Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (note de lectură)

Humanitas, Bucureşti, 2012.

Introducere

Adevărul ca poveste

Faţă de argumentaţia logică, povestea are viaţă.

Povestea e mai uşor de înţeles pentru cei fără deprinderi filosofice, dar mai greu de epuizat.

Filosofia nu este grea, dimpotrivă, viaţa în complexitatea ei dinamică este mult mai dificil de înţeles, în vreme ce gândirea recurge inevitabil la un număr enorm de simplificări.

Povestea este, faţă de argumentul logic, ceea ce este imaginea faţă de concept.

Iisus Hristos are de vorbit despre lucruri inevidente dinaintea unui auditoriu pestriţ, neşcolit, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial.

Iisus Hristos atacă frontal ispita ideologiei şi reuşeşte să se ţină deoparte de orice “sedentarism” instituţional.

I. “De ce le vorbeşti în parabole?”

Iisus a considerat parabola ca fiind procedeul optim pentru transmiterea mesajului, contextul în care are loc misiunea lui şi auditoriul căruia i se adresează.

Vorbirea în parabole se încadrează perfect tradiţiei iudaice.

1. Un “scandal teologic”

Parabolele sunt răbdător explicate ucenicilor, în vreme ce, pentru restul poporului, ele rămân opace, ca nişte voaluri întunecate, ca un cifru fără cheie.

În mod tradiţional, discursul iudaic recurgea la parabole pentru a clarifica o idee sau un text. Iisus pare să vrea să complice lucrurile.

Parabolele semite includ o strategie divulgativă, dar dimensiunea enigmatică este şi ea prezentă.

Auditoriul lui Iisus este atotcuprinzător. Totuşi, Iisus nu este un animator popular euforic. El nu-şi menajează necondiţionat învăţăceii.

Nepriceperea este “împietrirea inimii”.

Marcu 4, 11-12: există două cercuri, cei apropiaţi, cărora li se explică parabolele, şi ceilalţi, care nu primesc decât parabolele. Într-un mod ciudat şi inacceptabil pentru spiritul comun, Iisus afirmă că parabolele vor fi utilizate pentru a împiedica înţelegerea “celor din afară”.

Ca metodă, nu trebuie rescrisă Evanghelia, pentru a o aduce la nivelul “dinţilor de lapte” ai înţelepciunii curente.

Vorbind în parabole, Iisus solicită ascultătorului o garanţie de receptivitate.

Matei 7, 6: Inadecvare de fond între cel care oferă (şi ceea ce oferă) şi cel care primeşte.

Ne-am obişnuit cu imaginea unui creştinism flasc, bolând, rispindu-se “democratic” şi sentimental într-un peisaj din ce în ce mai indiferent, când nu e direct ostil. P. 44

“Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiţilor profesionişti şi adormiţilor. Nu contaminează, somnambulic, pe toată lumea. E de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine.” (p. 44)

Omul se află într-o exterioritate contraproductivă. Iadul înseamnă a nu avea un “înlăuntru”.

Pentru cei pregătiţi, parabola hristică este o indicaţie. Pentru ceilalţi, o oprelişte, o piedică.

Parabolele ascund dezvelind şi dezvăluie acoperind. Parabolele facilitează recepţia, dar o pot şi bloca.

2. Inevidenţa luminoasă

Simultaneitatea paradoxală dintre ascundere şi dezvăluire e una din temele-cheie ale Scripturii.

Explozivitatea inevidenţei: făclia de sub obroc (Matei 5, 15-16; Marcu 4, 21; Luca 8, 16; Luca 11, 33) şi cetatea de pe munte (Matei 5, 14).

Tenacitatea medievală a interpretării alegorizante (în fond, o recodificare).

3. Parabola semănătorului sau despre receptivitatea deviată

Parabolele vorbesc despre ce nu ştim în termenii a ceea ce ştim.

