine nişte riscuri nebuneşti, el îşi manifestă deja frumoasa lui prudenţă ecleziastică. Ordinea, şi nu sacrificiul este ceea ce el socoteşte că e bine (şi, în fond, el îi are de acum încolo cheile). Justiţia şi dreptul, şi nu nebunia spiritului, nici extravaganţele iubirii. Viaţa, fireşte, dar nu moartea din care ea va renaşte. Rezultatul, dar fără condiţiile cerute... Căci rolul nostru este să dăinuim, şi responsabilităţile noastre sunt covârşitoare, şi noi nu ne vom juca asemenea unui iluminat cu comoara spirituală pe care Dumnezeu ne-a însărcinat s-o administrăm noi, nedemnii Săi slujitori...” (p. 102)

Întreg sensul creştinismului constă în trei acte esenţiale tragice: a lua asupra sa răul care este în lume, a muri cu acest rău, a renaşte în puritate.

XL. Diavolul teolog

Puţine preocupări sunt mai blamabile în veacul nostru ca teologia. Nouă maeştri ai gândirii moderne din zece mărturisesc fără jenă că n-au citit nici un tratat teologic.

A ignora teologia înseamnă a rupe cu tradiţia cea mai rodnică a culturii occidentale. Naivitatea teologică a secolului nostru este unul dintre avantajele uriaşe ale noii barbarii.

XLI. Diavolul şi filantropul

Anecdotă: un om concepe un mare proiect filantropic. La câţiva paşi în urma lui, Diavolul află detaliile, şi promite să-l organizeze el însuşi.

XLII. Diavolul, om de lume

Poporul a văzut întotdeauna în mondenitate ceva satanic. Mondenul care nu este decât monde este o perversiune.

“Mediul monden cel mai suav, corect şi moral poate foarte bine să fie preferat de Diavol acelor medii boeme şi de moravuri uşoare cărora le place să-şi spună că sunt damnate. Asta, cred eu, pentru că în lumea bună un miracol apare mai mult decât oriunde în altă parte ca fiind improbabil.” (p. 107)

XLIII. Mr. Time, omul de afaceri grăbit

Banii folosesc şi uzează timpul. Omul modern transmută timpul în bani, fără retur. El nu are niciodată timp, timpul îl are pe el.

“Se ştie că Diavolul este Prinţul timpului, aşa cum Dumnezeu este Regele eternităţii. Timpul fără sfârşit, acesta este infernul. Prezenţa desăvârşită, aceasta este veşnicia.” (p. 108)

XLIV. Diavolul autor

André Gide: “Nu există operă fără colaborarea demonului.”

Jacob Böhme: Satana a fost întrebat: “De ce ai ieşit din Paradis?” “Am vrut să mă fac autor”.

Aşadar, diavolul a vrut să-şi facă şi el opera sa.

Voinţa, creaţia, nevoia de a scrie, coincid în profunzimile lor cu tentaţia luciferică.

William Blake socotea că Milton “pictează foarte prost partea cerească şi foarte bine cohortele infernale. Asta, pentru că era un adevărat poet şi purceda de la Diavol fără să o ştie.”

“Cum să eliminăm aportul Diavolului la cele mai sublime creaţii ale spiritului? Nu cred că există vreun creator care să-şi poată face iluzii în această privinţă. La sursele poemului şi în călimările noastre, în această ştersătură sau în reveria cu ochii ficşi în gol, care meditează asupra ei, acolo e Diavolul. El nu e singur, însă e acolo. Soluţia este să-l facem să lucreze altfel decât înţelegea el s-o facă. Sau să spunem mai bine: cu alte scopuri.” (p. 110)

Şi dacă Diavolul nu este până la urmă decât un mister al Binelui?

“Un scriitor, dacă este un bun meseriaş, va valora exact cât valorează misiunea pe care o acceptă şi pe care şi-o asumă. Diavolul va mai fi amestecat şi aici, fără îndoială, în toate artificiile delirului creator, dar mânat spre un scop pe care el îl ignoră; căci slăbiciunea sa unică este că el nu crede în bine.” (p. 111)

XLV. Pactul cu Diavolul

Peter Schlemihl, vânzându-şi umbra Diavolului, a devenit foarte bogat, dar şi-a pierdut gustul de a trăi. Aceasta este una din cele mai frumoase fabule din lume.

Pactul diavolului constă exact în a câştiga lumea cu preţul sufletului nostru şi al umbrei noastre.

