Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti (note de lectura)

Editura Paideia, Bucureşti, 1996

Traducere de Dumitru Stăniloae

Despre numirile dumnezeieşti

Capitolul I. Despre scopul scrierii şi care e tradiţia numirilor dumnezeieşti

Dar însăşi necunoaşterii acelei suprafiinţialităţi mai presus de raţiune, de minte şi de fiinţă trebuie să-i atribuim cunoaşterea suprafiinţială, întrucât ne trage spre cele de sus în măsura în care raza cuvintelor dumnezeieşti se dăruieşte, binevoitoare, pe sine, ridicându-se spre luminile mai înalte, dar moderând acest urcuş prin propria noastră înfrânare şi cuviinţă faţă de cele dumnezeieşti.

Cele dumnezeieşti se descoperă pe măsura fiecărei minţi.

“Căci precum cele inteligibile şi nevăzute de cele ale simţurilor şi cele simple şi fără chip şi lipsite de formă, nepipăibile şi nefigurate ale celor netrupeşti sunt necuprinse şi nevăzute de cele figurate în formele trupurilor şi prin aceeaşi raţiune a adevărului indefinitul e mai presus de fiinţă, aşa şi unitatea mai presus de minte e dincolo de minţi; Unul mai presus de înţelegere e neînţeles tuturor înţelegerilor şi binele lui mai presus de cuvânt (de raţiune) e negrăit de niciun cuvânt. La fel, Unitatea făcătoare de unitate este mai presus de orice unitate. E fiinţa cea mai presus de fiinţă şi mintea neînţeleasă şi cuvântul de negrăit. Nu există cuvânt şi înţelegere şi numire pentru ea, nefiind nimic din cele ce sunt. Fiind cauza existenţei tuturor, este cea care e dincolo de fiinţă, şi cea care singură poate grăi în mod propriu şi cu ştiinţă despre Sine.” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, I.1)

Ea este neapropiată tuturor celor ce sunt, ca una ce e ridicată peste toate în mod suprafiinţial.

Obârşia dumnezeiască este monadă şi enadă, pentru simplitatea şi unitatea neîmpărţită mai presus de fire.

“[...] iar când vom fi nestricăcioşi şi nemuritori şi vom ajunge la starea asemănătoare lui Hristos şi preafericită [...]” (p. 137)

“[...] suntem atinşi, pe cât ne e cu putinţă, de raza cea mai presus de fiinţă, în care au preexistat în chip supragrăit toate marginile tuturor cunoştinţelor, raza pe care nu e cu putinţă nici a o înţelege, nici a o spune, nici a o vedea într-un fel oarecare, pentru că e deasupra tuturor şi mai presus de cunoaştere; [...]” (p. 137)

El este ceea ce este, Unul, necunoscutul, suprafiinţialul, Binele prin Sine, unitatea treimică.

Dumnezeu este deasupra oricărui nume. Lui i se potriveşte şi lipsa numelui, şi toate numele care sunt.

Capitolul II. Despre teologia unită şi distinctă şi care e unirea şi distincţia dumnezeiască

Toate cele potrivite lui Dumnezeu sunt proprii întregii dumnezeiri.

Cele unite ale întregii dumnezeiri sunt: suprabunătatea, supradumnezeirea, suprafiinţa, supraviaţa, supraînţelepciunea şi toate câte le neagă prin depăşire.

Iar cele distincte ale dumnezeirii sunt: numele mai presus de fiinţă şi lucrul Tatălui, Fiului şi Duhului sfânt, fără vreo schimbare a lor sau contopire.

Capitolul III. Despre puterea rugăciunii şi despre fericitul Ierotei, despre evlavie şi despre scrierea teologică

“De aceea, înainte de orice şi mai mult, când e vorba de învăţătura despre Dumnezeu, trebuie să începem cu rugăciunea, nu ca să atragem o putere care e prezentă pretutindeni şi nicăieri, ci ca prin pomenirile şi invocările lui Dumnezeu să ne predăm pe noi înşine lui şi să ne unim cu El.” (p. 144)

Capitolul IV. Despre bine, lumină, frumuseţe, iubire, extaz, râvnă; şi că răul nu e nici din ceea ce este şi în cele ce sunt

Bunătatea este existenţa dumnezeiască care, prin însuşi faptul că e binele, ca bine prin fiinţă întinde bunătatea la toate cele ce sunt.