 Parabolele sunt “figuri” ale ascunsului.

În parabola semănătorului apar trei tipuri de opacitate faţă de Cuvânt:

a) indigenţa mentală (cei ce aud şi nu înţeleg);

b) superficialitatea euforică (consimţirea facilă);

c) asfixia mundană.

Oamenii cred în mod eronat că “sărac cu duhul” este tontul satului, nătângul cumsecade, prostănacul inocent. Numai că este vorba despre cei smeriţi, ori despre cei săraci ca absenţă a instinctului de posesiune.

“Prostia, când nu e handicap psiho-fiziologic, patologie constitutivă, nu e neapărat inocentă. Ea poate fi obnubilare tenace, manifestare a suficienţei intelectuale, refuz îndărătnic a edificării. Ca rezultat al mineralizării sufleteşti, ca lipsă de flexibilitate a minţii, prostia e vicioasă şi face posibilă intervenţia instanţei demonice. Fiecare parcelă de adevăr lăsată în afara înţelegerii creează spaţiul necesar  pentru picajul dezordonat al răului. Ceea ce nu înţelegem devine teren de joc al îngerilor căzuţi, prilej de rătăcire. Cu alte cuvinte, prostia e, uneori, poarta spre lume a maleficului, avangarda duhurilor smintitoare.” (p. 82)

Prostia nu e nicăieri tratată, în ambianţa biblică, drept benignă.

“Parabola semănătorului e un rapel la componenta material-maternă a sufletului, în absenţa căreia discursul divin se risipeşte. În dialogul dintre semănător şi pământ se reface, salvatoare, integritatea complementarităţii originare dintre masculin şi feminin.” (p. 93)

Răbdarea hristică e un corelativ al speranţei.

Receptarea deviată este o carenţă a răbdării.

4. Obnubilările spiritului critic şi pierderea “filialităţii”. Parabola copiilor din pieţe

Matei 11, 16-19

Luca 7, 31-35

A primi mesajul sacru cu o atitudine critică este totuna cu a nu primi.

“Spiritul critic devenit insomnie cârcotaşă este un abuz al inteligenţei. Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie şi de cunoaştere. Spiritul critic supradozat blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară.” (p. 98)

Spiritul critic poate fi şi o formă de infantilism mental.

Părerea curentă potrivit căreia copiii sunt modele ale purităţii şi receptivităţii se bizuie pe trei episoade existente în Noul Testament, dar interpretate, mai întotdeauna, frugal, din perspectiva unei sensibilităţi mai curând victoriene. (Primul pasaj: Matei 11, 25; Luca 10, 21; al doilea pasaj: Matei 18, 1-5; Marcu 9, 36-37; Luca 9, 46-47; al treilea pasaj: Marcu 10, 13-16; Luca 18, 16).

Pruncii sunt un model de receptivitate nu prin desăvârşirea lor, ci tocmai prin puţinătatea, prin slăbiciunea lor. Pentru că sunt informi, adică neformaţi, pruncii sunt infinit modelabili, în vreme ce înţelepţii saturaţi de pricepere rămân exteriori oricărui nou impact formativ.

Copiii nu sunt perfecţi, ci deţinătorii unei admirabile plasticităţi.

Spiritul critic presupune o negativitate de principiu. Folosirea abuzivă a spiritului critic duce în cele din urmă la ratarea tuturor ocaziilor.

Există mai multe căi posibile, şi niciuna nu le invalidează pe celelalte. Asceza este calea lui Ioan Botezătorul. Bucuria comeseniei este cea a lui Iisus Hristos.