Pactul cu Diavolul: “Atâta vreme cât faceţi efortul de a vă menţine în adevăr, vă păstraţi deplina facultate de a spune adevărul sau de a minţi. Dar, odată ce aţi minţit, sunteţi legat de minciună şi adevărurile înseşi pe care le veţi rosti vor sluji mai departe minciuna. Fenomenul acesta se poate descrie în termeni fizici şi trupeşti. Atâta vreme cât sunteţi pe cale de a urca muntele, cu mare efort, vă păstraţi în fiecare clipă posibilitatea de a urca sau de a coborâ. Cu cât urcaţi mai sus, cu atât efortul devine mai consistent şi cu atât mai mult vă ispiteşte prăpastia, dar orizontul se deschide tot mai uriaş. Dacă deodată oboseala sau vreo ameţeală vă biruie, sau dacă vă alunecă piciorul, sau dacă cedează terenul, ce se va întâmpla? Veţi începe să vă rostogoliţi spre prăpastie sau pur şi simplu spre fundul văii, unde trăiesc oamenii obişnuiţi. Sunteţi eliberat de efortul dumneavoastră, totul e uşor, nu mai aveţi decât să vă lăsaţi în voie. Veţi “ajunge” mai repede decât cei care urcă şi în locuri mai bogate şi mai populate. Dar aţi pierdut libertatea de a urca sau de a coborâ la alegerea dumneavoastră. Aţi fost prins într-un mecanism cu sens unic, nu mai sunteţi decât un trup abandonat legilor fizicii şi toate gesturile dumneavoastră nu vor face decât să vă accelereze căderea.” (p. 113)

Succesul prea rapid în lume se datorează unui târg încheiat cu Prinţul acestei lumi. De aceea, morala succesului, morala americană, este de esenţă diabolică.

XLVI. Diavolul dă în cărţi

Artele divinatorii sunt legate, în imaginaţia popoarelor, de un pact satanic.

Asimilarea clarviziunii cu puterea diabolică a ghicitului este o confuzie pe care Diavolul însuşi o întreţine cu multă grijă.

Diavolul are două şanse de a se insinua în noi pe o cale clandestină, când eşuează prin mijloacele mai rafinate ale raţiunii şi ale virtuţii. Prima stă în propensiunea noastră de a reduce răul şi binele la nefericirile şi fericirile care ni se întâmplă, şi pe acestea la eşecurile şi succesele vieţii reale.Victima şarlatanului nu înţelege că nenorocirile sale nu sunt Răul, ci poate mijloacele de care se foloseşte Binele. A doua şansă a Diavolului este să flateze tendinţa noastră de a ne simţi iresponsabili prin mijlocirea oracolelor pronunţate în numele unui destin fără apel.

XLVII. Răul secolului: depersonalizarea

Marea strategie a Diavolului în timpurile noastre nu se mai sinchiseşte de individ, pentru că acesta a dispărut, ci de mase. Diavolul lucrează en gros.

Kierkegaard a înţeles mai bine decât oricine şi înaintea tuturor principiul diabolic care creează masele: fuga de propria persoană, dorinta de a nu mai fi răspunzător, deci vinovat, şi de a deveni deodată participant la puterea divinizată a Anonimului. Or, Anonimul are multe şanse de a fi cel căruia îi place să spună: Eu nu sunt Nimeni...” (p. 117)

Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei înşişi, de ei şi de vocaţiile lor.

Vechile trucuri ale Satanei: să-l facă pe om să creadă că el nu e răspunzător, că nu există Judecător, că Legea e îndoielnică, că nu se va afla şi că, de altfel, odată ce lovitura va fi reuşit, omul va fi Dumnezeu Însuşi, deci stăpân să fixeze Binele şi Răul după voia lui.

Satana este cel care creează masele. El produce păcate în serie, raţionalizează vânătoarea de suflete.

Lumea modernă este una a transei colective. La cinema, individul trăieşte prin delegaţie aventuri care lui personal nu i se întâmplă. Formele de viaţă propuse sunt străine destinului nostru şi aptitudinilor noastre normale.

Individul modern este îndemnat să-şi judece viaţa drept meschină şi să fugă de ea, el este aspirat de marile emoţii colective. Omul este pus în situaţia de a fi deposedat de sine însuşi, este predispus hipnozei colective, este o victimă virtuală a pasiunilor de masă.

“Fireşte, n-ar mai fi posibile masele, în înţelesul precis al concentrării de oameni, fără radio, megafoane, presă şi transporturile rapide. Însă aceste mijloace tehnice n-au făcut totul; omul le-a făcut pe ele în primul rând şi nu a fost o întâmplare că el le-a făcut pe ele, şi nu altele. Cauzele şi rădăcinile veritabile ale fenomenului modern al maselor se află în atitudinea noastră spirituală.” (p. 120)

XLVIII. Turnul Babel

Măreţia modernă este una în care ne pierdem cu toţii. Iar când noi ne pierdem, Diavolul ne găseşte.

Diavolul este în mod evident principalul antreprenor al Turnului primitiv şi al replicilor sale moderne (ansamblul întreprinderilor noastre economice, politice şi urbane).

Cadrele materiale ale vieţii noastre s-au babelizat. Societatea însăşi a devenit prea gigantică. Astfel, ameţeala vertiginoasă din Babel se înstăpâneşte asupra spiritului omenesc. Ea se naşte din incapacitatea de a suporta înălţimile sau dimensiunile inumane.

“Niciodată omul nu a fost mai puternic şi niciodată el nu s-a simţit, ca individ, mai neputincios. Niciodată el nu a fost mai savant şi niciodată nu a avut impresia că înţelege atât de prost ceea ce se petrece în lumea sa. Niciodată nu s-a apropiat cu mai multă fervoare de ţelurile progresului său, niciodată barbaria lui nu i s-a arătat mai bine înarmată pentru a distruge aceste ţeluri.” (p. 124)

XLIX. Plictiseala, sentiment modern

Suma binelui şi răului, în fiecare secol, este probabil aceeaşi: timpul nostru nu e mai rău decât altele, în ciuda victoriilor progresului.

Sentimentul nou al vremurilor noastre este plictiseala. Nu spleen-ul poeţilor romantici, nu blues-urile. Ci fraza care se aude peste tot: “Nu ştiu de ce trăiesc...” Extincţiunea aproape desăvârşită a simţului vocaţiei personale.

“Plictiseală: teren de vânătoare al demonului. Pentru că orice poate deveni ispititor aici, dacă e vorba de ceva de ajuns de intens sau excitant, măgulitor, facil şi pretext pentru a evada...” (p. 126)

L. “Vital” şi alte sofisme

Omul de azi arată o constantă şi masochistă propensiune de a se voi iresponsabil. Ştiinţa îi spune: erai determinat, nu e vina ta. Pasiunea îi spune: era vital, nu există vinovăţie.

Este prostesc să explici conduita şi deciziile morale ale unui tot prin descriera funcţionării unora din părţile lui (de exemplu: glandele endocrine, enzimele, vitaminele).

Nimic nu e mai diabolic ca o observaţie justă.

“În epocile clasice, se considera că un lucru e adevărat sau fals, bun sau rău. Dacă spui o minciună, ştii că minţi, şi cauţi să nu te laşi descoperit. Dacă săvârşeşti vreo acţiune rea, încerci cel puţin să te disculpi în raport cu un adevăr şi un bine în general admise. Dar epocam noastră a înlocuit criteriile adevărului prin valori de intensitate, şi respectul binelui prin cel al “vieţii”. Tot ceea ce pare suficient de intens încetează de acum încolo să reveleze adevărul sau minciuna. Se recunoaşte, în zilele noastre, că pasiunea, emoţia şi isteria chiar vă duc de drept dincolo de bine şi rău. Ele vă eliberează de orice obligaţie, ele nu mai trebuie să se justifice.” (p. 128)

Respectul nostru faţă de pasiune şi faţă de “viaţă” sunt semnele unei decadenţe a pasiunilor înseşi şi a adevăratei vieţi.

Hitler şi argumentul spaţiului vital: “Dreptul este ceea ce e folositor poporului german.”

LI. Diavolul în inimă

Teoriei spaţiului vital îi corespunde la nivel individual teoria dreptului pasiunii.

Iubirea face să sară în aer alianţa căsătoriei. Forţa amorului primează asupra dreptului jurământului.

“Iubirea” modernă este un imens faliment intim al civilizaţiei noastre.

Partea Diavolului în iubire este pur şi simplu tot ceea ce nu este iubire. Căci Diavolul este cel care nu iubeşte.

