David F. Noble - The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention - note de lectură

Penguin Books, 1999 

Note alcătuite de Silviu Man.

INTRODUCERE – TEHNOLOGIE ȘI RELIGIE

Scopul acestei cărți este de a arăta că fascinația pentru tehnologie din zilele noastre (...) are ca origine miturile religioase și închipuiri străvechi. Deși tehnologiștii de azi, în sobra lor cursă pentru utilitate, putere sau profit par să fixeze un standard rațional pentru societate, ei sunt alimentați, de asemenea, de visuri îndepărtate și nostalgii spirituale ale salvării supranaturale.

Tehnologia modernă și credința modernă nu sunt nici complementare, nici opuse, nici nu reprezintă faze succesive ale dezvoltării umane. Ele sunt contopite - și așa au fost dintotdeauna – actul tehnologic fiind, în același timp, un efort esențialemente religios.

Precum tehnologiile însele, ne așteptăm la mult mai mult din partea mașinăriilor artificiale decât utilitate, confort sau supraviețuire. De ele așteptăm mântuirea.

PARTEA I – TEHNOLOGIE ȘI TRANSCENDENȚĂ

CAPITOLUL 1 – ASEMĂNAREA CU DIVINITATEA

Dezvoltarea tehnologiei în Occident ca forță istorică și dezvoltarea religiei tehnologiei sunt două fațete ale aceluiași fenomen.

În primul mileniu creștin, tehnologia și transcendența au aparținut unor teritorii complet diferite.

Pentru Fericitul Augustin, ca și pentru Jacques Ellul, tehnologia există numai pentru omenirea în starea sa de păcat și nu are nici o semnficație dincolo de aceasta.  […] În viziunea Fericitului Augustin, tehnologia nu are nimic de-a face cu transcendența, ci semnifică respingerea transcendenței. Iar transcendența, recuperarea perfecțiunii pierdute, nu poate fi câștigată decât prin harul lui Dumnezeu.

În Evul mediu timpuriu, din motive care rămân necunoscute, relația dintre tehnologie și transcendență a început să se schimbe. Cu timpul, tehnologia a ajuns să fie identificată mai îndeaproape cu perfecțiunea pierdută și posibilitatea unei perfecțiuni reînnoite, iar progresul artelor a căpătat o nouă semnificație, nu numai ca dovadă a harului, ci ca un mijloc de pregătire pentru, și un semn sigur al, salvării iminente.

Istoricul Lynn White sugerează că schimbarea viziunii asupra tehnologiei s-ar putea să fi început odată cu folosirea plugului greu în Imperiul Francilor. Această inovație tehnologică majoră a inversat în mod radical relația dintre om și natură făcând ca standardul diviziunii pământului să depindă de-acum de capacitatea unei mașini mai degrabă decât de nevoia oamenilor: “Până atunci, omul va fi fost parte din natură; de atunci încolo, va deveni un exploatator al naturii”.

Ernst Benz: Unul dintre cele mai uluitoare lucruri cu privire la istoria culturală a Occidentului este că uimitoarea accelerare și intensificare a dezvoltării tehnologice în Europa post-Carolingiană a pornit din monahismul contemplativ.

Viziunea patristică dominantă până în această perioadă a fost aceea conform căreia chipul divin al omului este, prin natură, pur spiritual, localizat în sufletul rațional. Prin urmare, recuperarea acestui chip originar necesita abandonul trupului și materiei. În epoca Carolingiană, în special prin opera influentă a lui John Scotus Erigena, noțiunea de chip divin a încorporat pentru prima oară și corporalul – trupul și simțurile exterioare – ca un corelativ necesar al rațiunii și spiritului. Dacă sufletul are nevoie de corporal, în această viziune, corporalul a fost în schimb spiritualizat, iar materia a devenit conectată cu transcendentul.

Deși Hugh de St. Victor a identificat tehnologia în mod exclusiv cu lumea căzută (și cu primul act al omului căzut – facerea hainelor), a susținut – la polul opus față de Augustin – că artele folositoare constituie mijloace prin care omenirea își poate recupera perfecțiunea, chipul divin originar.

CAPITOLUL2 - MILENIUM: PROMISIUNEA PERFECȚIUNII

În acest nou context, dezvoltarea tehnologiei dădea un fel de asigurare că omenirea este, într-adevăr, pe calea către salvare. În același timp, începând cu jumătatea secolului al 12-lea, din lumea monastică a apărut o concepție milenaristă radical schimbată cu privire la istoria creștinilor,  o viziune asupra timpului dinamică și teleologică care a incitat în profunzime așteptările creștinilor și a accelerat dezvoltarea tehnologică de care acestea erau acum atât de strânse.

Noua mentalitate milenaristă a spart codul divin cu privire la destinul omenirii, cu privire la adevărata relație dintre temporal și transcendent (...). Recuperarea chipului divin al omenirii, traiectoria transcendentă a creștinismului, a devenit astfel, în același timp, un proiect istoric imanent.

Acest nou milenarism istoricizat avea să aibă o influență uriașă asupra sufletului european, și a încurajat – ca nimic înaintea sa – mariajul ideologic dintre tehnologie și transcendență. Tehnologia a devenit eshatologie.

Milenarismul, este, în esență, credința că sfârșitul lumii este aproape și că, prin urmare, ne apropiem de un nou paradis terestru. […] În anul 431, Sinodul de la Efes a condamnat formal milenarismul ca erezie.

