Şeic al-Dabbagh, Capitolul II. Despre câteva versete coranice asupra cărora l-am întrebat pe Şeic şi exegeza lor în limba siriacă

Capitolul II. Despre câteva versete coranice asupra cărora l-am întrebat pe Şeic şi exegeza lor în limba siriacă şi despre comentariul literelor preliminare ale surat-elor şi despre alte secrete ale lui Dumnezeu Cel Preaînalt


L-am întrebat pe Şeic despre spusele Celui Preaînalt referitoare la povestea lui Adam şi a Evei: „După ce El le-a dăruit însă un om drept, amândoi prinseră să-i facă Lui semeni din cei pe care El li-i dăruise. Dumnezeu se înalţă deasupra celor care îi sunt alăturaţi.” [Cor 7, 190]

Zice: „Aici apare un reproş adresat părinţilor privind faptele pe care le fac progeniturile lor. E ca omul acela care are o grădină încărcată de fructe, iar copiii lui cutare ar veni şi le-ar culege, ar devasta grădina. Fireşte că proprietarul acesteia s-ar duce la tatăl copiilor, să-l certe şi să-i facă reproşuri.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt referitoare la o istorioară despre îngeri:
„Vrei să faci un locţiitor care să-i zădărnicească rostul şi să risipească şuvoaie de sânge, în vreme ce noi Te preamărim cu laude şi Te preasfinţim?!” [Cor 2, 30]

Zic: „Apare aici un fel de vorbire de rău, iar îngerii sunt imaculaţi.”

Zice: „Nu este o vorbire de rău, departe de ei fie aşa ceva! [Îngerii] sunt servitorii binecuvântaţi de Dumnezeu. Spusele acestea sunt expresia uimirii celor care ar zice: „Ai alege oameni care sunt voalaţi, atunci când dispui de fiinţe nevoalate capabile să fie [locţiitori], în cazul de faţă noi înşine?” […] Aceasta demonstrează limitele cunoaşterii lor, motiv pentru care Cel Preaînalt a spus: „Eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi.” [Cor 2, 30] Cu alte cuvinte: Eu pot să-l reabilitez pe cel care este voalat şi să îndepărtez vălul existent între Mine şi el, astfel încât să primească din partea Mea cunoaşterea. De aici afirmaţia: „El l-a învăţat pe Adam toate numele făpturilor” [Cor 2, 31]”

Zic: „Versetul acesta este destinat tuturor îngerilor, sau doar celor de pe pământ?”

Răspunde: „Doar îngerilor de pe pământ.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Urmaţi prea-binele ce v-a fost pogorât de la Domnul vostru” [Cor 39, 55]

Zic: „Versetul lasă să se înţeleagă că o parte a revelaţiei este mai bună decât altele, atunci când Coranul este desăvârşit în întregimea sa.”

Zice: „Coranul este Scriptura cea mai desăvârşită care ne-a fost lăsată de Dumnezeu, iar Profetul (slaws) este mesagerul cel mai desăvârşit care ne-a fost trimis de Dumnezeu. Aici, binele prin comparaţie cu ceea ce este desăvârşit se referă la scripturile divine neabrogate şi la mesagerii trimişi de Dumnezeu Cel Preaînalt înaintea Profetului (slaws) nostru.”

Îi spun Şeicului: „Thora şi Evangheliile sunt, şi ele, scripturi divine. Adăugarea expresiei ilaykum („vouă” [din „ce v-a fost pogorât”]) nu întăreşte interpretarea de către dumneavoastră a cuvântului ahsan („prea-bine”), fiindcă el presupune că atât binele, cât şi prea-binele au fost relevate pentru noi, când de fapt Thora le-a fost relevată evreilor, iar Evangheliile, atât evreilor, cât şi creştinilor.”


Răspunde: „Mesajul Profetului nostru Muhammad (slaws) este unul comun şi arabilor, şi evreilor, şi creştinilor şi altora.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „celor care după ce au săvârşit o faptă ruşinoasă, nedreptăţindu-se pe ei înşişi, îşi amintesc de Dumnezeu şi îi cer iertare pentru păcatele lor” [Cor 3, 135], precum şi despre: „Dacă sunteţi răbdători…, va fi mai bine pentru cei răbdători!” [Cor 16, 126]”

Zice: „Sîdî Muhammad ibn 'Abd al-Karîm al-Basrî vă lămureşte că acest verset a fost relevat ca răspuns la practica răspândită printre arabii epocii preislamice după care aceştia luau partea opresorului, îl protejau şi îl dezvinovăţeau, deşi ştiau că acesta era vinovat.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „îi obligă la un cuvânt de teamă, căci ei sunt cei mai vrednici şi mai apropiaţi” [Cor 48, 26]

„Ce vrea să însemne expresia: „ei sunt cei mai vrednici şi mai apropiaţi”, dat fiind faptul că nu exista nici merit, nici abilitare înainte de apariţia Islamului?”

Zice: „Meritul şi abilitarea le sunt atribuite în virtutea primei făgăduieli şi a ceea ce a fost scris anterior, înainte de crearea creaturilor.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Şi David, şi Solomon! Pe când judecau asupra ogorului pe care oile poporului năvăliseră pe înnoptat, Noi am fost martori la judecarea lor. Noi l-am făcut pe Solomon să înţeleagă. Noi le-am dăruit amândurora înţelepciunea şi ştiinţa.” [Cor 21, 78-79]

Zic: „Această relatare a fost folosită drept argument de către cei care spun că cel care are dreptate este unul singur, iar cel care greşeşte este iertat, dar continuă să merite o recompensă dacă face tot ce depinde de el să priceapă. David a emis sentinţa conform căreia proprietarii oilor trebuiau să le dea pe acestea agricultorilor, ca o compensaţie pentru culturile care le fuseseră devastate de animale. În ceea ce-l priveşte pe Solomon, acesta declarase că oile trebuiau date agricultorilor în vederea exploatării lor temporare.. De altfel, tot el i-a obligat pe proprietarii oilor să aibă grijă de culturi până când acestea vor deveni din nou aşa cum erau înainte ca oile să le fi folosit drept păşune. După refacerea câmpurilor, culturile urmau a fi înapoiate proprietarilor acestora, care, la rândul lor, vor înapoia oile. Dumnezeu i-a dat dreptate lui Solomon, din moment ce a spus: „Noi l-am făcut pe Solomon să înţeleagă.” [Cor 21, 79]”

Zice: „David a emis o sentinţă în baza principiului de drept care stabileşte compensarea valorii culturilor distruse, pe când Solomon a emis o sentinţă în baza principiului concilierii, care constă din acordarea uzufructului oilor.”

Zice: „Cunosc un om din Fes [1] care s-a dus să-l viziteze pe unul din fraţii săi întru credinţă, la Basra, şi care nu era altul decât Sîdî 'Abd al-Karîm, pe care l-am menţionat mai sus, şi care era judecător. S-a aşezat lângă el [2]. Atunci au venit doi oameni aflaţi în litigiu. Unul din ei spune: „Duşmanul meu a luat de la mine o perlă preţioasă foarte scumpă.” Duşmanul său spune: „Îi dau voie să-mi caute prin veşminte şi prin tot ce am asupra mea şi, în plus, mă jur pe Dumnezeu că perla nu-i la mine.” Judecătorul a dorit să dea o sentinţă în funcţie de cele auzite; omul care stătea aşezat lângă el l-a sfătuit să nu dea încă sentinţa, s-a întors spre cei doi aflaţi în litigiu şi li s-a adresat. „Omul acesta (se referea la judecător), fratele nostru întru Dumnezeu, ne-a pregătit o masă la care am dori să participaţi şi voi.

După ce mâncăm, judecătorul va da o sentinţă în ceea ce vă priveşte.” Povesteşte: „Am plecat cu judecătorul şi, când masa a fost aşezată, vizitatorul şi judecătorul au început să-l observe pe acuzat, care scuipase şi se ştersese cu batista pe care o avea la el. Vizitatorul i-a luat batista din mână şi acolo se afla perla pe care o scuipase, iar noi am restituit-o păgubitului. […]” Acesta este un subterfugiu pentru a face vizibil interiorul în exterior. Dacă ar fi judecat după ce ar fi controlat veşmintele acuzatului şi s-ar fi luat după jurământul acestuia, sentinţa sa ar fi fost una corectă, chiar dacă ar fi ştiut, prin dezvăluire, că perla se găsea la acuzat. […] Aceasta seamănă cu ceea ce li s-a întâmplat celor doi profeţi binecuvântaţi.”

L-am întrebat despre înţelesul cuvântului sâq (picior) în spusele Celui Preaînalt: „În Ziua când picioarele vor fi dezgolite” [Cor 68, 42] El zice: „Cuvântul sâq în limba siriacă [3] înseamnă seriosul, ceea ce se opune glumei.”

L-am întrebat despre numele Mashîkhâ al Domnului nostru Isus (slaws) şi dacă ultima sa consoană este un kh sau un h. Zice: „Este un kh, Mashîkhâ este un cuvânt siriac care înseamnă „cel mare”.”

L-am întrebat despre semnificaţia cuvântului Evanghelii. Spune: „Este un cuvânt siriac care înseamnă „lumina ochiului”.”

L-am întrebat despre Thora. Zice: „Este un cuvânt ebraic care înseamnă „legea şi cuvântul adevărat”.”

L-am întrebat despre numele Mishfah al Profetului şi Domnului nostru Muhammad (slaws): „Acesta se pronunţă cu „f” sau cu „q”, fiindcă savanţii nu se pun de acord în această privinţă?” Răspunde: „Se pronunţă cu „f” de la cuvântul shafh, care înseamnă „slăvire” în siriacă.”

