Moise Maimonide, Asupra studiului metafizicii, (fragment)

Să ştii că ar fi foarte periculos pentru cineva dacă şi-ar începe studiile cu această ştiinţă, vreau să spun cu metafizica. La fel de periculos ca şi în cazul în care i s-ar explica înainte de toate sensul alegoriilor profetice sau i s-ar trezi atenţia în privinţa metaforelor folosite în discursul [sacru] şi de care cărţile profetice abundă. Dimpotrivă, tinerii trebuie să crească, cei incapabili trebuie întăriţi după măsura înţelegerii lor, iar pe aceia dintre ei care se arată [dotaţi] cu intelect perfect şi pregătit pentru înalta exigenţă, adică pentru nivelul [impus] de speculaţie demonstrativă şi adevăratele argumentaţii ale inteligenţei, îi vom ajuta să avanseze puţin câte puţin până ce ajung la perfecţiunea lor, fie prin intermediul cuiva care le va da impulsul, fie prin ei înşişi. Dar dacă s-ar începe prin ştiinţa metafizică, ar rezulta nu doar o tulburare a credinţei, ci pur şi simplu ieşire din cele ale religiei.

Nu pot compara aceasta decât cu cel care i-ar da unui nou-născut să mănânce pâine de grâu şi carne, iar de băut vin. Căci l-ar omorâ negreşit, nu pentru că aceste alimente ar fi cumva rele şi contrarii naturii omului, ci pentru că cel care le-ar lua ar fi prea slab să le poată digera într-un fel care să-i aducă folos. Tot aşa, dacă adevărurile metafizice au fost prezentate într-un mod obscur şi enigmatic, şi dacă savanţii au folosit tot felul de artificii pentru a le transmite fără să le pronunţe răspicat, nu este din cauza vreunui presupus conţinut dăunător, sau pentru că ar ameninţa fundamentele religiei, aşa cum cred ignoranţii care pretind că au ajuns la înălţimea speculaţiei. Dimpotrivă, ele au fost învăluite pentru că inteligenţele neîndeajuns pregătite sunt incapabile să le primească, aşa că numai un colţ al voalului a fost ridicat, pentru ca omul perfect să le cunoască. Din această cauză au fost numite “mistere” şi “secretele Torei”, cum vom explica [mai târziu].

Din această cauză “Scriptura a fost exprimată conform limbajului oamenilor”, aşa cum am explicat. Ea este destinată să fie studiată mai întâi şi învăţată de către copii, de către femei şi de către majoritatea bărbaţilor, care nu sunt capabili să înţeleagă lucrurile în realitatea lor. De aceea în cazul lor [Tradiţia] se limitează la [simpla] autoritate de fiecare dată când este vorba despre o opinie adevărată despre care se doreşte proclamarea adevărului, şi în privinţa oricărui lucru ideal la ceea ce poate indica spiritului existenţa [acelui lucru], şi nu adevărata natură a fiinţei sale. Dar în cazul individului care s-a perfecţionat, şi căruia i s-au revelat secretele Torei, fie de către un altul, fie prin el însuşi, acesta ajunge în punctul în care recunoaşte adevărul opiniilor adevărate prin intermediul mijloacelor veritabile care ajută la constatarea adevărului, fie prin demonstraţie, atunci când aceasta este posibilă, fie prin argumentaţii solide, când acest mijloc este practicabil. El îşi reprezintă lucrurile [ideale] în realitatea lor, care erau pentru el lucruri ale imaginaţiei şi figuri, şi le înţelege [veritabila] fiinţă.