“Nici o epocă nu a vorbit mai mult despre iubire, cu atât de puţină exigenţă reală. Diavolul ne-a făcut să numim “iubire” o vagă obsesie contagioasă al cărui focar în epoca modernă a fost literatura romantică şi căreia romanele şi filmele îi sunt agenţi de difuzare. Această obsesie a devenit marea afacere a civilizaţiei noastre în vreme de pace – religia celor care nu mai voiau religie. Imperiul său s-a întins peste domeniile cele mai eteroclite, de la misticismul literar până la publicitatea din metrouri. Nu veţi face doi paşi într-un oraş fără a găsi vreo aluzie la ea. Ea domneşte asupra enormei industrii a filmului, asupra industriilor editurilor şi asupra librăriilor, asupra vânzării parfumurilor, asupra activităţii a milioane de avocaţi şi medici, asupra revistelor ilustrate, asupra comerţului de mode. Şi asupra multor altor lucruri! Căci ea a modificat scara noastră de valori. Supraaprecierea extravagantă a dragostei – înţeleg prin aceasta acea formă de obsesie care seamănă cu iubirea adevărată aşa cum seamănă oraşul Lyon cu un leu – a depreciat treptat în epoca noastră simţul şi respectul ţinutei morale, al sacrificiului pentru binele comun, al virtuţilor virile şi aspre. Fericirea individuală a devenit tabuul nostru: semn de decădere a unei civilizaţii. Augustus, obligat să aleagă între tronul său şi Berenice, o îndepărtează pe femeie. În acelaşi caz, Windsor abdică, în aprobarea mulţimilor.” (p. 132)

Ceea ce deosebeşte dragostea în secolul nostru, ceea ce ar trebui să-i descalifice în mare număr pe cei care se prevalează de ea, este tocmai nuanţa de obsesie şi uşurinţă cu care se arată că i se cedează.

Satana ştie că dragostea este domeniul prin excelenţă al confuziilor dintre viciu şi virtute.

Ar trebui un criteriu permanent pentru a califica drept egoism, ură sau maladie psihică orice dragoste ale cărei roade sunt amare, privând-o astfel imediat de drepturile sale absolute.

Viaţa şi Sinceritatea sunt devizele celor slabi.

LII. Pasiunea

Iubirea-pasiune, semnul particular al sufletului occidental, s-a născut dintr-o izbucnire a creştinismului în limitele ereziei. Ea are la bază credinţa în valoarea unică a oricărei fiinţe.

“Însă ideea divinului într-o fiinţă, sursă şi obiect al oricărei iubiri profunde, va face să se nască idolatria îndată ce elanul pe care ea îl trezeşte, atrăgând spre sine ardorile instinctive, se îngreunează şi se opreşte la imaginea creată. Dorinţa nesfârşită a sufletului suferă atunci de limitările unui obiect care rezistă şi care curând o înflăcărează. În taină dezamăgit, dar fascinat, îndrăgostitul atribuie acelui obiect calităţile pe care le căuta în lumea de dincolo. El se exaltă şi se înfierbântă singur. Se încrâncenează să posede fiinţa iubită până în ultimele ei refugii sau să se piardă în ea până la a nu se mai desluşi. Şi, în cele din urmă, depăşind limitele realităţii descalificate şi ale vieţii care nu e niciodată de ajuns de vie, el se aruncă cu iubirea însăşi în moarte.” (p. 138)

Contradicţia pe care o suferă dorinţa nesfârşită, sedusă şi atrasă de o fiinţă finită, nu se poate rezolva decât în evadarea spre neant.

“Nimic mai rar decât o pasiune veritabilă, căci ea presupune o foarte mare forţă a imaginaţiei creatoare; dispoziţii spirituale, în acelaşi timp delicate şi profunde, dar care nu şi-au găsit obiectul veritabil; o putere excepţională de concentrare, adică de fidelitate; în sfârşit, dispreţul bunurilor pământeşti şi al fericirii. Aliajul acesta nu e chiar atât de comun cât ar vrea să ne facă să credem romanele şi opera. Consider, de fapt, că nu există mai mulţi mari îndrăgostiţi decât adevăraţii mistici, pasiunea fiind pentru sentimentul normal ceea ce este mistica pentru religia medie.” (p. 139)

Pasiunea oferă nişte şanse extraordinare acţiunii demoniace.

Dăruirea extremă, dacă nu este vorba de un sfânt, se întâlneşte cu violul spiritual. Iar cel ce vrea să posede totul într-o fiinţă, sfârşeşte prin a o transforma într-o posedată.