L-am auzit spunând: „Limba siriacă este limba spiritelor; în această limbă comunică între ei sfinţii din Colegiu (ahl al-dîwân) datorită conciziei acesteia şi a capacităţii de a reda o cantitate de sens pe care nici o altă limbă nu o poate reda cu acelaşi număr de cuvinte.”

Am întrebat dacă limba arabilor o putea egala în calităţi. Zice: „Numai Sfântul Coran, prin conţinutul sensurilor sale, o poate egala. dacă limba arabilor ar putea conţine sensurile existente în limba siriacă şi să le redea în termeni arabi, aceasta ar fi mai dulce şi mai bună decât siriaca, şi Dumnezeu este mai Cunoscător.”

L-am auzit spunând: „Toate limbile sunt redundante prin comparaţie cu limba siriacă, fiindcă în afară de aceasta orice limbă se compune din cuvinte, nu din litere ale alfabetului. În limba siriacă limbajul e alcătuit din litere alfabetice, fiecare literă deţine un înţeles aparte şi dacă este asociată cu o altă literă, împreună alcătuiesc un limbaj complet. […] Cuvântul „Ahmad”, de exemplu, care, atunci când este luat în limba arabă ca nume propriu, desemnează persoana care îl poartă, în limba siriacă prima literă „a” vocalizată în „a” are un înţeles, a doua literă, „h”, fără vocalizare are un înţeles, litera „m” vocalizată în „a” are un înţeles, iar litera „d” când este vocalizată în „o” are un înţeles, iar când este vocalizată în „a” are un alt înţeles.”

L-am auzit spunând: „Domnul nostru Adam, atunci când a coborât pe pământ, vorbea cu soţia şi copiii săi siriaca, în virtutea proximităţii lor de timpurile petrecute în paradis. Cunoaşterea de către ei a semnificaţiilor era limpede iar limba a rămas nealterată şi la progeniturile sale, aşa cum era ea la origini, până la dispariţia domnului nostru Idrîs. Atunci a început să cunoască alterări şi modificări, iar oamenii s-au apucat s-o deformeze şi să derive din ea diversele lor limbi. Prima limbă derivată din siriacă a fost hindi, care este şi limba cea mai apropiată de siriacă. Domnul nostru Adam vorbea siriaca după coborârea sa din paradis, fiindcă aceasta este limba celor care sălăşluiesc în paradis.”

L-am auzit zicând: „Oricine se gândeşte puţin la limba copiilor mici, găseşte în ea o mare parte de siriacă. Aceasta fiindcă învăţarea celor mici este asemănătoare sculpturii în piatră. Adam le vorbea copiilor săi în siriacă şi aceasta este limba în care îi alina şi le indica diferitele alimente şi băuturi. Ei au învăţat-o şi le-au transmis-o, la rândul lor, copiilor lor şi aşa mai departe.”

Zice: „Printre Numele Celui Prea Înalt - cuvântul agh, pe care-l pronunţă bebeluşul. Este un nume care înseamnă măreţie, înălţare, bunăvoinţă şi afecţiune. A-l pronunţa echivalează cu a spune: „O, Cel Prea Înalt, O, Cel Sublim, O, Cel Milostiv, O, Cel Binevoitor!” ”

L-am auzit zicând: „Suntem în anul 1129 şi este ziua în care pelerinii fac rezerve de apă (ziua a opta din luna Dhû-l-hijja) şi nu ştiu pe nimeni care să vorbească siriaca în Maroc în acest moment.”

Îi zic: „Dar Sîdî Mansûr vorbea siriaca?” Sîdî Mansûr era decedat la această dată. Spune: „Da, el vorbea siriaca; la fel şi Sîdî ´Abd Allâh al-Barnâouî, care o vorbea încă şi mai bine.”

Întreb: „Cum se învaţă această limbă?”

Zice: „Prin deasa frecventare a oamenilor Colegiului, care nu vorbesc decât această limbă, în virtutea bogăţiei semnificaţiilor ei, aşa cum s-a mai spus. Ei nu vorbesc în arabă decât atunci când este prezent Profetul (slaws), din politeţe şi din respect faţă de acesta.”

L-am întrebat dacă întrebările care i se pun mortului [aflat] în mormântul său sunt pronunţate în siriacă sau în alte limbi.

Răspunde: „Da, întrebările care i se pun mortului [aflat] în mormântul său sunt în siriacă, fiindcă este limba îngerilor şi a spiritelor. […] Şi sfântul care a fost dăruit cu o mare iluminare vorbeşte siriaca fără să o fi învăţat vreodată, pentru că se află în stăpânirea spiritului lui; cu atât mai mult mortul, atunci, care nu are nici o dificultate în a o vorbi.”

Zic: „O, sfinţia-ta, îl rugăm pe Dumnezeu şi vă rugăm pe dumneavoastră să ne lămuriţi asupra întrebărilor şi a răspunsurilor care au loc în mormânt, în limba siriacă.”

Zice: „În ceea ce priveşte întrebările, cei doi îngeri îi spun mortului - în siriacă – marâzhu. […] Este ca şi când i s-ar spune: „Toate creaturile, toţi profeţii, îngerii, cărţile sfinte, paradisurile şi tot binele, demonii şi tot răul, Cel Prea Înalt este Acela care le-a creat, sau un altul decât El este creatorul lor?” Răspunsul mortului, dacă a fost un credincios, este următorul: „marâdazirhu”. Acest răspuns vrea să spună: „Toate creaturile şi Profetul nostru care este adevărat, toţi profeţii care sunt adevăraţi, toţi îngerii care sunt adevăraţi, toate luminile care sunt adevărate, chinurile gheenei care sunt adevărate şi tot răul care este adevărat, El este Creatorul şi Deţinătorul şi Unicul şi Cel care acţionează liber asupra tuturor acestora, Cel care nu are nici oponent, nici asociat şi nimeni nu va scăpa de Judecata Sa.” […] Dacă mortul dă acest răspuns adevărat, cei doi îngeri îi spun: „Nâsir”. […] Sensul acestui cuvânt în acel moment este următorul: „Lumina credinţei tale care sălăşluieşte în trupul tău de lut – adică cel a cărui materie originară este lutul – e corectă, adevărată şi exactă în afara oricărui dubiu.””

L-am întrebat despre anumite cuvinte din Coran asupra cărora savanţii au păreri diferite: sunt ele în limba siriacă sau nu? De exemplu, cuvântul asfâran. Zice: „Este un cuvânt siriac.” Cuvântul al-rabbâniyyûn. Zice: „Este un cuvânt siriac.” Şi expresia hîtalak. Zice: „Nu este în siriacă, şi Dumnezeu este mai Cunoscător.” Şi cuvântul shahr. Zice: „Nu este în siriacă.” Şi cuvântul ´adn. Zice: „Este un cuvânt siriac.” Şi cuvântul rahwan. Zice: „Este în siriacă.”

L-am întrebat despre alte cuvinte de acelaşi gen iar el mi-a răspuns, dar n-am notat răspunsurile de teamă să nu-l plictisesc pe cititor.

L-am auzit zicând: „Numai Ajutorul şi cei şapte poli care sunt sub el cunosc limba siriacă. Sîdî Ahmad ibn ´Abd Allâh m-a învăţat [această limbă] în circa o lună, şi aceasta în anul 1125.”

Zic: „Am auzit toate acestea în data de treisprezece a lunii Dhû-l-hijja din anul 1129. Sîdî Ahmad ibn ´Abd Allâh în chestiune este sfântul care deţinea rangul de Ajutor înaintea lui.[…] Perioada în care îl iniţia în limba siriacă Sîdî Ahmad ibn ´Abd Allâh coincide cu începutul iluminării sale. L-a învăţat siriaca fiindcă ştia că urma să devină un pol, rang al ierarhiei spirituale la care a accedat la scurt timp după aceea. […] Pe mine m-a învăţat originea valorii literelor din limba siriacă în ziua în care pelerinii fac rezerve de apă (ziua a opta din luna Dhû-l-hijja), în anul 1129, şi am înţeles asta într-o singură zi, slavă Domnului.” Zice: „Mie mi-a trebuit o lună să învăţ, iar tu ai reuşit într-o singură zi.” I-am sărutat mâna binecuvântată şi i-am spus: „Aceasta se datorează baraka şi excepţionalului dumneavoastră talent pedagogic, iar Dumnezeu este mai Cunoscător.”

L-am întrebat despre opinia devenită celebră conform căreia fiecare termen din Coran are un înţeles exterior şi un înţeles interior. Zice: „Aşa este. Astfel, spusa Celui Prea Înalt: „Când soarele se va chirci” [Cor 81, 1] are un înţeles exterior şi un înţeles interior. Cel exterior se referă la sfârşitul său, iar cel interior – despre începutul său.”

Întreb: „Ce vreţi să spuneţi prin „sfârşit”? Răspunde: „Ceea ce se întâmplă la Adunare, în Ziua Judecăţii, iar prin „început”, ceea ce s-a întâmplat în lumea spiritelor.”

Zic: „Cum se poate dobândi cunoaşterea acestui aspect interior?” Zice: „Această cunoaştere nu se dobândeşte decât prin dezvăluire. Totuşi, cunoaşterea limbii siriace şi a secretelor literelor îl ajută mult pe cel care o deţine să înţeleagă aspectul interior al Coranului.”