Profetul fondator al acestei reînnoite așteptări a sfârșitului lumii este un abate cistercian din Calabria – Ioachim de Fiore. […] Inspirat de o viziune avută pe când citea din cartea Apocalipsei, Ioachim a formulat ceea ce avea să fie descris ca “cel mai influent sistem profetic cunoscut Europei până la marxism” care “a aprins scânteia celei mai mare revoluții spirituale din întregul Ev mediu”.

Până în secolul al 13-lea, această inspirație milenaristă din spatele dezvoltării tehnologice era deja reprezentată în chip anonim de munca nenumăraților constructori de catedrale.

Milenarismul lui Ioachim a făcut legătura dintre evenimentele istoriei și sfârșitul istoriei.

Francis Bacon, sfătuind pe Papă să sprijine dezvoltarea meșteșugurilor, considera – pe linia lui Erigena și Hugo de St. Victor – că meșteșugurile sunt “dreptul înnăscut al fiilor lui Adam”.

Bacon identifica sursa erorilor cunoașterii umane cu Căderea în păcat: “Din cauza păcatului original și păcatelor fiecăruia dintre noi, au fost distruse părți ale chipului dumnezeiesc, rațiunea este oarbă, memoria slabă, iar voința decăzută”.

Istoricul Pauline Moffitt Watts: “Dorința de a împlini profeția pe scară cosmică sau globală a fost un stimul major pentru călătorii și descoperiri, de la primele misiuni franciscane din Asia și până la Columb”. Tot Watts afirmă că “apocalipticismul exploratorilor, în special cu privire la Columb, trebuie văzut ca fiind inseparabil de geografia și cosmologia lor”, pentru că ambele au modelat înțelegerea lor științifică și au inspirat realizările lor tehnologice.

Traseul terestru către Orientul îndepărtat a fost deschis de călugărul franciscan Giovanni da Pian del Carpini.

Columb era supranumit “cruciatul chiliastic” (chiliasm = milenarism).

CAPITOLUL 6 – NOUL ADAM

Auguste Comte: “Nu spun neapărat că “Împărăția mea nu este din lumea aceasta”, ci mai degrabă echivalentul acestei afirmații în epoca noastră”.

Comte susținea că pozitivismul va oferi “singura satisfacere posibilă, extrem de posibilă, a aspirației noastre spre eternitate”.

Comte vorbește chiar despre o “preoție a pozitivismului”.

Socialistul utopic Robert Owen credea cu sinceritate că o utilizare mai umană a tehnologiei se va dovedi eliberatoare, date fiind transformările la nivelul relațiilor sociale și obiceiurilor culturale – prin aceasta “a oferit o viziune milenaristă asupra transformării tehnologiei”.

Pentru Marx, ca și pentru Owen, mașinile nu schimbă ele însele societatea, doar oamenii putând face asta, dar mașinile aduc cu ele promisiunea unui pauze edenice de la muncă (cu condiția ca mașinile să intre pe mâinile potrivite). Pe această bază, marxismul a evoluat într-un “imn chiliastic închinat apocalipsei tehnologice” (W.H.G. Armytage) și a devenit cel mai influent sistem profetic occidental de la Ioachim de Fiore încoace.

CAPITOLUL 7 – NOUL EDEN

Dacă Cristofor Columb a văzut paradisul terestru în Lumea Nouă, iar franciscanii au văzut eforturile lor misionare ca pe o accelerare a avântului milenarist, cele care au dat Americii mitul său fondator – înrădăcinat în promisiunea providențială a unui nou început – au fost generațiile successive de protestanți milenariști. […] Eroul acestui mit era “un nou Adam”, “un individ emancipat de istorie și ușor de identificat cu Adam, cel de dinainte de cădere”.

John Adolphus Etzler a scris în anul 1833 ceea ce este probabil prima utopie tehnologică americană, un ghid practic și categoric cu titlul evident milenarist Paradisul la îndemâna tuturor oamenilor, fără muncă, doar prin puterea Naturii și Mașinilor.

Henry David Thoreau: Există un transcendentalism în mecanică.

Așa cum Erigena, cu o mie de ani înainte, văzusele artele ca pe o adevărată ilustrare a asemănării cu Dumnezeu a omenirii și ca pe un mijloc de a recăpăta stăpânirea adamică, tot așa profesorul Jacob Bigelow se înclina în fața noului val de oameni învățați, “care poartă în ei imaginea Paradisului”, care “reconciliază credința și adevărul” și relatează istorica “restaurare a artelor” care au servit la “extinderea dominării omenirii asupra naturii”.

Leo Marx vorbește despre un anume “sublim tehnologic”.

Ralph Waldo Emerson: mașinile și transcendentalismul se potrivesc bine.

Inginerul mecanic George Babcock declara că misiunea inginerilor este să facă să vină acea vreme în care “fiecare forță din natură și fiecare lucru creat să fie controlate de către om”.

“Inginerul civil este preotul dezvoltării materiale. […] El este preotul noii epoci.” – afirma inginerul civil George S. Morison.

Inginerul Robert Thurston asemăna eforturile științifice și inginerești cu „revelația și profeția” care, sugera el, au devenit acum “fructe ale științei”.

