Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare în 170 de articole, (note de lectura)

Lucrare apărută în Filocalia, vol. I., Sibiu 1947. Traducere de Pr. Dumitru Stăniloae.

1. Oamenii “se socotesc raţionali”. Dar adevărata raţionalitate ţine de discernământul de a deosebi binele de rău.

2. Raţionalitatea omului se vede în mulţumirea pe care o aduce lui Dumnezeu pentru tot ce Acesta îi oferă în viaţă.

3. Nimic din ce ni se întâmplă în viaţă nu depăşeşte limitele omenescului. Nici un rău nu este de nebiruit.

4. “[…] foarte rea patimă a sufletului este pofta, patima şi neştiinţa.” (p. 16)

5. Omul cu judecată caută binele şi se fereşte de rău.

6. Cu cât cineva are mai puţine legături lumeşti, cu atât este mai fericit.

7. Nu trebuie spus că virtutea este imposibil de atins, doar că este foarte greu.

8. Desfrânaţii caută să-i arate pe ceilalţi în culori rele, căutând “să vâneze nevinovăţia” pe seama mulţimii relelor.

9. Cel ce vor să se apropie de Dumnezeu nu trebuie judecaţi după relele făcute înainte, ci lăsaţi să-şi dea măsura în cele bune.

10. Bogatul şi de neam ales dar fără ştiinţă spirituală este nefericit. Săracul sau sclavul învăţat şi virtuos este fericit.

11. Cel ce poate îmblânzi şi aduce la învăţătură pe cel neînvăţat, « făcător de om » trebuie să se numească.

12. Pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.

13. Om este ori cel raţional, ori cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu acceptă să fie îndreptat este neom, şi compania lui trebuie evitată.

14. În absenţa raţiunii, doar glasul şi forma ne poate deosebi de animale.

15. Sufletul raţional şi iubitor de Dumnezeu “îndată pricepe toate ale vieţii” (p. 18).

16. Cel ce trăieşte viaţa întru Dumnezeu trebuie să creadă că legile divine îi sunt cu folos [chiar şi atunci când aparenţele îi indică exact contrariul].

17. Cel ce caută virtutea şi crede în existenţa ei, “crezând îşi face loc în nemurire” (p. 19).

18. Există o falsă libertate de ordin social, şi o adevărată libertate în deprinderi şi viaţă.

19. Cei bolnavi spirituali îi recunosc pe doctorii binefăcători nu după vorbe, ci din fapte.

20. Sufletul raţional poate fi cunoscut după următoarele semne: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. “Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă.”

21. Stăpânitorii au putere peste trup, nu şi peste suflet. Nici o poruncă de natură să pună în primejdie sufletul celui supus nu trebuie dusă la bună îndeplinire.

22. Sufletul raţional evită: calea neumblată, mândria, înşelăciunea, pisma, răpirea.

23. Cel ce biruieşte pofta “întru toate” află cu uşurinţă calea spre Dumnezeu.

24. Omul raţional nu duce lipsă de discursuri multe, ci doar de cuvintele “câte trebuie”.

25. Cel ce caută viaţa spirituală, trebuie să scape de “părerea cea înaltă despre sine”.

26. Pricina tuturor relelor este iluzia, rătăcirea şi necunoaşterea lui Dumnezeu.

27. Cel ce-l caută pe Dumnezeu îl găseşte, dacă biruie pofta şi nu scade cu rugăciunea.

28. Nimeni nu trebuie să fie învinuit pentru păcatele noastre, ci doar noi înşine.

29. Cel ce nu poate distinge binele de rău nu trebuie să-i judece pe cei buni şi pe cei răi.

30. Omul iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru cele rele atunci când sunt de faţă, iar pe la spate nu-i vorbeşte.

31. În cuvântări trebuie să lipsească orice asprime.

32. Bogăţia este furată de cei mai puternici. Virtutea este singura avere sigură, pentru că nu este furată.

33. Înţelept este cel ce vorbeşte puţine, plăcute lui Dumnezeu.

34. Cel ce caută virtutea se mulţumeşte de cele vremelnice în măsura în care i le dă Dumnezeu.

35. Stăpânitorii lumii pot lega trupul, dar nu voinţa omului.

36. Cel ce consideră că pierderea unui lucru valoros este o nefericire, ar trebui să-şi amintească să fie recunoscător pentru tot ce a primit de la Dumnezeu, iar când dă înapoi să nu-şi piardă recunoştinţa.

