20 novembre 2016

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (note de lectura)

Editura Apologeticum, 2004. Traducere Pr. D. Fecioru
Capitolul I. Dumnezeirea este necuprinsă de minte. Nu trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelişti
Dumnezeirea este inefabilă şi incomprehensibilă.
Cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu o au toţi oamenii.

Capitolul II. Despre cele exprimabile şi inexprimabile. Despre cele cognoscibile şi necognoscibile
Dumnezeu este fără de început, fără de sfârşit, veşnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, ne-compus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpînitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor şi judecător.
Dumnezeu este o singură fiinţă.
Dumnezeu este cunoscut în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt diferă doar prin: nenaştere, naştere şi purcedere.
Fiul este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.


Capitolul III. Dovedirea existenţei lui Dumnezeu
“deoarece nevrednici ne-am făcut prin înclinarea spre plăceri”
Cele create sunt supuse schimbării. Cele necreate sunt neschimbătoare.
Tot ceea ce a fost creat, are nevoie de un Creator neschimbător. Pe acesta îl numim Dumnezeu.
Coeziunea, guvernarea şi conservarea creaţiei ne arată şi ele un Creator.

Capitolul IV. Despre fiinţa lui Dumnezeu. Fiinţa lui este necuprinsă cu mintea
Dumnezeu este necorporal, fiind infinit, nemărginit, fără de formă, impalpabil, nevăzut, simplu şi compus.
Cel care mişcă totul este nemişcat, şi acesta este Dumnezeu.
Este cu neputinţă să spunem ce este fiinţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu este mai presus de existenţă.
Dumnezeirea este infinită şi incomprehensibilă.

Capitolul V. Demonstrare că există un singur Dumnezeu şi nu mai mulţi Dumnezei
Dumnezeirea este desăvârşită în toate. Dacă ar fi mai mulţi Dumnezei, n-ar mai fi desăvârşire (nu ar putea toţi să fie la fel de desăvârşiţi, pentru că atunci ori ar fi unul, ori dumnezeii ar fi fiecare într-un mod diferit de restul, deci nedesăvârşiţi).
Este o necesitate naturală ca unitatea să fie principiul dualităţii.

Capitolul VI. Despre Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu. Demonstrare silogistică
N-a fost un timp când n-a fost Dumnezeu Cuvântul.
Cuvântul nostru, care iese din minte, nu este în totul acelaşi cu mintea, dar nici cu totul deosebit de ea. Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptul că există prin el însuşi, se deosebeşte de acela de la care are existenţa. Dar prin faptul că arată în El însuşi pe acelea care se văd la Dumnezeu, este identic cu El în ce priveşte natura.

Capitolul VII. Despre Sfântul Duh. Demonstrare silogistică
Duhul nostru este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului.
Duhul lui Dumnezeu este o suflare ipostatică. El purcede de la Tatăl şi se odihneşte în Fiul.
“În chipul acesta, prin unitatea naturii dumnezeieşti, se nimiceşte rătăcirea politeistă a elinilor; iar prin acceptarea Cuvântului şi a Duhului se distruge învăţătura ideilor; iar din amândouă ereziile rămâne ceea ce este folositor; din concepţia iudaică, unitatea firii, iar din concepţia elenismului numai deosebirea persoanelor.” (p. 17)

Capitolul VIII. Despre Sfânta Treime
“ [...]noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus,
necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptăţii, lumină spirituală, inaccesibil; [...]”
Puterea lui Dumnezeu se măsoară numai cu propria ei voinţă.
Dumnezeu este mai presus de fiinţă, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire.
Dumnezeu este mai presus de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee.
O singură fiinţă în trei ipostaze desăvârşite.
Tatăl este unicul nenăscut.
Naşterea Fiului este în afară de timp. Fiul nu se naşte după Tatăl, nefiind o modificare a ipostazei Tatălui. Fiul face parte din natura Tatălui.
La Dumnezeu, atât naşterea cât şi crearea sunt impasibile.
În actul creaţiei, Dumnezeu aduce lucrurile de la neexistenţă la existenţă.
Tatăl şi Fiul sunt precum focul şi lumina.
Există deosebire între naştere şi purcedere, dar ignorăm această deosebire.