Binele se numeşte lumină spirituală (inteligibilă), toată mintea supracerească fiind plină de lumina spirituală.

Binele este lăudat de sfinţi ca frumos, şi ca frumuseţe, şi ca iubire, şi ca iubit.

“Iar frumosul, ca atotfrumosul şi suprafrumosul şi pururea existent şi acelaşi frumos, nu devine, nici nu se pierde, nici nu creşte, nici nu se veştejeşte, nici nu ia ceva frumos în altceva urât, nici nu e o dată, altădată nu, nici nu e faţă de ceva frumos, faţă de altceva urât, nici nu e acum, iar acum nu, ca unora fiind frumos, altora nefiind frumos.” (p. 148)

“Şi frumosul e începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor. El le mişcă pe toate şi le susţine prin dragostea de frumuseţe proprie. Şi e capătul tuturor şi cauza iubită şi finală (căci toate se fac pentru frumos) şi exemplară, căci toate se definesc conform lui. De aceea frumosul este acelaşi cu binele, pentru că toate se doresc după frumos şi bine prin toată cauza. Şi nu există ceva din cele ce sunt care să nu se împărtăşească de frumos şi de bine.” (p. 148)

Frumosul şi binele sunt mai presus de toată starea şi mişcarea.

“Răul nu este din bine. Şi dacă e din bine, nu este rău. Căci nici răceala nu este din foc, nici binele nu-i aparţine să nu producă cele bune. Şi dacă toate cele ce există sunt din bine (căci e firea binelui să aducă la existenţă şi să mântuiască iar a răului să strice şi să destrame), nimic din cele existente nu e din rău. Şi nici răul însuşi nu e prin el, chiar dacă există în ceva răul. Şi dacă e aşa, răul nu e cu totul rău, ci are ceva din bine, şi de aceea este în parte rău.” (p. 152)

Răul corupe şi înrăieşte numai, iar naşterea şi fiinţa se produc numai din pricina binelui.

Binele le întăreşte şi pe cele lipsite de el şi însăşi lipsa lui poate primi împărtăşirea întreagă de el. Şi cele ce se luptă cu binele se împărtăşesc de el din puterea lui.

Dacă desfiinţezi cu totul binele, nu va fi nici fiinţă, nici viaţă, nici dorinţă, nici mişcare, nici altceva nimic.

Toate existenţele sunt mai mult au mai puţin în măsura în care participă la bine.

Sau răul este din bine, sau binele din rău. Iar dacă aceasta este cu neputinţă, atunci atât binele cât şi răul sunt din principii ori cauze diferite. Doar că este cu neputinţă să fie două principii contrare ale existenţelor, luptându-se în toate.

Nu e răul în Dumnezeu şi răul nu e dumnezeiesc. Dar nici nu e răul din Dumnezeu.

Nici demonii nu sunt prin fire răi. Ei strică altora prin lipsirea de rânduiala cea după fire, prin slăbirea armoniei şi simetriei, lucru care nu e total, nici rău, ci bine cu lipsă.

Demonii nu sunt răi prin fire, ci pentru că au slăbit şi nu au păzit legătura cu obârşia lor. Sunt răi prin încetarea deprinderii celor bune.

Ce este răul în demoni? Mânia neraţională, pofta fără minte, închipuirea avântată.

Răul contrar firii este lipsa celor ale firii. Deci nu e rea firea, ci răul firii este acela de-a nu împlini cele ale firii proprii.

Urâţenia şi boala sunt o lipsă a chipului şi o absenţă a rânduielii.

Răul nu trebuie căutat în materie, pentru că şi materia face parte fiinţială din lume, din frumuseţea şi chipul ei.

Dacă materia e necesară spre împlinirea lumii, cum ar putea fi materia un rău?

Binele e din cauza cea una şi integrală iar răul din lipsuri multe şi parţiale.

“Dumnezeu cunoaşte răul ca bine şi la El cauzele relelor sunt puteri binefăcătoare.” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, IV, 30)

Fiind fără cauză şi nedefinit, răul nu este din fire. Căci nu este în fire ceea ce este contrar firii, nici raţiunea unei rânduieli în ceea ce nu e rânduială.

Răul e o lipsă, o slăbiciune şi o lipsă a binelui.