L-am întrebat dacă Sfântul Coran este scris pe Tabla Păstrată în limba arabă. Zice: „Da, dar parţial şi în siriacă.” Zic: „Şi care este partea scrisă în siriacă?” Răspunde: „Literele iniţiale ale capitolelor.” Zic: „Acesta este scopul pe care-l urmăream de ani de zile.” L-am întâlnit pentru prima oară, Slavă lui Dumnezeu şi Laudă Lui, în luna Rajab a anului 1125. Am continuat discuţiile cu el şi l-am întrebat despre chestiuni legate de sfinţenie. Am auzit atunci, de la el, lucruri care m-au fascinat şi când a văzut că îi lăudam răspunsurile a zis: „Întreabă-mă orice doreşti să ştii.”

Atunci l-am întrebat despre literele iniţiale ale capitolelor din Coran. I-am zis: „Ce înseamnă: „Sâd. Pe Coranul cu amintirea sa!” [Cor 38, 1]” Zice: „Dacă oamenii ar cunoaşte sensul lui Sâd şi secretul la care această literă face aluzie, nimeni n-ar mai îndrăzni vreodată să nu dea ascultare poruncii Domnului nostru.” Şi nu mi-a mai dat nici o altă lămurire.

L-am întrebat despre semnificaţia lui: „Kâf. Hâ'. Yâ'. 'Ayn. Sâd.” [Cor 19, 1]


Spune: „Aceste litere conţin un secret extraordinar. Tot ce apare menţionat în capitolul „Maria” despre povestea domnului nostru Zaharia, domnul nostru Yahyâ, Maria şi fiul acesteia, Isus, Abraham, Ismâ'îl, Isaac, Jacob, Moïse, Aaron, Idrîs, Adam şi Noe, precum şi toată relatarea menţionată la acest capitol, totul est conţinut în înţelesul lui „Kâf. Hâ'. Yâ'. 'Ayn. Sâd.”, şi încă mai rămâne în această semnificaţie mai mult decât a fost menţionat în acest capitol. Aceste simboluri sunt înscrise pe Tabla Păstrată şi fiecare dintre ele este însoţit de propria sa explicaţie.”

Zice: „Ceea ce conţin literele iniţiale ale capitolelor din Coran nu este cunoscut decât de către doi oameni: unul care priveşte Tabla Păstrată şi un altul care frecventează Colegiul sfinţilor delegaţi să acţioneze. În afara acestor doi oameni nimeni nu poate vreodată aspira la cunoaşterea acestor litere iniţiale.”

L-am întrebat despre „Alif. Lâm. Mîm” (A.L.M.), literele iniţiale ale capitolului Vaca şi cele care apar la începutul capitolului al-´Imrân: „Fac ele aluzie la acelaşi lucru, sau la lucruri diferite?”

Zice: „La lucruri diferite.”

Cât despre Sâd, el oferă explicaţia următoare: „Ceea ce se desemnează prin această literă în acest capitol este vidul în care oamenii şi toate creaturile se reunesc în Ziua Adunării. Menţionarea sa în acest capitol apare sub formă de promisiune şi de ameninţare. Este ca şi cum El ar spune: „Iată Sâd”, ceea ce ar vrea să însemne: „Cu Sâd vă fac să vă temeţi şi vă aduc vestea cea bună.” Acest vid se colorează în funcţie de faptele fiecărui trup. Astfel, devine suferinţă pentru necredincios şi plenitudine pentru un credincios aflat în apropierea lui.”

„În ceea ce priveşte Kâf. Hâ'. Yâ'. 'Ayn. Sâd, acestea sunt informaţii din partea lui Dumnezeu cel Preaînalt oferite ansamblului creaturilor despre rangul [spiritual] înalt al Profetului (slaws) şi despre staţiunea sa sublimă pe lângă Dumnezeu cel Preaînalt.”

Zice: „S-a întâmplat ca un om dintre oamenii părăsiţi în faţa propriei lor soarte (Dumnezeu să ne păzească de aceasta), să spună: „Nu-i recunosc domnului nostru Muhammad (slaws) decât meritul îndreptării noastre spre credinţă; cât despre lumina credinţei mele, aceasta îmi vine de la Dumnezeu, nu de la Profet (slaws).” Persoane pioase l-au întrebat: „Ce-ai zice dacă lumina credinţei tale şi aceea a Profetului (slaws) ar fi despărţite şi nu ai mai rămâne decât cu îndreptarea spre credinţă de care ai vorbit; ai accepta-o?” El răspunde: „Sigur, aş accepta-o.” Nu terminase bine de vorbit că se şi prosternase în faţa crucii, renegându-l pe Dumnezeu şi pe Mesagerul Său (slaws) şi a rămas necredincios până la stingerea sa din viaţă.”

Am auzit de la Şeic explicaţiile tuturor literelor iniţiale, literă cu literă şi simbol după simbol. Ar dura prea mult şi ar fi inutil să consemnez totul. Voi cita, însă, aici, două dintre răspunsurile Şeicului. Prima întrebare i-a fost adresată de un teolog care îi simpatiza pe săracii în Dumnezeu (pe sufiţi). Printre întrebările sale, cea care urmează: „Care este secretul divin care se ascunde în litera qâf, până în punctul în care anumiţi cunoscători au afirmat că în ea este cuprins secretul cercului Prezenţei eterne şi contingente? Lămureşte-ne asupra acestui lucru, Sfinţite.”

Scopul acestui teolog nu era altul decât acela de a-l pune la încercare pe Şeic pentru a afla dacă ştiinţa primită de la Dumnezeu, care i se atribuia, era adevărată sau nu. Pentru aceasta, consultase lucrările lui al-Hâtimî şi ale altora, adunase întrebările cele mai delicate şi i le pusese Şeicului, care a răspuns la fiecare dintre acestea, cu toate că era analfabet şi neinstruit. Răspunsul lui la întrebarea referitoare la Prezenţa eternă şi contingentă este următorul: „Prezenţa eternă este aceea a luminilor contingente create înainte de crearea spiritelor şi a trupurilor, a cerurilor şi a pământurilor. Eternitatea despre care este vorba aici nu este eternitatea reală, aceea care corespunde stării în care „Nu era decât Dumnezeu şi nimic nu era cu El”. Cât despre Prezenţa contingentă, ea este aceea posterioară celei dintâi, este cea a spiritelor şi a trupurilor. Nici o îndoială că în Prezenţa spiritelor şi a trupurilor sunt şi cei cărora li s-a făgăduit paradisul, şi cei cărora li s-a făgăduit iadul. Cei cărora Dumnezeu le-a făgăduit paradisul sunt o ramură cu doar câteva dintre luminile Prezenţei luminilor, la fel cum cei cărora Dumnezeu le-a făgăduit iadul sunt o ramură a uneia dintre părţile aceleiaşi Prezenţe a luminilor.”

În ceea ce priveşte întrebarea următoare: „De ce anumite litere iniţiale sunt identice, deşi capitolele [în care apar] sunt diferite?”, Şeicul a răspuns: „Faptul că simbolurile sunt identice, iar capitolele diferă se datorează diversităţii luminilor versetelor coranice, care sunt de trei feluri: albă – şi corespunde cu ceea ce recită credincioşii şi cu ceea ce cer ei de la Domnul lor; verde – şi corespunde cu ceea ce spune Adevărul; galbenă – şi aceasta este lumina celor care atrag mânia lui Dumnezeu. Astfel, în deschidere (al-Fâtiha) apare [lumina] verde corespunzătoare expresiei: „Slavă lui Dumnezeu”, fiindcă ea face parte din spusele Celui Adevărat; apare lumina albă corespunzătoare expresiei: „Domnul lumilor” până la „şi nu a celor care Te-au supărat” şi cea galbenă corespunzătoare expresiei: „celor care Te-au supărat” şi până la sfârşitul capitolului. Aceste trei lumini apar în fiecare capitol coranic, în proporţii diferite, cum este cazul în Fâtiha.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „ca Dumnezeu să-i cunoască pe cei care cred şi să-şi ia dintre voi martori.” [Cor 3, 140]. Precum şi despre spusele: „Noi vă vom pune la încercare ca să-i cunoaştem pe cei dintre voi ce sunt luptători şi răbdători” [Cor 47, 31]

Şi despre altele asemenea care arată înnoirea ştiinţei Celui Preaînalt, cu toate că aceasta este veşnică, iar veşnicia nu se înnoieşte.

Zice: „Coranul coboară în concordanţă cu limbajul natural al oamenilor. Astfel, să presupunem că un rege are o rudă foarte apropiată căreia îi delegă puterea de guvernare a supuşilor săi şi că acest rege nu se manifestă oamenilor cărora le-a recomandat ascultarea de această rudă, singura care poate accede la rege. De fiecare dată, acest om iese de la el cu poruncile despre îndatoririle supuşilor faţă de regele lor. În momentul transmiterii acestor porunci ale regelui, li se adresează supuşilor spunând: „Regele vă porunceşte să faceţi cutare lucru, vă cere cutare lucru, aşteaptă de la voi cutare lucru” şi aşa mai departe, până când aceasta devine pentru el o obişnuinţă în toate mesajele sale, inclusiv în ale sale, care nu vin din partea regelui.
Le spune: „Ieşiţi cu regele în cutare loc, asistaţi-l în cutare lucru”, atunci când, de fapt, vorbeşte despre sine însuşi, şi aceasta în virtutea uniunii petrecute între el şi rege. Acest gen de situaţie se întâlneşte, incontestabil, în mod obişnuit în cazul oamenilor. La fel şi aici, ştiinţa care îi este atribuită lui Dumnezeu nu este reînnoită, ci trebuie înţeleasă ca fiind atribuită Profetului (slaws).