“Gelozie, nedreptate, stare de minciună constantă, pierdere a simţului datoriilor imediate, slăbiciuni, exaltare mimând inspiraţia – toate acestea sunt puţine lucruri, căci adevăratele chinuri ale pasiunii sunt indicibile în esenţă, sau nu ar găsi pentru a se exprima decât paradoxurile limbajului mistic: bucurie mistuitoare, foc care îngheaţă, chinuri îndrăgite, ardoare crudă – “totul şi nimic”. Pasionatul sfârşeşte prin a vedea în suferinţele sale însuşi semnul autenticităţii pasiunii sale. Atunci el nu mai vede că iubeşte, poate, aşa cum urăşte, că tandreţea sa avidă tiranizează sau dispreţuieşte, că darurile sale sunt tot atâtea violenţe intime şi că el ajunge să sufere mai mult din absenţa fiinţei iubite decât să se bucure de prezenţa ei.” (p. 142)

LIII. Diavolul şi sexualitatea

Toată lumea îşi închipuie că păcatul prin excelenţă rezidă în sexualitate. În realitate, sexualitatea nu este mai diabolică decât digestia sau respiraţia.

Dacă sexualitatea ar putea rămâne pură, adică pur animală, Diavolul nu s-ar amesteca în ea.

Sexualitatea se deosebeşte de celelalte funcţii naturale printr-o anumită lipsă de necesitate. Se poate trăi cast. Funcţia sexului este legată de creativitatea omului, constituind aspectul său trupesc, simbolul sau semnul fizic.

LIV. Eternul feminin

Femeia nu este poartă a infernului decât pentru cei care se lasă convinşi să vadă în ea o poartă a cerului.

“Femeia nu este mai diabolică decât bărbatul, ci mai uşor de înşelat, pentru că ea e lipsită de obiectivitate, de concizie în aprecieri, de distanţă în raport cu realul sau, cu un cuvânt: de retorică. Ea pune prea puţină raţiune în exerciţiul plun de emoţie al carităţii sale. Ea este lipsită de formă, şi bărbatului îi revine rolul să-i dea o asemenea formă. Dar, dacă bărbatul, dimpotrivă, începe să o adore, să aducă un cult valorilor feminine, el o lipeseşte pe femeie de sprijinul său şi transformă ispita în care alunecă ea în cădere iremediabilă. Eva e cea care a început. Dar din cauza lui Adam lucrurile au ieşit atât de rău.” (p. 146)

Evoluţia socială a secolelor a constrâns femeia la o autonomie pe care nu o prevedea natura sa.

Femeia care nu mai este dominată de bărbat îşi pierde feminitatea sau devine sclava ei. În acest caz, ea nu mai concepe “libertatea” decât sub forma unei pasiuni pure, independentă de orice obiect, dispreţuindu-l pe cel care se oferă să o fixeze.

LV. Ciomăgeala (desene animate)

LVI. Situaţii fără ieşire

Când circumstanţele noastre individuale sau politice, dramele noastre intime sau internaţionale se dezvăluie a fi situaţii fără ieşire, recunoaştem opera Diavolului. El intervine pentru a le împinge spre punctul cel mai rău în circumstanţele limitate unde, pentru a nu da greş, ar fi fost nevoie de vigilenţa eroică a unui sfânt.

LVII. Focul de pistol

LVIII. Cartea aceasta este fără ieşire?

Partea a cincea. Albastrul Cerului

LIX. Lupta contra Diavolului

“Dacă îi opuneţi Diavolului viclenia, subtilitatea, ironia şi inteligenţa rece, riscaţi să deveniţi răi, cu alte cuvinte, cu cât veţi căuta mai mult să fiţi puternici în felul Diavolului, cu atât îi veţi da mai multe avantaje, ţelul său fiind să vă facă asemenea lui. Dar, dacă nu o faceţi, veţi pierde jocul, răul va triumfa şi el se va da drept bine. Atunci, totul va fi pierdut.” (p. 159)

Soluţia este să i se reziste Diavolului prin şiretenie şi prin subtilitate, prin ironie şi prin inteligenţă rece şi, în acelaşi timp, prin toate armele credinţei, ale speranţei şi ale iubirii creştine, cărora el le ignoră puterea.

LX. Sfântul Mihail sau Ordinul Ceresc, care se numesşi cel Spiritual

Secretul singurei încrederi care să nu fie o iluzie constă în simpla certitudine că nu suntem zei şi că nu suntem Dumnezue. Căci atunci, totul nu depinde de noi! Principiul şi sfârşitul Ordinii, suma ei, sensul final sunt în mâinile lui Dumnezeu, Care este Binele. Dacă, dimpotrivă, totul ar fi în mâinile noastre, cum încerca să ne convingă şarpele, totul ar fi curând sfărâmat şi în mâinile Diavolului. Dacă noi am fi dumnezei, n-ar mai fi speranţă; catastrofa de acum ar fi opera noastră, a tuturor, eşecul zeilor ar fi confirmat, putinţa lor de a greşi demonstrată fără recurs.