Cauzele răului sunt neputinţa şi slăbiciunea şi amestecarea nesimetrică a celor neasemănătoare.

Existenţa răului trebuie cugetată ca accident şi pentru altceva şi nu dintr-un principiu propriu.

“Aşadar răul e contrar scopului, contrar firii, contrar cauzei, contrar principiului, contrar ţintei, contrar normei, contrar voirii, contrar substanţei. Răul e lipsă, insuficienţă, slabiciune, nesimetrie, greşeală, lipsă de scop, nedeplinătate;  e neîntemeiat, necauzat, nedefinit, neroditor, neeficient, neproducător, fără fiinţă, neasemănător, fără sfârşit, întunecat, neregulat; şi însuşi ceea ce nu e nimic nicăieri nicidecum.” (p. 157)

Răul demonului este să fie contrar minţii bune; al sufletului, contrar raţiunii; al trupului, contrar naturii.

Capitolul V. Despre Cel ce este, în care sunt şi modelele

Scopul numirii dumnezeieşti nu este să explice fiinţa mai presus de fiinţă.

Înţelepciunea este deasupra vieţii, viaţa este deasupra existenţei. Cele ce se împărtăşesc de daruri mai mari de la Dumnezeu trebuie să fie mai înalte şi deasupra celorlalte.

Căci din Cel ce este e veacul şi fiinţa şi tot ce este şi timpul şi facerea şi ceea ce e făcut, cele ce sunt în cele ce sunt şi orice fel existente şi subzistente.

El este mai vechi ca existenţa, mai vechi ca viaţa, ca înţelepciunea, ca asemănarea dumnezeiască proprie şi ca celelalte la care participă cele ce sunt.

“Iar modelele zicem că sunt raţiunile de fiinţă făcătoare şi în mod unitar preexistente în Dumnezeu, pe care teologia le numeşte predestinări şi voiri dumnezeieşti  şi bune, care deosebesc şi produc existenţele.” (p. 161)

Capitolul VI. Despre viaţă

Viaţa dumnezeiască este mai presus de viaţă, este cauza vieţii ca atare şi temelia ei de toată viaţa şi mişcarea vitală a vieţii celei mai presus de toată viaţa şi de tot începutul al toată viaţa.

Capitolul VII. Despre înţelepciune, minte, raţiune, adevăr, credinţă

“Trebuie să ştim că mintea noastră are puterea de-a înţelege, putere prin care contemplă cele inteligibile, dar unirea prin care se uneşte cu cele de dincolo de ea, întrece firea minţii. De aceea trebuie să înţelegem cele dumnezeieşti nu în modul nostru, ci ieşind din noi în întregime şi făcându-ne ai lui Dumnezeu. Căci e mai bine să fim ai lui Dumnezeu decât ai noştri. Căci aşa se vor da cele dumnezeieşti celor ce s-au urnit cu Dumnezeu.” (p. 163)

“Ba şi mintea demonilor, în calitate de minte, este a înţelepciunii. Dar întrucât este o minte devenită neraţională, nu dobândeşte ceea ce doreşte, neştiind, nici voind aceasta. De aceea e mai propriu să fie numită căzută din înţelepciune.” (p. 163)

Pe Dumnezeu nu-l cunoaştem prin firea lui, ci din ordinea tuturor celor ce sunt, ca proiectate din El.

“Pe lângă acestea trebuie cercetat, cum cunoaştem noi pe Dumnezeu, care nu este nici inteligibil, nici sensibil, nici în general ceva din cele ce sunt! Nu cumva e drept să spunem că pe Dumnezeu îl cunoaştem nu din firea lui (căci aceasta e necunoscută şi mai presus de orice raţiune şi minte), ci din ordinea tuturor celor ce sunt, ca proiectate din El; şi având chipurile şi asemănările modelelor lor dumnezeieşti, urcăm prin putere dincolo de toate, pe calea şi ordinea lor, prin negarea şi depăşirea tuturor, la cauza tuturor? De aceea se şi cunoaşte Dumnezeu în toate şi în afară de toate. Şi Dumnezeu se cunoaşte prin cunoştinţă şi necunoştinţă; şi vom avea despre El şi înţelegere şi cuvânt şi ştiinţă şi atingere şi simţire şi opinie şi închipuire şi nume şi toate celelalte; dar nici nu se înţelege, nici nu se spune, nici nu se numeşte. Şi nici nu este ceva din cele ce sunt, nici nu se cunoaşte în ceva din cele ce sunt. Şi este toate în toate şi nimic în nimic şi se cunoaşte de toţi în toate şi de nimeni în nimic. De fapt acestea le spunem în chip drept despre Dumnezeu şi e lăudat din toate cele ce sunt după analogia cu toate, a căror cauză este. Dar are loc şi cea mai dumnezeiască cunoaştere a lui Dumnezeu, cunoscută prin necunoaştere, într-o unire mai presus de minte, când mintea, despărţindu-se de toate cele ce sunt, apoi părăsindu-se pe sine, se uneşte cu razele supraluminoase, fiind luminată de adâncul de nepătruns al înţelepciunii.” (p. 164)