“Masa creştinilor şi însăşi instituţia bisericească se epuizează de secole în exerciţiul steril al dezbinărilor dogmatice şi cred că dreapta credinţă este o specie de indispoziţie, la egală distanţă şi de bucurie, şi de lacrimi. Când podidită de palori didactice, când preocupată de bunuri contingente, când respingând dansul, când amânând căinţa, credinţa a produs, în cazurile nefericite, un tip uman greu digerabil, capabil să practice în acelaşi timp peroraţia pioasă şi lăcomia achizitivă, smerenia de suprafaţă şi vanitatea de fond, distanţarea de lume şi patima puterii şi a instalării lumeşti. Acest tip uman îşi ia distanţă faţă de orice îi apare drept prea “intens” şi ia “căldicelul” prudenţei sale drept “măsură” cuviincioasă, drept înţelepciune. Rezultatul e banalizarea vocaţiei, “ortopraxia” mohorâtă, simultana absenţă din frumuseţea lumii şi din tragicul ei.” (p. 111)

Parabola semănătorului pune accentul pe feminitatea necesară.

Parabola copiilor din pieţe adaugă dimensiunea subtilă a filialităţii.

5. Opacitatea agresivă şi pierderea “moştenirii”. Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei

Matei 21, 33-46; Marcu 12, 1-12; Luca 20, 9-19.

Avem de-a face cu nereceptivitatea agresivă.

Viaţa spirituală nu se poate lipsi de orizontul ordonator al unei instanţe autoritare, al unui ascendent asumat. Or, în lumea modernă, tocmai autoritatea a căpătat conotaţii antipatice. Conceptul de autoritate a devenit un antonim al libertăţii.

A convinge prin miracole este pentru Iisus Hristos o înşelătorie, un mod nefiresc de a induce supunere.

Orice autoritate presupune un mandat divin. Inclusiv diavolul are un mandat divin.

Paradoxal, Iisus are atâta autoritate câtă îi conferă interlocutorul. Autoritatea hristică nu limitează libertatea omului. Mai mult, e o Atotputernicie gata să se confrunte cu experienţa înfrângerii, a neputinţei.

“A dobândi autoritate în plan spiritual e a accepta să găzduieşti instanţa autorităţii supreme, mai exact a descoperi că eşti, în adâncul tău, totuna cu ea, loc al prezenţei ei, locuinţă a ei.” (p. 125)

A nu accepta nicio autoritate, înseamnă a accepta totuşi autoritatea personală.

Nerecunoaşterea autorităţii legitime este o ieşire din rânduiala tradiţiei.

Ceea ce pentru credincioşi este adevăr fondator, pentru necredincioşi este piatră de poticnire.

Parabolele sunt întotdeauna gândite pentru a spune ceva şi dincolo de timpul rostirii lor. Hermeneutul parabolelor trebuie să instituie un sens valabil şi util cititorului de azi.

6. Aşteptarea ca formă a receptivităţii

Slujitorul credincios şi înţelept (Matei 24, 45-51; Luca 12, 42-48).

Slugile veghetoare (Luca 12, 35-38).

Portarul (Marcu 13, 31-33; 34-37).

Furul (Matei 24, 43; Luca 12; 39).

Cele zece fecioare (Matei 25, 1-13)

Sămânţa care creşte singură (Marcu 4, 26-29)

Creştinul trebuie să-şi organizeze viaţa având ca reper absenţa celui aşteptat. Dumnezeu este absenţa care devine prezentă prin aşteptarea ta.

Credinţa este un pariu pe inevidenţă, un mod de a trăi în absenţa garanţiilor ultime, în tensiunea unei expectative fără termen.

Cel care aşteaptă nu investeşte într-un eveniment obscur sau într-un personaj ipotetic. Aşteptarea trebuie să fie felul nostru de a fi. Totuşi, aşteptarea nu este o formă de pasivitate. Conţinutul aşteptării este focalizarea tenace asupra unei activităţi precis definite.

Cea mai bună investiţie a libertăţii în intervalul dintre început şi sfârşit este efortul neîntrerupt de a cupla timpul zilei cu timpul Împărăţiei. A fi prezent “aici”, fără să fii nicio clipă absent din “dincolo” e un exerciţiu spiritual universal. Cotidianul este integral asumat, dar se lasă absorbit totodată şi în alt registru.

