30 septembre 2007

Moise Maimonide, Baza învăţăturii metafizice, (fragment)

Nu trebuie să crezi că tot ceea ce noi am spus înainte, în capitolele precedente, asupra importanţei acestui subiect, asupra obscurităţii sale, asupra dificultăţii de a-l cuprinde şi asupra rezervei care trebuie aratată în privinţa lui în raport cu vulgul, s-ar aplica şi în cazul corporeităţii şi al pasiunilor. Nu este nici pe departe aşa, ci dimpotrivă, la fel cum trebuie să-i învăţăm pe copii şi să răspândim în mulţime că Dumnezeu [fie glorificat!] este Unul şi că nu trebuie adorat câtuşi de puţin altcineva în afara Lui, la fel trebuie cu toţii să afle, în virtutea tradiţiei, că Dumnezeu nu este deloc un corp, că nu este nici o asemănare, în nici o privinţă, între El şi creaturile sale, că existenţa Sa nu seamănă cu a lor, că viaţa Sa nu seamănă cu cea a creaturilor dăruite vieţii, nici ştiinţa Lui cu cea a creaturilor dotate cu ştiinţă, şi că diferenţa dintre El şi ele nu constă doar în mult sau puţin, ci mai cu seamă în genul existenţei. Vreau să spun că trebuie să fie stabilit pentru toţi că ştiinţa noastră şi a Sa, sau puterea noastră şi a Sa, nu diferă prin mult sau puţin, sau în faptul că una este mai puternică şi alta mai slabă, sau prin alte [distincţii] asemănătoare; căci cel puternic şi cel slab sunt în mod necesar categorii asemănătoare, şi aceeaşi definiţie îi îmbrăţişează pe amândoi, şi la fel orice raport [de proporţionalitate] nu are loc decât între două lucruri ale aceleiaşi specii, lucru care a fost explicat şi în ştiinţele fizice. Dar tot ceea ce este atribuit lui Dumnezeu se distinge de atributele noastre sub toate raporturile, astfel încât cele două lucruri nu pot fi cuprinse în aceeaşi definiţie. În egală măsură, existenţa Sa şi existenţa a ceea ce se află în afara Lui nu se numesc, una şi cealaltă, “existenţă”, decât prin omonimie, aşa cum voi explica. Şi acestea trebuie să fie suficiente copiilor şi vulgului pentru a stabili în mintea lor că există o Fiinţă Perfectă care nu este deloc un corp, nici o facultate aflată într-un corp, că [această Fiinţă] este Dumnezeu, că nici un fel de imperfecţiune nu-L poate atinge, şi că din această cauză El nu este subiect al vreunei pasivităţi.

Ceea ce trebuie spus în privinţa atributelor [divine], în cel fel pot fi îndepărtate de El, care este sensul atributelor care-I sunt aplicate, în egală măsură ceea ce trebuie spus asupra manierei în care El a creat lucrurile şi asupra modalităţii în care guvernează lumea, în cel fel Providenţa Sa se întinde peste ceea ce este în afara Lui, ce trebuie înţeles prin “voinţa” Sa, “percepţia” Sa, “ştiinţa” Sa despre tot ceea ce El ştie, la fel ceea ce trebuie înţeles prin Profeţie şi care sunt diferitele ei grade, în sfârşit ceea ce trebuie înţeles prin Numele lui Dumnezeu, care, oricât de numeroase ar fi, desemnează o Fiinţă unică, - toate aceste lucruri sunt subiecte profunde. Acestea sunt, în realitate, “secretele Torei” şi “misterele” despre care este vorba constant în cărţile profeţilor şi în discursurile doctorilor. Acestea sunt lucruri despre care nu trebuie transmise decât “primele elemente”, aşa cum am spus-o, şi încă unei persoane aşa cum am descris-o noi. Dar, atunci când este vorba de corporeitate şi de îndepărtarea asimilaţionismului [cu creaturile] şi a pasiunilor de Dumnezeu, asupra acestor lucruri trebuie să ne exprimăm cu claritate, şi trebuie explicate fiecăruia în conformitate cu metoda prin care pricepe şi să li se transmită, ca tradiţie, copiilor, femeilor, bărbaţilor simpli şi celor cărora le lipsesc dispoziţiile naturale. În egală măsură, ei trebuie să înveţe în virtutea tradiţiei că Dumnezeu este Unul, că este etern şi că nu trebuie deloc adorat altcineva în afara lui. Într-adevăr, nu există Unitate decât atunci când este îndepărtată corporeitatea, căci corpul nu este câtuşi de puţin Unul, ci, dimpotrivă, compus din materie şi din formă, care, prin definiţie, fac două, şi este de asemenea divizibil şi susceptibil să fie împărţit în bucăţi. Şi dacă, după ce primesc această învăţătură şi se obişnuiesc cu ea, sunt tulburaţi de anumite texte din cărţile profetice, li se vor explica sensurile, vor fi iniţiaţi în maniera de a le interpreta, şi li se va trezi atenţia asupra omonimiilor şi a metaforelor de care se ocupă acest tratat [Ghidul rătăciţilor – n.tr.], până când vor fi convinşi de adevărul credinţei în Unitatea lui Dumnezeu şi în adevărul cărţilor profetice. Cât priveşte cel a cărui minte refuză să înţeleagă interpretarea [alegorică] a textelor, şi să înţeleagă că poate avea concordanţă între cuvinte, în ciuda diferenţei în sens, i se va spune: “Interpretarea acestui text este pricepută de oamenii de cunoaştere. Dar în cazul tău, vei şti că Dumnezeu nu este un corp şi că este impasibil, căci pasivitatea implică schimbare, în vreme ce Dumnezeu un este deloc subiectul schimbării, nu seamănă cu nimic din tot ceea ce e în afara Lui, şi nu are absolut nici o definiţie în comun cu orice altceva, şi [vei mai şti] că discursul profetului este adevărat şi că trebuie interpretat alegoric.” Acolo trebuie să ne oprim cu el, dar nu trebuie cumva ca în persoana respectivă să se înrădăcineze credinţa în corporeitatea [divină] sau în orice ţine de corpuri, cum nici nu trebuie să se stabilească credinţa în non-existenţa lui Dumnezeu, ideea de asociere [a lui Dumnezeu cu ceva], sau cultul altuia în afara Lui.

Îţi voi explica, atunci când voi vorbi despre atributele [lui Dumnezeu], în ce sens a fost spus despre cutare lucru că “place lui Dumnezeu”, sau “Îl irită şi-L mânie”. Căci s-a spus în acest sens despre anumite persoane că “Dumnezeu găsea plăcere în ei”, sau “că El era mânios”, sau “că era iritat pe ei”. Nu acesta este scopul acestui capitol, ci ceea ce voi spune în continuare.

Să ştii că cercetând tot Pentateuhul şi toate cărţile profeţilor, nu vei găsi cuvintele “mânie”, “iritare”, “gelozie”, decât atunci când va fi vorba despre idolatrie, şi vei vedea că nu este numit “duşman” al lui Dumnezeu sau “ostil” faţă de El sau “adversar” decât idolatrul. Citim, de exemplu: “[...] nici să vă apucaţi să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi lor, că atunci se va aprinde mânia Domnului asupra voastră” (Deuteronom 11, 16-17), “Ca să nu se aprindă mânia Domnului Dumnezeului tău asupra ta” (Deuteronom 6, 15), “mâniindu-L cu lucrul mâinilor voastre” (Deuteronom 31, 29), “Ei M-au întărâtat la gelozie prin cei care nu sunt Dumnezeu şi au aprins mânia Mea prin idolii lor” (Deuteronom 32, 21), “Căci un Dumnezeu gelos” (Deuteronom 6, 15), “De ce M-au împins ei oare la mânie cu idolii lor cei străini şi de nimic?” (Ieremia 8, 19), “Pentru că fiii şi fiicele lor L-au iritat” (Deuteronom 32, 19), “Căci un foc s-a aprins prin mânia Mea” (Deuteronom 32, 22), “Domnul este un Dumnezeu zelos, Domnul se răzbună, El cunoaşte mânia. Domnul se răzbună pe potrivnicii Săi şi împotriva duşmanilor Săi stă neînduplecat.” (Naum 1, 2), “Şi El plăteşte adversarilor Săi” (Deuteronom 7, 10), “până când va pierde El pe vrăjmaşii Săi înaintea Sa” (Numeri 32, 21), “care sunt urâţi de Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronom 16, 22), “toate de care se îndepărtează Domnul şi pe care le urăşte El” (Deuteronom 12, 31). Exemplele de acest fel sunt prea numeroase pentru a putea fi enumerate, dar dacă le cauţi urma în toate cărţile [sfinte], le vei găsi.