Capitolul VIII. Despre putere, dreptate, mântuire, răscumpărare şi despre inegalitate

Dumnezeu este putere, ca Cel ce are mai înainte şi mai presus de orice, în Sine însuşi, toată puterea şi Cel ce e cauzatorul a toată puterea şi le face toate prin puterea neclintită şi nemărginită şi ca Cel ce e puterea existenţei înseşi.

Dreptatea dumnezeiască este cu adevărat dreptatea adevărată prin aceea că distribuie cele proprii după vrednicia fiecăreia dintre existenţe şi salvează firea fiecăreia în treapta şi puterea ei.

Aceasta este dreptatea şi mântuirea dumnezeiască ce se laudă: cea care salvează şi păzeşte fiinţa şi făptuirea proprie şi curată a fiecăruia de cele necuvenite şi e cauza lucrării sale, curate în toate.

Capitolul IX. Despre mare, mic, acelaşi, altul, asemenea, neasemenea, şi despre stare, mişcare, egalitate

“Dumnezeu se numeşte deci mare, potrivit mărimii proprii lui, transmiţând tuturor celor mari din mărimea sa şi suprarevărsându-se şi extinzându-se în afară de toată puterea, cuprinzând tot locul, depăşind tot numărul, trecând peste toată nemărginirea, prin supraplinătatea şi mărimea lucrării lui şi prin darurile lui izvorâtoare pe măsura în care acestea se împărtăşesc de ele.” (p. 168)

Iar că e mic sau subţire, se spune despre el, ca de Cel ce iese din toată greutatea şi distanţa şi ca cel ce pătrunde neîmpiedicat prin toate. Căci pe Cel mic nu-l vei afla nicăieri neîmpărtăşit.

“Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde pân’la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi este judecător al simţirilor şi al cugetelor inimii.” (Evrei 4, 12)

Această micime este fără cantitate, fără calitate, nestăpânită, nemărginită, nedefinită, cuprinzătoare a tuturor, dar ea însăşi e necuprinsă.

Şi este acelaşi în mod suprafiinţial, etern, neschimbat, rămânând în Sine, avându-le aceleaşi şi la fel, la fel prezent tuturor şi statornic El însuşi cu ale sale în Sine şi întemeiat în mod neprihănit în marginile prea bune ale identităţii mai presus de fiinţă, neprefăcut, necăzut, neclintit, neschimbat, neamestecat, nematerial, atotsimplu, fără vreo nevoie, necrescut, nemicşorat, nenăscut.

Iar altul este, deoarece Dumnezeu e prezent în toate în mod providenţial şi se face toate în toţi pentru mântuirea tuturor, rămânând în Sine şi neieşit din identitatea Sa prin lucrarea cea una şi stând neîncetat şi dându-se pe Sine şi neieşit din identitatea Sa prin lucrarea cea una şi stând neîncetat şi dându-se pe Sine cu o putere neclintită spre îndumnezeirea celor întorşi (spre El).

Iar dacă ar spune cineva că Dumnezeu este asemenea cu Sine ca Cel ce e Acelaşi, întrucât e în mod statornic în Sine, fiind asemenea Sieşi în chip neîmpărţit, nu am socoti lipsită de cinste numirea dumnezeiască de asemenea.

Dumnezeu ca atare nu este asemenea nimănui, dar El dăruieşte asemănarea dumnezeiască celor ce se întorc spre El, prin imitarea după putere a Celui ce e mai presus de toată definiţia şi raţiunea.