Cel care aşteaptă este înzestrat cu o virtute rară: aceea de a trăi simultan în timp şi în afara timpului, în certitudinea imediatului şi în incertitudinea perspectivei ultime.

Aşteptarea este facultatea de a te mişca privind în sus, spre o altă lume decât lumea din care faci parte.

Veghea creştină este deasupra alternativei dintre trezie şi somn.

În parabole, somnul este, mai curând, o metaforă a derapajului, a rătăcirii, a in-conştienţei. Somnul e totuna cu pierderea reperelor şi suspensia virtuţilor elementare.

A nu dormi înseamnă a fi înţelept, a ţine cont fără încetare de perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ziua Domnului are ceva din chinurile facerii: şi durere, şi euforie.

Cel care cere să “intre” fără a fi intrat deja în spaţiul unei expectative lucide şi încrezătoare nu e recognoscibil din punctul de vedere al mirelui (Iisus).

7. Despre îndrăzneală şi perseverenţă

Prietenul de la miezul nopţii (Luca 11, 5-8).

Judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare (Luca 18, 1-18).

Receptivitatea poate să iasă şi ea din registrul unei binevoitoare pasivităţi, pentru a trece în acela al ieşirii în întâmpinare, al acţiunii, al asediului curajos. Virtuţile angajate sunt: temeritate, tenacitate, îndrăzneală.

Parabola prietenului de la miezul nopţii spune cu o suverană simplitate: când eşti într-o situaţie care impune solicitarea promptă a unui ajutor, nu sta pe gânduri, fă-o! Rugăciunea are o legitimitate necondiţionată.

Rugăciunea stăruitoare apare în mai multe locuri din Scriptură ca model de tenacitate răsplătită.

Văduva, orfanul, străinul – eroii umili, figuri ale vulnerabilităţii.

8. Creativitatea şi riscul asumat ca forme ale receptivităţii

Talanţii (Matei 25, 14-30).

Receptivitatea ofensivă: nu-i suficient să primeşti, trebuie şi să înmulţeşti.

Creativitatea presupune capacitatea de a transforma simpla achiziţie în câştig.

Păstrătoare şi nimic mai mult e litera. Duhul e agent multiplicator.

Tradiţia este ceea ce ni se dă “în plus”, prin creativitatea şi îndrăzneaţa înţelepciune a Părinţilor. Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii “păstrătoare”, înfricoşată de riscul unei convieţuiri mereu reînnoite  cu textul sacru.

Nu e un primitor adecvat al adevărului decât cel care îl trăieşte ca miză a unei transfigurări personale, ca materie  a unui pariu riscant, ca participare curajoasă la “întruparea lui”. Restul e solemnitate de catedră.

Hermeneutica este un pariu riscant al “multiplicării” literei scrise.

9. “Cruzimea” şi receptivitatea lui Iisus

Nunta fiului de împărat (Matei 22, 1-10)

Cina cea mare (Luca 14, 12-24)

Chemarea lui Dumnezeu este totală, nediscriminatorie, de o generozitate fără breşă. Prin invitaţia sa totalizantă, Iisus şterge linia de demarcaţie dintre “înăuntru” şi “afară”.

După apel, are loc selecţia nuntaşilor. Judecata nu se pronunţă decât de la nivelul instanţei supreme. Există un mister al criteriilor după care se face selecţia finală, un coeficient de imprevizibil care suspendă orice garanţie de eligibilitate.

Nu poţi deveni discipol, nu poţi lua parte la însoţirea finală cu Împărăţia, dacă eşti prizonier în “aici” şi “acum”, dacă eşti preocupat obsesiv de rezolvarea treburilor curente, oricât de imperative în aparenţă.