L-am întrebat despre chestiunea femeilor uşoare (al-gharânîq) în următorii termeni: „Cine are dreptate în această chestiune? ´Iyyâd şi cei care l-au urmat în negarea sa, ori tradiţionalistul Ibn Hajar, care a confirmat? Conţinutul afirmaţiilor acestuia din urmă este: „Ibn Abî Hâtim, al-Tabarî şi Ibn al-Mundhir au transmis prin intermediul căi, de la Shu’ba, care a preluat de la Abî Bushr, care a preluat de la Sa’îd ibn Jubayr, care a zis: „Mesagerul lui Dumnezeu (slaws) a recitat: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza, şi cealaltă, Manat, a treia?” [Cor 53, 19-20], iar demonul a făcut să-i vină pe buze cuvintele acestea: „Aceste femei uşoare elevate a căror mijlocire este aşteptată.” Asociatorii au spus atunci: „N-a pomenit niciodată până astăzi de bine divinităţile noastre”, şi el s-a prosternat şi ei s-au prosternat.”

Ibn Hajar a amintit după aceea versiunea pe care a dat-o al-Bazzâr acestei relatări şi ceea ce a spus, până a zis: „Abû Bakr ibn al-´Arabî a îndrăznit – aşa cum îi era obiceiul – să spună: „Al-Tabarî a relatat despre această întâmplare numeroase variante care n-au nici un temei.””

Zice: „Cei care au dreptate în această chestiune sunt Ibn al-´Arabî şi ´Iyyâd şi cei care au fost de acord cu aceştia, iar nu Ibn Hajar. Nu i s-a întâmplat niciodată nimic Profetului (slaws) în această chestiune a femeilor uşoare. Sunt uimit, câteodată, de afirmaţiile unor savanţi ca Ibn Hajar şi ale celor care sunt de părerea lui. Dacă i s-ar fi întâmplat Profetului (slaws) ceva asemănător, încrederea în legea religioasă ar fi fost zguduită, perfecţiunea ar fi devenit nulă şi neavenită, iar Mesagerul ar fi devenit asemenea muritorilor de rând din moment ce afirmarea acestei chestiuni presupune că demonul a avut ascendent asupra lui în acest caz.”

Apoi l-am întrebat pe Şeic: „Care este, după [părerea] dumneavoastră, justa interpretare a spuselor Celui Preaînalt: „Noi n-am trimis înaintea ta nici un trimis, nici un profet fără ca satan să nu-i fi aruncat ceva în spusele lui” [Cor 22, 52]”

Răspunde: „Lumina acestui verset vrea să spună că Dumnezeu Cel Preaînalt nu a trimis nici un mesager, nici un trimis – profet – uneia dintre comunităţi fără ca acest mesager să dorească pentru acea comunitate credinţa, binele, buna călăuzire, virtutea şi succesul. Este ceea ce doreşte orice mesager profet. Suflul demonului în ceea ce doresc corespunde proiecţiei acestuia în inimile oamenilor cărora le este adresat mesajul, proiecţie care dă naştere în aceştia unor obsesii care-i face pe câte unii [să devină] necredincioşi.”

L-am întrebat şi despre dezacordul dintre ´Iyyâd şi Ibn Hajar în istorisirea lui Hârût şi Mârût. Primul a negat spusele atribuite Profetului în această chestiune şi nu-i acordă nici un credit, iar cel de-al doilea dă crezare istorisirii pretextând că aceasta a fost transmisă pe căi diferite. Zice: „´Iyyâd este cel care are dreptate.” Şi a menţionat despre aceasta secrete care nu pot fi nici scrise, nici dezvăluite.

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „El trimite din cer munţi de grindină.” [Cor 24, 43]

„Sunt, în cer, munţi de grindină, aşa cum au afirmat câţiva exegeţi?” Zice: „Nu sunt. Ceea ce este desemnat prin „cer” în [acest] verset este tot ceea ce se află deasupra noastră. Este ca şi cum El ar spune: „din înălţimi”. Munţii de grindină se află în înălţimi, unde vântul îi poartă din ţinuturile joase.”

I-am pus această întrebare fiindcă ea îmi fusese pusă la rândul meu cu privire la originea zăpezii şi la materialul din care este ea constituită.

L-am întrebat despre cutremurele de pământ şi despre cauzele acestora. Zice: „Pământul se cutremură atunci când i se înfăţişează Adevărul.” Explicaţia acestei afirmaţii este un secret pe care mi l-a spus Şeicul.

Zice: „Această prezenţă era mai frecventă la începutul creării pământului şi înainte de crearea munţilor. Pământul se cutremura şi oscila; atunci Cel Preaînalt l-a voalat şi a creat munţii, iar el s-a stabilizat. La sfârşitul timpurilor, această prezenţă va redeveni frecventă, iar pământul se va cutremura atât de des încât locuitorii săi vor pieri.”

L-am întrebat pe Şeic despre cauzele surpării pe care o cunoaşte solul din când în când şi care apare mai frecvent la sfârşitul timpurilor.

Zice: „Pământul este dus de apă care, la rândul ei, este dusă de vânt. Acesta iese printr-un orificiu imens situat între cer şi o parte din apă – este vorba despre apa oceanică. Dacă am presupune că un om merge fără întrerupere, acesta ajunge la marginea pământului şi se găseşte în faţa oceanului. Dacă am presupune că merge pe apă fără întrerupere, el va ajunge la marginea apei. În acel moment, nu va rămâne între el şi cer decât atmosfera din care se formează vântul şi atunci va găsi vânturi de nedescris şi de nesuportat. Acestea sunt vânturile care poartă – cu permisiunea lui Dumnezeu – apa şi pământul şi care susţin cerul. Vânturile sunt tot timpul în acţiune şi aflate într-o mişcare de înălţare spre cer. Dacă Dumnezeu Cel Preaînalt vrea să facă să cadă ploaia într-un loc, porunceşte unei părţi din vânturile acestea să se îndrepte spre pământ, traversând oceanul şi alte ape. Atunci, vânturile acestea duc atâta cantitate de apă câtă doreşte Dumnezeu în locul în care vrea El. De câte ori n-am privit porţiunea de apă învecinată cu atmosfera în care se află vânturile şi n-am văzut munţi de ninsoare al căror volum nu-L cunoaşte decât Dumnezeu. Şi dacă mă întorceam a doua zi acolo, vedeam că munţii aceştia fuseseră deplasaţi în porţiunea de apă care se învecinează cu muntele Qâf. De fapt, vânturile din direcţia opusă le împinseseră acolo, şi Dumnezeu este Mai Cunoscător.”

„Când Dumnezeu vrea să dispară un popor, vânturile pătrund în orificiile cavităţilor care se găsesc între sol şi apă, ceea ce antrenează o slăbire care cauzează surparea. La sfârşitul timpurilor orificiile din sol devin numeroase, vânturile opuse în direcţia pământului devin mai frecvente şi surpările se înmulţesc până la a dezechilibra ordinea pământului.”

Zice: „În legătură cu aceasta Sîdî Abd Allâh al-Barnâoui ne spunea: „Amintiţi-vă de ziua în care pământul va oua şi aceea va deveni un deluşor care, la încheierea dezvoltării sale va da naştere speciei umane, la fel cum iese puiul din ou.” În ziua aceea, buricul va sta în spate şi atunci Dumnezeu le va porunci spiritelor să intre în trupurile lor. Odată ce acestea se vor afla în trupuri, acestea se vor ridica iar buricul va fi tăiat. Odată încheiată integrarea spiritelor în trupuri, Dumnezeu Cel Preaînalt porunceşte luminii şi secretului care ascundeau gheena să se îndrepte spre paradis. În momentul acela, gheena li se va înfăţişa oamenilor de pe pământ şi îi va hărţui din toate direcţiile. Numai Dumnezeu Cel Preaînalt îi va păzi pe servitori de teroarea care la va pătrunde în inimi în ziua aceea. Pătrunderea spiritelor în trupuri este însoţită de un zgomot colosal, de gemete şi de voci care vor umple inimile de groază.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Ziua când vom împături cerul aşa cum împătureşti un sul pe care se scrie.” [Cor 21, 104] „Ce vrea să însemne „sul”? Exegeţii i-au dat sensul de foaie, adică aşa cum se întinde o foaie ca să începi să scrii pe ea.”

Răspunde: „Ceea ce se desemnează prin „sul” este „suportul de carte”.” Am chiar impresia că a zis: „Cuvântul este în siriacă.” Iar sensul la care se face referire este: „Ziua când vom împături cerul aşa cum împătureşti strana.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Tu nu mă vei vedea, însă uită-te către munte, dacă va rămâne la locul său, mă vei vedea.” [Cor 7, 143]

Zic: „Moise este unul dintre marii cunoscători ai lui Dumnezeu Cel Preaînalt, iar cunoscătorul nu este cu adevărat unul decât dacă se scaldă în oceanul viziunii. Cum a cerut el, atunci, să vadă, dacă se număra printre oamenii cu viziune permanentă? Faptul de a vedea să fie superior viziunii?”