Capitolul IX. Despre însuşirile lui Dumnezeu
Dumnezeu este simplu, şi nu compus. Însuşirile sale nu-l compun.
Cel mai potrivit nume pentru Dumnezeu este “Cel ce este”, pentru că concentrează toată existenţa.
Dumnezeu este fără de început, nezidit, necorporal, nevăzut.

Capitolul X. Despre unirea şi deosebirea dumnezeiască
Dumnezeirea este simplă şi are o singură activitate bună, care lucrează pentru toţi.

Capitolul XI. Despre expresiile antropomorfice date lui Dumnezeu
Pentru a putea exprima activităţile sublime ale lui Dumnezeu, oamenii folosesc simboluri adecvate felului lor de a gândi.

Capitolul XII. Despre aceleaşi lucruri
Dumnezeu este cauza şi principiul tuturor, este fiinţa existenţelor, viaţa vieţuitoarelor, raţiunea existenţelor raţionale, spiritualitatea existenţelor spirituale.
Dumnezeirea fiind incomprehensibilă, este negreşit fără nume.
Unele din numirile dumnezeieşti sunt spuse în mod negativ, şi arată că Dumnezeu este mai presus de fiinţă: nefiinţial, netemporal, neînceput, nevăzut.
Alte numiri sunt date lui Dumnezeu în mod afirmativ, din aceea că el este cauza tuturor: Fiinţă, raţional, înţelept, gânditor, viu, puternic.
Răul este absenţa binelui.

Capitolul XIII. Despre locul lui Dumnezeu şi că numai Dumnezeirea este necircumscrisă
Dumnezeu, fiind imaterial şi necircumscris, nu este în vreun loc.
Sufletul nu este conţinut în corp, ci îl conţine.
La Dumnezeu binele coincide cu fiinţa.

Capitolul XIV. Însuşirile firii dumnezeieşti

Cartea a doua
Capitolul I. Despre veac
Acela a făcut veacurile care există înainte de veacuri.

Capitolul II. Despre creaţie
Gândul Tatălui s-a realizat prin Fiul şi s-a desăvârşit prin Duhul.
Creaţia s-a făcut pentru ca cineva să se împărtăşească din bunătatea lui Dumnezeu.

Capitolul III. Despre îngeri
Îngerii au natură necorporală, de duh şi foc nematerial.
Îngerii sunt uşori, arzători, străbătători, grabnici spre dorul de Dumnezeu şi slujirea lui, liberi de orice gând material. Firea îngerului este raţională, spirituală, liberă şi schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi.
Îngerul este incapabil de pocăinţă, fiind necorporal. Nu este nemuritor prin fire, ci prin har.
Nu au nevoie de limbă şi auz, transmiţând totul fără cuvânt.

Capitolul IV. Despre diavol şi demoni
Răul este lipsa binelui, după cum întunericul este lipsa luminii.
Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de la Dumnezeu.
Nici îngerii, nici demonii nu cunosc viitorul.
Diavolului i s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu are putere să forţeze pe cineva.

Capitolul V. Despre zidirea văzută
Cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic. Celelalte (vieţuitoarele, plantele, seminţele) le-a făcut din materia preexistentă.

Capitolul VI. Despre cer
Cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute, înlăuntrul lui se află puterile spirituale ale îngerilor şi în el sunt închise şi înconjurate toate cele sensibile.
Sunt şapte planete, fiecare cu cerul ei: Soarele, Luna, Jupiter, Mercur, Marte, Venus şi Saturn.
Toate cele create sunt supuse stricăciunii, prin urmare şi cerurile.