LXI. Exorcismul sau ordinea personală

Din punctul de vedere al veşniciei, lucrurile sunt încheiate, partida este câştigată. Dar ceea ce ne interesează în secolul acesta al nostru este să ne facem şi noi imediat participanţi la această victorie.

“Singurul obstacol ireductibil este Sfântul. Numai un sfânt ar fi la înălţimea acestui fel de eroism în răul pe care-l desfăşoară în zilele noastre adversarul. Iată adevărul care ne luminează, dar ne şi condamnă, căci noi nu suntem sfinţi. Şi cine ar dori, cu adevărat, să devină aşa ceva? Dar, pentru a deveni sau a rămâne oameni, pur şi simplu, în eroziunea universală provocată de neant, trebuie să tindem cu pasiune spre sfinţenie; altminteri, vom fi măturaţi la o parte.” (p. 165)

Sanctificarea constă în sporirea sentimentului nostru de a fi complici la tot răul care se face pe lume.

Culmea sfinţeniei nu este în certitudinea iluzorie de a fi fără păcat. Ea este revelată de Cristos când acceptă să moară asumându-şi întregul păcat al lumii.

LXII. Ordinea cosmică

“Dezvoltarea aberantă a tehnicilor noastre şi, prin ele, a imperialismului nostru raţional, ne-a făcut să pierdem, de câteva secole, simţul cosmic, cu alte cuvinte conştiinţa nemijlocită a legăturilor noastre de ansamblu cu universul, cu legile sale cunoscute şi cu misterele. În acelaşi timp, dezvoltarea aberantă a moralelor noastre raţionaliste, apoi individualiste, apoi iraţionaliste, toate aceste sisteme distrugându-se între ele în teorie, dar subzistând, de fapt, unul alături de altul, insesizabil amestecate în vieţile noastre, ne-a făcut să pierdem simţul moral elementar, altfel spus conştiinţa imediată a unui absolut care ar fi, în afara noastră, chezăşia universală a binelui şi a răului. Şi iată-ne izolaţi de cele două surse ale Ordinii, care sunt legile ordonate de Creaţie şi intervenţiile ordonatoare ale Creatorului. Crezut că ne vom putea elibera de interdependenţa tuturor lucrurilor create şi de dependenţa noastră faţă de Dumnezeu. Şi atunci, am intrat în lumea arbitrarului, unde Arbitrul trişor ne rătăceşte după bunul său plac.” (p. 166-167)

Există certitudinea că nelegiuirile noastre şi cele ale Diavolului nu schimbă nimic în Ordinea acestei lumi, în care hazardul nu există, simplă iluzie a unei nerăbdări care obliterează sensul nostru spiritual, dar care nu poate împiedica Duhul Sfânt să acţioneze, tot astfel cum nu poate influenţa cursul astrelor.

LXIII. Ordinea socială

Mulţimea este tot o formă de deşert. În ea omul e singur în masă.

Orice ordine socială veritabilă se bazează pe vecinătatea trăită, care este relaţia aproapelui cu aproapele.

Simţul aproapelui, responsabilitatea şi libertatea sunt lucruri intim legate: ele se creează reciproc şî nu pot subzista multă vreme unul fără altul. Şi ordinea se naşte din alianţa lor.

“Cei care n-au înţeles până acum că libertatea este baza vie a ordinii, că ea nu poate fi dată nimănui, ci doar asumată de fiecare ca un risc fără precedent, că ea este “incompatibilă cu slăbiciunea”, cum zicea Vauvenargues, adică incompatibilă cu egoismul, cu insignifianţa şi cu spiritul de combinaţii, cu arivismul, cu oportunismul şi cu fuga din faţa răspunderilor, cu prostia vanitoasă şi cu lenea gândirii, cu respectul pentru bani, cu tonul palavragiu, cu blufful şi cu sentimentalismul care fac cuprinsul oricărei demagogii, cultul succesului facil şi întâmplător, frica de lovituri, frica de cuvinte limpezi – pe scurt, cu tot ceea ce caracterizează moravurile politice ale pseudodemocraţiilor noastre şi gusturile lor de “mare public”, aşa cum le întreţin şi le exploatează cinematograful, cărţile proaste de mare tiraj şi publicitatea.” (p. 170)

Gigantismul modern îi lipseşte pe oameni de posibilitatea de a fi şi de a se simţi răspunzători în societate şi în politică, deci de a fi liberi. Nu există ordine solidă şi liberală decât în micile comunităţi, în oraşele care păstrează măsura omenească.