Zice: „Viziunea Fiinţei Supreme nu este niciodată disociată de acte pentru cel care se bucură de această viziune. Această disociere presupune, într-adevăr, că actele Fiinţei Supreme se întrerup. Or, dacă s-ar întrerupe fie şi atât cât ai clipi din ochi, existenţa ar fi nimicită şi ordinea lumii dezechilibrată. Nu există nici măcar o fiinţă care să nu conţină în ea actul lui Dumnezeu Cel Preaînalt, care este materia care o alcătuieşte şi cauza subzistenţei sale. Acest act este vălul dintre fiinţă şi Fiinţa Supremă. Dacă Dumnezeu Cel Preaînalt n-ar fi voalat actele Sale în aceste lucruri care fiinţează, trupurile ar arde şi toată contingenţa din lume s-ar consuma. Şi fiindcă această viziune nu este niciodată disociată de acte, iar aceste acte sunt asemenea unor bârne în ochi, Moise i-a cerut Domnului său să întrerupă actul pentru el, astfel încât viziunea Fiinţei Supreme să nu-i mai fie voalate în puritatea ei. Atunci Domnul lui i-a spus: „Dacă tai actul de lucrul contingent, lucrul respectiv se dezechilibrează, iar acest munte este mai mare decât tine materialiceşte, şi mai tare decât tine materialiceşte, uită-te la el („dacă va rămâne la locul său”) după ce am tăiat actul Meu de el („mă vei vedea”, dar atunci când Domnul său s-a manifestat asupra Muntelui) şi a tăiat actul care-l voala faţă de predominanţa Fiinţei Supreme, iar muntele a căzut fărâmiţat şi materia din care era alcătuit a zburat în aşa fel încât Moise şi-a pierdut simţirea.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Dumnezeu şterge ori întăreşte ceea ce voieşte.” [Cor 13, 39]

Savanţii exegezei au opinii foarte diferite în legătură cu acest verset, şi i-am enumerat [Şeicului] câteva.

Zice: „Nu-ţi voi oferi altă exegeză a acestui verset în afară de cea pe care am auzit-o ieri de la Profet (slaws). Ceea ce le apare servitorilor ca idei spontane despre lucrurile existente se împarte în două categorii: o categorie care nu se manifestă şi la care face aluzie spusa: „Dumnezeu şterge ceea ce voieşte” şi o categorie care se manifestă şi la care fac aluzie vorbele: „ori întăreşte”. Aceasta vrea să spună că printre ideile spontane în legătură cu evenimente viitoare, cum ar fi venirea ploii, sosirea unui vizitator, survenirea unui accident, sunt din cele care nu au loc, iar acestea sunt acelea şterse, şi sunt cele care se confirmă. Cel Preaînalt deţine Matricea Cărţii şi ştiinţa eternă este aceea care se realizează inexorabil.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Îngerii au spus: „O, Maria! Dumnezeu te-a ales şi ţi-a dat curăţenie. El te-a ales înaintea femeilor lumilor. O, Maria! Fii pioasă faţă de Domnul tău! Aruncă-te cu faţa la pământ şi îngenunche cu cei care îngenunche!” ” [Cor 3, 42-43]

„Acest verset este, oare o dovadă a darului profeţiei doamnei Maria (Mariam)?Şi ceea ce s-a spus despre darul profeţiei femeilor precum mama lui Moise, Âssiya – soţia faraonului, Sarah, Agar, Eva – este adevărat sau nu?”

Zice: „Cei care au infirmat darul profetic al genului feminin au dreptate. Niciodată Dumnezeu nu a dăruit darul profetic acestui gen, însă rangul Mariei este cel al unei femei cu desăvârşire demnă de încredere (siddîqa), şi dacă profeţia şi sfinţenia sunt, fiecare, o lumină şi unul dintre secretele lui Dumnezeu, luminile lor sunt diferite. Iar ceea ce diferă nu se percepe în întreaga sa realitate decât prin dezvăluire, lumina profeţiei fiind originară, esenţială, autentică, creată împreună cu fiinţa de la începutul naşterii sale. […] În privinţa a ceea ce s-a spus despre deosebirea dintre profet şi sfânt, care constă în coborârea îngerului asupra primului şi absenţa acestei descinderi la cel de-al doilea, aceasta nu este adevărat, fiindcă cel care a cunoscut iluminarea, fie că este sfânt, fie că este profet, vede neapărat îngerii cu trupurile lor aşa cum sunt ei, le vorbeşte şi aceştia îi vorbesc. Oricine spune că sfântul nu vede îngerul şi nu-i vorbeşte, dovedeşte prin aceasta că nu a cunoscut iluminarea.”

Zic: „Al-Hâtimî a spus acelaşi lucru în lucrarea sa al-Futûhât al-Makkiyya în capitolul trei sute şaizeci şi patru, în aceşti termeni: „Câţiva dintre contemporanii noştri, printre care Abû Hâmid al-Ghazâlî, s-au înşelat când au afirmat că diferenţa dintre profet şi sfânt constă în faptul că îngerul coboară asupra profetului, dar nu şi asupra sfântului, care este doar inspirat. Adevărul este că diferenţa constă în conţinutul mesajului îngerului pentru fiecare dintre ei. Astfel, el coboară asupra sfântului cu recomandarea de a urma şi de a imita, şi poate, eventual, să-l informeze despre adevărul unui hadîth pe care savanţii îl consideră îndoielnic. La fel cum poate să coboare asupra lui ca binevestitor din partea lui Dumnezeu, în cazul în care face parte dintre oamenii fericirii şi ai serenităţii, după cum a spus Cel Preaînalt: „şi vor avea bunăvestirea în Viaţa de Acum şi în Viaţa de Apoi.” [Cor 10, 64] Cauza erorii acestora este faptul că ei cred că au explorat toate căile lui Dumnezeu prin propria lor experienţă, şi din moment ce nici un înger nu a coborât asupra lor, au crezut că nu coboară asupra nimănui şi că n-a coborât niciodată asupra unui sfânt. Dacă ar fi auzit din partea unui om demn de încredere că îngerul coboară asupra sfântului, şi-ar fi schimbat părerea fiindcă ei pun temei pe minunile sfinţilor. Un întreg grup s-a alăturat părerii mele, deşi credea contrariul.” [Rezumatul lui Al-Hâtimî a luat sfârşit.]”

Dacă ai înţelege cuvintele Şeicului privind diferenţa de mai sus, ai şti că ceea ce a încuviinţat Al-Hâtimî referitor la această diferenţă nu este evident/aparent, fiindcă doreşte să spună că îngerul nu coboară asupra sfântului ca să-i sugereze sau să-i interzică ceva, spre deosebire de cazul profetului. Ori, nu este aşa. Îngerul coboară asupra sfântului cu mesaje de recomandare sau de interzicere fără să fie neapărat purtător al unei legi exoterice, aşa cum s-a întâmplat în cazul Mariei. Îngerul a coborât asupra ei cu o poruncă şi ea nu este o profetesă, aşa cum bine s-a mai spus.

Am vrut să menţionez aici două lucruri care ţin de ştiinţa Şeicului, primul dintre ele referindu-se la ceea ce vede iluminatul.

Zice: „În ceea ce priveşte prima staţiune, îi sunt dezvăluite lucruri precum actele servitorilor din timpul retragerilor lor spirituale, viziunea celor şapte pământuri şi a celor şapte ceruri, viziunea infernului care se găseşte în cel de-al cincilea pământ şi alte lucruri care se găsesc pe pământ şi în cer. Să luăm infernul Istmului (barzakh): acesta nu este gheena, fiindcă ea se află în exteriorul sferei celor şapte ceruri şi şapte pământuri. La fel este şi cu paradisul, şi printre lucrurile pe care le vede, împletirea pământurilor, cum se iese dintr-un pământ pentru a se intra într-altul, ce deosebeşte un pământ de un altul, creaturile fiecărui pământ, viziunea împletirii orbitelor şi poziţiile acestora în ceruri, poziţia stelelor existente, viziunea demonilor şi cum proliferează aceştia, aceea a jinnilor şi a sălaşurilor lor, viziunea mişcării de revoluţie a soarelui, aceea a lunii şi a stelelor, zgomotele extraordinare cum sunt trăsnetele – care provoacă moartea pe loc. Aceasta este ceea ce [iluminatul] aude încontinuu şi nu trebuie să selecteze nimic din lucrurile acestea, ci mai degrabă să minimizeze tot ceea ce vede sub ameninţarea de a stagna sau de a regresa, deoarece în momentul iluminării fiinţa este foarte permeabilă şi se impregnează cu tot ceea ce evaluează. Ori, aceste lucruri pe care le vede nu sunt decât tenebre dacă alege vreunul dintre ele – se loveşte de tenebre şi se găseşte ruptă de Dumnezeu. De aceea acela care nu este iluminat este ferit de orice primejdie, în timp ce iluminatul este supus tuturor riscurilor, excepţie făcând acela pe care-l apără Dumnezeu. Şi dacă fiinţa, înainte de iluminare, este distrasă de la Dumnezeu de pofte ca, spre exemplu, aceea pentru migdale, stafide, năut şi cu atât mai mult de dorinţa de a avea averi, bani, femei şi proprii copii, cum ar putea ea să reziste, după iluminare, la fascinaţia viziunii lumii superioare şi inferioare sau la disponibilitatea demonilor în a-l ajuta să-şi procure tot ce doreşte? Numai Dumnezeu îl poate apăra de asta. […] Cât despre cea de-a doua staţiune, în aceasta i se dezvăluie luminile eterne, aşa cum i-au fost dezvăluite în prima staţiune lucrurile tenebroase şi vremelnice. El vede atunci, în această staţiune, îngerii şi păzitorii/veghetorii (al-hafazah), Colegiul şi sfinţii de acolo. Vede staţiunea lui Isus şi a tuturor celor care sunt legaţi de acesta şi care îi seamănă, aceea a lui Moise şi a tuturor celor care se află cu el, aceea a lui Iosif şi a tuturor celor care se află cu el, aceea a celor trei trimişi anteriori, printre care sunt cei dinaintea şi de după Idrîs, numele lor nefiind cunoscute de oameni. Dacă am explica staţiunile profeţilor amintiţi şi cum îngerul este văzut aşa cum a fost el creat, auditorul ar auzi ceva ce nu şi-ar putea nicidecum închipui. Cel căruia îi sunt dezvăluite lucrurile acestea nu trebuie să se oprească la nici unul dintre ele pentru motivele descrise mai sus; fiinţa sa este permeabilă în acel moment şi, dacă se opreşte asupra unui lucru, îi absoarbe secretele astfel încât dacă se opreşte la staţiunea domnului nostru Isus, de exemplu, şi îl apreciază pe acesta, este inundat de secretul său, îşi schimbă religia pe loc şi părăseşte comunitatea Islamului – Dumnezeu să ne păzească de aceasta.”