Eul propriu, cutumele, cei apropiaţi, averea, afacerile şi puzderia de ocupaţii cotidiene îşi pierd înţelesul şi aura dacă obturează zenitul, dacă dincolo de ele nu mai percepem nimic.

Cei care se plângă că nu mai au timp (boală endemică a contemporaneităţii) de fapt nu mai au decât timpul “malaxorului” lumesc.

Chemarea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu nu exclude o ultimă exigenţă.

Iisus apare şi în ipostaza de “păzitor al pragului”, sever, neînduplecat, e ipostaza lui de “Leu din seminţia lui Iuda”, incluzând printre atributele sale şi “cruzimea”, ferocitas.

În teroarea sacră convieţuiesc stări contradictorii: împietrire dezarmată şi atracţie, nelinişte şi minunare, veneraţie, perplexitate, uitare de sine şi curiozitate.

“[Frica de Dumnezeu] descrie comportamentul spontan al fiecărui om, când se trezeşte faţă-n faţă cu o inanalizabilă manifestare de putere, cu o epifanie a absolutului. Cine a trecut prin viaţă fără să fi resimţit vreodată o astfel de “cutremurare” trăieşte plafonat, condamnat la inconsistenţa existenţială şi provizorat: abia absenţa unei asemenea experienţe induce o surdă senzaţie de frică, frica aceea imanentă, gregară, opacă, ce însoţeşte, de regulă, sentimentul lipsei de sens.” (p. 206)

Teologia Scripturii nu este o teologie a fricii. Mesajul hristic este dătător de curaj şi de calm lăuntric.

“Începutul înţelepciunii este, aşadar, “frica de Dumnezeu”, dacă “frica” înseamnă facultatea de a te minuna, de a te lăsa copleşit de mister, de farmecul devastator, feroce şi irezistibil al lumii de dincolo de lume şi al timpului de dincolo de timp.” (p. 207)

II. Parabola ca subminare a ideologicului

Iisus nu construieşte o doctrină, dimpotrivă, refuză consecvent, prin faptele şi cuvintele sale, să măsluiască realul din cauza unei coerenţe factice.

Dreptatea divină pare să aibă alte reguli decât cea omenească, după cum problema răului este abordată cu alte criterii şi alte soluţii decât cele care ne par în mod curent legitime.

În parabolele hristice, niciodată simţul comun nu este “servit” în mod convenabil.

Putem vorbi despre cea mai radicală destructurare a “ideologicului” din zorii culturii şi civilizaţiei europene.

“Din păcate, posteritatea lui Iisus n-a fost suficient de permeabilă la lecţia Sa. Preluată şi “sistematizată” instituţional, simplificată electoral, redusă la un inventar geometric de postulate, prescripţii şi judecăţi în alb-negru, credinţa se confruntă, fără încetare, cu primejdia unei facile banalizări, a alunecării în eticism acru şi în predică militantă. La limită, ideologizarea credinţei duce la fundamentalism, adică la angajarea ei în dispute de putere, la transformarea adevărului ei într-un sentenţios program politic. Obstacolul inconturnabil de care se izbeşte efortul ecumenic nu este suma deosebirilor doctrinare dintre confesiuni şi religii, ci tendinţa tuturora de a se comporta ideologic, adică de a manevra actul intim al credinţei ca pe un stindard de front, ca pe o componentă strategică a apetitului lor impur pentru supremaţia exterioară. Ideologiile au tendinţa de a declanşa toxice cercuri vicioase. Fundamentalismele provoacă fundamentalisme, credinţa devenită ideologie provoacă ideologia de sens contrar, numită ateism. Ideologia, fie ea politică, religioasă şi de orice alt fel, e adevăr spectral, născător de spectralitate. E înlocuirea reflecţiei şi a autenticităţii existenţiale prin masificare somnolentă, prin “adeziune” oarbă, prin sărăcirea lumii de dragul câtorva idei fixe şi al unui activism monocolor.” (p. 213)

I. Faptă şi contemplativitate din perspectiva parabolelor

Casa zidită pe stâncă (Matei 7, 24-27; Luca 6, 47-49)

Turnul şi împăratul la război (Luca 14, 28-32)

Cei doi fii (Matei 21, 28-32)

Există riscul în lectura parabolelor să ne blocăm la sensul de primă instanţă al textului, la locul comun, de regulă moralizator, cu care l-au identificat secole întregi de cuminţenie şcolară şi omiletică fadă. Locul comun nu este “fals”, ci un loc blocat în propria lui evidenţă.