Dacă textele profetice au insistat atât de puternic în această privinţă, este doar pentru că este vorba despre o opinie falsă legată de Dumnezeu, vreau să spun, despre idolatrie. Dacă cineva ar crede că Zeid este în picioare, în momentul în care este aşezat, devierea lui de la adevăr n-ar fi [gravă] ca şi devierea celui care ar crede că focul e dedesubtul aerului, sau că apa este dedesubtul pământului, sau că pământul este plat, şi alte lucruri asemănătoare. Devierea celui din urmă nu ar fi ca devierea celui care ar crede că soarele este foc, sau că cerul este o emisferă, şi alte asemenea. Devierea acelui de-al treilea nu ar fi ca devierea celui care ar crede că îngerii mănâncă sau beau, şi alte lucruri asemănătoare. Devierea celui de-al patrulea nu ar fi ca devierea celui care ar crede că trebuie adorat altceva decât Dumnezeu. Căci pe măsură ce ignoranţa şi falsa credinţă se raportează la un obiect mai înalt, vreau să spun, la cel care ocupă un rang mai important în Fiinţă, ele au o mai mare gravitate decât atunci când se raportează la ceea ce ocupă un rang inferior. Prin “falsă credinţă” vreau să spun că este crezut ceva invers cu ceea ce este în realitate. Prin “ignoranţă” vreau să spun că este ignorat ceea ce este posibil să fie cunoscut. Ignoranţa celui ce ar ignora măsura conului sau sfericitatea soarelui n-ar fi [gravă] ca ignoranţa celui care nu ar şti dacă Dumnezeu există sau dacă universul este lipsit de Dumnezeu, iar falsa credinţă a celui care ar crede că conul formează jumătatea cilindrului sau că soarele este un disc nu ar fi [gravă] ca falsa credinţă a celui care ar crede că Dumnezeu este mai mult decât Unul.

Ştii că toţi cei care se dedau cultului idolilor nu-i adoră în sensul că nu există divinitate în afara lor, căci niciodată vreun om din generaţiile trecute nu şi-a imaginat, şi niciun om din generaţiile viitoare nu-şi va imagina că figura făcută de el din metal, din piatră sau din lemn, va fi creat ea însăşi cerul şi pământul, sau că ea le guvernează. Aceasta, dimpotrivă, nu este adorată decât în sensul că este un simbol al unui lucru care este intermediar între noi şi Dumnezeu, aşa cum este spus clar: “Cine nu se va teme de Tine, Împărate al neamurilor? Numai Ţie unuia se cuvine aceasta, pentru că printre toţi înţelepţii neamului şi în toate regatele lor nu este nimeni asemenea Ţie.” (Ieremia 10, 7), şi în altă parte: “Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul Savaot.” (Maleahi 1, 11), făcând aluzie la ceea ce, după ei, este cauza primă. Am expus deja acest lucru în marea noastră lucrare, şi este un lucru pe care nimeni dintre coreligionarii noştri nu-l contestă. Dar, pentru că necredincioşii, crezând în existenţa lui Dumnezeu, aplicau falsa lor credinţă la ceva care nu-şi datorează existenţa decât lui Dumnezeu, - vreau să spun, cultul şi venerarea, aşa cum este spus: “Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului tău şi El va binecuvânta pâinea ta, vinul tău, apa ta şi voi abate bolile de la voi.” (Ieşirea 23, 25), astfel încât existenţa sa să fie bine stabilită în credinţa poporului, - şi credeau că au datorii faţă de ceva în afara Lui, aceasta îi făcea vrednici de moarte, aşa cum este spus textual: “Iar în cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul Dumnezeul tăi ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet” (Deuteronom 20, 16). Iar această opinie falsă trebuie să înceteze, aşa încât ceilalţi să nu fie infectaţi, aşa cum se adaugă: “Ca să nu vă înveţe aceia să faceţi aceleaşi urîciuni pe care le-au făcut ei pentru dumnezeii lor şi ca să nu greşiţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru.” (Deuteronom 20, 18). Aceşti [idolatri] au fost numiţi “inamici, adversari, ostili [lui Dumnezeu]”, şi s-a spus că cel care face ca ei “Îl face [pe Dumnezeu] gelos, Îl irită şi-L mânie”. Şi care alta ar putea fi condiţia celui a cărui necredinţă priveşte esenţa însăşi a lui Dumnezeu, şi a cărui credinţă este inversul a ceea ce [Dumnezeu] este realmente, vreau să spun, care nu crede în existenţa Sa, sau care crede că [Dumnezeu] este doi, sau care-L crede un corp, sau care-L crede supus pasiunilor, sau care-I atribuie o imperfecţiune oarecare? Un asemenea om este fără îndoială mai rău decât cel care adoră un idol, considerându-l intermediar, sau pentru că, în opinia sa, este binefăcător sau malefic.

Trebuie să ştii că crezând în corporeitate sau în [atribuirea lui Dumnezeu a unora din] condiţiile corpului, Îl “faci gelos”, Îl “iriţi”, “aprinzi focul mâniei [Sale]”, eşti “duşman, adversar, ostil”, cu mult mai mult decât cel care se dedă idolatriei. Dacă ţi-ar veni ideea că cel care crede în corporeitate ar putea fi scuzat pentru că aşa ar fi fost educat, sau din cauza ignoranţei sale şi a slăbiciunii inteligenţei pe care o are, ar trebui să gândeşti la fel despre idolatru. Căci şi unul şi celălalt o fac din cauza educaţiei lor: “ei menţin cutumele părinteşti”. Dacă ai spune [privitor la primul] că sensul literal al Scripturii îl face să cadă în îndoială, ar trebui să ştii că şi cel care adoră idolii nu ajunge la cultul lor decât pornind de la imaginaţie şi de la idei false. Deci nu este scuză pentru cel care, incapabil să mediteze, nu urmează autoritatea gânditorilor care caută adevărul. Căci, desigur, nu-l declar necredincios pe cel care nu îndepărtează [ideea] de corporeitate [a lui Dumnezeu] prin intermediul demonstraţiei, ci-l declar pe cel care nu crede că această idee trebuie îndepărtată. Cu atât mai mult cu cât avem versiunea [Scripturilor] lui Onkelos şi cea a lui Jonathan ben-Uziel, care fac totul pentru a îndepărta ideea de corporeitate [a lui Dumnezeu]. Acesta a fost scopul acestui capitol.

5 commentaires:

Ilie Catrinoiu a dit…

Genial. Multumesc pentru acest fragment.

Radu Iliescu a dit…

Ma bucur ca l-ai gustat. Tine aproape, mai urmeaza inca vreo 50 de fragmente.

Ilie Catrinoiu a dit…

Ma bucur. Abea astept restul fragmentelor. Habar n-ai ce bine faci omenirii cu blogul asta!

Liviu Filip a dit…

Da frumus fragment.Este tradusa tuata cartea?

Liviu Filip a dit…

Frumos fragment.Este tradusa toata cartea?