Capitolul VII. Despre lumină, foc, luminători, soare, lună şi stele
Focul este unul din cele patru elemente, mai uşor ca celelalte, caustic.
Întunericul nu este o existenţă, ci un accident, deoarece este lipsa luminii.
Despre sfericitatea pământului: “Aşadar, în cele trei zile, la porunca dumnezeiască, răspândindu-se şi adunându-se lumina, s-a făcut ziua şi noaptea, în a patra zi a făcut Dumnezeu luminătorul cel mare, adică soarele, ca să conducă şi să stăpânească ziua – prin el se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra pământului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pământului de la răsărit la apus – luminătorul cel mic, adică luna şi stelele, ca să conducă şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze. Noaptea este timpul în care soarele este dedesubtul pământului, iar durata nopţii este drumul soarelui pe sub pământ de la apus la răsărit. Prin urmare luna şi stelele au fost orânduite ca să lumineze noaptea; asta nu înseamnă că ele sunt în timpul zilei mereu sub pământ, căci sunt stele pe cer deasupra pământului şi în timpul zilei, ci că soarele, prin strălucirea lui mai puternică, ascundea atât stelele cât şi luna şi nu le îngăduie să se vadă.”
Cele şapte planete: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn.
Cele doisprezece zodii: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Cumpăna, Scorpia, Săgetătorul, Cornul Caprei, Vărsătorul, Peştii.
“Noi spunem că stelele nu sunt cauza celor care se întâmplă, nici a producerii celor ce se fac, nici a distrugerii celor celor care pier, ci mai degrabă semne ale ploilor şi ale schimbării aerului.”

Capitolul VIII. Despre aer şi vânturi
Aerul este umed şi cald, mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa.
Aerul are capacitatea de a primi lumina.

Capitolul IX. Despre ape
Element umed, rece, greu, care tinde în jos şi uşor de vărsat.

Capitolul X. Despre pământ şi produsele lui
Element uscat, rece, greu, imobil.
Despre sfericitatea pământului: “Unii spun că pământul este sferic, iar alţii că este conic. El este cu mult mai mic decât cerul, ca un punct spânzurat în mijlocul acestuia.”

Capitolul XI. Despre Paradis
La fel cum omul a fost creat corporal şi spiritual, Paradisul avea şi el o dublă dimensiune.

Capitolul XII. Despre om
Îngerii au natură spirituală şi incorporală.
Numai Dumnezeirea este cu adevărat necorporală şi nematerială.
“Chip dumnezeiesc” indică raţiunea şi liberul arbitru. “După asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute.
“Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosm în macrocosm, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh şi trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână şi să laude pe binefăcător, trup ca să sufere şi prin suferinţă să-şi amintească şi să se instruiască când se mândreşte cu măreţia. Animal condus aici, adică în viaţa prezentă, dar mutat în altă parte, adică în  veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclina ţia către Dumnezeu. Se îndumnezeieste prin participarea la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa în fiinţa dumnezeiască.”
Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată  a lui.
“Căci ceea ce este ochiul în trup aceea este spiritul în suflet.”
Dumnezeu este necorporal, nevăzut şi fără de formă prin fire. Îngerii, demonii şi sufletele sunt necorporali prin har şi în comparaţie cu grosolănia materiei.
Cele patru elemente sunt:
a) pământul (uscat şi rece);
b) apa (umedă şi rece);
c) aerul (umed şi cald);
d) focul (uscat şi cald).
Cele patru umori sunt:
a) fierea neagră (corespunzătoare pământului);
b) flegma (corespunzătoare apei);
c) sângele (corespunzător aerului);
d) fierea galbenă (corespunzătoare focului).
Proprii corpului sunt: tăierea, scurgerea şi schimbarea.
Proprii sufletului sunt pietatea şi cugetarea.
Comune sufletului şi corpului sunt virtuţile.

Capitolul XIII. Despre plăceri
Plăcerile sufleteşti: plăcerea studiului şi plăcerea contemplaţiei.
Plăcerile trupeşti (la care participă şi sufletul): cele legate de hrană, sexualitate ş.a. Plăceri strict trupeşti nu există.
Semnele plăcerilor bune: nu sunt însoţite de durere, nu pricinuiesc căinţă, nu nasc altă vătămare, nu trec dincolo de măsură, nu ne sustrag mult timp de la lucrările importante, nu ne robesc.

Capitolul XIV. Despre mâhnire
Este de patru feluri:
a) întristarea – mâhnirea care te face fără glas;
b) necazul – mâhnirea care îngreunează;
c) invidia – mâhnirea provocată de bunurile altora;
d) mila – mâhnirea provocată de relele altora.