Edward Bellamy: “Această nebunie pentru din ce în ce mai multe, mai mari și mai ample invenții în scop economic, dimpreună cu evidenta și completa indiferență asupra întrebării dacă omenirea a avut sau nu ceva de câștigat de pe urma lor nu poate fi înțeleasă decât dacă o vedem ca pe una dintre acele epidemii de emoție nebună despre care știm că au afectat populații întregi în anumite perioade, în special în evul mediu. Nu există nici o explicație rațională pentru aceasta.”

PARTEA A II-A: TEHNOLOGII ALE TRANSCENDENȚEI

CAPITOLUL 8 – ARMAGGEDON: ARMELE ATOMICE

Mascate de un limbaj secular și activând acum în cea  mai mare parte la nivel subconștient, vechile teme religioase nu au încetat niciodată să alimenteze subtil proiectele și percepțiile occidentale.

Cele două războaie mondiale au declanșat o renaștere a gândirii apocaliptice, așa cum este evident din viziunea milenaristă a naziștilor, a unui al treilea Reich de o mie de ani. […] Mai ales aici, religia apocaliptică a tehnologiei a revenit cu furie, batjocorind imnele progresului. Pentru că aceste tehnologii nu promiteau doar pași mari către perfecțiune, ci salturi transcendente, ale judecății finale și mânturii, capabile de a cutremura istoria.

Fizicienii atomici considerau că, în mâinile potrivite, folosirea acestei tehnologii ar putea fi o binecuvântare, un mijloc de salvare prin care omenirea ar putea părăsi istoria lugubră a diviziunilor și conflictelor și ar putea păși în noua eră a colaborării și păcii. Ca cei care au descoperit și puteau dezlănțui energia nucleară în lume, fizicienii și inginerii atomici se vedeau pe ei înșiși, aproape într-o lumină divină, ca pe niște adevărați salvatori ai omenirii.

Leo Szilard, pionier în ingineria nucleară, se vedea ca fiind un lider al unei noi specii de oameni spirituali al căror destin este să aducă lumina și ordinea în lume.

Prima explozie atomică din 16 iulie 1945, din Alamogordo, New Mexico era numită “The Trinity Test” (Testul Treimii).

După această explozie atomică, Robert Oppenheimer, lider al personalului implicat, afirma, citând din Bhagavad Gita: “Am devenit moarte, distrugător al lumilor”. Chimistul George Kistiakowski, cel care a pregătit explozibilul, a spus: “În ultima milisecundă a existenței pământului, ultimul om va vedea ceva foarte asemănător cu ceea ce am văzut noi”. William Laurence, de la The New York Times, reporter militar oficial, (ca ecou la o mie de ani de așteptări milenariste ale elitei) a comparat opera omului cu opera lui Dumnezeu, exultând: “Supersoarele care răsărea îmi părea să fie simbolul răsăritului unei noi ere […] Te simți ca și cum ai avea privilegiul de a asista la nașterea unei Noi Lumi”. Iar generalul Thomas Farrell a accentuat această conexiune, remarcând că Testul Treimii a dezlănțuit forțe “până acum rezervate Atotputernicului”.

După istoricul Paul Boyer, Hiroshima a provocat o “renaștere a gândirii eshatologice, indusă de atom”.

Milenarismul renăscut al epocii nucleare se baza pe o renaștere a credinței deopotrivă în destinul și mântuirea tehnologică inevitabilă pe calea unui Armageddon atomic.

Larry West, absolvent la CalTech, se vedea pe sine contribuind la salvarea omenirii. Proiectant de supercomputere, precum și proiectant de arme nucleare, West a afirmat pentru New York Times: “Văd computerele ca fiind arme, mai degrabă decât focoasele nucleare. Atât de importante sunt ele în salvarea societății”.

Viziunea apocaliptică a proiectanților de arme nucleare nu este, în esență, diferită de aceea a evanghelistului: așteptarea unei judecăți finale. Și în cazul lor, așteptarea anihilării este “amestecată” cu speranța în salvare.

La Livermore, ideea unui transcenderi tehnologice a fost alimentată de Rod Hyde, lider de grup pentru dezvoltarea armelor nucleare, inventator al laserului cu raze gamma și proiectant al unei navete spațiale cu propulsie atomică: “Ce vreau, mai mult decât orice, e să aduc rasa umană în spațiu. Ăsta e viitorul. Dacă vei rămâne aici, dezastrul va lovi și vei fi șters de pe fața pământului.”

CAPITOLUL 9 – RIDICAREA LA CER A SFINȚILOR: EXPLORAREA SPAȚIULUI

Ceea ce numim astăzi spațiu numeam ieri Rai.

Jules Verne împrumută mult din Cartea Apocalipsei, referindu-se la Antihrist și la profețiile sfârșitului lumii, oferind astfel “o versiune a Apocalipsei adusă la zi, riguroasă științific, o Zi a Judecății remodelată tehnologic” (Andrew Martin, cercetător al operei lui Verne).

Konstantin Tsiolkovski – cel care este considerat a fi părintele științei rachetelor moderne – pare să fi fost inspirat în acest demers și de influentul mistic rus Nikolai Federov, care i-a fost  părinte spiritual și care, printre altele, l-a salvat de la sinucidere insuflându-i  credința că scopul final al omenirii include și implică “cucerirea spațiului cosmic”.

Walter McDougall scria în cartea sa The Heavens and the Earth: “Prin tehnologiile noastre, noi suntem subcreatori. […] Astfel, nu am fost niciodată – de la Protagoras la Francis Bacon și Tsiolkovski – apți de a separa gândirea noastră tehnologică de telelologie și eshatologie”.