„Iluminatul continuă să se afle în pericol şi să fie supus unor mari riscuri până când vede staţiunea domnului şi stăpânului nostru Muhammad (slaws) şi dacă o vede – cunoaşte serenitatea, iar bucuria sa devine atunci desăvârşită.”

„În cea de-a treia staţiune, el vede secretele destinului în luminile sus-menţionate.”

„Cât despre cea de-a treia staţiune, acolo vede lumina în care actul se desfăşoară şi se diluează aşa cum se diluează otrava în apă, actul fiind ca otrava, iar lumina – precum apa. În această staţiune mulţi se amăgesc, fiindcă iau această lumină drept Adevăr; infinit de departe de Cel Preaînalt este această convingere.”

„În cea de-a cincea staţiune, vede actul care se detaşează de această lumină, vede lumina ca lumină şi actul ca act şi îşi dă seama de greşeala sa. Ne abţinem să menţionăm numele staţiunilor şi categoriile acestora în amănunt, fiindcă scopul dorit este acela de a-l pune în gardă pe iluminat. Scopul a fost atins, slavă Domnului.”

Al doilea lucru este ceea ce am explicat cu privire la diferenţa dintre profet şi sfânt.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre profet şi înger, ea constă în faptul că îngerul are un corp luminos în care Dumnezeu Preaînaltul a aşezat raţiunea şi simţurile.

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Şi Du-n-Nun! El a plecat mânios, închipuindu-şi că nu putem nimic pentru el.” [Cor 21, 87]

„Cum îşi putea acesta închipui că Dumnezeu nu putea nimic pentru el şi că nu este îmbrăţişat de El? Aceasta li se pare straniu credincioşilor mai moderaţi, ce să mai vorbim atunci în ceea ce-i priveşte pe profeţi şi pe mesageri?”

Zice: „”Mânios” vrea să însemne „supărat pe propriul popor”, fiindcă a părăsit calea îndrumării şi a credinţei sale şi a refuzat să-i asculte poruncile până când a trebuit să îndure pedeapsa lui Dumnezeu.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Şi Iov! El îl chema pe domnul său: „Nenorocirea m-a lovit, însă Tu eşti Cel prea milostiv dintre milostivi!” ” [Cor 21, 83]

Ce se înţelege prin: „nenorocirea” care l-a lovit?


Răspunde: „Nenorocirea care l-a lovit este faptul de a se întoarce spre un altul decât spre Dumnezeu Cel Preaînalt şi este răul cel mai profund care-i poate atinge pe cunoscătorii lui Dumnezeu – profeţi sau trimişi.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Cine se va împotrivi însă amintirii Mele va avea un trai mohorât, apoi orb îl vom înfăţişa în Ziua Învierii.” [Cor 20, 124]

Ce se înţelege prin: „trai mohorât”?

Răspunde: „Ca acela al necredinciosului care vede cum starea sa este din moment în moment mai de plâns, ca urmare a obsesiilor care-i stăpânesc inima. Obsesia îi răscoleşte grijile şi îi sporeşte tristeţea, şi îi spune cel puţin un lucru: „Nu urmezi, fără îndoială, religia cea bună.” Acesta este genul de idee urâtă pe care Dumnezeu Cel Preaînalt o presară în inima necredincioşilor şi care îi face să fie nefericiţi chiar dacă sunt bogaţi, chiar regi. Ceea ce se desemnează prin mohoreală este sărăcia inimii, nu aceea materială.”

„Am discutat eu însumi personal cu un rabin şi n-am încetat să argumentez în faţa lui până când am avut impresia, la final, că acesta a recunoscut că greşea şi că numai încăpăţânarea şi teama de scandal din partea celor ca el îl împiedicau să îmbrăţişeze islamul. A fost o polemică de durată la care au asistat mulţi dintre prietenii noştri teologi şi învăţaţi; de cealaltă parte erau prezenţi, de asemenea, câţiva evrei.

Tot aşa, m-am întreţinut cu preoţi creştini şi am găsit că argumentele lor erau nefondate.

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „şi el s-ar fi gândit la ea, dacă nu ar fi văzut dovada vădită de la Domnul său.” [Cor 12, 24]

„Ce-ar fi trebuit să facă?” Zice: „Ar fi trebuit s-o lovească.”

I-am cerut părerea în legătură cu ceea ce anumiţi exegeţi susţin în această privinţă; el i-a combătut energic, spunând: „Unde ar fi, atunci, perfecţiunea? Se ştie că sfântul, odată ce a primit iluminarea, Dumnezeu scoate din el şaptezeci şi două de vene ale tenebrelor. Anumite vene dintre acestea dau naştere minciunii, altele – vanităţii, altele – ostentaţiei, altele – iubirii faţă de lumea aceasta, altele – pasiunii şi încercării adulterului şi altor lucruri rele de acest gen şi asta în cazul sfântului; ce se petrece atunci cu profetul, a cărui perfecţiune stă în însăşi natura sa primordială, perfecţiune de care este impregnată toată fiinţa sa? Sfântul poate ajunge până la cunoaşterea unei stări în care un obiect al plăcerii şi un alt loc să fie, pentru el, echivalente, astfel
încât sexul femeii, de exemplu, şi această piatră – arată el o piatră pe care o ţinea în mână – să fie totuna pentru el. Şi cum ar fi altfel, atunci când iluminatul stăpâneşte cunoaşterea desăvârşită a părţilor genitale ale femeii, a fortiori şi a altor lucruri?”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Cu adevărat Dumnezeu a vorbit lui Moise.” [Cor 4, 164]

„A vorbit numai pentru Moise? Acest dialog a fost unul real, aşa cum cred maeştrii sufi precum maestrul cunoscător al lui Dumnezeu Abû-l-Hasan al-Shâdhilî care dezvăluie în [lucrarea sa] Hizb al-kabîr invocaţia următoare: „Dăruieşte-ne o viziune însoţită de cuvinte”? ”

Zice: „Ceea ce au spus maestrul Abû-l-Hasan şi alţi sufi despre cuvinte este un adevăr indubitabil şi el nu este în contradicţie cu nobilul verset, fiindcă acesta nu este exclusiv.

Cuvintele Adevărului sunt auzite de către iluminat dacă Dumnezeu se milostiveşte de el în mod cu totul extraordinar, căci în lipsa literelor, a sunetului, a perceperii vreunei însuşiri de orice fel, şi a localizării într-un loc sau în altul, el aude cuvântul Adevărului cu toată esenţa şi cu toate părţile fiinţei sale.”

L-am întrebat despre divergenţele de opinie ale savanţilor cunoscuţi pentru efortul lor de interpretare privind conotaţia (mafhûm); unii au spus că aceasta trebuia luată în considerare la modul absolut, alţii au zis că trebuia respinsă în totalitate şi alţii, încă, au introdus nuanţe în această noţiune, aşa cum apare prezentat de către specialiştii fundamentelor religiei.

Zice: „Implicitul nu poate fi cunoscut cu adevărat decât de cineva care cunoaşte circumstanţele şi scopurile care l-a motivat pe Profet (slaws) să introducă restricţii în raţionamentele sale. Aşa ceva nu este posibil decât prin cunoaşterea nobilei sale interiorităţi. Dacă unul dintre noi emite restricţii în propriile raţionamente şi nu se află de faţă, nu putem să ne pronunţăm asupra scopurilor restricţiilor sale decât dacă ştim ceea ce le-a cauzat. Iar aceasta nu se poate face decât întrebând persoana respectivă, dacă aceasta este în viaţă, pentru ca ea să ne împărtăşească intenţiile sale. Dacă nu este întrebată despre acestea înainte de stingerea din viaţă, cunoaşterea obiectivelor pe care le-a urmărit este imposibilă. Cei care au spus că implicitul trebuie considerat ca o valoare absolută şi cei care au spus că nu trebuie luată deloc în considerare, au conferit, toţi, aceeaşi natură restricţiilor, iar acest lucru nu este valid fiindcă scopurile ce conduc la restricţii sunt diverse: unii implică nepotrivirea în raţionamentul diferit, alţii – conformitatea.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt despre Abraham: „Atunci când noaptea îl învălui, el zări o stea şi spuse: „Iată-l pe Domnul meu!...”” [Cor 6, 76] şi până la sfârşitul versetului.

Zice: „Aceea era o argumentaţie a sa pentru el însuşi. […] Sensul acestei afirmaţii a lui Abraham este acela că el cerea să vadă cu ochiul trupesc ceea ce vedea în interioritatea sa prin viziunea interioară prin care îl cunoştea pe Dumnezeu, o cunoaştere desăvârşită; vroia ca această viziune interioară să străpungă vederea sa fizică.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „El este Cel care l-a trimis pe trimisul Său cu călăuzirea şi legea adevărată ca să fie mai presus de toate legile, în ciuda închinătorilor la idoli.” [Cor 9, 33]

„Ce trebuie înţeles prin superioritatea Islamului asupra celorlalte religii? Aceasta vrea să însemne că el le-a abrogat, sau că argumentul pe care-l aduce este irefutabil iar dovada autenticităţii sale – manifestă, sau altceva?”