Capitolul XV. Despre frică
Este de şase feluri:
a) ezitare – frica în vederea unei acţiuni ce are să se îndeplinească;
b) sfială – frica rezultată din aşteptarea dojenii;
c) ruşine – teama care provine dintr-o faptă dezonorantă;
d) încremenire – frica rezultată dintr-o mare închipuire;
e) groază – frica născută dintr-o închipuire neobişnuită;
f) nelinişte – frica de nereuşită.

Capitolul XVI. Despre mânie
Este fierberea sângelui din jurul inimii, care se produce prin exhalarea sau amestecarea fierii.
Este de trei feluri:
a) iritarea – mânia ce s-a pornit;
b) ranchiuna – mânia rămasă în memorie;
c) ura – mânia ce caută prilej de răzbunare.

Capitolul XVII. Despre facultatea imaginaţiei
O putere a sufletului iraţional. Lucrează prin organele simţurilor, şi se numeşte şi percepţie. Halucinaţia este un afect zadarnic al sufletului iraţional, care nu are legătură cu nimic din ce cade sub imaginaţie.

Capitolul XVIII. Despre simţire
Sunt în număr de cinci:
a) văzul;
b) auzul;
c) mirosul;
d) gustul;
e) pipăitul.

Capitolul XIX. Despre puterea de cugetare
Înţelege cele spirituale, virtuţile, ştiinţele, principiile artelor, puterea de deliberare şi puterea de alegere.

Capitolul XX. Despre puterea de memorie
Pe cele sensibile ni le amintim de la sine. Pe cele spirituale ni le amintim dacă le-am învăţat.
Memoria este păstrarea percepţiei şi a gândirii.

Capitolul XXI. Despre cuvântul mintal şi cuvântul rostit
Cuvântul mintal este discuţia cu noi înşine. Cuvântul rostit este vestitorul gândirii.

Capitolul XXII. Despre patimă şi activitate
Patima trupească: bolile şi rănile. Patima sufletească: pofta şi mânia.
Patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva.
Activitatea este o mişcare în conformitate cu firea, iar patima o mişcare împotriva firii.
Sufletul nostru are două feluri de puteri:
A) Puteri de cunoaştere:
a) mintea;
b) judecata pură;
c) opinia;
d) imaginaţia;
e) percepţia.
B) Puteri vitale:
a) voinţa;
b) alegerea.
În suflet a fost sădită o putere care doreşte ceea ce e conform naturii şi care ţine pe toate cele care sunt în chip substanţial legate de fire.

Capitolul XXIII. Despre activitate
Activitatea naturală este puterea care aduce la expresie fiecare fiinţă.

Capitolul XXIV. Despre fapte voluntare şi involuntare
Acţiunea este o activitate raţională.
Actului voluntar îi urmează negreşit lauda sau blamul şi se săvârşeşte cu plăcere. Acţiunile sunt dorite de cei care le săvârşesc.
Actul involuntar se învredniceşte de iertare sau de milă, se face cu durere. Actele involuntare nu sunt dorite.
Actele involuntare se săvârşesc prin forţă (dinafară) sau din neştiinţă.

Capitolul XXV. Despre cele ce sunt în puterea noastră, adică despre liberul arbitru
Opera lui Dumnezeu este fiinţa şi pronia.
Opera necesităţii este mişcarea celor ce sunt totdeauna la fel.
Opera soartei este ceea ce se îndeplineşte prin ea cu necesitate.
Opera naturii este naşterea, creşterea şi distrugerea.
Opera norocului sunt cele rare şi neaşteptate.
Opera întâmplării sunt cele ce se întâmplă celor neînsufleţite şi iraţionale în chip nefiresc şi atehnic.
Dacă omul nu este principiul acţiunilor sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Dacă omul deliberează, este în vederea acţiunii.

Capitolul XXVI. Despre cele ce se întâmplă
Cele ce sunt în puterea noastră sunt cele ce suntem liberi să le facem sau să nu le facem, deci acelea cărora le urmează blamul sau lauda şi peste care este îndemn şi lege.