LXIV. Sensul cuvintelor

Toate cuvintele limpezi sunt cuvinte de ordine. Cuvintele nu pot fi eficiente decât dacă au un înţeles definit. Şi ceea ce defineşte înţelesul unui cuvânt este corespondenţa sa indiscutabilă cu anumite lucruri, cu anumite sentimente, este faptul că el angajează în mod necesar nişte acte. O tradiţie, un drept, o credinţă şi o autoritate comune sunt singurele în stare să definească înţelesul a ceea ce numim cuvinte curente. Limba modernilor este dezarticulată. Cu cât vorbesc mai mult, cu atât mai puţin înţeleg.

“Secolul al XX-lea va apărea în viitor ca un fel de coşmar verbal, de cacofonie delirantă. S-a vorbit în el mai mult decât se vorbise vreodată; imaginaţi-vă posturile acelea de radio care nu mai pot tăcea nici zi, nici noapte, în care cuvintele sunt rostite atâtea pe secundă, fie că există sau nu auditori, că sunt sau nu lucruri de spus. Timpul în care cuvintele se uzau mai reprede decât în orice alt secol al istoriei, timpul marii prostituţii a acestor cuvinte care trebuiau să fie măsura adevărului şi despre care Evanghelia spune că la sursa lor ele sunt “viaţa şi lumina oamenilor!” (p. 174)

Cuvântul a căzut mai jos decât minciuna, în totala lipsă de însemnătate.

Peste tot unde unei pisici i se spune pisică, răul dă înapoi şi îşi pierde din prestigiu.

Diavolului trebuie să i se opună semantica, ştiinţa semnificaţiilor.

Democraţia este întemeiată pe cuvinte: contractele sociale, legile, opinia publică, presa liberă, mitingurile, conferinţele. Monarhia era întemeiată pe rituri, formule consacrate, ceremonie plastică. Dictatura este regimul loviturilor brutale.

LXV. Virtuţi

“Să nu-i opunem Diavolului injurii, pe care el le-ar lua drept tot atâtea omagii. Să ne întoarcem de la el şi să privim Binele. Să ne înarmăm cu această mare încredere care supravieţuieşte catastrofei, pentru că, cercetându-i în profunzimi cauzele, ea vede că acestea se distrug prin propriile lor efecte şi că nici ordinea, nici bucuria, nici măreţia şi nici iubirea nu încetează să aştepte, intacte şi suverane, dorinţa noastră. Ne este de ajuns să regăsim curajul de a fi virtuoşi. Ne este de ajuns să-i redăm virtuţii gloria ei.” (p. 177)

Pentru moderni, morala este plicticoasă şi gangsterul este plin de prestigiu. E de bon ton să preferi genul rău. Această dereglare a criteriilor a anunţat totdeauna sfârşitul unei cetăţi şi a culturii sale.

“Orgoliului şi brutalităţii proclamate drept virtuţi de către totalitari, naţiunile liberi nu mai îndrăzneau să le opună decât vanităţile scurte şi prudenţele laşe, şi aceasta se chema realism. Spiritului de răzbunare şi resentimentului, ele n-au mai ştiut să le opună decât neliniştile lor de proprietari istoviţi, şi aceasta se chema apărarea ordinii. Grosolăniei spirituale, doar confuzia spirituală, şi aceasta se chema dreptul de liberă critică.” (p. 177-178)

Prostia este inexorabilă. Nimic pe lume nu o va putea împiedica să se distrugă.

Adevăratele virtuţi nu se îndreaptă spre fericire, ci spre Ordine şi dreptate. Ele nu duc spre un happy-end, ci spre gloria Adevărului.