Nu orice text obligă la “valorificare” pragmatică. Însă singurul teritoriu unde “bovarismul” este indicat este cel al căutării spirituale.

Vindecările lui Iisus îi validează discursul, arătând eficacitatea lui concretă.

“[...] ni se spune că rodul tău este cea mai exactă definiţie a ta. Vrei să ştii cum eşti de fapt, gândeşte-te nu la ce spui, nu la ce gândeşti, ci la ce ai făcut şi la ce faci. În comunitatea ta, dar şi în singurătatea ta. De regulă, un asemenea exerciţiu nu duce, dacă e practicat necomplezent, la configurarea unui autoportret încurajator... Ceea ce faci este ilustrarea coerenţei (sau incoerenţei) tale existenţiale: fapta “întreagă”, igienică, validă este cea care întruchipează continuitatea dintre ceea ce eşti şi ceea ce faci, dintre ce spui şi ce faci, dintre ce eşti şi ce spui. Fapta meritorie este afirmarea unităţii şi a unicităţii tale. Nu trebuie să faci nimic la care să nu participi integral, la care să nu adere fiecare componentă a fiinţei tale. A avea, pentru ceea ce faci, doar acordul minţii, doar pe acela al sufletului, doar pe acela al trupului e a strecura în întregul care eşti o sămânţă de disoluţie.” (p. 221-222)

Textele evanghelice vorbesc mai des despre capcanele faptei, despre patologia ei decât despre valoarea ei incontestabilă.

Ritualismul abundent nu poate compensa impuritatea unei vieţi smintite (Isaia 1, 11-15).

Activismul temerar e la fel de nepotrivit ca şi inacţiunea.

Discursul hristic nu e niciodată liniar, monoton, previzibil. Nu are proasta consecvenţă a unei normativităţi de lemn.

Recomandarea de a cupla cunoaşterea cu acţiunea nu este o recomandare de ordin moral, ci una de ordin funcţional, pragmatic. Nu ni se spune că e imoral să ştii drumul şi să nu-l parcurgi. Ni se spune că între drum şi mers e o legătură logică şi productivă. Că a vedea calea şi a nu porni pe ea e nu numai o prostie, ci şi un risc: riscul de a crede că ai ajuns în locul spre care n-ai pornit încă, riscul de a construi pe o iluzie.

“Cunoaşterea se califică prin faptă, iar fapta se califică prin cunoaştere. Cunoaşterea nu se exprimă doar ca mod de a gândi, ci şi ca fel de a fi, iar acţiunea nu e doar mobilizare motrice, ci şi fel de a înţelege.” (p. 231)

Adevărul e mereu acelaşi, dar culorile lui, “feţele” lui se schimbă inefabil în funcţie de cazul concret, de situaţie, de moment, de ţinta discursului. Adevărul e consubstanţial cu bogăţia lumii şi cu libertatea persoanei. Nimic nu e luat ca de la sine înţeles.

Hermeneutica parabolelor a avut de suferit din cauza alegorizării arbitrare.

De regulă asociem rugăciunea cu imobilitatea corporală. Înclinăm însă să pierdem din vedere dimensiunea activă a rugăciunii, substratul ei mobilizator, efortul concret pe care-l presupune. Rugăciunea e axa travaliului ascetic. Iar asceza presupune un set de “practici” care nu are nimic în comun cu pasivitatea.

Rugăciunea nu este o formă de activitate “intelectuală”, ci organizarea pragmatică a unui act de comunicare, “regia” necesară pentru a da credinciosului orientarea corectă.

Isihasmul, ca disciplină ascetică întemeiată pe rugăciune, are legătura directă cu verbul grecesc hesthai, care se traduce prin “a sta”, “a fi aşezat”.

2. Misterul uşilor închis-deschise

Uşile au atât o dimensiune stimulatoare, cât şi una inhibitorie. Sunt când interdicţie, când invitaţie.

Dincolo de locuri şi momente privilegiate ale “rupturii de nivel”, ale trecerii “dincolo”, există stări, etape de evoluţie interioară, care deschid uşi închise, indiferent de stimulentul sau piedica unor împrejurări exterioare.

În creştinism, uşa este prin excelenţă vie, ceea ce înseamnă că nu funcţionează mecanic, după o regulă previzibilă. Nu există o ideologie a parcursului, o formulă magică, de natură să deschidă orizontul Împărăţiei. Pe de altă parte, nimic din desfăşurarea parcursului nu e arbitrar, lăsat la voia întâmplării. Uşa nu e opacă, nu e exclusivistă, dar e “strâmtă”.

Calea se oferă tuturor, dar trece prin potenţialul restrictiv al fiecăruia. Numai că zelul şi tenacitatea nu garantează reuşita. Avem de-a face cu prospeţimea clipei, cu unicitatea “cazului”.

Pentru a intra pe uşă, pentru a “forţa” deschiderea ei, trebuie să ieşi din hotarele sinelui propriu.  Mai mult chiar, să ieşi din hotarele oricărei forme de ataşament convenţional pentru ceea ce defineşte situarea ta în imediatul lumii.

Pentru a obţine lumea de dincolo, Dumnezeu îţi cere să realizezi încă din timpul vieţii pământeşti ceea ce se împlineşte, inevitabil, odată cu moartea trupească.

Jalaluddin Rumi, în Meditaţii si parabole: “În prezenţa lui Dumnezeu nu pot coexista două euri. Tu spui eu şi El spune Eu. Ori tu dispari în faţa Lui, ori Eu în faţa ta, ca să nu rămână nicio urmă de dualitate. Dar cum e imposibil şi de neconceput ca Dumnezeu să moară, tu trebuie să fii cel care dispare, ca El să ţi se descopere şi dualitatea să se anuleze.”

Fericitul Augustin, în Confesiuni: “Şi iată că Tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară [...]. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat.”

Eul care stă în faţa uşilor închise trebuie să se sacrifice pe sine ca probă a identificării cu Cel care stă aproape, lângă uşi.

“E de prisos să adăugăm că, dinaintea uşii care duce în afara lumii, nicio ideologie nu e valabilă. Ideologiile construiesc, toate, pe supremaţia de principiu a “Eului”: a eului individual, căruia i se promite fericirea imanentă, sau a eului comunitar, de “clasă”, căruia i se promite suveranitate pe termen nelimitat. Ideologiile evacuează “persoana” tocmai pentru a exalta eul mundan, pentru a reteza perspectiva transcendenţei. Toate uşile duc, pentru ideolog, spre dincoace. “Dincolo” nu e, pentru ele, decât pură fumisterie, “opium”, protecţie evazionistă. “Lângă uşi” nu e nimeni. Paradisul e după colţ, în consiliul de administraţie al cine ştie cărei “solidarităţi” corporatiste.” (p. 258)

3. Trei feluri de risipă

Fiul risipitor (Luca 15, 11-32)

Parabola este rostită ca răspuns la cârtelile fariseilor şi cărturarilor, contrariaţi de disponibilitatea hristică faţă de cei “pierduţi” (vameşi şi păcătoşi).

Viaţa din exil a fiului risipitor e mai mult decât o existenţă de pierzanie: e o investiţie impulsivă într-o imagine utopică a libertăţii, într-o abstracţiune. E un fel de cult juvenil al independenţei nelimitate, al noutăţii absolute.

Cuminţenia fratelui mai mare este resentimentară şi revendicativă. El e în incapacitatea de a se bucura. Acest tip de atitudine gândeşte mântuirea ca pe o problemă de contabilitate, de negustorie îngustă, o birocraţie etică şi rituală.

Oricât ar părea de diferiţi cei doi fii, până la urmă se aseamănă.

Tatăl nu iartă pur şi simplu, ci iartă cu asupră de măsură.

4. Iconomul nedrept şi inteligenţa salvatoare

Iconomul nedrept (Luca 16, 1-13)

Probabil cea mai grea dintre toate parabolele evanghelice.

Dacă am desfăşura, pentru intrarea în Împărăţie, tot atâta ingeniozitate, tot atâta preocupare şi zel, tot atâta dexteritate câtă cheltuim pentru rezolvarea crizelor lumeşti, pentru o profitabilă şi stabilă instalare în imediat, am fi salvaţi.

Povestea iconomului nedrept reabilitează inteligenţa ca virtute. Riscul inteligenţei este glacialitatea neangajată, virtuozitatea goală, superbia intelectuală. Buna cunoaştere a lucrurilor, înţelegerea exactă a împrejurărilor, inteligenţa contextuală nu pot fi evacuate din viaţa spirituală ca tot atâtea capcane malefice. Nu trebuie confundată nevinovăţia şi curăţenia lăuntrică cu o blândă decerebrare.

În mod vădit, iconomul nedrept nu e nici nebun şi nici nu e un monument de înţelepciune şi cumpătare, de vreme ce nu s-a sfiit să risipească averea stăpânului său. E, pur şi simplu, ager la minte, deştept, gata să uzeze, pentru a se salva, de şiretenie şi tocmai datorită acestor calităţi e lăudat şi dat de exemplu.

Încheiere

Critica raţiunii exegetice

Există o inapetenţă doctă pentru sensul parabolelor. Exegeza, uneori spectaculoasă “tehnic”, poate obtura drumul către text.

Alteori, feluritele mode ideologice şi metodologice schimonosesc intenţia originară a textelor, reinventându-le în mod arbitrar, confiscându-le propagandistic.

Marea problemă a interpretărilor medievale este abuzul de alegorie. A atribui fiecărei componente a parabolelor funcţia de “camuflaj”, de transcriere codificată a unui sens ascuns, dar uşor descifrabil, este a reduce interpretarea la o simplă decodificare rebusistică. Parabolele devin astfel şarade perfect inteligibile dacă ştii cheia. Sensul parabolei se epuizează într-o regulă de comportament.

Prea îngustă este şi convingerea că parabolele nu pot fi înţelese decât într-un anumit fel, fără false subtilităţi, fără presupoziţia unor sensuri multiple, suprapuse.

Există pornind de la parabole şi o omiletică moralizant sentimentală, care dizolvă înţelesul grav şi neconvenţional al parabolelor într-o dădăceală duminicală. E un mod de a rata dimensiunea cosmică, miraculoasă, tainică , “scandaloasă” a Întrupării.

Dacă însă comentariul cuminte, sec sau dulceag, lăsat să se dizolve în retorica previzibilă a unui compendiu de etică, îşi ratează ţinta, ne vom grăbi să adăugăm că nici exaltarea imaginaţiei, “talentul” literar şi ingeniozitatea pură nu dau rezultate convenabile.

Cei care cred că savantul şi hermeneutul de azi înţelege neapărat mai bine un text vechi decât toţi aceia care au fost contemporani cu însăşi producerea textului iau drept garantată o competenţă iluzorie.

Adesea, hermeneutica academică a parabolelor abundă în exactităţi inutile, fără prea mare legătură cu adevărul.