37. Voinţa omului nu trebuie trocată pe bani, oricât ar fi ei de mulţi.

38. Cel virtuos trebuie să strălucească printre ceilalţi oameni.

39. Omul trebuie să-şi analizeze puterea sufletului, pentru a putea da piept cu poftele şi încercările.

40. Nimeni nu devine dintr-o dată bun şi înţelept.

41. Cel “slăbuţ cu firea” nu trebuie să dispreţuiască nici el virtutea, chiar dacă nu va ajunge niciodată “în culmea mântuirii”.

42. Definiţia raţiunii: “Omul, după partea raţională, e în legătură cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască” (p. 23).

43. Bărbatul care se gândeşte la rudenia sa cu Dumnezeu nu se ataşează celor pământeşti.

44. Disputele cu cei care ignoră adevărul nu au rost.

45. Piedicile celui care-l caută pe Dumnezeu sunt “negrija şi lenea”.

46. Cei ce pricep greu cele de folos pot fi socotiţi bolnavi.

47. Cel ce moare necunoscând pe Dumnezeu este asemeni animalelor.

48. Cele de pe pământ au ajuns muritoare “pentru aplecarea de bună voie spre răutate.”

49. Cel ce are moartea în minte este aproape de nemurire. Cel ce nu are moartea în minte este sortit morţii.

50. “Păcatul este o patimă a materiei.” (p. 24)

51. Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară. Cel ce nu-l cunoaşte îl iubeşte.

52. Sufletul curat “se luminează de Dumnezeu”.

53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu nu plac multor oameni, dar nici lor nu le plac multe lucruri.

54. Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înţeles cu mintea, fiind totuşi clar în cele văzute, precum sufletul în trup.

55. Omul a fost făcut pentru a-L înţelege pe Dumnezeu.

56. Liber este cel ce nu slujeşte patimilor.

57. Dorinţa avuţiei împiedică sufletul să lupte sau să se mântuiască.

58. Starea în care se află cuiva în posida voinţei lui îi este şi pază, şi pedeapsă.

59. Pofta este împotriva judecăţii.

60. Nu cele după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerile cu voia.

61. Nu trebuie să te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se întâmplă.

62. Nu este loc sau materie în univers lipsită de Dumnezeu.

63. Mulţumirea pe care trebuie să i-o aducem lui Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât mulţumirea pe care o aducem Cezarului.

64. Dacă după ani de strădanie pe drumul virtuţii, ţi se va părea că ai ajuns la evlavie, “nu-ţi crede ţie câtă vreme eşti în trup”.

65. “Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul.” (p. 65)

66. Nimeni nu poate să oblige pe cineva să facă un rău, dacă nu vrea.

67. De n-ar exista patimile, n-ar fi nici virtuţile.

68. Cei ce cunosc binele, dar nu şi calea de a ajunge la el, îşi orbesc sufletul.

69. Nu trebuie să ne mâniem pe cei care greşesc.

70. “Avuţia este povăţuitor rău şi sfetnic fără minte.” (p. 28)

71. Se cade ca oamenii să nu economisească nimic inutil.

72. Durerile trupeşti aparţin trupului, şi Dumnezeu nu poate fi învinovăţit pentru ele.

73. Cel ce caută perfecţiunea în virtute nu trebuie să se bucure de primele victorii obţinute.

74. Lauda oamenilor nu trebuie să constituie mobilul căutării lui Dumnezeu.

75. Obţinerea virtuţii stă în puterea noastră, obţinerea bogăţiei nu.

76. Cel ce cade în drumul spre Dumnezeu nu trebuie să rămână căzut, ci să se ridice şi să-şi continue drumul.

77. Căutarea lui Dumnezeu este pentru luptătorii vrednici.

78. Frica de patimile lumeşti poate deruta sufletul.

79. Cele patru patimi ale sufletului sunt: slava deşartă, bucuria, mânia şi frica.

80. Cel ce părăseşte viaţa nu ia cu sine niciuna din plăcerile ei.

81. Stăpânitorul cu putere nu trebuie să ameninţe uşor pe cineva cu moartea.

82. Cel înţelept acceptă moartea ca pe ceva ineluctabil.

83. Cei ce nu recunosc dogmele lui Dumnezeu nu trebuie urâţi, ci priviţi cu milă pentru neştiinţa lor.

84. “Cel asemenea se bucură de cele asemenea.” (p. 31)