Capitolul XXVII. Pentru care motiv am fost făcuţi cu voinţă liberă?
Liberul arbitru însoţeşte în mod nemijlocit raţiunea.
Facultatea de a raţiona are o parte teoretică şi alta practică. Partea teoretică înţelege existenţele aşa cum sunt. Partea practică deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc. Partea teoretică se numeşte raţiune pură, iar cea practică, raţiune practică. Şi iarăşi, partea teoretică se numeşte înţelepciune, iar cea practică prudenţă. Tot cel care deliberează, deliberează pentru că are în stăpânirea sa alegerea celor care trebuiesc făcute, cu scopul de a alege ceea ce s-a judecat ca preferabil de deliberare şi, alegându-l, să-l facă. Iar dacă este aşa, urmează că liberul arbitru subzistă cu necesitate raţiunii. Astfel, sau nu va fi omul raţional sau, dacă este raţional, va fi stăpânul faptelor şi înzestrat cu liberul arbitru. Pentru acest motiv cele iraţionale nu au liberul arbitru, căci ele sunt conduse de natură mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun dorinţei naturale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are putere să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este şi lăudat şi blamat.
Îngerii sunt înzestraţi şi ei cu liber arbitru.

Capitolul XXVIII. Despre cele ce nu sunt în puterea noastră
Dintre cele ce nu sunt în puterea noastră, unele au principiile sau cauzele în cele ce sunt în puterea noastră, iar toate celelalte depind de sfatul dumnezeiesc.

Capitolul XXIX. Despre pronie
Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existenţe.
Cele ce sunt în puterea noastră nu sunt de domeniul proniei, ci al liberului arbitru.
Alegerea celor ce trebuiesc făcute este în puterea noastră. Ducerea până la capăt a faptelor bune se îndeplineşte cu ajutorul lui Dumnezeu.
Toate întâmplările triste duc la mântuire pe cei care le primesc cu mulţumire şi sunt negreşit folositoare.

Capitolul XXX. Despre preştiinţă şi predestinare
Dumnezeu ştie totul dinainte, dar nu le predestinează pe toate.
Viciul este îndepărtarea virtuţii, după cum întunericul este îndepărtarea luminii.
Virtutea este starea naturală. Pocăinţa este întoarcerea la starea naturală.
Trebuie ca omul să fie încercat mai întâi, căci un bărbat neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic.
“[...] s-a lipit, prin dragoste de viaţă, de plăceri, ca şi când ele ar fi elementele constitutive ale vieţii, şi urăşte fără nicio teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele [...].”

Cartea a treia
Capitolul I. Despre dumnezeiasca întrupare, despre purtarea de grijă de noi şi despre mântuirea noastră
Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu.
Pogorârea lui Hristos este inexprimabilă şi incomprehensibilă.

Capitolul II. Despre modul zămislirii Cuvântului şi a întrupării lui dumnezeieşti
Corpul lui Hristos n-a fost alcătuit pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă.

Capitolul III. Despre cele două firi contra monofiziţilor
Firea dumnezeiască a lui Iisus şi firea omenească s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Din cele două nu s-a făcut o singură fire comună.
Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.
Ereticii confundă conceptul de fire cu acela de ipostază. Firea nu este compusă, ipostaza poate fi compusă.
Oamenii au aceeaşi fire, deşi ipostazele sunt indefinit de multe.

Capitolul IV. Despre modul comunicării însuşirilor
Fiinţa indică specia comună şi cuprinzătoare a ipostaselor de aceeaşi specie.
Pe Hristos, când avem în vedere firile, îl numim: Dumnezeire şi omenire. Când avem în vedere ipostaza compusă din firi, îl numim când după amândouă firile (Hristos, Dumnezeu şi om, Dumnezeu întrupat), când după una dintre ele (Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Fiul omului).

Capitolul V. Despre numărul firilor
Dumnezeu are trei ipostaze şi o singură fire. Hristos are o singură ipostază şi două firi.

Capitolul VI. Întreaga fire dumnezeiască în una din ipostasele ei s-a unit cu întreaga fire omenească şi nu parte cu parte
Comun este fiinţa (ca specie), iar particular ipostaza.
Ipostazele se deosebesc prin număr, nu prin fire.
În întruparea lui Hristos, firea întreagă şi desăvârşită a Dumnezeirii într-una din ipostazele sale s-a unit cu toată firea omenească şi nu parte cu parte.
Nu toate ipostazele Dumnezeirii s-au unit cu toate ipostazele omenirii.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. Mintea este partea cea mai curată a sufletului, iar Dumnezeu este superior minţii.
Hristos a suferit în firea omenească, nu în cea dumnezeiască.

