John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (note de lectura)

Editura Logos, 2012. Traducere de Irina Bazon.

Capitolul I. Ce se ascunde sub un nume

- această carte este o încercare de a corecta erorile din domeniul economic;

O gândire corectă este cea care încadrează adevărul în ierarhii adevărate.

Economiştii, pentru a face economia să funcţioneze precum fizica, au redus omul la statutul de obiect într-o lume de obiecte.

- reducerea omului la homo oeconomicus;

- economia a fost separată de chestiunea etică;

- metodologia adecvată a ştiinţei economice nu îşi poate avea originea într-o ştiinţă fizică; economia trebuie să fie o ştiinţaumană, şi să fie bazată pe dreptate;

- 90% dintre economişti nu pot anticipa nicio criză economică => ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele;

- distributismul nu este decât redescoperirea unei perspective mai vechi asupra economiei;

- distributiştii nu reuşesc să aducă argumente solide în termeni economici şi tind să se limiteze la argumentele morale.

Capitolul II. Şi dacă nu se prăbuşeşte

Distributismul presupune o reformă a capitalismului.

- după standardele pur capitaliste, capitalismul nu funcţionează şi nu a funcţionat niciodată în mod real;

- dacă ar funcţiona, capitalismul ar crea o ordine economică relativ stabilă fără intervenţia masivă a statului, fiind capabil să se autoregleze;

- capitalismul se bazează pe intervenţionismul din ce în ce mai mare al statului pentru a echilibra cererea şi oferta;

- dacă ar funcţiona, capitalismul ar crea o ordine economică relativ stabilă fără intervenţia masivă a statului, fiind capabil să se autoregleze;

- capitalismul se bazează pe intervenţionismul din ce în ce mai mare al statului pentru a echilibra cererea şi oferta;

- capitalismul şi piaţa liberă sunt incompatibile;

- dezvoltarea capitalismului şi sporirea atribuţiilor guvernamentale merg mână în mână;

- în statele keynesiene, oamenii devin clienţi ai statului iar problemele locale sunt trimise spre soluţionare autorităţilor guvernamentale.

Legea consecinţelor nedorite: Consecinţele nedorite ale acţiunilor noastre sunt întotdeauna mai multe decât cele dorite.

Lucrurile pe care le omite o teorie sunt mai numeroase decât cele pe care le include.

Atunci când constatăm că o teorie eşuează constant şi de fiecare dată la fel, putem fi siguri că un lucru esenţial a fost omis din acea teorie.

Teoria lui Keynes => sistemul capitalist creează bogăţie iar sistemul politic o redistribuie în cantităţi suficiente pentru a menţine cererea şi a feri economia de colaps.

Keynes a văzut în dreptate o chestiune mai degrabă birocratică decât economică.

- capitalismul pur a dispărut în 1940, minat de propriile sale contradicţii;

- capitalismul keynesian este împotmolit în datorii nerambursabile.

Capitolul III. Ştiinţa economiei politice

Ştiinţa economică de azi este divizată în secţiuni divergente, care nu vor putea fi pure niciodată în acord.

Ştiinţa economică a devenit pur dogmatică, nepermiţând nicio examinare raţională a premiselor ei.

Economia politică, ocupându-se de relaţiile economice, este o ştiinţă umană, nu o ştiinţă fizică.

Distincţia fapte/vs/valori a devenit atât de puternică în lumea modernă încât se poate spune că a fost ridicată la statut ontologic. Toate procesele, inclusiv cele umane, s-au redus la număr şi cantitate, separându-se de teologie şi etică.

furca lui Hume

Nu există facticitate pură într-un domeniu care ţine de sfera umană.

Capitolul IV. Scopul economiei

Orice sistem economic trebuie să asigure unui număr suficient de mare de oameni baza materială necesară supravieţuirii de la un anotimp la altul.

Ceea ce produce o societate reflectă valorile ei dominante.

3 întrebări:

- Ce producem?

- Cum producem?

- Cui ar trebui să distribuim produsele?

Răspunsurile provin din 3 surse:

Tradiţia – trecutul ghidează viitorul.

Planificarea – autoritatea centrală furnizează toate răspunsurile.

Piaţa – cererea şi oferta dictează răspunsul.

- mitul pieţei: piaţa se reglează singură şi creează ordinea din haos;

- ipoteza că totul se bazează pe interese egoiste subminează baza morală pe care o presupune piaţa;

- familia nu poate fi separată de ordinea economică;

- teoria muncitorilor “aduşi de bază” (capitalismul nu vrea să-şi explice apariţia muncitorilor-marfă şi nu este dispus să plătească pentru asta);

- în teoria economică modernă, forţa de muncă şi familia ajung să însemne mai puţin decât orice marfă;

- penuria constituie principiul economic cel mai evident într-o lume finită.

Capitolul V. Echilibrul sau principiul Tao al economiei

- cererea depinde de:

a) venitul cumpărătorului;

b) nevoile sale;

c) gusturile sale;

d) preferinţele sale;

e) preţul altor bunuri;

f) aşteptările cumpărătorului privind schimbările de preţ.

- stabilirea preţului pe baza costului marginal (costul sau venitul obţinut pentru ultima unitate de marfă produsă): firmele livrează un produs până când venitul marginal ajunge să echivaleze costurile marginale;

- omul de afaceri ia în considerare doar costurile pe care trebuie să le plătească, restul costurilor sunt externalizate (ex: poluarea);

- preţuri de monopol – pentru produse pentru care nu există înlocuitori;

- preţuri de oligopol – mai multe companii consolidează un monopol de fapt;

- preţuri de dumping – vânzarea produselor sub preţul de cost pentru a elimina de pe piaţă un producător mai slab;

- preţuri discriminatorii – vânzarea aceluiaşi produs unor consumatori diferiţi la preţuri diferite.

Dacă oamenii obţin o parte echitabilă din bogăţia pe care o creează, va exista destulă putere de cumpărare în economie pentru a cumpăra tot ceea ce se produce. (Legea lui Say: oferta creează cererea)

Sursele cererii într-o economie monetară:

a) salariul;

b) dobânda şi profitul.

Mijloacele non-economice majore de restabilirea a echilibrului sunt:

a) caritatea;

b) ajutoarele acordate de stat;

c) cheltuielile guvernamentale;

d) creditul pentru consum (camăta).

Camăta este modul cel mai distructiv de a stimula cererea. Camăta doar amână problema, mută criza în viitor.

“Echilibrul non-economic ne indică măsura în care o economie funcţionează bazându-se pe mijloace economice. Dacă economia depinde în mare măsură de mijloace non-economice, putem conchide că există probleme grave în economie. Acesta este un aspect foarte important.  Cei care propun limitarea implicării guvernului în economie trebuie să analizeze disfuncţionalităţile care fac necesară intervenţia masivă a guvernului. Cei care vor o remediere a problemei trebuie să analizeze mai întâi cauza ei. Iar cauza este întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi: lipsa dreptăţii.” (p. 52)

Capitolul VI. Dreptatea şi economia politică

Dreptatea a constituit o parte esenţială a ştiinţei economice, de la Aristotel până la Toma d’Aquino, în Evul Mediu şi în secolul al XVII-lea, în cadrul şcolii scolastice de la Salamanca.

Fundamentul etic al economiei medievale a început să fie contestat şi nu a mai apărut nimic pentru a-l înlocui. De fapt, ceea ce i-a luat locul a fost o nouă concepţie care susţinea deschis că “lăcomia este bună”.

Dacă economia politică este o ştiinţă, ea trebuie să aibă la bază întreaga teorie a dreptăţii.

Dreptatea distributivă se referă la modalitatea în care societatea distribuie “bunurile comune”.

Măsura în care fiecare om contribuie la crearea bunăstării nu va fi niciodată stabilită printr-o formulă matematică, ci printr-o judecată culturală.

Dreptatea corectivă se referă la “dreptatea schimburilor”, adică la tranzacţiile dintre indivizi.

Banii (nomisma) sunt o convenţie socială (nomos).

Nu schimbul creează bogăţie. Aceasta este realizată în procesul de producţie.

Ştiinţei economice moderne, ştiinţa producţiei şi a schimbului, îi lipseşte o funcţie coerentă a producţiei!

Pentru ca economia să ajungă la starea de echilibru, ambele forme de muncă, reprezentate de capital şi de munca propriu-zisă, trebuie să primească partea care li se cuvine. Dacă salariile şi profiturile nu se stabilesc unele în funcţie de altele, economia nu poate fi echilibrată, iar statul trebuie să intervină pentru a preveni colapsul.

Capitolul VII. Mărfurile fictive: Banii

Există trei factori de mare importanţă pentru piaţă, în cazul cărora nu există punct de echilibru: banii, natura şi omul. Preţul şi cantitatea lor nu se stabilesc prin cerere şi ofertă şi nu se “produc” pentru piaţă.

Pământul şi fiinţele umane au valori care nu se stabilesc pe piaţă, iar atunci când sunt reduse la statutul de mărfuri, aceste valori sunt externalizate.

Banii, ca şi natura şi omul, sunt anteriori pieţei şi nu un rezultat al ei.

Banii nu sunt bogăţie, şi este o gravă eroare să fie confundaţi cu bogăţia. Bogăţia este reprezentată de bunurile reale pe care le deţinem şi de serviciile la care putem apela.

Banii constituie şi o metodă de calcul.

Celelalte unităţi de măsură (metrul, kilogramul etc.) sunt fixe, însă valoarea banilor se modifică zilnic sau chiar de la o clipă la alta.

Inflaţia îi dezavantajează pe oamenii cu economii şi îi favorizează pe debitori. Deflaţia are un efect contrar.

Băncile creează banii sub forma de credite purtătoare de dobândă (sistemul bancar de rezerve fracţionare).

- funcţia principală a băncii centrale este aceea de a legitima monopolul pe care îl deţin băncile în crearea banilor;

- caracteristic pentru sistemul de rezerve fracţionare este faptul că toţi banii sunt creaţi ca datorie, deci toţi banii aduc băncii o dobândă;

- problema este că băncile creează creditul principal, dar nu şi banii pentru dobânzi, care vor trebui la rândul lor să provină din noi împrumuturi; în felul acesta nu există niciodată suficienţi bani pentru a restitui creditele fără a lua alte împrumuturi;

fiat money = bani creaţi din nimic

- dacă guvernul tipăreşte bani pentru consolidarea propriului capital, populaţia nu este împovărată de dobânzi pe care să fie obligată să le plătească unui grup privat care controlează crearea banilor;

- istoria pare mai curând să infirme funcţionalitatea unui sistem monetar bazat pe etalonul aur;

- banii sunt garantaţi prin tot ceea ce putem cumpăra cu ei;

- dreptul emiterii de monedă trebuie să aparţină oricărei comunităţi producătoare de bunuri;

- monezile locale constituie ameninţări la adresa puterii monopoliste a bancherilor asupra banilor.

Capitolul VIII. Mărfurile fictive. Munca

Există 3 limite naturale care împiedică o creştere arbitrară a salariilor:

a) nivelul salarial nu poate depăşi veniturile firmei;

b) salariile nu trebuie să determine diminuarea venitului legitim al capitalului, altfel capitalul se va retrage de pe piaţă;

c) salariile nu pot depăşi rata de substituire a capitalului.

- consumismul este încercarea de a manipula percepţia publică astfel încât, în concepţia oamenilor, nivelul de securitate şi bunăstare să fie tot mai greu de atins;

- este nevoie de multă publicitate şi manipulare prin mass-media pentru a convinge oamenii că fericirea lor depinde de lucruri, nu de persoane;

- d.p.d.v. al angajatorului, câştigurile cele mai mari se obţin atunci când salariile sunt menţinute la nivelul de subzistenţă. Numai că, în felul acesta, se diminează puterea de cumpărare a clienţilor, apărând pierderi la nivelul întregii economii;

- oamenii nu au aversiune faţă de muncă, ci faţă de o activitate desfăşurată în condiţii umilitoare sau opresive, care nu antrenează deloc mintea;

- economiştii nu pot explica modul în care muncitorii ajung în economie, deşi muncitorii sunt consideraţi o marfă iar producţia altor mărfuri este întotdeauna explicabilă;

- producţia pentru utilizare constituie cel mai mare segment al economiei, chiar dacă nu figurează în nicoo statistică sau raport guvernamental.