LXVI. Albastrul Cerului

“Îi opun Diavolului toate lucrurile lumii cărora el le ignoră virtutea şi splendoarea. Îi opun chezăşiile unei încrederi pe care nu o va atinge niciodată viclenia sa.
Îi opun ierarhiile Ordinii: ordinea cerească şi strigătul de război al Îngerului alb, ordinea lăuntrică a sfinţeniei, ordinea cosmică şi discursul ei imens, ordinea legilor jurate în cetate, ordinea cuvântului şi ordinea virtuţilor.
Îi opun Duhul, Apa şi Sângele, “care mărturisesc şi toate trei una sunt” (I Ioan 5, 6-8). Îi opun Focul limbilor, Sarea şi Uleiul. Îi opun Pâinea şi Vinul.
Îi opun, de asemenea, operele oamenilor, unde partea sa a fost consumată.
Îi opun albastrul cerului.
Albastrul cerurilor pe care le-am iubit. Albastrul cerului din Île-de-France, blândeţea artei şi a vârstelor, şi surâsul unei femei cu iubirea credincioasă şi veselă. Albastrul cerului din Manhattan, topindu-se ca o inexorabilă bucurie între verticalităţile argintate ale zgârie-norilor. Albastrul cerului Alpilor, moarat de scânteietoarea negreaţă, la amiază, pe tăişul gheţarilor.
Fie ca aceste imagini să risipească farmecele satanice imprudent invocate în aceste file, confuziile crepusculare şi larvare în care Prinţul tenebrelor ne aşteaptă oboseala; fie ca ele să facă să se risipească profunzimile înşelătoare pe care el le deschide aventurii dorinţei, încurcându-ne virtuţile în viciile noastre şi gustul nostru firesc al fericirii în ameţeala nenorocirii; şi ca ele să risipească sofismele abisului aşă cum zorii de vară limpezesc ceţurile!
Se spune că demonului îi place ceasul miezului de noapte. O, să ne întoarcem faţa către simbolul universal al rigorii şi al păcii profunde a iertării, şi să ne scăldăm privirea în întinderile de puritate arzătoare şi aspră ale albastrului cerului în inima zilei!” (p. 181-182)

Postfaţă după patruzeci de ani

Unul dintre procedeele favorite ale celui viclean constă în a-i convinge pe intelectuali că el nu este decât expresia mitică a terorilor intime ale oamenilor simpli şi care nu l-au citit pe Freud. Astfel, Diavolul nu ar fi nimic altceva decât o proiecţie. Proiecţia este iluzie, se zice. Dacă Diavolul este proiecţie, el este deci iluzoriu. Dar această iluzie operează; ea este, prin urmare, realitate...

“Că răul este în noi, nu din noi, iată ceea ce implică de fapt credinţa în Diavol. El lucrează în intimitatea cea mai bine păstrată a individualităţii mele, dar nu în liberul proiect al persoanei mele – proiect care îmi permite să-mi iau distanţele faţă de fiinţa mea naturală, să ojudec şi, în primul rând, să o văd.” (p. 193)

Răul este ceea ce împiedică Binele să se dezvolte.

“Este limpede că Diavolul inspiră tehnicile, adică mijloacele de a schimba Creaţia pentru a o adapta mai bine dorinţelor noastre de libertate sau de putere, pentru a o aservi mai bine pasiunilor noastre. Nu numai infernalul ciocan pneumatic şi bomba H purced în chip evident de la Diavol, ci, de asemenea, toate remediile, instrumentele chirurgiei, avioanele, laserele, microfoanele de înaltă fidelitate, organele artificiale, mijloacele de a face să plouă sau de a ne petrece sfârşiturile de săptămână pe Lună.” (p. 197)

“Dar Diavolul ne spune: şi în primul rând, cine eşti tu? Eşti sigur că eşti? Ai să-ţi petreci viaţa prea scurtă ca să te cauţi în necunoscut, când nu sunt sigure decât puterile omului asupra altor oameni, sau asupra naturii şi a timpului? Lasă-ţi sufletul, fumul acesta, dacă există, eliberează-te de grija de a fi în sine şi de a putea, tu... (nimic nu e mai puţin sigur). Vei avea, în schimb, forţa şi bogăţia, prestigiul, tinereţea, cunoaşterea utilă.” (p. 210)

Pactul cu Diavolul rezumă într-un singur act un proces perpetuu, ce pare continuu, dar care este făcut din miliarde de replieri aproape imperceptibile ochiului liber în existenţele noastre cotidiene, din miliarde de “păcate” microscopice, trădări infinitezimale faţă de aventura noastră extraordinară. Proces cu totul comparabil cu sporirea entropiei care şlefuieşte toate vieţile noastre şi societatea însăşi: pierderea, degradarea continuă a energiei produse în noi de viziunile de câte o clipă ale Ţelului ultim, cauza Atracţiei universale.

Cartea aceasta atrage atenţia asupra Diavolului nu ca imaginat în Infern sau în Cer, adică refulat în inconştient sau proiectat în transcendenţă, ci surprins asupra faptului în vieţile noastre.