Capitolul VII. Despre singura ipostază compusă a Cuvântului lui Dumnezeu
Cuvântul lui Dumnezeu a preexistat fără de timp, este simplu, necompus, necreat, necorporal, nevăzut, implapabil, necircumscris, deofiinţă cu Tatăl.
Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, în totul Dumnezeu şi în totul om.

Capitolul VIII. Către cei ce spun: firile Domnului se reduc la o cantitate continuă sau la una întreruptă
Firile Domnului nu sunt nici un corp, nici o suprafaţă, nici o linie, nici timp, nici spaţiu, ca să se reducă la o cantitate continuă.

Capitolul IX. Răspuns la întrebarea: dacă există fire neipostatică
Nu este necesar ca firile unite unele cu altele după ipostază să posede fiecare o ipostază proprie.

Capitolul X. Despre Trisaghion
La Trisaghion a fost introdusă a patra persoană de către Petru Gnafevs.
Grigore Teologul: “Pentru noi este un singur Dumnezeu, din care sunt toate, şi noi din El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi prin El; şi un singur Duh Sfânt, în care sunt toate şi noi în El.”

Capitolul XI. Despre firea considerată în specie şi în individ. Despre deosebire, unire şi întrupare. Cum trebuie înţelească expresia: “O singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”
Firea se înţelege sau abstract, sau considerată în specie. Firea considerată în individ este aceeaşi cu cea considerată în specie.

Capitolul XII. Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Contra nestorienilor
Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci din Tatăl, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat şi s-a născut din ea fără să se schimbe.
Cuvântul nu şi-a pogorât din cer corpul, ci a luat din ea un trup de o fiinţă cu noi.
Nestorie a afirmat că Maria este “Născătoarea de Hristos”. Despre Iisus a spus că este “purtătorul de Dumnezeu”.

Capitolul XIII. Despre însuşirile celor două firi
Iisus Hristos le are pe toate câte le are Tatăl, afară de nenaştere, şi pe toate câte le are Adam, afară de păcat.

Capitolul XV. Despre voinţele şi libertăţile voinţelor Domnului nostru Iisus Hristos
Iisus Hristos voieşte şi lucrează în chip unit, adică în fiecare din cele două forme cu participarea celeilalte.
În fiinţele lipsite de raţiune conduce firea. În om, firea este condusă, pentru că omul este din fire voliţional.
Asceza n-a fost născocită pentru a dobândi virtutea, ci pentru a da la o parte viciul străin şi contra firii.

Capitolul XV. Despre activităţile care sunt în Domnul nostru Iisus Hristos
Ca Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl, a avut activitate dumnezeiască, iar ca om şi deofiinţă cu noi, a avut activitatea firii omeneşti.

Capitolul XVI. Către cei care spun: Dacă omul are două firi şi două activităţi, este necesar ca Hristos să aibă trei firi şi tot atâtea activităţi
Tot ceea ce este comun şi se observă în mulţi, fără să fie în unul mai mult, iar în altul mai puţin, se numeşte fiinţă.

Capitolul XVII. Despre îndumnezeirea firii trupului şi a voinţei Domnului
Cel care unge s-a făcut om, cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu.

Capitolul XVIII. Încă despre voinţe şi liberul arbitru, minte şi înţelepciune
Hristos a luat trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, care conduce trupul, dar este condus de Dumnezeirea Cuvântului.

Capitolul XIX. Despre activitatea teandrică
Sf. Dionisie spune că Hristos a trăit printre oameni cu o activitate nouă, teandrică, dar aceasta nu suprimă activităţile fireşti ale celor două firi.
Hristos lucrează potrivit fiecăreia din cele două firi ale Lui, iar fiecare dintre cele două firi lucrează în Hristos cu participarea celeilalte.

Capitolul XX. Despre afectele fireşti şi neprihănite ale lui Hristos
Hristos a luat pe om în întregime, şi pe toate ale omului, afară de păcat.
Afectele fireşti şi neprihănite sunt cele care au apărut în viaţă din pricina încălcării poruncii: foamea, setea, oboseala, durerea, lacrimile, coruptibilitatea, fuga de moarte, frica, agonia.