“Dumnezeu rămâne El însuşi în Sine şi e fixat statornic în identitatea nemişcată şi e supraîntemeiat în mod neclintit şi în faptul de a lucra acelaşi şi în acelaşi scop şi la fel; şi în faptul de-a exista neclintit în Sine şi de-a nu se putea muta şi de-a fi nemişcat. Şi acestea în mod mai presus de fiinţă. Căci El este cauza stării şi şederii tuturor, ca Cel mai presus de toată şederea şi starea. Şi în El au primit subzistenţa toate, fiind păzite neclintite din starea bunătăţilor proprii.” (p. 169)

El se mişcă în mod evlavios, nu prin mutare sau schimbare, sau alternare, sau abatere, sau mişcare spaţială, nici în linie dreaptă, nici circulară, nici în ambele feluri, nici inteligibilă, nu sufletească, nu fizică.

Capitolul X. Despre Atotştiutorul, Cel vechi de zile şi despre veac şi timp

“Ia seama să lauzi pe Dumnezeu cel cu multe nume prin cuvânt şi ca Atotţiitor şi ca Cel Vechi de zile. Atotţiitor se zice pentru că este scaun atotţiitor, susţinând şi cuprinzând toate, fixând, întemeind şi circumscriind şi făcând totul neclintit în Sine şi aducând la existenţă din Sine, ca dintr-o rădăcină atotţiitoare, toate şi întorcând la Sine, ca într-un sân atotţiitor şi ţinându-le adunate în Sine ca într-un scaun atotcuprinzător pe toate, printr-o susţinere care le asigură pe toate şi e mai presus de ele, nelăsându-le să cadă din ea şi să se piardă ca scoase dintr-o casă atotcuprinzătoare.” (p. 170)

Iar ca Cel vechi de zile e lăudat Dumnezeu pentru că este şi veacul şi timpul tuturor şi e înainte de zile şi înainte de veac şi de timp.

În sfintele vedenii ale arătării dumnezeieşti e închipuit şi ca bătrân şi ca tânăr. Bătrân îl arată şi ca fiind de la început; tânăr, ca neîmbătrânind.

Capitolul XI. Despre pace şi ce înseamnă a fi însuşi prin sine, ce e viaţa de sine şi puterea de sine şi cele astfel spuse

Pacea dumnezeiască este obârşia împăcării tuturor.

Dumnezeu este suportul păcii de sine. Prin aceasta fiecare stând în mod nedespărţit, îşi păstrează neslăbit chipul propriu, nefiind tulburate prin amestecarea cu cele contrare; nici tocite în deplinătatea unirii şi a curăţiei lor.

Capitolul XII. Despre Sfântul sfinţilor, Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor

Sfinţenia e curăţia liberă de toată impuritatea şi desăvârşită şi cu totul neprihănită.

Împărăţia este dăruirea a toată autoritatea şi podoaba şi rânduiala şi ordinea.

Domnia nu este numai depăşirea tuturor relelor, ci şi toată posesia desăvârşită a frumuseţilor şi bunătăţilor şi siguranţa adevărată şi neclintită în ele.

Dumnezeirea este providenţa care e atentă la toate şi înconjoară şi susţine toate cu bunătate desăvârşită şi umple toate de sine şi e mai presus de toate cele ce se bucură de purtarea ei de grijă.

Capitolul XIII. Despre Cel desăvârşit şi Unul

“Hotărnicind astfel toată nesfârşirea, se supraextinde ca Cel ce este peste orice margine, nu e încăput sau cuprins de nimic, ci se întinde deodată în toate şi peste toate, prin pătrunderi fără lipsuri şi lucrări nesfârşite. I se zice iarăşi desăvârşit şi ca Celui ce nu creşte şi e pururea desăvârşit şi nemicşorat, având de mai înainte toate în sine şi revărsându-se printr-o unică şi neîncetată şi aceeaşi şi supraplină şi nescăzută dăruire, prin care desăvârşeşte cele desăvârşite şi le umple de desăvârşirea proprie.” (p. 174)

Şi Unul este Dumnezeu Tatăl, şi Unul Domnul Iisus Hristos şi Unul şi Acelaşi Duhul, pentru neîmpărţirea mai presus de toate a întregii unităţi dumnezeieşti, în care sunt unite toate în mod unitar şi sunt supraunite şi în mod mai presus de fiinţă.