Robert Goddard, cel care a lansat la 1926 prima rachetă cu combustibil lichid, a căutat patronajul armatei americane pentru a-și îndeplini visul de a face posibilă călătoria în spațiu.

Proiectul lui Wernher von Braun (expert în rachete al celui de-al Treilea Reich, ofițer nazist și membru SS numit “Adam” - de a trimite un om în spațiu la sfârșitul anilor 1950. Se pune întrebarea de ce era nevoie de echipaj uman, când tehnologia acelor timpuri avea deja (precum în programul Explorer) capacitățile științifice și de observație necesare, și cu o eficiență și economie mult mai mari. Von Braun – născut luteran, dar nepracticant, ulterior devenit born-again Christian - a explicat : pentru că era voia lui Dumnezeu “să-și trimită Fiul către alte lumi pentru a le vesti Evanghelia”. Von Braun vedea zborul spațial ca pe un „nou început” milenar al omenirii, partea a doua și ultima din destinul ei ghidat de divinitate. Astronautul este văzut astfel ca un alt Adam.

Von Braun: Dacă omul este Alfa și Omega, atunci acest lucru este deosebit de important dpdv religios ca el să călătorească înspre alte lumi, înspre alte galaxii; destinul său este de a-și asigura nemurirea, nu numai a rasei sale, ci și a însăși scânteii de viață..

William R. Lucas, cel de-al patrulea director al NASA Marshall Space Flight Center, el însuși creștin baptist practicant, vorbește astfel despre atmosfera de atunci: “Nu m-am simțit stingherit în această comunitate. Marea majoritatea a oamenilor de la baza de la Marshall - și înainte de la ABMA (Army Ballistic Missile Agency) și Restone, erau creștini.”

Jerry Klumas, inginer de sistem pensionat și cofondator al Bisericii Nazarene de la NASA: “Comunitatea creștină de la NASA nu este o minoritate; este foarte importantă, iar cei de la NASA vorbesc deschis despre faptul că sunt creștini”.

Tot Jerry Klumas: “Administratorii NASA nu descurajează asemenea atitudini. La NASA nu există separația între biserică și stat. La baza de la Johnson, administratorii încurajează studiul în grup al Bibliei, punând la dispoziție săli de ședință. Aproape fiecare lider al NASA este un membru al bisericii activ.”

Bruce Murrray, director al Laboratorului de Propulsie cu Reacție al NASA a declarat în 1979: “căutarea inteligenței extraterestre este precum căutarea lui Dumnezeu.”

În Ajunul Crăciunului anului 1968, astronauții de la bordul Apollo 8 – prima misiune pe lună cu personal uman – au citit, pentru cei de pe Pământ, primele zece versete ale cărții Facerii.

În 1958, după ce au înregistrat mai multe eșecuri cu racheta lor, proiectanții de la centrul Vanguard au agățat o medialie cu Sfântul Cristofor la baza dispozitivului giroscopic din sistemul de ghidaj de fază secundă. Această modificare de design a fost descrisă în detaliu pe hârtiile oficiale, semnate de personalul competent, având ca obiectiv specificat: “Ajutor de Călăuzire Divină”. În 1973, Josef Blumrich din Directoratul de Dezvoltare a Programului din cadrul Centrului de Zbor Spațial Marshall a patentat proiectul unei roți omnidirecționale inspirate de o descriere din Vechiul Testament, aparținând profetului Ezechiel.

În 1974, Programul de Observații Terestre al NASA s-a implicat într-o încercare de localizarea prin imagini satelit a Arcei lui Noe pe vârful muntelui Ararat din Turcia; iar în 1979, tehnicienii NASA de la Laboratorul de Propulsie cu Reacție s-au folosit de expertiza și de echipamentele din misiunile Viking și Voyager pentru a verifica autenticitatea Giulgiului din Torino. (Conducerea NASA a avut grijă să menționeze că “studierea misterului prin care giulgiul a fost imprimat de chip nu este un proiect sponsorizat de guvern”).

Lewis Mumford: Numai un amestec de impulsuri aventuroase și convingeri religioase de cea mai profundă natură ar putea face ca oamenii normali – așa cum majoritatea astronauților par a fi – să ia parte la un asemenea ritual negator de viață. […] Pe lângă un imens curaj fizic și promisiunea unei încheieri rapide a acestei încercări, ei au nevoie de o convingere religioasă profundă, cu atât mai utilă dacă nu sunt conștienți de rolul lor de Mesageri ai Cerului.

La încheierea programelor Apollo și Skylab, 90% dintre astronauți erau creștini practicanți, iar dintre aceștia, 85% erau protestanți.

Astronautul Gordon Craig (pionier al misiunii Mercury) a declarat în fața Congresului: “Sunt creștin metodist și mi-am numit nava Faith [Credință] 7, pentru că eu cred în Dumnezeu”. În timp ce traversa orbita Pământului, Cooper a fost primul astronaut care s-a rugat în spațiul cosmic.

Astronauții misiunii Apollo 10 aveau cu ei propria Biblie. Meditând la prima sa experiență pe Lună (devenind ulterior ultimul om de pe Lună), Gene Cernan, romano-catolic, și-a declarat convingerea că: “nu există nici o îndoială că trebuie să existe un creator al universului”.