Am citat deja în mai multe rânduri, în discursul nostru, pasajul: “Nu se va interpreta mercabâ, nici chiar unui singur [om], afară de cazul în care este un om înţelept ce înţelege prin propria sa inteligenţă, şi numai pentru a i se transmite primele elemente.” Nimeni deci nu trebuie să fie introdus în această materie altfel decât după măsura capacităţii sale şi în funcţie de aceste două condiţii: 1. să fie înţelept, adică să posede cunoştinţele care să-i permită să utilizeze noţiunile preliminarii ale speculaţiei; 2. să fie inteligent, pătrunzător şi de o perspicacitate înnăscută, capabil să cuprindă un subiect pornind de la cea mai subtilă indicaţie, acesta fiind sensul cuvintelor: “ce înţelege prin propria sa inteligenţă”. Raţiunea pentru care este interzisă instruirea maselor in tainele adevăratei metode speculative, şi să ajungă, dintr-o dată, la formarea unei idei despre adevărata natură a lucrurilor, şi de ce este absolut necesar ca lucrurile să stea aşa şi nu altminteri, (toate acestea) vreau să ţi le explic în capitolul următor.

Deci continui cu:

Ceea ce întârzie studiul metafizicii

Cauzele care împiedică deschiderea studiului cu subiecte metafizice, trezirea atenţiei cu ceea ce merită atenţia, şi prezentarea acestora vulgului, sunt în număr de cinci.

Prima cauză este dificultatea lucrului în el însuşi, subtilitatea şi profunzimea sa, - după cum s-a zis: “Ceea ce a fost este departe, şi adânc, adânc! Cine poate acum să-i dea de înţeles?” (Ecc. 7, 24) şi cum s-a mai spus: “Dar înţelepciunea de unde izvorăşte ea?” (Iov 28, 12). Aşadar nu trebuie început, în educaţie, cu ceea ce este cel mai greu de priceput şi cel mai profund. Una dintre alegoriile răspândite în [tradiţiile] naţiunii noastre este comparaţie ştiinţei cu apa. Doctorii [Legii] au explicat această alegorie în diverse maniere, şi [au spus] printre altele: Cel care ştie să înoate scoate perle de pe fundul mării, dar cel care ignoră această deprindere se îneacă. De aceea numai acela se aruncă în apă, care are exerciţiul înotului.

A doua cauză este incapacitatea ce se află înainte de toate în intelectul oamenilor în general. Căci omul nu este dotat, dintru început, de perfecţiunea sa finală, ci aceasta se găseşte în el ca potenţialitate, iar la început el este privat de act (cum spune Scriptura): “Astfel deci un om fără minte câştigă înţelepciune, precum puiul de asin ajunge asin mare.” (Iov 11: 12) Dar atunci când un individ posedă ceva în potenţialitate, trecerea acestui lucru la act nu este inevitabilă. Dimpotrivă, individul rămâne uneori în imperfecţiunea sa, fie din cauza anumitor obstacole, fie din neexersarea lui de la potenţialitate la act. S-a spus vădit: “Nu cei bătrâni sunt înţelepţi şi nici moşnegii nu sunt cei ce înţeleg întotdeauna dreptatea.” (Iov 32, 9), iar doctorii [Legii] au spus: “I-am văzut pe cei elevaţi, dar aceştia nu sunt numeroşi” (Soucca 45b), căci obstacolele în calea perfecţiunii sunt foarte numeroase şi preocupările care-l împiedică pe om s-o obţină sunt numeroase, şi când se poate obţine dispoziţia perfectă şi răgazul [necesar] studiului, aşa încât ceea ce posedă individul ca potenţialitate să poată trece în act?