Zice: „Dumnezeu a făcut să prevaleze în toate privinţele această religie asupra tuturor celorlalte religii fiindcă ea le abrogă pe acestea, le este superioară prin evidenţa dovezilor sale şi prin numărul adepţilor de pe pământ, astfel încât celelalte religii nu sunt aproape nimic faţă de Islam, şi aceasta fiindcă cel căruia Dumnezeu i-a deschis viziunea interioară şi care vede faţa pământului, locurile în care este populat şi locurile deşarte, află peste tot popoare care-L adoră pe Dumnezeul Preaînaltul şi Îl slăvesc conform religiei care i-a fost revelată lui Muhammad.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Mulţi dintre ei fac legământ cu Dumnezeu: „Dacă El ne dăruie din harul Său, noi vom da milostenie şi vom fi printre cei drepţi.” ” [Cor 9, 75]

„Exegeţii afirmă că acestea au fost revelate în legătură cu Tha’laba ibn Hâtib, care venise să-i ceară Profetului (slaws) să se roage pentru el ca să devină beneficiarul unei mari averi. […] Când şeptelul lui crescu, acesta îl preocupa într-atât încât nu mai asista nici la rugăciunea de vineri, şi nici chiar la rugăciunea în comun.”

Zice: „Am căutat şi n-am găsit nicăieri vreun companion al Profetului căruia să i se fi întâmplat să comită un asemenea păcat, şi n-am găsit nici o urmă a acestei relatări.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Când Dumnezeu făcu să iasă o seminţie din coapsele fiilor lui Adam (…)” [Cor 7, 172]

Zice: „Toate acestea s-au petrecut în lumea spiritelor. Când Dumnezeu Preaînaltul a vrut să le facă să mărturisească împotriva lor însele, i-a poruncit îngerului Isrâfil să sufle în perete; atunci spiritele au fost pătrunse de o spaimă cumplită, asemănătoare celei pe care o vor cunoaşte oamenii în Ziua Învierii, în clipa în care se va manifesta suflul Învierii, sau poate de o spaimă încă şi mai mare. Atunci, Dumnezeu Preaînaltul a înlăturat vălul pentru ei, ca ei să-I poată auzi cuvintele eterne. În momentul acela, spiritele s-au diversificat în funcţie de puterea mai mare sau mai mică a luminilor lor. Dintre spirite, unele au răspuns din iubire, iar acestea sunt spiritele credincioşilor, altele au răspuns din constrângere, iar acestea sunt spiritele necredincioşilor. Cele care au răspuns din iubire sunt, la rândul lor, de ranguri diferite; printre acestea se numără cele care s-au întărit auzind cuvintele eterne, altele au devenit mai slabe şi altele, încă, n-au încetat să danseze de emoţie şi de plăcere la auzul lor. Printre acestea, cele pe care Dumnezeu le-a binecuvântat şi care au început să le facă pe celelalte să revină la sursă, pentru a le face să devină mai puternice. Aici se găseşte originea rangurilor diferite ale maeştrilor şi ale discipolilor. Din ziua aceea spiritele lor s-au cunoscut şi atunci au fost, toate, dominate de influenţa cuvintelor eterne şi au început să-şi ia zborul din locurile lor din Istm şi să coboare pe pământ, să se odihnească. Locurile în care s-au petrecut aceste coborâri sunt de trei feluri: acolo unde au coborât, grup după grup, doar spiritele credincioşilor; acolo unde n-au coborât decât spirite ale necredincioşilor, tot grup după grup; şi acolo unde au coborât, grup după grup, şi credincioşi, şi necredincioşi.”

Ştiinţa ezoterică se poate compara cu nouăzeci şi nouă de rânduri scrise cu litere de aur, iar ştiinţa exoterică se poate compara cu cel de-al o sutălea rând scris cu cerneală. Cu toate acestea, dacă acest rând scris cu negru ar fi absent, ştiinţa ezoterică n-ar fi utilă, iar cel care s-ar mulţumi [numai] cu ea ar avea de înfruntat riscuri mari.

Cu altă ocazie, mi-a zis: „Ştiinţa exoterică este ca o lampă ce luminează noaptea; este nepreţuită în obscuritate. În ceea ce priveşte ştiinţa ezoterică, aceasta este asemenea răsăritului soarelui şi luminii sale strălucitoare la zenit. Cel care poartă lampa şi-ar putea spune: „Lampa asta pe care o ţin în mână este inutilă acum, când s-a făcut ziuă” şi să o stingă. În clipa aceea, lumina zilei dispare iar el se va regăsi în obscuritatea nopţii, fiindcă permanenţa luminii zilei depinde de flacăra aprinsă în lampa din mâinile sale.”

L-am întrebat despre ce i s-a întâmplat fraţilor lui Iosif, pentru că la rândul meu mi se pusese o întrebare care, în esenţă, sună aşa: „Profeţii sunt la fel de desăvârşiţi înainte de a primi harul profeţiei, cum sunt după aceea?”

Şeicul s-a oprit asupra întrebării pe care o notasem într-un caiet şi a scris cu nobila sa mână cele ce urmează:


Răspunsul – şi numai Dumnezeu ne îndrumă spre ceea ce este drept – este că profeţii sunt desăvârşiţi şi înainte, şi după misiunea lor. Cât despre ceea ce au făcut fraţii lui Iosif, ei primiseră poruncă pentru aceasta în interioritatea lor, iar porunca vine de la Dumnezeu. Reproşul care li s-a adresat se aplica numai la [aspectul] aparent, fiindcă ceea ce este ascuns este un secret între ei şi Dumnezeu. Acestea au fost aşternute pe hârtie de umilul servitor al Stăpânului său, Ahmad ibn Mubârak al-Sijilmâsî al-Lamtî (ra). Sfârşit.

Şi mi-a trimis răspunsul mie, fiindcă întrebarea îmi fusese adresată [tot] mie.”

Şeicul zice: „Descinderea revelaţiei urmează gândurile intime şi spontane ale profeţilor. Dacă ceva străbate gândul Profetului, sau dacă acesta vorbeşte cu el însuşi, revelaţia are legătură cu subiectul respectiv. Astfel, dacă are impresia că a păcătuit, vorbeşte despre asta în sinea sa şi începe să-şi reproşeze ceva anume, atunci revelaţia care coboară este legată de tema reproşului, conform ideii intime şi spontane [a profetului respectiv].”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Mai drept este înaintea lui Dumnezeu să te temi de El, decât să te temi de oameni.” [Cor 33, 37]
Cum de Dumnezeu Preaînaltul îi aduce acest reproş Profetului, atunci când el este stăpânul cunoscătorilor şi învăţătorul profeţilor şi al trimişilor?

Mi-a răspuns în felul următor. Zice: „Când Zayd a cerut sfatul Profetului (slaws) în legătură cu divorţul de Zaynab şi acesta i-a poruncit s-o păstreze şi să se teamă de Dumnezeu atât timp cât trăieşte împreună cu ea [ca soţ şi soţie], el ştia că ea îi va aparţine şi a păstrat aceasta pentru el însuşi, fără s-o dezvăluiască; atunci aceasta s-a întors împotriva lui sub formă de reproşuri, iar el şi-a spus, în forul interior: „Tu te temi de oameni, când trebuie să te temi de Dumnezeu” şi a început să-şi reproşeze sieşi acest lucru. Atunci Dumnezeu a scos la iveală ce se găsea în interioritatea lui şi a făcut să coboare această revelaţie. Cel căruia Dumnezeu i-a dăruit iluminarea şi care a meditat la scripturile celeste găseşte în toate acestea lumina cuvintelor eterne şi lumina stării în care se afla Profetul când a coborât asupra sa revelaţia. Este când într-o stare de contracţie, astfel încât versetul coboară purtător al luminii cuvintelor eterne şi al luminii contracţiei pe care o cunoştea fiinţa în momentul acela; când într-o stare de expansiune, astfel încât versetul coboară purtător al luminii cuvintelor eterne şi al luminii expansiunii – prima este eternă şi cea de-a doua, contingentă; când se află într-o stare de umilinţă, astfel încât versetul coboară purtător al luminii cuvintelor eterne şi al luminii stării de umilinţă. Astfel, în fiecare verset există ceva din natura fiinţei Profetului (slaws). […] Oamenii iluminării, când se dedică între ei la exegeza Coranului, nu au altă preocupare în afara cauzelor coborârii – nu cauzele coborârii în ştiinţa exoterică, ci stările şi luminile fiinţei Profetului (slaws) în momentul coborârii.”

L-am întrebat despre cauza schimbării tonului în spusele Celui Preaînalt despre Profet (slaws): „Prietenul vostru nu este îndrăcit!” [Cor 81, 22] şi în spusele Sale despre Gabriel: „Acesta este cuvântul unui prea-cinstit trimis” [Cor 81, 19] până la spusele Sale: „supus şi credincios!” [Cor 81, 21].

Zice: „Coranul coboară asupra Profetului (slaws) din lumina Adevărului; [iar] dacă este iritat, expresia este prinsă în starea predominantă a Profetului (slaws). Această stare poate fi umilinţa, sau o alta, şi în această staţiune umilinţa (neclar în fotocopie) sa este faţă de Gabriel, pe care îl glorifică, minimizând propria sa persoană.”



L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Pe stelele ce asfinţesc! Prietenul vostru nu se rătăceşte” [Cor 53, 1-2]
„De ce a jurat pe stea că Mesajul său este adevărat, atunci când ea este doar o piatră printre pietre? Şi ce raport există între stea şi lumina Mesajului, pentru ca să se jure pe ea?”

Zice: „Jurământul n-a fost făcut pe stea fiindcă ea este stea sau piatră, ci în virtutea luminii Adevărului existent în aceasta, iar această lumină a Adevărului din ea este lumina călăuzirii cu ajutorul stelelor în tenebrele de pe pământ şi de pe mare.”

Întreb: „Ce trebuie înţeles prin: „ce asfinţesc”?”

Răspunde: „Atunci când îşi părăsesc locul din cer, fiindcă atunci când stau în locul lor nimeni nu este călăuzit de ele din cauză că stau nemişcate şi nu se îndreaptă în nici o parte, astfel încât stelele nu pot servi drept călăuză, şi Dumnezeu este mai Cunoscător.”

L-am auzit spunând despre spusele Celui Preaînalt: „„Impenetrabilul” („Subtilul”?) este un Nume de care sunt pătrunse toate creaturile, copacii, pietrele şi lutul, şi cele dăruite cu spirit, şi cele care nu-l posedă, şi Dumnezeu este mai Cunoscător.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „Noi ţi-am dăruit o biruinţă strălucitoare, căci Dumnezeu îţi iartă ţie păcatele dintâi şi pe cele de pe urmă.” [Cor 48, 1-2]

Zice: „Biruinţa desemnează viziunea Celui Preaînalt, aceasta pentru că stă scris în ştiinţa Sa atoteternă că creaturile nu-L vor cunoaşte cu toatele, fiindcă dacă L-ar cunoaşte toate n-ar mai fi decât o casă unică, ori El a decretat că vor exista două case: şi atunci El s-a voalat faţă de creaturi - cu excepţia celor cărora le-a manifestat mizericordia Sa - şi Le-a interzis să-I vadă actul şi să-I vadă Fiinţa Preaînaltă. […] Şi chiar dacă credincioşii au încredere că Dumnezeu este Cel care acţionează în ei şi că El este Cel care le porunceşte actele, această încredere este când prezentă, când absentă şi ea este aşa din cauza vălului. Încrederea lor nu este decât credinţa în invizibil, nu o încredere bazată pe viziune. Celui faţă de care Dumnezeu Preaînaltul a manifestat mizericordie, El îi îndepărtează vălul şi îl binecuvântează cu viziunea Sa, a Celui Preaînalt.”

Întreb: „Aceasta se întâmplă doar cu Profetul (slaws)?”

Răspunde: „Da.”

Întreb: „De ce?”

Zice: „Fiindcă el este esenţa oricărui lucru.”

L-am întrebat despre spusele Celui Preaînalt: „El cunoaşte Taina întru totul, însă nu descoperă nimănui Taina sa” [Cor 72, 26] şi despre spusa Sa: „Numai Dumnezeu are ştiinţa Ceasului.” [Cor 31, 34]. Precum şi despre spusele lui (slaws): „Sunt cinci lucruri pe care nu le cunoaşte decât Dumnezeu.”
„Cum se împacă asta cu ceea ce se manifestă la sfinţii cunoscători precum dezvăluirile şi informaţiile despre invizibil, precum cunoaşterea a ceea ce stă ascuns în pântecele mamelor şi altele asemenea? Este ceva binecunoscut la minunile sfinţilor.”

Zice: „Restricţia care apare în spusele lui Dumnezeu Preaînaltul şi în hadîth are drept scop excluziunea şarlatanilor şi a prezicătorilor, ca şi a celor care se fac slujiţi de jinni – cărora neştiutorii dintre arabii perioadei preislamice le atribuiau cunoaşterea invizibilului, astfel încât ei îi luau drept arbitri şi se încredeau în spusele lor. Dumnezeu Preaînaltul a vrut să dezrădăcineze această credinţă nesănătoasă din minţile lor, şi atunci a revelat aceste versete şi altele asemenea lor, la fel cum Dumnezeu Preaînaltul a vrut să înlăture actele însele, şi atunci a umplut cerul de paznici redutabili şi de lănci aprinse. Ţelul tuturor acestora este acela de a-i strânge pe servitori în jurul Adevărului şi de a-i îndepărta de neadevăr. Sfinţii se află de partea Adevărului, nu a neadevărului, iar restricţia care apare în verset nu-i exclude.”

Zic: Şeicul face aluzie la formularea generală care vizează o precizare, şi la formularea generală care-şi păstrează generalitatea. Îi erau, însă, necunoscute conceptele, chiar dacă sesiza cu mai multă prezenţă de spirit semnificaţiile, decât oamenii care vehiculează conceptele, astfel încât dacă cel mai cunoscător dintre savanţii exoterici, cel mai polemic dintre ei, cel mai iscusit şi mai erudit venea la el şi solicita o confruntare, nu reuşea să-i reziste prea mult fiindcă Şeicul mergea direct la semnificaţii şi îi acoperea toate lacunele până ce rivalul său, care nu putea face altceva decât să cedeze, se ralia la opinia lui. Îi spuneam deseori: „O, sfinţia-ta, ce păcat! Savanţii exoterici îţi nesocotesc valoarea şi nu ştiu ce pierd. Dacă te-ar fi frecventat şi ar fi aderat la opiniile tale în diverse discipline, viziunea lor interioară ar fi fost luminată asupra acestor teme, iar problemele de care se loveau ar fi dispărut.”
Aveam [la mine] Kitâb al-tabsîr a lui al-Muzaffar al-Isfirâyînî care trata despre cele şaptezeci şi două de ramuri; [Şeicul] îmi zice: „Citează-mi acuzaţiile deviaţioniştilor şi chestionează-mă asupra celor mai dificile.” Nu i-am expus nici măcar o singură acuzaţie fără ca el să nu-i găsească imediat o soluţie, de la primul răspuns.
Am stat de vorbă cu el în timpul maladiei care urma să-l răpună despre dovada demonstrativă şi practică, şi am auzit de la el [lucruri] despre problema secretelor şi am beneficiat de cunoştinţe despre care savanţii polemişti (raţionalişti) nici n-au pomenit. Mi-a vorbit apoi despre unitatea sufiţilor cunoscători ai lui Dumnezeu şi mi-a zis: „Acesta este credo-ul companionilor Profetului (slaws).”

Zic, după ce am prins sensul aluziei sale: „O, sfinţia-ta, dacă oamenii ar fi pătruns adevărul acesta despre unitate, comunitatea nu s-ar împărţi în şaptezeci şi două de ramuri.” Zice: „Da, este ceea ce Profetul (slaws) a vrut să consemneze pentru ei, în scris, în momentul în care s-a stins din viaţă, pentru ca cei din comunitatea sa să nu fie rătăciţi după ce el nu va mai fi.”

Îi spun Şeicului: „Savanţii exoterici, tradiţionalişti şi alţii au opinii diferite despre Profet (slaws) cu privire la cunoaşterea sau nu de către el a celor cinci lucruri menţionate în spusele Sale: „Numai Dumnezeu are ştiinţa Ceasului. El trimite ploaia. El ştie ceea ce este în pântecele mamelor. Nimeni nu ştie ce va agonisi mâine, nimeni nu ştie pe ce pământ va muri. Dumnezeu este Ştiutor, Cunoscător!” [Cor 31, 34]”

Zice: „Cum ar putea Profetul (slaws) să nu cunoască aceste cinci lucruri, atunci când nici unul dintre oamenii sfinţi din comunitatea sa nu poate atinge acest nivel decât dacă aceste cinci lucruri îi sunt cunoscute?”

L-am mai întrebat şi despre opinia savanţilor conform căreia cunoaşterea clipei din noaptea destinului i-ar fi scăpat Profetului (slaws), ceea ce l-ar fi şi făcut să afirme: „Căutaţi-o în a noua noapte, sau a şaptea, sau a cincea.” Dacă ar fi ştiut când era momentul acela, li l-ar fi precizat.

Zice: „Slavă lui Dumnezeu”, cu un aer supărat, după care adaugă: „Pe Dumnezeu, dacă noaptea destinului ar veni după ce voi fi murit, cadavrul meu s-ar buhăi şi piciorul mi-ar fi umflat ca piciorul măgarului, aş recunoaşte-o chiar şi din starea aceasta – cum i-ar fi putut ea scăpa stăpânului vieţii?”

Şi mi-a împărtăşit secretele legate de cunoaşterea spirituală referitoare la cele cinci lucruri menţionate mai sus şi la cunoaşterea nopţii destinului. […] El ne-a desemnat această noapte în mai mulţi ani, odată în luna Rajab, într-un alt an în luna Sha’bân, într-un altul în luna Ramadân şi într-un altul, în ajunul sărbătorii ruperii postului. De fiecare dată ne-a anunţat-o înainte de venirea ei şi ne sfătuia să nu divulgăm secretul.

[1] Voia să se refere la el însuşi, procedeu destul de des întâlnit la sufiţi, datorat scrupulelor lor sau dorinţei de a-şi păstra anonimatul.

[2] Este vorba, din cât se pare, de o întâlnire care a avut loc prin comprimarea spaţiului.

[3] Limbă primordială a umanităţii. Este o întâlnire surprinzătoare pentru un ummî care n-a avut niciodată acces la învăţăturile mistice vehiculate în scrierile propriei sale tradiţii, şi cu atât mai puţin la cele ale altor tradiţii precum hinduismul, între informaţiile islamice despre limba primordială şi cele care au fost expuse de René Guénon în Occident. […] Limba siriacă trebuie pusă în relaţie cu aceste „litere transcendente” despre care René Guénon afirmă că sunt esenţele eterne sau ideile divine. Trebuie subliniat aici că Sîdî ΄Abd al-Azîz al-Dabbâgh a învăţat limba siriacă de la Sîdî Ahmad ibn ΄Abd Allâh, unul dintre maeştrii căii Shâdhiliyya, cale în care René Guénon însuşi a primit iniţierea în sufism, prin intermediul uneia dintre ramurile ei egiptene.
Cf. Zakia Zouanat, Ibn Mashîsh, maître d’al-Shâdhilî, Imprimerie al-Najdh al-Jadida, Casablanca, 1998.