Capitolul XXI. Despre neştiinţă şi robie
Trupul este rob şi ignorant.

Capitolul XXII. Despre progresul Domnului în înţelepciune, vârstă şi har
Crescând în vârstă, Hristos scotea la iveală înţelepciunea care se afla în El.

Capitolul XXIII. Despre teamă
Teama firească este o putere care se alipeşte prin teamă de existenţă.
Există o teamă care constă din trădarea gândurilor, din necredinţa şi din neştiinţa ceasului morţii. Frica contra firii este teama provocată în noi pe neaşteptate.

Capitolul XXIV. Despre rugăciunea Domnului
Rugăciunea este ridicarea minţii către Dumnezeu.
Iisus Hristos s-a rugat pentru că şi-a însuşit firea noastră.

Capitolul XXV. Despre împroprierea firii noastre
Dumnezeu şi-a luat firea noastră prin împropriere firească şi substanţială.

Capitolul XXVI. Despre patima corpului Domnului şi despre impasibilitatea Dumnezeirii lui
Cuvântul lui Dumnezeu a suferit în trup, în vreme ce firea dumnezeiască a rămas impasibilă.

Capitolul XXVII. Dumnezeirea Cuvântului rămâne nedespărţită de suflet şi de corp şi în moartea Domnului, şi rămâne o singură ipostază
Chiar dacă, spaţial, sufletul s-a despărţit de trup, ipostatic însă era unit prin Cuvânt.

Capitolul XXVIII. Despre coruptibilitate şi distrugere
Întâi, numele de coruptibilitate indică afectele omeneşti: foamea, setea, oboseala, străpungerea cu cuie, moartea, despărţirea sufletului de corp.
Este necucernic să afirmă că era necorputibil corpul Domnului înainte de înviere.

Capitolul XXIX. Despre pogorârea în iad
Aceasta s-a făcut ca să strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în întuneric şi  în umbra morţii.

Cartea a IV-a
Capitolul I. Despre cele de după înviere
Iisus a lepădat după înviere toate afectele (coruptibilitatea, foamea şi setea, somnul şi oboseala etc.).

Capitolul II. Despre şederea în dreapta Tatălui
Nu este vorba despre o dreaptă spaţială a Tatălui.

Capitolul III. Către cei care spun: dacă Hristos are două firi, sau adoraţi creaţia închinându-vă unei firi create, sau spuneţi că o fire este adorată şi una neadorată
Înainte de înomenire, Îl adorăm necorporal, dar după întrupare Îl adorăm pe acelaşi întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu.

Capitolul IV. Pentru ce s-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi nu Tatăl şi nici Duhul? Ce s-a săvârşit întrupându-se?
Din pricina călcării poruncii, s-au întunecat în om caracteristicile firii dumnezeieşti (lipsa de grijă, curăţia, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea, absenţa răutăţii).

Capitolul V. Pentru cei care întreabă dacă ipostaza lui Hristos este creată sau necreată
Aceeaşi ipostază este necreată din punct de vedere al dumnezeirii, şi creată în virtutea omenirii.

Capitolul VI. Când Cuvântul a fost numit Hristos?
Cuvântul lui Dumnezeu a devenit Hristos în pântecele Fecioarei.

Capitolul VII. Către cei care întreabă dacă Sfânta Născătoare de Dumnezeu  a născut două firi şi dacă au fost răstignite pe cruce două firi
Naşterea, învierea şi înălţarea nu sunt ale firii, ci ale ipostazei. Însă pe cruce Hristos a suferit cu firea omenească, Dumnezeirea rămânând impasibilă.

Capitolul VIII. În ce sens se numeşte prim născut Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu?
Dacă Fiul lui Dumnezeu s-ar numi primul născut, dar nu s-ar numi Unul-Născut, atunci am presupune că este primul născut dintre creaturi, ca şi cum ar fi o creatură.

Capitolul IX. Despre credinţă şi botez
Botezul indică moartea Domnului.

Capitolul X. Despre credinţă
Există o credinţă “din auzite” (adică, auzind, credem).  Apoi este o nădejde neîndoielnică şi oarbă în cele făgăduite de Dumnezeu.