A treia cauză este lungimea [timpului necesar] studiilor preparatorii, căci omul are în mod natural dorinţa de a căuta punctele cele mai înalte, şi adesea se plictiseşte de studiile pregătitoare sau le abandonează. Dar să ştii bine că, dacă am putea ajunge în vreun punct elevat [al ştiinţei] fără studiile pregătitoare ce trebuie să-l preceadă, atunci n-ar mai fi vorba de studii pregătitoare, ci de ocupaţii superflue şi de simple inutilităţi. Dacă ai trezi un om oarecare, chiar pe cel mai stupid dintre oameni, aşa cum se trezeşte cineva care doarme, spunându-i: N-ai dori să cunoşti imediat cerurile [şi să ştii] care este numărul lor, cu ce seamănă şi ce se ascunde în ele? Care este natura îngerilor? Cum a fost creată lumea în ansamblul ei şi care este scopul său, conform dispunerii reciproce a fiecăreia dintre părţile sale? Ce este sufletul şi cum a ajuns el în corp? Dacă sufletul omului este separabil [în părţi componente], şi fiind separabil, cum, prin ce mijloc şi în ce scop este acest lucru? şi alte asemenea căutări, - acest om ţi-ar răspunde fără îndoială: “Da”, şi ar încerca o dorinţă firească de a cunoaşte aceste lucruri în realitatea lor. Doar că ar vrea să-şi ostoiască această dorinţă şi să ajungă la cunoaşterea tuturor acestora cu un singur cuvânt, sau prin două cuvinte. Totuşi, dacă i-ai impune să-şi întrerupă activităţile timp de o săptămână, în scopul înţelegerii acestora, nu ar face-o, ci s-ar mulţumi mai degrabă cu false năzăriri cu care se linişteşte cugetul său, şi i-ar fi neplăcut să i se spună răspicat că există ceva care are nevoie de o sumedenie de noţiuni preliminarii şi de căutări foarte îndelungate.

În ceea ce te priveşte, tu ştii că subiectele cu pricina sunt legate unele de altele. Într-adevăr, nu există, în fiinţă, altceva decât Dumnezeu şi toate lucrările sale, acestea din urmă sunt tot ceea ce fiinţa conţine în afara Sa. Nu există nici un mijloc de a-l percepe pe Dumnezeu altul decât lucrările sale, ele Îi indică existenţa şi ceea ce trebuie crezut în privinţa Sa, adică ceea ce trebuie afirmat sau negat despre El. Trebuie deci în mod necesar să examinăm fiecare fiinţă în realitatea sa, astfel încât din fiecare ramură [a ştiinţei] să putem extrage principii adevărate şi sigure care să ne servească în căutările noastre metafizice. Într-adevăr, câte principii nu obţinem din natura numerelor şi din proprietăţile figurilor geometrice, prin care apoi suntem conduşi spre cunoaşterea anumitor lucruri ce nu trebuie să le asociem Divinităţii şi a căror negaţie ne conduce spre diferite subiecte [metafizice]! În ce priveşte domeniile astronomiei şi al fizicii, nu va fi, cred, nici un dubiu pentru tine că acestea sunt lucruri necesare pentru înţelegerea relaţiei dintre univers şi stăpânirea lui Dumnezeu, aşa cum este ea în realitate şi nu conform imaginaţiei. Mai există multe lucruri speculative care, fără a furniza principii pentru această ştiinţă [metafizică], exersează totuşi intelectul, şi-l fac să dobândească arta demonstraţiei şi să cunoască adevărul în ceea ce are esenţial, ducând la încetarea tulburării pe care confuzia dintre lucrurile accidentale şi cele esenţiale o naşte în general în mintea gânditorilor, precum şi a opiniilor false care rezultă din ea. Să adăugăm la aceasta [avantajul] de a concepe corect celelalte subiecte [despre care tocmai am vorbit], considerate în ele însele, chiar dacă nu pot servi de bază cunoaşterii metafizice. În sfârşit, ele conţin şi alte avantaje pentru anumite lucruri care conduc la obţinerea acestei ştiinţe. Trebuie deci ca cel care vrea [să obţină] perfecţiunea umană să se instruiască la început în logică, apoi gradat în matematică, apoi în ştiinţele fizice, şi după aceasta în metafizică. Găsim mulţi oameni al căror intelect se opreşte la o parte a acestor ştiinţe, şi deşi muncesc fără încetare, se întâmplă uneori că moartea îi surprinde atunci când sunt încă în stadiul studiilor pregătitoare. Deci dacă nu am primi niciodată o opinie venită pe calea autorităţii tradiţionale, şi dacă nu am fi conduşi în nici un fel de alegorie, ci am fi obligaţi să ne formăm o idee perfectă prin intermediul definiţiilor esenţiale şi n-am admite decât prin demonstraţie ceea ce trebuie admis ca adevărat, - lucru care nu este posibil decât după lungi studii pregătitoare, - ar rezulta că oamenii, în general, ar trebui să moară fără să ştie măcar dacă există un Dumnezeu în univers sau nu, şi cu atât mai greu le-ar fi să-I atribuie stăpânirea sau să îndepărteze de la El vreo imperfecţiune. Nimeni n-ar scăpa niciodată acestei nefericiri, afară poate de “unul singur dintr-un oraş sau [cel mult] doi dintr-o familie” (Ier. 3, 14). În cazul celor care sunt “ultimii pe care îi cheamă Cel Etern (Ioil 3, 14), perfecţiunea, care este scopul ultim, nu o vor dobândi decât după studii preparatorii. Solomon a declarat deja că studiile pregătitoare sunt absolut necesare, şi că este imposibil să se ajungă la adevărata înţelepciune altfel decât după îndelungi exerciţii. El a spus: “Dacă fierul a ruginit şi nu mai are faţete şlefuite, va putea învinge armatele? Încă şi mai multe pregătiri sunt necesare pentru [dobândirea] înţelepciunii.” (Ecc. 10, 10). Şi tot el spune: “Ascultă sfatul şi primeşte îndrumarea, ca să devii înţelept la sfârşitul zilelor tale.” (Prov. 19, 20).

Dobândirea cunoştinţelor pregătitoare este cerută şi de mulţimea îndoielilor care se prezintă cu promptitudine în faţa omului în timpul studiului, şi faptul că el înţelege cu o egală promptitudine obiecţiile, adică în ce mod se pot respinge anumite aserţiuni, - lucru care seamănă foarte mult cu demolarea unui edificiu, - în timp ce nu se pot întări aserţiunile nici rezolva dubiile altfel decât cu ajutorul numeroaselor principii izvorâte din cunoştinţele pregătitoare. Cel care abordează speculaţia fără un studiu introductiv este ca cel care, alergând cu toată puterea ca să ajungă într-un loc, cade, în drumul său, într-un puţ adânc de unde nu are nici un mijloc de scăpare, murind în cele din urmă acolo. Dacă s-ar fi abţinut să alerge şi ar fi rămas la locul său, cu siguranţă că ar fi făcut mai bine. Solomon, în Proverbe, a descris pe îndelete manierele leneşilor şi incapacitatea lor, şi toate acestea sunt o alegorie despre incapacitatea de a căuta cunoaşterea. Vorbind despre cel care doreşte să ajungă în profunzimea [ştiinţei], şi care, fără să se ocupe de dobândirea cunoştinţelor pregătitoare care ajută la obţinerea ultimelor roade, nu face decât să dorească, el se exprimă astfel: “Dorinţa leneşului îl omoară, căci mâinile sale refuză să acţioneze. Toată ziua el nu face decât să dorească, dar cel drept dă şi nu economiseşte nimic [din forţele sale].” (Prov. 21, 25-26). El vrea să spună că, dacă pofta sa îl omoară, cauza acestui lucru este că el nu se ocupă să facă ceea ce ar putea să i-o ostoiască. Că, dimpotrivă, el nu face altceva decât să dorească plin de ardoare, şi-şi leagă speranţele de un lucru pentru achiziţia căruia îi lipsesc instrumentele. Ar fi fost deci mai bină să abandoneze această dorinţă. Priveşte în ce fel sfârşitul alegoriei îi explică începutul, spunând: “Dar cel drept dă şi nu economiseşte nimic”, căci “dreptul” (sau “cel pios”) nu poate să se opună celui “leneş” decât conform cu exegeza expusă de noi. Ea vrea să spună, într-adevăr, că “dreptul” printre oameni este cel care dă fiecărui lucru ceea ce i se datorează, adică [cel care îşi consacră] tot timpul studiului şi care nu rezervă nimic pentru altceva. E ca şi cum ar fi spus: “Dar cel drept îşi dedică zilele ştiinţei şi nu-şi păstrează niciuna”, exprimare asemănătoare acesteia: “Nu da puterea ta femeilor.” (Prov. 31, 3). Cei mai mulţi dintre savanţi, vreau să vorbesc despre cei care au o reputaţie de cunoscători, sunt loviţi de această boală, adică de aceea de a căuta ultimele limite [ale ştiinţei] şi de a-şi părăsi căutarea, fără să se ocupe de studiile pregătitoare. În unii dintre ei ignoranţa şi dorinţa de dominare ating un asemenea nivel încât ei sfârşesc prin a blama cunoştinţele pregătitoare faţă de care sunt fie incapabili să le asimileze fie leneşi la studiu, şi se străduiesc să arate că sunt dăunătoare sau [cel puţin] inutile. Dar, dacă reflectăm la acest lucru, adevărul este clar şi manifest.

A patra cauză ţine de dispoziţiile naturale. Căci s-a expus şi chiar s-a demonstrat că virtuţile morale sunt pregătitoare în raport cu virtuţile raţionale, şi că obţinerea adevăratelor virtuţi raţionale, adică a noţiunilor perfect inteligibile, nu este posibilă decât pentru un om care şi-a domolit bine moravurile şi care este calm şi cumpătat. Există mulţi oameni care au, încă din născare, o dispoziţie temperamentală cu care nici o perfecţiune nu este posibilă. Acela care, de exemplu, din natura lui are inima extrem de caldă nu se poate împiedica să fie violent, chiar dacă ar face cele mai mari eforturi cu sine însuşi. Şi cel care are testiculele cu un temperament cald şi umed, puternic constituite, şi ale căror vase spermatice produc multă spermă, cu greu va putea fi cast, chiar dacă ar face eforturi extreme cu sine. La fel, poţi găsi anumiţi oameni plini de lejeritate şi de ameţeală, ale căror mişcări foarte agitate şi dezordonate indică un complex vicios şi un temperament rău, de care ei nu sunt responsabili. În aceştia, nu se va vedea niciodată perfecţiunea, şi ca cineva să se ocupe de ei în această direcţie ar fi o pură nerozie din partea celui ce ar face-o. Căci această ştiinţă, aşa cum ştii, nu ţine nici de medicină, nici de geometrie, şi, din motivele pe care le-am zis, nu toată lumea este pregătită pentru ea. Ea trebuie deci precedată de preparative morale, astfel ca omul să parvină la o rectitudine şi la o perfecţiune extreme. “Căci omul cu gând rău este urât de Domnul, iar de cei drepţi El este mai aproape.” (Prov. 3, 32). Din această cauză este rău să fie transmisă tinerilor, iar aceştia nici n-o vor putea primi, - având natura înfierbântată şi mintea preocupată, din cauza flăcării tinereţii, - până când această flacără care-i tulbură nu se stinge, astfel ca ei să capete calmul şi liniştea, iar inima lor umilă şi supusă prin temperament. Abia atunci vor dori ei înşişi să se ridice la nivelul percepţiei lui Dumnezeu, adică al ştiinţei metafizice aşa cum spune [Scriptura]: “Cel Etern este aproape de cei cu inima zdrobită.” (Ps. 34: 19) şi în altă parte: “Sălăşluiesc [într-un loc] înalt şi sfânt, şi cu cel smerit şi înfrânt, etc.” (Is. 57, 15).

Din această cauză în Talmud, despre aceste cuvinte [se spune]: “i se vor transmite primele elemente”, iar [doctorii Legii] spun: “Nu se transmit, nici măcar primele elemente, decât unui preşedinte de tribunal, şi numai dacă are inima smerită” (Haghigâ 13a). Prin aceasta s-a vrut să se desemneze umilinţa, supunerea şi marea pietate alăturate ştiinţei. În acelaşi loc s-a spus: “Nu se transmit secretele Torei decât “unui om de sfat, unui savant gânditor şi care se exprimă cu înţelegere” (Is. 3, 3). Iar acestea sunt calităţi pentru care o dispoziţie naturală este indispensabilă. Nu ştii oare că există oameni foarte slabi pentru [a da] un sfat, deşi foarte inteligenţi, în timp alţii pot foarte bine să dirijeze afacerile politice cu un sfat just? Aceştia din urmă se numeşte yo’ets, “om de sfat”. Totuşi, el ar putea să nu priceapă un lucru inteligibil, fie şi dintre cele ce se apropie de noţiunile primare, şi ar putea chiar [din acest punct de vedere] să fie foarte stupid şi lipsit de resurse: “La ce serveşte, în mâna prostului, preţul pentru cumpărarea înţelepciunii, atunci când nu este minte” (Prov. 17, 16). Mai sunt o parte care au înţelegere, o inteligenţă naturală, şi care stăpânesc subiectele cele mai obscure, exprimându-se concis şi cu justeţe, - iar aceştia sunt numiţi navon la’hach, “cei ce se exprimă inteligent”, - dar care n-au muncit şi n-au obţinut ştiinţele. Dar cel ce a obţinut ştiinţele în act este cel care e numit ‘hakham ‘harachîm, “savantul gânditor”. “Atunci când acesta vorbeşte, spun doctorii [Legii], toţi parcă amuţesc” (Haghigâ 14a). Remarcă bine, cum au pus aceştia condiţii, servindu-se de-un text [sacru], ca persoana să fie perfect versată în regimul social şi în ştiinţele speculative [şi să posede] împreună cu aceasta inteligenţa naturală şi o bună elocvenţă în prezentarea subiectelor – şi numai acestuia “să i se transmită secretele Torei”.

În acelaşi loc este spus: “Rabi Io’hana îi spusese lui Rabi Eleazar: vino să te învăţ Ma’asé mercabâ, iar acesta din urmă i-a răspuns: akati la kachai”, ceea ce înseamnă: “nu sunt încă bătrân”, şi încă sunt pradă naturii fierbânde şi uşurinţelor tinereţii. Vezi deci că vârsta este şi ea o condiţie, alături de aceste virtuţi (despre care tocmai am vorbit), aşadar cum ar putea să se angajeze în acest parcurs alături de cei mai mulţi dintre oameni, copii şi femei?

A cincea cauză constă în ocupaţia pe care o dau nevoile corpului formând prima perfecţiune, îndeosebi atunci când li se adaugă ocupaţia pe care o dau femeia şi copiii, şi mai ales atunci când aceasta se adaugă căutarea inutilităţilor vieţii, care, graţie uzanţelor şi a proastelor obiceiuri, devin o puternică nevoie naturală. Într-adevăr, chiar şi bărbatul perfect, aşa cum l-am descris noi, atunci când se ocupă mult de aceste lucruri necesare, şi cu atât mai mult atunci când se ocupă de lucruri non-necesare şi pe care le doreşte cu ardoare, aspiraţiile sale speculative se înmoaie şi se lasă înnecate, iar el nu le mai caută decât slab şi cu puţină tenacitate, sfârşind prin a nu mai percepe nici ce este facultatea percepţiei, sau capătă o percepţie confuză, un amestec de percepţie şi incapacitate.

Din cauza tuturor acestor impedimente subiectele la care am făcut referinţă convin unui foarte mic număr de oameni de elită, şi nu vulgului. De aceea ele trebuie ascunse începătorului, care trebuie împiedicat să le abordeze, aşa cum un copilaş trebuie împiedicat să îngurgiteze alimente solide sau să ridice greutăţi.