85. Sufletul suferă împreună cu trupul, dar trupul nu suferă împreună cu sufletul.

86. Nu trebuie să judecăm pe nimeni, pentru că răutatea nimănui nu ne priveşte în mod direct.

87. Străine îi sunt omului toate cele create.

88. Cei ce iubesc faptele păcatului nu vor să ştie că vor muri.

89. Dumnezeu nu este cauza răului. Oamenii au putinţa de alege, şi ei sunt cei care aleg de bunăvoie răul.

90. Omul evlavios râde de cei ce-l laudă şi nu se mânie pe cei ce-i fac rău.

91. Cei ce cresc în putere şi avere nu trebuie lăudaţi, pentru că şi ei trăiesc în umbra morţii.

92. Lumea în care trăim este una a transformării (a prefacerii), iar pe lângă ea mai există şi o lume statică (a nemuririi).

93. Moartea este pierderea cunoştinţei minţii şi a trupului.

94. Mintea nu este totuna cu sufletul.

95. Întristarea şi plăcerea sunt pentru suflet ca nişte tumori pentru corp.

96. Mintea este cea care trebuie să sugrume patimile sufletului (întristarea şi plăcerea).

97. Cea mai mare boală a sufletului este necunoaşterea lui Dumnezeu.

98. Sufletul este în trup, iar mintea este în suflet, şi Cuvântul în minte.

99. Dumnezeu l-a făcut pe om cu liber arbitru, dar şi cu puterea de a alege binele.

100. Tot ce este bun vine de la Dumnezeu, iar tot ce este rău îşi aduce omul sieşi.

101. Plăcerea trupului este boala sufletului.

102. Omul cu judecată urăşte trupul şi nu lasă să se împlinească simţurile rele.

103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea.

104. Nu ne vom bucura de cele veşnice dacă nu dispreţuim pe cele trecătoare.

105. Cuvântul este sluga minţii.

106. Celui curat nimic nu este neînţeles.

107. Tăcând înţelegi, căci în tăcere naşte mintea cuvântul.

108. Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte.

109. Vorba care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a celui ce oboseşte degeaba.

110. Bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie că nimic în lume nu este fără Dumnezeu, că El este pretutindeni şi întru toate, ca Unul ce este nemărginit.

111. Singurul lucru pe care sufletul îl ia cu sine după moarte sunt păcatele din timpul vieţii.

112. După ieşirea din trup sufletul nu-şi mai aminteşte de cele ale trupului.

113. Situaţia sufletului de după moarte poate fi comparată cu cea a trupului după naştere.

114. Ieşirea sufletului din corp corespunde naşterii trupului din pântecele mamei.

115. Cel ce îşi slujeşte trupul pe pământ îşi condamnă sufletul.

116. Incapacitatea trupului abia născut corespunde incapacităţii sufletului plin de păcate după moarte.

117. Trupul trebuie urât ca pe un duşman care poartă război sufletului.

118. Trupul vede prin ochi, iar sufletul prin minte.

119. Răul se naşte din neştiinţă, iar binele din cunoaşterea lui Dumnezeu.

120. Rânduiala dumnezeiască a firii şi legile oamenilor sunt amândouă pentru oameni [şi nu pentru Dumnezeu].

121. Stăpânirea celor răi este îngăduită de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe oamenii fără evlavie.

122. Dacă închinătorii la idoli ar vedea cu inima la cine se închină, pe loc s-ar întoarce la Dumnezeu.

123. Dumnezeu nu încetează a le dărui viaţa şi celor nevrednici.

124. Om este cel ce a înţeles ce este trupul. Cel ce a înţeles ce este trupul, a înţeles şi ce este sufletul. Cel ce a înţeles ce este sufletul îl vede pe Dumnezeu cu mintea sa.