Deși Neil Armstrong, comandantul primei misiuni cu aselenizare (Apollo 11) a fost crescut în Biserica Evanghelică, aceasta nu se considera o persoană prea religioasă, spre deosebire de colegul său de echipaj, Edwin Aldrin, care era mai-mare al unei biserici prezbiteriene și profesor la școala de duminică. Înainte de zbor, Aldrin s-a împărtășit cu pastorul său care i-a spus, după declarațiile ulterioare ale lui Aldrin, că el și colegii săi vor “privi pământul dintr-o poziție de transcendență fizică” și, prin efortul lor, “omenirea va fi trezită încă o dată la dimensiunile mitice ale omului”.  După ce modulul de aterizare s-a așezat în Mare Tranquillitatis, la scurt timp după aselenizare, înainte ca Armstrong și Aldrin să pășească pe suprafața lunară, Aldrin a cerut Controlului Misiunii un moment de liniște la radio. Apoi și-a desfăcut un mic pachet oferit de pastorul său care conținea un flacon cu vin, puțină anafură și un mic potir și s-a împărtășit, citind din Ioan 15:5. El a spus mai târziu: e interesant să te gândești că primul lichid care a luat contact cu Luna și prima hrană consumată acolo au fost elementele împărtășaniei.”. După, deschizând stația radio, a citit din Psalmul 8.

La întoarcerea echipajului misiunii Apollo 11 pe Pământ, președintele Nixon a proclamat: “Aceasta este cea mai extraordinară săptămână de la începutul lumii, de la Geneză încoace.” (Ulterior, consilierul său pe problem religioase, Billy Graham, i-a amintit că au mai fost trei evenimente mai extraordinare decât acesta – Nașterea lui Hristos, Răstignirea Lui și Învierea Lui).

În misiunea Apollo 12, Pete Conrad a dus pe Lună un steag pe care era cusută o cruce.

Echipajul nefericitei misiuni Apollo 13 – care nu a reușit să mai ajungă pe Lună din cauza unei explozii a unui rezervor de oxigen survenite la două zile după lansare – aducea cu el sute de Biblii imprimate pe microfilm, din partea Ligii pentru Rugăciune pentru Misiunea Apollo de la baza din Houston. Aceste Biblii trebuiau distribuite credincioșilor.

Comandorul Edgar Mitchell, care  a condus un experiment telepatic pe Lună, avea cu el o Biblie pe care a lăsat-o pe suprafața Lunii împreună cu un microfilm care conținea primul verset al Genezei scris în 16 limbi.

Jim Irwin, membru al echipajului Apollo 15, la întoarcerea de pe Lună, a declarat că “Iisus Hristos pășind pe Pământ este cu mult mai important decât omul pășind pe Lună”. […] Irwin exemplifică foarte bine ceea ce Brian O’Leary numea “complexul Mesia al astronauților”.

Tom Jones, membru al echipajului navei Shuttle, se împărtășeau în timpul zborului. Despre nava spațială Shuttle, Jones spune că este “cea mai grandioasă catedrală în care poți sluji”.

Jones: “Să fiu în spațiu a fost o experiență cu adevărat religioasă pentru mine. Cred că acolo se află un Creator și că a făcut o treabă foarte bună cu planeta noastră”. Replica sa ne amintește de Johannes Kepler care, cu aproape patru secole mai devreme, intuise pentru prima oară posibilitatea unei ridicări la cer. Kepler: “Oare acest fel de Creator care a făcut lumea din nimic ar lipsi spiritul omului, stăpân al Creației și chip al lui Dumnezeu, de această desfătare cerească?” Se pare că nu.

CAPITOLUL 10 – MINTEA NEMURITOARE: INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ

Dacă cucerirea spațiului a eliberat câțiva oameni din ghearele gravitației și constrângerile “exilului” lor pământesc, totuși spiritul divin al omenirii a rămas încarcerat în propria sa încarnare trupească, din care numai moartea îl poate elibera. Epitaful lui Kepler: “Odinioară măsuram cerurile, acum măsor umbra pământului. Mintea ce măsoară s-a născut din rai, numai trupul rămâne umbrei”.

Precum Kepler, Descartes vedea mintea ca fiind o înzestrare cerească a omenirii – în esența sa, diferită de trup, văzut ca o povară a mortalității.

Corpul reflecta astfel “căderea epistemologică” a omenirii mai degrabă decât divinitatea sa și se “opune rațiunii”. Piedici ale gândirii pure, simțurile și patimile trupești înșeală și perturbă intelectul.

Scopul lui Descartes – “o gândire lipsită de trup”.

Obsesia lui Descartes a devenit principala preocupare filosofică pentru trei secole.

La jumătatea secolului al XIX-lea, matematica nu devenise doar un model al gândirii pure, ci metoda de a descrie însuși procesul gândirii – vezi experiența “mistică” (după propria declarație) a lui George Boole, trăită în 1833, la vârsta de 17 ani.

Conform biografului său, e imposibil să separăm credințele religioase ale  lui Boole de matematica sa.

Reducerea gândirii umane la reprezentare matematică a făcut ca simularea mecanică sau replicarea mecanică a proceselor de gândire umane să poată fi imaginate. Astfel, de îndată ce misterele minții nemuritoare devin transparente și comprehensibile, ele pot fi reproduce mecanic și ulterior manipulate în mod independent.

O mașină care gândește nu constituie atât o depreciere a omului în fața mecanismului, ci o exaltare a înzestrării esențiale a omenirii – acea unică facultate pe care omul o împarte cu Dumnezeu, prin legătura sa cu Dumnezeu, nu cu omul. Mașina gânditoare nu este, așadar, o întrupare a ceea ce este specific omenesc, ci a ceea ce este specific divin în oameni – spiritul nemuritor.

Mașina Turing […] se bazează pe o analogie între stările mașinii și stările minții. [analogie care nu este posibilă decât într-o cultură puternic marcată de metafora mașinii n.m.]

Andrew Hodges, biograful lui Turing: “Nu există nimic sacru în creier, prin urmare dacă o mașină poate să funcționeze ca un creier, atunci înseamnă că gândește.”

Cu definiția sa sumară a inteligenței mașinii, Turing a evitat abil discuțiile filosofice cu privire la însemnătatea minții și gândirii; abordarea sa materialistă a sufocat din fașă orice discuție despre existența vreunei minți sau unui suflet autonome – ceea ce preocupase pe Descartes și Boole. Prin prisma “principiului imitării”, “dacă o mașină pare să se manifste fel de bine ca o ființă umană, atunci înseamnă că se manifestă ca o ființă umană”. [aparența primează și generează realitatea n.m.]

Aproape toate progresele tehnice care au făcut posibilă proiectarea computerelor și dezvoltarea Inteligenței Artificiale (I.A.) au ca sursă experiența militară. […] Ceea ce înseamnă că, așa cum spun dezvoltatorii de I.A. Herbert Simon și Allen Newell, că cercetătorii în domeniu se aflau într-o poziție din care “observau analogiile dintre procesarea informației de către oameni și comportamentul servomecanismelor și computerelor” – adică, vedeau părțile omenești și mecanice dintr-un sistem ca fiind, în principiu, identice.

Edward Frenkin, un alt apostol fervent al I.A. era bântuit de spectrul apocalipsei. Conform unuia dintre biografii săi, “își revizuia periodic planurile de supraviețuire în războiul nuclear pe care îl vedea ca iminent”. Dobândind o avere impresionantă din activitățile sale industrial, Fredkin și-a cumpărat o insulă în Caraibe și și-a fortificat-o pentru supraviețuirea în lumea de după holocaustul nuclear.

Simultan, în vreme ce ajuta prin munca sa la cursa tehnologică a Războiului Rece, Frenkin devenea din ce în ce mai convins că avansul accelerat al I.A. era unica salvare pentru omenire, mijlocul prin care inteligența rațională va învinge limitele și nebunia oamenilor. În acest spirit, el ține cursuri la MIT și Stanford despre “salvarea lumii”. “Ideea principală e să vedem lumea ca pe un mare computer și să scriem un program [“algoritmul global”] care, dacă va fi executat metodic, va duce la pace și armonie.”

Poate din cauza predispoziției sale către hiperbolă și din cauza poziției sale de om de încredere al MIT (Massaschussets Institute of Technology) la DARPA (Defense Advanced Research Project Administration), Marvin Minsky a devenit cel mai fervent promotor al I.A. Denigrările sale provocatoare la adresa anatomiei și abilităților mentale umane i-au adus celebritatea, tot la fel de mult cât i-au adus-o și exagerările extravagante cu privire la progresele I.A.

Minsky nu vede în creierul uman altceva decât “o mașinărie de carne”, iar corpul nu este decât “o mizerie de materie organică și sânge”, “un teleoperator al creierului”. Ambele – insistă el – pot fi înlocuite cu brio de mașini. Argumentul său este că ceea ce este important în viață este “mintea”, pe care el o definește în termeni de “structură și subrutine”- adică, în termeni de programator.

Precum Descartes, Minsky insistă că mintea poate și trebuie să fie separată de corp și de sine: “Cel mai important lucru cu privire la rafinarea gândirii este să încerci să îți depersonalizezi interiorul”.

Pentru Minsky, simbioza om-mașină va deveni manifestarea principală a I.A.

Dezvoltarea militară a sistemelor om-mașină a dat naștere deopotrivă la sistemele de simulare computerizată numite “realitate virtuală” și de “cyberspațiu”. […] Prinși în plasa sistemelor de comunicare și simulare computerizate, oamenii au experimentat o “intensificare a simțurilor” și o infinită extensie a puterilor și orizontului lor mental – iluzii ale omniscienței, omniprezenței și omnipotenței care alimentau fanteziile propriei asemănări cu Dumnezeu.

Tom Furness, cercetător la Universitatea din Washington, Laboratorul Tehnologic de Interfață Umană: “De partea cealaltă a mănușilor noastre cu senzori, noi devenim creaturi mișcătoare de lumină colorată, pulsând în sclipiri aurii... Vom deveni cu toții îngeri, pentru eternitate... Cyberspațiul va fi ca Paradisul... un spațiu al restaurării colective a stării de perfecțiune”.

Michael Heim, consultant în industria computerelor și filosof: “Fascinația noastră pentru computere... este mai mult spirituală decât utiitaristă”.

 Heim: “Atunci când suntem on-line, ne rupem de existența noastră corporală”, de “existența noastră pământească, atât de pământească” și emulăm perspective lui Dumnezeu, viseo dei, instantaneitatea cunoașterii divine.

Michael Benedikt, președinte al Mental Tech. Inc., o companie de design de software din Austin, Texas: “cyberspațiul este echivalentul electronic al tărâmurilor spirituale ale religiei”

Benedikt: “Cyberspațiul este dimensiunea în care plutește o nouă imagine a Cetății lui Dumnezeu, Noul Ierusalim al Cărții Apocalipsei. Răsare din rai precum un palat plin de podoabe, fără greutate... un loc în care putem reintra în grațiile lui Dumnezeu... un loc precum o splendidă ecuație”.

Cercetătorul DARPA Don Norman: “Visez să îmi creez propriul meu robot... Să îl fac pe el propria mea inteligență. Să-l fac propria mea minte... Să mă văd în el”.

Cercetătorul DARPA Roger Schank: “Întotdeauna am visat să creez o minte. Creați ceva de genul ăsta. Este cel mai emoționant lucru pe care-l poți face. Cel mai important lucru pe care îl poate face cineva”.

Practicianul în I.A. Daniel Crevier: “credințele religioase, și în special credința în viața de după moarte, nu sunt compatibile cu ideea că mintea se naște din fenomene fizice”. Hristos a înviat într-un trup nou, și atunci, de ce nu ar putea învia o mașină?

Danny Hillis, discipol al lui Marvin Minsky la MIT, recunoscând superioritatea creației sale: “Aș vrea să creez o mașină care să fie mândră de mine”.

Hillis: “Mă întristez la gândul morții, mă întristez la gândul că avem atât de puțin timp de petrecut aici pe pământ și aș vrea să existe o metodă să evit asta. Așadar, ceea ce e mă alimentează pe mine este ceva emoțional. Nu este un experiment științific detașat sau ceva de genul ăsta”.

Simpatizanta I.A. Pamela McCorduck: “Ceea ce facem noi este ceva dumnezeiesc. […] Inventarea zeilor reprezintă dorința noastră de transcendență”.

Guru I.A. Earl Cox: “Ne vom downloada mintea în recipiente create de copiii noștri roboți și, împreună cu ei, vom explora universul... Eliberați de forma noastră biologică fragilă, inteligențele uman-artificiale vor călători prin univers. Un astfel de sistem combinat de minți, reprezentând triumful suprem al științei și tehnologiei, va transcende conceptele timide asupra zeităților și divinității ale teologilor de astăzi”.

Așa cum a fost cazul și cu I.A., dezvoltarea teoretică a “Vieții artificiale” a avut loc la umbra Armagheddonului. Părintele a ceea urma să devină “Viața artificială” a fost matematicianul John von Neumann. Acesta, către sfârșitul timpuriu al vieții sale, suferind de cancer, s-a devotat dezvoltării armelor, fiind un susținător al utilizării armelor nucleare și al războiului nuclear preventiv.

În 1980, NASA a înființat un Grup de Conceptualizare a Sistemelor Autoreproductive.

Mecca “Vieții artificiale” este Los Alamos, locul de naștere al bombei atomice.

Chris Langton, cel care a dat numele “Vieții artificiale”, declară că entuziasmul său pentru viața artificială a fost declanșat de o experiență aproape mistică pe care a avut-o când computerul său rula programul “Life” al lui John Conway.

Langton: “Vrem să construim modele care să fie atât de asemănătoare cu viața încât să înceteze să fie modele ale vieții și să devină ele însele exemple ale vieții”.

Steven Levy: “Într-un fel, e bine că la acest moment, fenomenul vieții artificiale este underground, pentru că asta ne permite să nu batem la ochi și să facem ce vrem”. Cercetătorul vieții artificiale Norman Packard a dat dovadă de aceeași atitudine iresponsabilă în interviul cu Levy. El a prezis că evoluția ființelor de silicon auto-reproductive este doar la câteva generații distanță și că, da, existența lor va naște consecințe grave și pe termen lung pentru umanitate dar, a concluzionat el, “ce mama dracului, eu nu o să mai fiu pe aici”.

Stefan Helmreich, antropolog de la Universitatea Stanford descrie etosul fundamental religios al comunității de cercetare a vieții artificiale. […] Absorbiți de propria muncă, ducând o existență eterică, “ei își lasă trupurile în planul doi” pentru a se împărtăși și a se identifica cu creațiile computerizate ale minții pure. Mulți declară că au avut “epifanii cvasi-mistice” prin care au putut vedea cum “părți ale lumii neînsuflețite se umplu de viață”.

Helmrich observă că deși cea mai mare parte dintre aceștia sunt agnostici sau atei declarați, istoriile iudeo-creștine ale creației și viețuirii lumii îi bântuie pe intervievați în discuțiile cu privire la motivele pentru care computerele sunt “lumi” sau “universuri”, o tradiție care include istorii ale Vechiului și Noului Testament (istorii ale creației și mântuirii).

Un cercetător intervievat de Helmreich: “mă simt ca Dumnezeu; de fapt, sunt Dumnezeul universurilor pe care le creez”.

Rucker vede munca cercetătorilor vieții artificiale ca fiind o “intervenție divină”.

Tom Ray și-a proiectat programul astfel încât schimbările configurației formelor de viață să fie confirmate prin apăsarea unui buton numit “Amin”.

Peter Todd descrie cum sistemul său a făcut să apară organisme “nemuritoare”; alții și-au imaginat posibilitatea dobândirii unei “reîncarnări artificiale”.

În cel puțin ultimele trei sisteme de viață artificială, inclusiv sistemul în buclă al lui Langton, programul-sursă cu care a început procesul de evoluție al vieții artificial a fost numit “Adam”.

Norman Packard: “dacă îți poți imagina ceva ce trăiește într-un tărâm artificial, atunci este greu să nu îți imaginezi – cel puțin la un moment dat, în viitor – că formele de viață avansate (avansate ca și noi) și arbitrare vor avea probabil și ele un suflet.”

CAPITOLUL 11 – FORȚE ALE PERFECȚIUNII: INGINERIA GENETICĂ

Edward Bellamy a profețit că “atunci când secretul divin al genomului va fi perfect elucidat, omenirea va ajunge la împlinirea evoluției”.

Cel puțin trei pionieri în I.A. – von Neumann, Wiener și Minsky – se considerau a fi descendenți direcți ai rabinului Low din Praga, cel care ar fi rostit numele lui Dumnezeu unei forme de lut, creând astfel golemul.

Primul care a văzut corpul ca o mașinărie funcțională a fost Descartes.

John Cohen: Descartes “a afirmat că corpurile animalelor trebuie să fie văzute ca nimic mai mult decât mașinării complexe”, fiind astfel printre primii care “au extins ideea de mașină în domeniul organismelor vii”.

J.D. Bernal, pionier al cristalografiei cu raze X: “cei trei dușmani ai minții raționale sunt natura, corpul și dorințele și emoțiile umane”.

Precum Francis Bacon, J.D. Bernal anticipează apariția unei elite științifice – pentru Bacon, aceasta este format din vrăjitori ai tehnologiei, pentru Bernal – din creiere deztrupate.

J.D. Bernal: Colonizarea spațiului și mecanizarea corpului sunt, în mod evident, complementare.

J.D. Bernal: “… chiar dacă un val de obscurantism primitiv va șterge erezia științei de pe fața pământului, știința va fi deja pe drumul ei către stele... Oamenii de știință vor apărea ca o nouă specie și vor lăsa omenirea în urma lor”

Scopul valului de fizicieni preocupați de biologie din anii 1930, patronați de Warren Weaver de la Fundația Rockefeller, era “de a construi o nouă biologie pe temelia științelor fizice”, un demers pe care Weaver l-a intitulat ulterior “biologie moleculară”.

Schrődinger: “Cheia înțelegerii vieții este a înțelege că ea toată se bazează pe un mecanism pur”, pe un fel de mașinărie care integrează forma și funcția, a cărei structură este informațională / (medium-mesaj)

În controversatul său epilog al cărții What is Life?, Schrődinger s-a întors spre “o perspectivă asupra minții mai tradițională, transcendentă”. Precum Descartes cu trei secole în urmă, Schrődinger a rezolvat această aparentă contradicție (determinismul naturii vs. voință liberă) prin localizarea “eului” într-o altă dimensiune decât a corpului, o dimensiune divină, de dincolo de legile naturii.

Unul dintre cei doi cercetători care  a descoperit structura dublu-helix a ADN-ului, Francis Crick, a afirmat: “Am descoperit secretul vieții”.

“Dublul helix a înlocuit crucea în alfabetul biologic” – afirmă Erwin Chagraff, pionier chimist al acizilor nucleici. […]  ADN-ul înseamnă Dumnezeu, iar cunoașterea oamenilor de știință cu privire la ADN este un semn al divinității lor.

Dacă avocații Inteligenței Artificiale vedeau mașinile ca fiind, în potențial, asemănătoare cu viața, biologii moleculari vedeau viața ca fiind în mod esențial asemănătoare mașinii.

Pentru aceștia, misterul vieții este, în esență, doar un alt mecanism.

Lewis Mumford relatează că, în anul 1965, un fost președinte al American Chemical Society, laureat al Premiului Nobel, le-a spus colegilor săi: “Să mărșăluim cu toate forțele noastre științifice, împreună, pentru a crea viața!”. Dar creșterea și “îmbunătățirea” vieții controlate au devenit în curând o posibilitate distinctă.

De îndată ce noua știință a dat naștere unei tehnologii adecvate, studierea vieții a devenit din ce în ce mai mult biotehnologie – adică inginerie a vieții.

Deși terapia genetică era, teoretic, destinată să-i ajute pe indivizii infirmi să-și redobândească sănătatea, corectându-le o caracteristică negativă înnăscută, ea este și generatoarea unei promisiuni de “ameliorare” a celor care sunt deja sănătoși.

“Putem dezvolta o genetică atât de sigură și de extensivă astfel încât să ne permită să creștem, în viitor, oameni superiori?” – întreba Warren Weaver de la Fundația Rockefeller în anul 1934. […] Astfel fiecare ar putea revendica genialitatea ca fiind “un drept înnăscut al său”.

Robert Sinsheimer, profesor de biologie molecular și cancelar al Universității din California, a afirmat: “Pentru prima oară în istorie, o viețuitoare își înțelege originea și poate încerca să-și proiecteze viitorul”. Ulterior, a vorbit în mod explicit despre semnificația religioasă a acestui demers științific.

Per total, dezvoltarea ingineriei genetice umane a fost fără îndoială alimentată, în mod conștient sau nu, de miturile medievale ale facerii artificiale a vieții. Poveștile golemului și elixirului alchimic al vieții, ale insuflării vieții în materia moartă, au fost spune și respuse, iar aluziile la echivalentul lor științific modern, Frankenstein al lui Mary Shelley, au existat din abundență.