“Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră în privinţa fascismului şi a celorlalte regimuri similare actuale, care par că vor să se opună “democraţiei”, dar care, în fond, sunt la fel de lipsite de principiile veritabile.” (René Guénon într-o scrisoare adresată lui Ananda Coomaraswamy, 1937)
“În ceea ce priveşte articolul dumneavoastră despre reîncarnare, ceea ce-mi propuneţi să fac îmi pare ceva foarte bun, şi va fi cu certitudine o lucrare foarte utilă. În ceea ce priveşte fondul însuşi al chestiunii, imposibilitatea unei întoarceri în aceeaşi lume rezultă din faptul că ar implica o limitare a multiplicităţii lumilor (sau a stărilor de existenţă, căci e acelaşi lucru în fond), şi, prin urmare, o limitare a Posibilităţii universale însăşi. Aceasta, bineînţeles, priveşte fiinţa veritabilă şi revine la a spune că aceasta nu se poate manifesta de două ori în aceeaşi stare; acesta nu este, în cele din urmă, decât un caz particular al imposibilităţii unei repetiţii oarecare în manifestarea universală, din cauza însăşi a indefinităţii ei.
Acum, asta nu vrea să spună că nu există ceva care poate “să se reîncarneze”, dacă ţinem să folosim acest cuvânt, dar este vorba pur şi simplu de elemente psihice care nu mai au nimic în comun cu fiinţa veritabilă (care se află în acel moment în altă stare), şi care vin să se integreze în manifestarea unei alte fiinţe aşa cum o fac şi elementele corporale; dacă este să vorbim corect, nu despre “reîncarnare” este vorba în acest caz, ci de “metempsihoză” (cât priveşte cuvântul “transmigraţie”, desemnează propriu-zis trecerea într-o altă stare, fiind vorba, în acest caz, de fiinţa veritabilă). Acest transfer de elemente psihice explică pretinsele “cazuri de reîncarnare”, sau de “amintiri din vieţile anterioare” care se constată uneori (în rest, ce-ar putea “să-şi amintească”, dat fiind că, fie şi în ipoteza reîncarnaţionistă, ar fi vorba întotdeauna despre o nouă individualitate îmbrăcată cu fiinţa, iar memoria aparţine în mod evident individualităţii ca atare?). În plus (lăsând deoparte, bineînţeles, motivaţia sentimentală invocată de moderni şi care nu are niciun interes doctrinal), credinţa în reîncarnare poate fi considerată ca fiind datorată parţial neînţelegerii sensului simbolic al anumitor expresii. Deşi apropierea este poate bizară, mă gândesc acum la un alt fapt care are exact aceeaşi cauză: este credinţa în existenţa anumitor monştri şi animale fantastice, care nu sunt decât vechi simboluri neînţelese; astfel, cunosc aici oameni care cred cu tărie în “oamenii cu cap de câine”; “Istoria naturală” a lui Plinius este plină de confuzii de acelaşi gen...
Am tratat destul de amplu în “Eroarea spiritistă” această problemă a reîncarnării, indicând de asemenea distincţiile care trebuie făcute între diferitele elemente ale fiinţei manifestate. Dat fiind că este vorba despre o imposibilitate, e de înţeles că nu poate exista nicio excepţie; altfel, unde s-ar opri ea exact? În această privinţă, vă voi semnala un lucru destul de curios: Dna Blavatsky însăşi începuse prin a refuza ideea de reîncarnare în general; în “Isis Unveiled”, ea avea în vedere doar un anumit număr de cazuri excepţionale, reproducând învăţăturile lui H.B. de L. a cărui ucenică era pe vremea aceea. O posibilitate care constituie doar o excepţie aparentă este cazul unei fiinţe care, nemaifiind cu adevărat supusă morţii (un jivan-mukta), şi-ar continua din anumite motive existenţa terestră (n-ar reveni precum pretinşii “reîncarnaţi”) utilizând succesiv mai multe corpuri diferite; dar este evident că acesta este unul dintre cazurile cu desăvârşire în afara condiţiilor umanităţii ordinare, şi că de altfel o astfel de fiinţă nu mai poate fi numită cu adevărat “reîncarnare” în niciun fel.” (René Guénon într-o scrisoare adresată lui Ananda Coomaraswamy, 1936)
“Filosofia” metafizică este numită “perenă” datorită eternităţii, universităţii şi inflexibilităţii sale. Este ceea ce Augustin numea “Înţelepciunea increată, aceeaşi acum precum întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi”; religia care, aşa cum spunea tot el, se numeşte “creştinism” doar după venirea lui Hristos. Ceea ce a fost revelat la început conţine implicit tot adevărul; şi atât timp cât tradiţia este transmisă fără deviere, atât timp, cu alte cuvinte, cât lanţul profesorilor şi al discipolilor se păstrează fără ruptură, nici inconsistenţa nici eroarea nu sunt posibile. Pe de altă parte, înţelegerea doctrinei trebuie perpetuu reînnoită; iar aceasta nu e vorbă goală. Faptul că doctrina este anistorică nu exclude în niciun fel posibilitatea, sau chiar necesitatea, unei perpetue explicitări a formulelor sale, o adaptare a ritualurilor practicate la început, şi o aplicare a principiilor sale în arte şi ştiinţe. Cu cât umanitatea degenerează de la autosuficienţa sa iniţială, cu atât mai mult apare necesitatea unor astfel de aplicaţii. O istorie a acestor explicitări şi adaptări este posibilă. Astfel apare distincţia între ceea ce a fost “auzit” la început şi ceea ce s-a “reamintit”. (Ananda Coomaraswamy, Vedanta şi tradiţia occidentală)
“Metafizica, în general, recurge la simboluri vizuale (cruci şi cercuri, de exemplu) şi mai presus de toate la simbolismul luminii şi al soarelui – pentru că, aşa cum spune Dante, “niciun obiect al simţurilor din întreaga lume nu merită mai mult să-l simbolizeze pe Dumnezeu”. Dar va trebui de asemenea să utilizez termeni tehnici precum esenţă şi substanţă, potenţialitate şi act, inspir şi expir, asemănare exemplară, etervitate [jumătatea drumului dintre timp şi eternitate; modul de a fi al îngerilor], formă şi accident. Metempsihoza trebuie să fie distinsă de transmigraţie şi ambele de “reîncarnare”. Va trebui să face distincţia între suflet şi spirit. Înainte de asta trebuie să ştim când, şi dacă, este potrivit să folosim un termen sanscrit pentru cuvântul “soul” (anima, psyche), trebuie să ştim dinainte multiplele sensuri în care a fos folosit cuvântul “suflet” în tradiţia europeană; ce fel de suflet poate fi “salvat”; ce fel de suflet ne cere Hristos să-l “urâm” dacă vrem să fim discipolii săi; la cel fel de suflet se referă Maestrul Echkhart atunci când spune că trebuie “condamnat la moarte”. Trebuie să ştim ce înţelege Philo [din Alexandria] prin “sufletul sufletului”; şi trebuie să ne întrebăm la ce anume ne putem gândi când zicem că animalele sunt “fără suflet”, deşi cuvântul “animal” înseamna etimologic chiar “însufleţit”. Trebuie să distingem esenţa de existenţă. Şi trebuie să inventăm cuvinte precum “acumdeauna” (nowever) pentru a exprima sensurile depline şi originare ale cuvintelor ca “dintr-o dată”, “imediat” şi “îndată”.” (Ananda Coomaraswamy, Vedanta şi tradiţia occidentală)
“Totul anunţă, a spus Joseph de Maistre, că Francmasoneria vulgară este o ramură îndepărtată şi probabil coruptă a unui trunchi vechi şi respectabil” (Mémoire au duc de Brunswich, 1782). Aşa trebuie văzută chestiunea: prea adesea greşim gândindu-ne doar la Masoneria modernă, fără să reflectăm că aceasta este pur şi simplu produsul unei deviaţii. Primii responsabili de această deviaţie, din câte ştiu, sunt pastorii protestanţi Anderson şi Desaguliers, care au redactat Constituţiile Marii Loje din Anglia, publicate în 1723, şi care au eliminat toate documentele vechi pe care au putut pune mâna, pentru ca nimeni să nu-şi dea seama de inovaţiile pe care le introduceau, şi de asemenea pentru că aceste documente conţineau formule pe care ei le considerau foarte jenante, precum obligaţia de “fidelitate faţă de Dumnezeu, Sfânta Biserică şi Rege”, marcă incontestabilă a originii catolice a Masoneriei. Această muncă de deformare, protestanţii o pregătiseră folosindu-se de cei cincisprezece ani care s-au scurs între moartea lui Christophe Wren, ultimul Mare Maestru al Masoneriei vechi (1702), şi fondarea noii Mari Loje a Angliei (1717). Totuşi, au lăsat să subziste simbolismul, fără să bănuiască faptul că acesta, pentru oricine îl înţelegea, mărturisea împotriva lor la fel de elocvent ca textele scrise, pe care de altfel nu izbutiseră să le distrugă pe toate. Iată, foarte pe scurt rezumat, ce ar trebui să ştie toţi cei care vor să combată eficient tendinţele Masoneriei actuale. (René Guénon, Etudes sur la Maçonnerie et le compagnonnage, vol. I, p. 78)