125. Atât de mare este puterea omului încât poate cugeta împotriva adevărului.

126. Toate trupurile au suflet, însă nu toate sufletele minte.

127. Îi este îngăduit omului să se unească cu Dumnezeu, dacă înţelege că se poate.

128. Ochiul priveşte cele văzute, iar minte cele nevăzute.

129. Cea dintâi virtute a omului este dispreţuirea trupului.

130. Cel ce se ştie pe sine, pe toate le ştie.

131. Precum trupul fără suflet este mort, sufletul fără minte este nelucrător.

132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu, pentru că numai omul se poate închina lui Dumnezeu.

133. Cei ce nu simt că Dumnezeu a făcut pentru om cerul şi pământul au sufletul lipsit de grijă.

134. Binele e nevăzut, ca cele din cer. Răul se vede, ca cele de pe pământ.

135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup.

136. Sufletul este în lume, fiind născut. Mintea este mai presus de lume, fiind nenăscută.

137. Naşterea şi moartea, purtarea de grijă şi rânduiala – toate s-au făcut pentru om şi mântuirea lui.

138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare, iar cele nemuritoare slujesc celor muritoare.

139. Cel ce este sărac şi nu poate face rău, nu se socoteşte [doar pentru asta] în rândul celor buni.

140. Dumnezeu a dat multe căi de mântuire.

141. “Credinţa este consimţirea de bună voie a sufletului.” (p. 41)

142. Trezia minţii îl scapă pe om de primejdii, iar contrariul ei este starea de beţie.

143. Mânia, pofta şi patimile nesocotite trebuie ţinute în frâu de sufletul raţional ca pe un cal.

144. Fericirea celor răi pe pământ nu este lucru demn de invidia omului raţional.

145. Bucuria de multă bogăţie şi putere în viaţa aceasta este moartea sufletului.

146. Sufletul raţional alege fericirea veşnică şi nu cea vremelnică.

147. Cei murdari îi murdăresc şi pe cei ce se apropie de ei.

148. Începutul păcatului este pofta, iar începutul mântuirii este dragostea.

149. Sufletul lăsat în uitare este cuprins de păcatul crescut în trup.

150. Este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei răi, sau că soarele se ascunde de cei lipsiţi de vedere.

151. Evlavia este împlinirea voii lui Dumnezeu.

152. Cunoaşterea şi frica de Dumnezeu aduc vindecarea de patimile trupului.

153. Cunoaşterea lui Dumnezeu schimbă ceea ce este muritor în nemurire.

154. Mintea curată îl vede pe Dumnezeu cel nevăzut şi negrăit.

155. Stăpânirea mâniei, a limbii, a pântecelui şi a plăcerilor este de cel mai mare ajutor sufletului.

156. Nici materia nu poate fi ordonată fără puterea Cuvântului, care deosebeşte lucrurile.

157. Sufletul ce zăboveşte în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine ca insuflare divină.

158. Cea mai mare boală a sufletului este necredinţa în Dumnezeu şi iubirea de slavă.

159. Dintre toate animalele, numai omului îi vorbeşte Dumnezeu “noaptea prin vise şi ziua prin minte”.

160. Celui ce vrea să-L înţeleagă pe Dumnezeu, nimic nu-i este anevoie.

161. Sfânt este omul care nu mai are patimi şi păcate.

162. Numele este “însemnarea unuia dintre mulţi”. De aceea Dumnezeu, care este Unic, nu are nevoie de un nume.

163. Scoate faptele cele rele din tine, în aşteptarea celor bune.

164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi este cunoscut de Dumnezeu omul care se străduieşte tot timpul să fie nedespărţit de Dumnezeu.

165. “Fă bine celui ce te neîndreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu.” (p. 45)

166. Deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite (îngerii), altele au minte, suflet şi duh (oamenii), altele au numai duh şi suflet (animalele), iar altele au numai viaţă (vegetalele).

167. Când primeşti “închipuirea unei plăceri”, ai grijă să nu fii răpit de ea. Adu-ţi aminte în acel moment de moarte.

168. Patima este a materiei, şi de la patimă începe păcatul. Împotriva păcatului nu avem decât cunoaşterea.

169. “Cele muritoare sunt nemulţumite de ele însele, ştiind de mai înainte de moartea care vine.” (p. 169)

170 “Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” (p. 46)