Capitolul IX. Mărfurile fictive. Pământul

- în sec. XX pământul a dispărut brusc din teoria economică, devenind doar o altă formă de capital;

- capitalul este realizat de om şi este consumat în procesul de producţie; pământul nu este realizat de om şi nici nu este consumat în producţie;

- capitalul poate fi extins nelimitat; pământul este în cantitate fixă;

- nu există substitut pentru pământ;

- în cazul pământului, comunitatea este cea care munceşte (drumuri, amenajări contingente), dar proprietarul se alege cu recompensele;

- investiţia este o operaţiune importantă, constând în a asigura firmelor fondurile necesare pentru a-şi extinde producţia şi a face angajări;

- speculaţia înseamnă doar un pariu privind direcţia unor active; creditele pentru speculaţii nu fac decât să alimenteze delirul speculativ, restrângând activitatea comercială şi scăzând linia salariilor.

Capitolul X. Proprietatea, proprie omului

- incapacitatea pământului, muncii şi banilor de a funcţiona ca mărfuri este doar o parte a problemei;

- economia modernă instituţionalizează crimele faţă de natură;

- există proprietatea omului asupra propriei persoane şi a abilităţilor sale; există proprietatea asupra unor lucruri naturale (cel mai important fiind pământul); din primele două rezultă proprietatea asupra “capitalului”;

- trăim într-o epocă în care guvernele democratice au puteri aproape totalitare;

- separaţia dintre proprietate şi folosinţă stă la baza tuturor gravelor probleme privitoare la proprietatea privată;

Toma d’Aquino – lucrurile funcţionează mai bine atunci când există proprietate privată.

- dreptul la proprietate comună este atât de puternic încât furtul este permis în caz de nevoie;

- conform lui Toma d’Aquino, proprietatea trebuie să fie un mijloc prin care să fie asigurat accesul tuturor la valorile naturale, comune; proprietatea trebuie să se dezvolte astfel încât de valorile ei să beneficieze toţi oamenii;

- echilibrul economic este atins atunci când fiecare om stăpâneşte bogăţia pe care o creează, în vreme ce dezechilibrul este cauzat de bogăţia obţinută fără muncă, de către cei care nu muncesc, dar pretind o parte din produsul celor care muncesc;

- atunci când se produce separaţia proprietăţii de folosinţă se creează o clasă care pretinde să obţină bogăţia fără muncă, ceea ce presupune că trebuie să existe o altă clasă care munceşte fără să fie recompensată corect.

Capitolul XI. Salariul echitabil ca mijloc de atingere a echilibrului

- nu se poate construi o economie ştiinţifică bazată pe mărfuri fictive;

- salariul echitabil => lucrătorul să fie recompensat corect, în funcţie de contribuţia lui la bunăstarea comunităţii; enunţat prima dată de Papa Leon XIII în De Rerum Novarum (Despre lucrurile noi), în 1891; conform acestui document, salariul echitabil este suma suficientă pentru a asigura existenţa unui muncitor cumpătat şi onest şi a familiei sale, astfel încât să nu fie nevoit să îşi trimită soţia şi copiii să muncească pentru salariu; salariul trebuie să îi permită unui muncitor cumpătat să economisească şi să achiziţioneze o mică proprietate;

- economiştii considerau că există o lege naturală în economie care va forţa preţurile să scadă până la costurile de producţie, reducând la zero rata profitului, astfel încât întreprinzătorul va câştiga doar puţin mai mult decât muncitorul; această teorie nu pare să funcţioneze în practică;

Nu există niciun motiv să credem că negocierile libere şi contractele de muncă vor conduce la o recompensare echitabilă a productivităţii reale. Puterea, şi nu productivitatea determină rezultatul negocierilor. Capitalul are mai multă putere de negociere decât forţa de muncă şi obţine cea mai mare parte a recompenselor.

- creşterea productivităţii lucrătorului nu a determinat, în realitate, creşterea salariului său;

- există trei metode pentru a echilibra puterea de negociere a lucrătorilor şi a angajatorilor: legi solide, sindicate puternice, distribuirea proprietăţii;

Modalitatea cea mai eficientă pentru a rezolva opoziţia dintre capital şi muncă este anularea diferenţei dintre ele, lucru care se întâmplă atunci când lucrătorii sunt şi proprietarii capitalului pe care îl creează.

- într-un sistem capitalist, există puţini proprietari ai mijloacelor de producţie, într-un sistem socialist nu există decât unul: statul;

- atunci când lucrătorii au acces la uneltele, pământul şi capitalul pe care le deţin, dispar problemele legate de încheierea unor contracte de muncă necinstite;

Există mii de exemple de metode de distribuire a proprietăţii, experienţa cea mai cunoscută fiind cea a cooperativelor Mondragón.

Dacă afirmăm că salariul nu ar trebui, în general, să susţină familia, atunci economia devine o ştiinţă absurdă, care nu are niciun scop real.

Bogăţia câştigată fără muncă este renta economică, şi are mai multe forme:
a) rentele funciare;

b) speculaţia;

c) camăta;

d) jefuirea companiilor de către clasa managerilor, etc.

Un salariu este echitabil dacă îndeplineşte următoarele patru condiţii:

a) familiile lucrătorilor să poată trăi la un nivel demn, corespunzător societăţii în care vieţuiesc;

b) să poată trăi astfel fără să trimită la muncă femeile şi copiii;

c) să aibă o anumită siguranţă şi în perioadele în care lucrătorii nu pot să muncească, de pildă, cele de boală, şomaj şi bătrâneţe;

d) aceste condiţii să fie îndeplinite fără ca familiile să recurgă excesiv la ajutoare sociale şi la credit.

Capitolul XII. Impozitele şi reforma impozitelor

Trebuie să plătim pentru cadrul în care se desfăşoară producţia: şcoli, aeroporturi, sistemul monetar, apărarea naţională, tribunale etc.

Chiar dacă nu toate impozitele sunt o formă de hoţie, majoritatea sunt astfel. Ori cel puţin sunt aberante, prost administrate, determină o distribuire incorectă a sarcinilor guvernului, au un efect negativ asupra producţiei, administrarea lor este costisitoare, sunt intruzive în viaţa privată a cetăţenilor.

Orice metodă de impozitare prin care se colectează aceeaşi sumă de bani nu face decât să transfere povara impozitelor, nu să le reducă. Săracii şi clasa de mijloc pierd exact acea parte pe care o vor câştiga bogaţii.

Oamenii obişnuiţi să gândească în termenii teoriei economice standard tind să considere că este greşit să fie impozitat capitalul. Pentru ei, doar forţa de muncă ar trebui să poarte povara impozitării. Or, forţa de muncă, şi nu capitalul, este adevărata sursă a tuturor valorilor economice.

Capitolul XIII. Rolul guvernului

Milton Friedman: “Dacă administrarea deşertului Sahara ar fi încredinţată guvernului, ar apărea în curând o penurie de nisip.”

Totuşi, dacă e adevărat că există exemple flagrante de ineficienţă, guvernul furnizează multe servicii la fel de eficient ca orice mare birocraţie, publică sau privată.

Deşi guvernul este necesar, statul-naţiune modern a devenit un scop în sine, iar cetăţeanul un simplu client, iar adesea un adevărat sclav.

Finanţarea prezentului prin ipotecarea viitorului nu constituie doar o formă nocivă de economie, este şi condamnabilă moral. Plătim pentru nesocotinţa noastră împovărându-i pe copiii noştri şi răsturnând astfel ordinea firească specifică familiei şi vieţii naţionale.

Fiinţele umane nu sunt autosuficiente ca indivizi. Scopul guvernului este să asigure condiţiile pentru ca toate comunităţile care alcătuiesc societatea să se poată dezvolta. Cea mai importantă comunitate este cea mai mică: familia.

Teoriile moderne construite pe individ ca principală unitate socială şi economice sunt în eroare, pentru că individul aflat în afara ordinii sociale nu este capabil să-şi procure cele necesare traiului.

“Prin urmare, ne putem da seama de succesul sau de eşecul guvernului observând cât de puternice sunt familiile ca unităţi de bază ale societăţii. Dacă acestea abia supravieţuiesc şi sunt afundate în datorii cronice, dacă mamele sunt forţate de condiţiile economice să lucreze şi nu au posibilitatea de a se ocupa de educaţia copiilor lor, dacă familiile par a fi condamnate temporar sau cronic la disoluţie, dacă oportunităţile de educaţie ale copiilor sunt limitate, dacă părinţii sunt preocupaţi mai mult de obţinerea (şi distrugerea) cât mai multor lucruri pentru fericirea lor, atunci putem spune că familia este supusă disoluţiei materiale, morale, spirituale.” (p. 138)

“Astăzi guvernarea pare să nu fie altceva decât o competiţie între interese private, o luptă pentru câştigarea unei părţi cât mai mari din finanţele publice şi a unui număr de privilegii care îi scutesc de respectarea legii pe cei care beneficiază de ele. Pe lângă aceasta, se observă o tendinţă centralizatoare care transcende retorica de partid şi conduce către un guvern central cu puteri tot mai mari, care înlătură toate diviziunile administrative inferioare şi chiar asocierile private. Desigur, o astfel de competiţie pentru putere trebuie să îi favorizeze pe cei puternici. Această tendinţă a guvernului de a-şi extinde puterile reflectă un cult al gigantismului, pe care îl întâlnim şi în domeniul comercial. Companiile cresc “prea mari pentru a se prăbuşi” şi, prin urmare, pot acţiona în impunitate, ştiind că, indiferent de cât de necugetate sunt acţiunile lor, pot recurge mereu la buzunarul public şi că se pot baza pe acest şantaj economic: “Dacă ne prăbuşim, totul se va prăbuşi; salvaţi-ne sau veţi fi condamnaţi la ruină.” Astfel, companiile utilizează după bunul lor plac banii din bugetul public. În timp ce scriu aceste rânduri, guvernul alocă bilioane de dolari pentru salvarea unor companii private, ceea ce constituie un socialism perfect pentru bogaţi, în cadrul căruia toţi sunt salvaţi din situaţiile dificile.”

Principiile corecte care stau la baza guvernării  sunt exact opusul practicii de guvernare moderne:

a) în locul conflictului între interese private, afirmăm principiul binelui comun;

b) în locul tendinţei centralizatoare, afirmăm principiul subsidiarităţii;

c) în locul tendinţei de a favoriza pe cei bogaţi şi puternici, susţinem principiul solidarităţii.

Concepţia că “lăcomia este bună” (binele privat) stă la baza vieţii noastre politice şi economice.

Subsidiaritatea presupune o perspectivă “de jos în sus” asupra societăţii.

În prezent, guvernul a preluat funcţiile care aparţineau înainte Bisericii sau altor autorităţi, precum breslele (căsătoria, educaţia, caritatea, reglementarea comerţului). Familia există numai dacă administraţia centrală permite acest lucru.

Capitolul XIV. Costurile guvernului

Ne putem întreba dacă poate funcţiona capitalismul fără un stata Leviathan. Capitalismul în care domină marile afaceri are nevoie, pentru a funcţiona, de un guvern supraextins.

Din perspectivă distributistă, există cel puţin cinci mari probleme legate de guvernul supradimensionat:

a) încurajează centralizarea politică;

b) încurajează gigantismul în sfera afacerilor;

c) guvernul tinde să aloce greşit resursele prin reducerea propriilor costuri, deseori până la zero;

d) economia dependentă excesiv de guvern nu este sustenabilă;

e) guvernul supradimensionat sporeşte servilismul şi dependenţa.

Distributismul economic presupune un distributism politic: puterea trebuie redistribuită către nivelurile inferioare de guvernare, iar tendinţele centralizatoare (socialiste) trebuie împiedicate.

“Avem convingerea că, prin aplicarea principiilor distributiste, povara cheltuielilor federale poate fi redusă uşor cu 33-50%, în decursul a 10 ani.

Se pot retrage soldaţii americani alocaţi apărării Europei şi Japoniei, care acum sunt regiuni dezvoltate, capabile să-şi asigure singure apărarea. Subvenţionarea complexului militar-industrial este şi ea o cheltuială inutilă, cât se poate de consistentă. Retragerea militarilor americani din lume şi investiţia numai în ceea ce este necesar pentru o armată modernă ar putea reduce bugetul apărării cu o treime.

Ajutoarele internaţionale acordate de SUA cel mai adesea au frânat dezvoltarea ţărilor decât le-au ajutat.

Atunci când cei care suportă costurile iau deciziile, posibilitatea de a lua decizii mai bune este mai mare.

Nu este câtuşi de puţin necesar să se plătească dobânzi guvernamentale la banii generaţi de bănci. Guvernul poate tipări propriii bani.

Capitolul XV. Impozitele, renta economică şi externalităţile

Guvernul şi-a depăşit scopurile legitime şi, prin urmare, costurile lui nu sunt rezonabile.

Munca şi capitalul ar trebui taxate cu 0%. Există două fenomene care pot fi impozitate: unul nu are niciun impact asupra dezvoltării economice (renta economică), celălalt este menit să limiteze efectele adverse (externalităţile).

Renta economică este o sumă plătită pentru un factor de producţie care reprezintă un surplus faţă de venitul necesar pentru menţinerea utilităţii curente a acelui factor de producţie.

Impozitul asupra rentei funciare ar avea consecinţe macroeconomice profunde. Speculaţiile cu terenuri vor fi neprofitabile. Singura modalitate de a face bani din deţinerea unei proprietăţi va fi întrebuinţarea ei în scopul furnizării unor bunuri sau servicii utile pentru membrii comunităţii. Vor dispărea toate problemele cauzate de renta obţinută din speculă şi de afaceri dubioase cu terenuri.

Renta funciară nu este singurul fel de rentă. Mai există rente din controlul monopolist sau oligolipolist asupra resurselor economice, din brevete, din controlul asupra mărfurilor care se găsesc în cantitate redusă, din ocuparea unor funcţii politice.

Externalităţile sunt transferul unei părţi din costurile unei tranzacţii către terţi, obligaţi să le suporte chiar dacă nu participă la tranzacţie. Marile corporaţii fac tot posibilul să externalizeze cât mai mult din costurile lor. Un exemplu evident este poluarea. O formă comună de externalizare o constituie infrastructurile subvenţionate.

Sistemul industrial actual depinde de enormele cheltuieli guvernamentale, de rentele economice şi de abilitatea de a externaliza costurile.

Capitolul XVI. Distributismul şi politica industrială

Mâna invizibilă a lui Adam Smith a fost înlocuită cu mâna mult prea vizibilă a managerilor şi a guvernului.

Atunci când diminuăm preţul forţei de muncă, dar sporim capacitatea ei productivă, apare o problema care, deşi e denumită “supraproducţie”, în realitate este recompensarea insuficientă a forţei de muncă.

Din anii ’70, productivitatea a explodat, în timp ce salariile medii au stagnat. S-a produs un decalaj uriaş între oferta de produse disponibile spre vânzare şi puterea de cumpărare necesară pentru a le absorbi. În loc să corijeze sistemul de salarizare, economia s-a bazat pe creditul de consum. Pe termen scurt, problemele s-au rezolvat, dar nu şi pe termen lung.

Atunci când marea masă a oamenilor nu dispune de o putere de cumpărare suficientă, numărul investiţiilor bune care pot fi realizate se reduce, iar investitorul este forţat să recurgă la speculaţie. Acestea nu sunt investiţii, ci pariuri pe direcţia în care se îndreaptă unele pieţe, de pildă piaţa locuinţelor.

Fără subvenţiile prin care îşi ascund ineficienţa şi fără barierele prin care înlătură concurenţii, megacorporaţiile nu ar putea exista.

Criticile la adresa economiilor socialiste planificate pot fi adresate şi corporaţiilor moderne.

Managerii socialişti şi managerii marilor corporaţii sunt o clasă care-şi însuşeşte toate privilegiile  derivate din statutul de proprietar. Într-un sistem corporatist, proprietatea este simbolică, fără puterea de a influenţa prin propriile eforturi modul care este condusă proprietatea.

Noua clasă tinde să transfere poverile şi riscurile către nivelurile inferioare şi să concentreze recompensele către nivelurile superioare ale managementului.

Capitolul XVII. Distributismul şi sistemul de sănătate

O analiză a sistemului de sănătate american.

Sistemul este exorbitant de scump şi fantastic de ineficient. Cauze invocate: progresul tehnologic, îmbătrânirea populaţiei, costul asigurării împotriva acuzaţiilor de malpraxis, imigrarea, avarierea aparaturii, lăcomia, reglementările ş.a.m.d.

Brevetele pentru medicamente şi pentru tehnologia medicală sunt o problemă autentică. Un brevet este un drept de monopol acordat de stat. Timp de 20 de ani, titularul lui stabileşte pentru produs un preţ de monopol. În cazul medicamentelor, este ca şi cum ai vinde apă oamenilor care mor de sete în deşert: vor plăti orice preţ ca să-şi salveze viaţa.

Cheia tuturor problemelor este în primul rând controlul sau eliminarea monopolurilor.

Cei preocupaţi de problema cererii şi ofertei sunt, de obicei, uluiţi să vadă cât de uşor se defectează acest mecanism după ce monopolurile şi oligopolurile preiau controlul.

Capitolul XVIII. Distributismul în practică

Distributismul funcţionează, nu este doar o teorie pe hârtie.

CCM – Corporaţia Cooperativă Mondragón. Succesul lor dovedeşte că modelul capitalist de producţie, care presupune separaţia dintre capital şi muncă, nu este singurul şi, cu siguranţă, nici cel mai bun model.

Economia cooperatistă din Emilia-Romagna.

Programul “Pământ pentru agricultori” din Taiwan.

Programe de distribuire a acţiunilor către angajaţi (ESOP). Management de tip open-book.

Alte exemple de sisteme distributiste în acţiune:

a) instituţii de microfinanţare;

b) băncile mutiale şi societăţile mutuale de asitgurări;

c) cooperativele de producători şi cumpărători de orice fel.

Capitolul XIX. Construirea unei societăţi a proprietarilor

Dezbaterile despre soluţiile la criza actuală iau de obicei forma unei dispute “socialism” vs. “capitalism”. Ambele argumente sunt greşite.

Socialismul s-a prăbuşit în 1989. Capitalismul pur şi-a dat sfârşitul în 1929. Ambele au căzut din cauza propriilor contradicţii interne, care au dat naştere unei instabilităţi cronice.

Sistemul care a înlocuit capitalismul a fost iniţial un keynesianism hiperactiv (1945-1970). Acesta a fost la rândul său înlocuit cu un mercantilism pur, sistem care îmbină privilegiile private cu puterea publică. Acest mercantilism se află azi în colaps total.

Capitaliştii sunt gata să invoce argumente libertariene dacă sunt puşi în faţa unor reglementări sau impozite, pe care le consideră supărătoare, dar sunt la fel de dispuşi să lase deoparte astfel de argumente atunci când caută să obţină privilegii sau subvenţii de la guvern.

Marile corporaţii nu sunt eficiente economic, ci numai politic. Au capacitatea de a concentra în mâinile lor puterea politică pentru a obţine subvenţii şi privilegii substanţiale din partea statului. Cea mai mare “eficienţă” a lor este aceea de a transfera costurile activităţii lor asupra mediului natural şi a bugetului public.

Ce au în comun capitalismul şi socialismul? Ambele sisteme s-au pretins ştiinţe exacte, adica abstracte şi fără o conectare la o realitate anume, apoi ambele sunt internaţionaliste, cu pretenţii globale. Şi socialismul, şi comunismul, consideră că progresul uman depinde de acumulări mari de capital în mâinile unui număr restrâns de birocraţi, şi că poporului în ansamblu nu i se permite să aibă capital.

Trebuie remoralizate pieţele. Trebui relocalizată economia. Trebuie recapitalizaţi nevoiaşii, micile ferme şi micii întreprinzători. Trebuie revigorată şi relocalizată ordinea politică.

Economia este o ştiinţă umană, nu o ştiinţa fizică.

Pieţele care nu se ghidează după principiul dreptăţii sunt haotice, vulnerabile la ciclurile de avânt şi prăbuşire.

Capitalismul corporatist se pretinde a fi un sistem de piaţă liberă, dar istoria arată că piaţa s-a restrâns, iar guvernul s-a extins în capitalismul marilor corporaţii. Şi nu există nicio excepţie de la această regulă.

Capitalismul tinde să concentreze bogăţia, nu să o răspândească.

Crizele severe sunt declanşate de dezechilibre grave. Recapitalizarea săracilor, a ţăranilor, a micilor întreprinzători, a satului, a oraşului, este o parte esenţială a dezvoltării unei naţiuni.

Distributismul nu este o formă de socialism.

În practică, distributiştii au izbutit să realizeze cu mult mai mult decât au izbutit vreodată libertarienii.

Distributismul nu se referă atât la rolul pe care ar trebui să-l aibă guvernul, cât la atribuţiile pe care ar trebui să înceteze să le mai aibă. Aici, distributiştii şi libertarienii sunt de acord: guvernul este cel care înlesneşte acumularea proprietăţii în mâini din ce în ce mai puţine.