Capitolul XI. Despre cruce şi încă despre credinţă
Credinţa este un asentiment care nu iscodeşte lucrurile.

Capitolul XII. Despre închinarea spre răsărit
Hristos în Scripturi se numeşte şi soarele dreptăţii, şi răsărit. Preeminenţa răsăritului ţine de o predanie nescrisă.

Capitolul XIII. Despre Sfintele şi Preacuratele Taine ale Domnului
Omul a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator.
După cum în chip natural, prin mâncare, pâinea, iar prin băutură, vinul şi apa se prefac în trupul şi sângele celui care mănâncă şi bea, şi nu devine alt corp decât corpul celui mai dinainte, tot astfel şi pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin invocarea şi pogorârea Sfântului Duh se prefac în chip supranatural în trupul şi sângele lui Hristos.

Capitolul XIV. Despre genealogia Domnului şi despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu
Nu era obiceiul la evrei să se facă genealogia pe linia feminină. Numai că se ştie că Iosif era din seminţia lui David, şi era lege să nu se facă între seminţii nicio căsătorie.

Capitolul XV. Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor lor
În sfinţi a locuit Dumnezeu, pe aceştia îi cinstim ca pe templele divinităţii.
Sfinţii sunt modele.

Capitolul XVI. Despre icoane
Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei.
Este culmea nebuniei şi a lipsei de credinţă să înfăţişezi Dumnezeirea.

Capitolul XVII. Despre Scriptură
Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu.

Capitolul XVIII. Despre textele din Scriptură privitoare la Hristos
Sunt patru categorii:
a) cele care i se potrivesc înainte de întrupare;
b) cele care se potrivesc în unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu firea omenească;
c) altele după unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu firea omenească;
d) altele după înviere.

Capitolul XIX. Dumnezeu nu este cauza răului
Existenţa liberului arbitru presupune ca binele să nu fie forţat.
Este obiceiul Scripturii să exprime cauzal pe unele ce trebuie exprimate incidental.

Capitolul XX. Nu sunt două principii
Nu există două principii, unul bun şi unul rău.
“Este necesar, însă, una din două: sau să se apropie şi să se distrugă reciproc, sau să existe ceva mediu, în care nu va fi nici binele, nici răul, ca un fel de barieră, care să despartă binele de rău. Şi atunci nu vor fi două principii, ci trei.
Este necesar de asemenea una din două din acestea: sau să fie în pace, lucru pe care răul nu-l poate, căci a fi în pace nu este rău; sau să se lupte, lucru pe care nu-l poate binele, căci acela care se luptă nu este în chip desăvârşit bine. Sau să lupte răul, iar binele să nu se opună şi să fie distrus de rău, sau să fie totdeauna chinuit şi să sufere răul; dar acesta nu este caracterul binelui. Prin urmare nu există decât un singur principiu, liber de orice rău.”
Răul nu este altceva decât lipsa binelui şi o abatere de la starea conformă firii la una contrară firii.

Capitolul XXI. Pentru care motiv Dumnezeu, dacă este preştiutor, a mai creat pe cei care aveau să păcătuiască şi care nu aveau să se pocăiască
Dumnezeu pe toate le face bune, dar fiecare ajunge rău sau bun prin propria lui alegere.
Răul devine rău prin alegere sau lenevire.

Capitolul XXII. Despre legea lui Dumnezeu şi legea păcatului
Conştiinţa noastră se bucură de legea lui Dumnezeu şi o voieşte.

Capitolul XXIII. Contra iudeilor, despre sâmbătă
Dedicarea unei zi pe săptămână lui Dumnezeu este minimul care poate fi cerut. Cei care i se dedica în întregime, nu trebuie sa ţină cont de minim, şi nu li se poate reproşa nepăsarea faţă de sâmbătă.

Capitolul XXIV. Despre feciorie
Fecioria este dintru început sădită în firea oamenilor.
Fecioria este viaţa îngerilor, însuşirea oricărei firi necorporale.

Capitolul XXV. Despre circumcidere
Botezul circumcide plăcerea de partea ei nefolositoare care este păcatul.

Capitolul XXVI. Despre Antihrist
Iudeii nu l-au primit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de aceea îl vor primi la sfârşitul veacurilor pe antihrist.


Aucun commentaire: