Traducere din limba rusă: Arhimandrit Paulin Lecca. Editura
Sofia, Bucureşti, 2002.
Povestirea întâi
“Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17)
Mintea poate fi “adâncită în Dumnezeu”, fără să se
risipească, “rugându-se neîncetat”.
Învaţă să agoniseşti mai întâi rugăciunea, şi vei împlini
uşor faptele bune.
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
Este necesar un duhovnic: “fără cercetarea povăţuitorului nu
e bine să te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntrică şi nicidecum nu poţi spori.”
(p. 15)
Întâlnirea cu duhovnicul care îl învaţă să se roage.
Pericolul “lăcomiei duhovniceşti”.
Trei mii de invocaţii, apoi şase mii de invocaţii, mai apoi
doisprezece mii. Apoi nenumărate.
Despre rugăciunea inimii, în Filocalia (volumul VIII al
ediţiei româneşti).
“De atunci călătoresc săvârşind neîncetat rugăciunea lui
Iisus, lucrul cel mai de preţ şi mai mângâietor din tot ce am pe lume. Uneori
merg până la şaptezeci de verste pe zi, dar nu simt că merg, ci simt numai
rugăciunea. Când mă pătrunde frigul puternic, spun mai cu stăruinţă rugăciunea
şi degrabă mă încălzesc. Dacă mă biruie foamea, chem mai des Numele lui Iisus
Hristos şi nu mai am nevoie să mănânc. Când mă îmbolnăvesc sau mă dor
picioarele sau spatele, iau aminte la rugăciune şi nu mai simt durerea. Dacă mă
supără cineva, e destul să-mi aduc aminte de mângâierea rugăciunii lui Iisus,
pentru ca jignirea şi supărarea să treacă şi să fie toate uitate.” (p. 21)
Rugăciunea lui Iisus este întovărăşită de o mare veselie.
Moartea duhovnicului.
Povestirea a doua
Întâlnirea cu ofiţerul care scăpase de patima alcoolului
citind Evanghelia.
Rugăciunea începe “să treacă în inimă”, la fiecare bătaie
inima rosteşte un cuvânt al rugăciunii.
O uşoară durere în inimă.
O “căldură binefăcătoare” în inimă, care se împrăştie în tot
pieptul.
Rugăciunea lui Iisus şi Evanghelia sunt la fel, căci Numele
lui Iisus Hristos cuprinde în sine toate adevărurile evanghelice.
“Când am început să mă rog cu inima, tot ce mă înconjura mi
se arăta într-un chip fermecător: pomii, pământul, văzduhul, lumina, toate
parcă îmi vorbeau, zicând că ele pentru om există, mărturisind dragostea lui
Dumnezeu pentru om; am înţeles că toate se roagă, că toate dau slavă lui
Dumnezeu. Am înţeles din toate acestea ceea ce Filocalia numeşte “cunoaşterea
graiurilor făpturii” şi am văzut mijlocul prin care se poate vorbi cu făpturile
lui Dumnezeu.” (p. 33)
Întâlnirea cu ţăranul care păzeşte pădurea şi se hrăneşte
doar cu pâine şi apă.
Locul inimii din corp este căutat cu mintea. Bătăile inimii
sunt ascultate cu luare aminte. Exerciţiul se face de câteva ori pe zi, până
este vizualizată inima.
Rugăciunea inimii se pune în acord cu respiraţia: “trăgând
în mine aerul cu privirea minţii în inimă, ziceam “Doamne Iisuse Hristoase”,
iar slobozind aerul ziceam “miluieşte-mă”. (p. 41)
“Trăind astfel de mângâieri desfătătoare, am observat că
urmările rugăciunii inimii se descoperă în trei chipuri: în duh, în simţuri şi
în minte, în duh, de pildă, dulceaţa dragostei lui Dumnezeu, liniştea
lăuntrică, răpirea minţii, curăţenia gândurilor, desfătătoarea aducere-aminte
de Dumnezeu, în simţuri, o plăcută încălzire a inimii, umplerea tuturor
mădularelor de o dulce căldură plină de bucurie în inimă, o uşurinţă şi o
bărbăţie, plăcere de viaţă, nesimţirea bolilor şi a necazurilor, în minte,
limpezimea gândurilor, înţelegerea Sfintei Scripturi, cunoaşterea graiului
făpturilor, dezlegarea de grijile deşarte şi cunoaşterea bucuriei vieţii
lăuntrice, încredinţarea de dragostea şi apropierea lui Dumnezeu.” (p. 42-43)
După 5 luni, rugăciunea este vie şi se rosteşte neîncetat în
inimă şi în minte, chiar şi în somn.
“Dacă lucram ceva, rugăciunea mergea de la sine în inimă şi
lucrul sporea; dacă ascultam sau citeam ceva cu luare-aminte, rugăciunea nu
înceta nicidecum şi simţeam în acelaşi timp şi una, şi cealaltă, ca şi cum m-aş
fi dedublat sau ca şi cum aş fi avut două suflete într-un singur trup.” (p. 43)
Sfinţenia este “o întoarcere, prin nevoinţă, la starea de
nevinovăţie a primului om”.
Povestea lupului care se încurcă în metaniile pelerinului.
Episodul cu femeia care s-a înecat cu un os de peşte în gât.
Negustorul din Irkuţk care îl trimite în pelerinaj la
Ierusalim.
Povestea a treia
Pelerinul îşi povesteşte viaţa negustorului din Irkuţk.
Povestea a patra
Exegeză comparată (exterioară vs. interioară) a rugăciunii
Tatăl nostru.
Povestea prinţului ajuns cerşetor din căinţă.
Explicaţia coborârii rugăciunii în inimă dată unui orb: “Atunci,
închipuieşte-ţi inima. Întoarce-ţi ochii ca şi cum te-ai uita la ea prin piept
şi imaginază-ţi-o cât mai vie cu putinţă, iar cu urechile ascultă cu atenţie
cum palpită şi cum bate ea, lovitură după lovitură. Atunci când te vei obişnui
cu aceste bătăi, începe să-ţi potriveşti cuvintele rugăciunii cu fiecare bătaie
de inimă, uitându-te la ea, la prima bătaie să zici sau să gândeşti: “Doamne”,
la a doua: “Iisuse”, la a treia: “Hristoase”, la a patra: “miluieşte-mă” şi
repetă aceasta de mai multe ori. Pentru tine e uşor, căci ai făcut începutul şi
pregătirea pentru rugăciunea inimii. Apoi, îndată ce o să te obişnuieşti cu
aceasta, o să poţi intra înăuntrul inimii şi ieşi de acolo, unind rugăciunea
lui Iisus cu respiraţia, precum învaţă Părinţii. Adică, atunci când tragi
înăuntru aerul, soarbe şi pe “Doamne Iisuse Hristoase”, iar când slobozeşti
aerul din tine, şopteşte “miluieşte-mă”. (p. 95-96)
Interdicţia de a primi “închipuiri” în minte.
Povestirea a cincea
Convertirea evreului la creştinism.
Text în text: “Spovedania omului lăuntric sau Calea care
duce la smerenie”
Întâlnirea cu rascolnicul (sectant neoprotestant).
Îngrijirea călugărului grec de la Muntele Athos.
Exegeză la cuvintele rugăciunii inimii. Despre accentuarea
diferitelor cuvinte din rugăciunea inimii, şi semnificaţia acestului lucru. (p.
146)
Întâlnirea cu soldatul de pe drum.
Rugăciunea inimii în Evanghelie. (p. 159) Sfântul Apostol
Matei – începutul şi păşirea în rugăciune, veşmântul, condiţiile. Sfântul
Apostol Marcu – exemplele. Sfântul Apostol Luca – pildele. Sfântul Apostol Ioan
– practica rugăciunii lăuntrice.
Povestirea a şasea
Text în text: “Taina mântuirii ce se descoperă prin
rugăciunea neîncetată”
Este adevărat că depărtarea de oameni şi de lucrurile care
risipesc mintea e cea mai însemnată condiţie pentru cel ce vrea să se roage cu
luare-aminte şi neîncetat, dar, cu toate acestea, atunci când nu ne putem
retrage în singurătate, nu trebuie să căutăm scuze prin care să ne îndreptăţim
rugăciunea făcută rar, căci cantitatea, numărul, deasa rostire stau în puterea
fiecăruia, atât a celui sănătos, cât şi a celui bolnav şi sunt lăsate la libera
lui voie.
Cei care se roagă neîncetat pot fi împărţiţi în trei grupe:
a) începători;
b) înaintaţi;
c) cei care au dobândit rugăciunea.
Rugăciunea îl renaşte pe om.
Pornind de la adagiul Fericitului Augustin: “Iubeşte şi fă
ce vrei.” Roagă-te şi fă ce vrei. Roagă-te şi gândeşte ce vrei. Roagă-te şi nu
încerca să birui patimile doar prin propriile puteri. Roagă-te şi nu te teme de
nimic. Roagă-te oricum, însă mereu.
Dacă vremea vegherii ar fi însoţită de rugăciune, atunci în
chip firesc nu ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru
gânduri necurate.
“[...] ceea ce este deosebit de interesant e că peste tot,
miezul sau sufletul oricărei religii este alcătuit din rugăciunea tainică, ce
se vădeşte într-un fel oarecare, prin mişcări şi prin jertfe văzute, mai mult
sau mai puţin schimonisite de întunericul unei cunoştinţe strâmbe.” (p.
202-203)
Povestirea a şaptea
Povăţuirea unui duhovnic încercat şi priceput în cele
sufleteşti sau sfaturile unui călugăr bătrân, care ne-ar cunoaşte gândurile şi
piedicile întâmpinate, constituie principala condiţie pentru cel ce se
îndeletniceşte cu rugăciunea inimii. Dacă acesta nu se găseşte, trebuie căutat.
Şi dacă tot nu se găseşte, trebuie citit Sfinţii Părinţi, iar aceştia să fie
călăuzitorii.
“Sfinţii Părinţi ne încredinţează de asemenea că, dacă
întrebi cu credinţă şi cu gând bun, chiar pe un sarazin, atunci şi acesta îţi
poate spune un cuvânt de folos. Dar dacă vei cere sfatul unui prooroc, fără
credinţă şi fără scop bun, atunci nici acesta nu va găsi un răspuns mulţumitor.”
(p. 208)
Deznădejdea şi îndoiala vin din lipsă de concentrare.
Cel care se roagă nu este un egoist, pentru că rugăciunea
unuia este binecuvântare pentru toţi.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire