Editura Anacronic, 2016.
Subtitlu: Curriculumul ascuns al şcolarizării obligatorii.
Despre autor
- înzestrările de geniu sunt o calitate extrem de des
întâlnită printre oameni, poate chiar naturală pentru noi toţi;
- şcoala îi imbecilizează pe elevi; profesorii sunt angajaţi
să diminueze capacităţile elevilor, nu să le sporească;
- învăţatul altora nu are nimic în comun cu arta picturii,
unde, prin adăugarea materialului pe o suprafaţă, apare o imagine, ci mai degrabă
se aseamănă cu arta sculpturii, unde, prin îndepărtarea materialului, o imagine
zăvorâtă în piatră este eliberată;
- şcolile-monopol de stat sunt structural ireformabile;
Capitolul 1. Profesorul de şapte lecţii
- şapte lecţii sunt negreşit predate oriunde:
1. Confuzia
- tot ceea ce se predă este decontextualizat;
- se predau deconexiuni;
- încălcări constante ale ordinii naturale şi ale bunei
rânduieli sunt vârâte pe gât drept educaţie de calitate;
- profii: “adulţi dubioşi, care lucrează singuri, fără să
aibă aproape nicio legătură unul cu altul şi care se prefac, în cea mai mare
parte, că sunt competenţi, când, de fapt, nu sunt” (p. 25)
- oamenii sănătoşi la minte caută sensul lucrurilor, nu
peticele structurii şcolare;
- structurile şcolare sunt nebuneşti; seamănă cu haosul
programelor de televiziune.
2. Încadrarea pe clase
- adevărul şi predatul la clase sunt două chestii
fundamental incompatibile;
- toată lumea deţine un loc în piramida socială, loc pe care
nu-l poate părăsi decât excepţional.
3. Indiferenţa
- experienţa eşalonării;
“Ani întregi de clopoţel îi vor condiţiona pe toţi, cu
excepţia celor mai puternici, pentru o lume care nu mai poate oferi treburi
importante. Clopoţelul reprezintă logica secretă a anilor de şcoală; logica lui
este implacabilă. Clopoţelul distruge trecutul şi viitorul, redând orice
interval ca pe toate celelalte, aşa cum o hartă redă, în mod abstract, la fel
şi muntele plin de viaţă şi râul, chiar dacă ele sunt foarte diferite.
Clopoţelul inoculează indiferenţa în orice demers.” (p. 28-29)
4. Dependenţa emoţională
- steluţe, semne de văzut roşii, zâmbete şi încruntări,
premii, onoruri şi umiliri;
5. Dependenţa intelectuală
- copiii “cu rezultate” gândesc în felul în care le prescrie
profesorul, fără nicio rezistenţă;
- oamenii cuminţi aşteaptă un specialist care să le spună ce
să facă;
“Nu vă grăbiţi să votaţi o reformă radicală a învăţământului
dacă încă mai doriţi să primiţi un salariu. Am construit un mod de viaţă care
nu funcţionează decât dacă oamenii fac ce li se spune, fiindcă nu ştiu cum să
îşi spună ce să facă. Aceasta este una dintre cele mai importante lecţii pe
care le predau.” (p. 32)
6. Respectul de sine provizoriu
- cei a căror personalitate este definită printr-o puternică
încredere în sine sunt foarte greu de supus;
- ecologia şcolilor “bune” se bazează pe perpetuarea
nemulţumiri;
7. Nu te poţi ascunde
- elevul nu are spaţiu privat, nu are timp personal.
II
dezumanizarea vieţii
slăbirea individului, a familiei şi a importanţei
comunităţii;
- şcoala le răpeşte copiilor posibilitatea de a mai avea un
rol activ în viaţa de comunitate;
- şcoala este un sistem esenţial de sprijin pentru un model
de inginerie socială; care îi condamnă pe cei mai mulţi dintre oameni să fie
pietre auxiliare într-o piramidă care se îngustează la vârf, la punctul de
control;
- cele şapte lecţii constituie de fapt curriculumul naţional
=> paralizie fizică, morală şi intelectuală;
“Şcolile învaţă exact ceea ce au fost menite să înveţe şi
încă o fac foarte bine: cum să fim buni egipteni şi să rămânem la locul nostru
în piramidă.” (p. 38)
III
- ar trebui să ne rupem de puterea iluziei piramidale;
- învăţământul modern a apărut în cele două Crize Roşii
(1848 şi 1919), când marile grupuri de interese s-au temut de o revoluţie din
partea muncitorilor săraci;
- menirea iniţială a educaţiei publice a fost aceea de a-i
supune pe săraci;
“Tinerii nu au niciun interes pentru lumea adulţilor şi
pentru viitor, sunt indiferenţi faţă de aproape orice, în afară de distracţia
pe care le-o prezintă jucăriile şi violenţă. Bogaţi ori săraci, şcolarii care
dau piept cu secolul al douăzeci şi unulea nu se pot concentra asupra niciunui
lucru prea mult timp; au un simţ foarte subdezvoltat al timpului trecut şi al
celui ce va urma. Sunt neîncrezători în raporturi intime, ca adevăraţi copii ai
divorţului ce sunt (căci i-am divorţat de o semnificativă atenţie a părinţilor
lor); urăsc singurătatea, sunt cruzi, materialişti, dependenţi de alţii,
pasivi, violenţi, timizi în faţa neprevăzutului, dependenţi de distracţie.” (p.
40-41)
- prin intermediul curriculumului ascuns, şcoala împiedică
formarea personalităţii;
- în societatea laică, şcoala a devenit un înlocuitor al
bisericii, iar învăţăturile ei trebuie acceptate pe bază de credinţă;
- nimeni nu supravieţuieşte curriculumului celor şapte
lecţii, nici măcar profesorii;
- e nevoie de o piaţă liberă a învăţământului, unde elevii
să se angajeze voluntar în tipul de educaţie ce li se potriveşte;
- şcoala îi împiedică pe elevi să ajungă la: auto-motivaţie,
perseverenţă, încrederea în propriile puteri, curaj, demnitate, dragoste,
într-ajutorare;
- din cauza televizorului, timpul liber de după şcoală nu
mai există;
“Şcoala este o sentinţă la închisoare de 12 ani, unde
singurul lucru care se învaţă cu adevărat este curriculumul proastelor
maniere.” (p. 43)
Capitolul 2. Şcoala psihopatică
I.
- criza şcolii este oglinda crizei comunităţii;
- copiii şi oamenii bătrâni sunt înţărcuiţi şi închişi în
afara oricăror afaceri ale lumii;
- ne folosim de şcoală ca de un mecanism de sortare;
- şcoala şi învăţământul devin tot mai irelevante pentru
marile întreprinderi ale planetei;
- şcolile nu mai învaţă nimic, în afară de cum să te supui
ordinelor.
II.
- copiii educaţi în sistemul homeschooling sunt cu 5-10 ani
mai avansaţi decât colegii lor cu pregătire formală;
III.
- şcoala şcolarizează, dar nu educă; este pur şi simplu
imposibil ca educaţia şi şcoala să fie acelaşi lucru;
- şcolile au fost concepute ca instrumente pentru o
conducere ştiinţifică a maselor, intenţionându-se producerea de fiinţe umane
şablon;
- este absurd şi contra vieţii un sistem care te sileşte să
stai închis cu oameni de exact aceeaşi vârstă şi acelaşi statut social,
rupându-te astfel de imensa diversitate a vieţii;
IV.
“Două instituţii controlează, în momentul de faţă, vieţile
copiilor noştri: televizorul şi şcoala, în această ordine. Ambele reduc lumea
reală a înţelepciunii, a curajului, a cumpătării şi a dreptăţii la o
abstracţiune continuă şi fără sfârşit. Secolele trecute, perioadele copilăriei
şi adolescenţei ar fi fost ocupate de muncă reală, de acte de caritate reale,
de aventuri reale şi de căutarea realistă a unor mentori care să te poată
învăţa ceea ce îţi doreai cu adevărat să cunoşti. Mult timp şi-l petreceau cu
preocupări legate de comunitate, exersând dragostea, întâlnindu-se şi studiind
toate nivelurile comunităţii, învăţând să-şi construiască propriul cămin şi
zeci de alte îndatoriri necesare procesului de transformare într-un bărbat
desăvârşit ori o femeie desăvârşită.” (p. 50)
- fenomenele care îi ucid pe americani ca naţie: drogurile
narcotice, competiţiile prosteşti, sexul recreativ, pornografia violenţei,
jocurile de noroc şi alcoolul, închinarea vieţii la achiziţionarea de bunuri;
toate acestea sunt slăbiciuni ale celor cu personalitate dependentă, adică ceea
ce produce tipul modern de şcoală;
V.
Copiii nu au niciun interes pentru lumea adulţilor. Până la
învăţământul de masă, studierea lumii adulţilor era preocuparea principală a
tinerilor.
Copiii de azi au atenţia evanescentă şi niciun sentiment de
curiozitate.
Copiii au un simţ subdezvoltat al legăturii dintre viitor şi
prezent. Ei trăiesc într-un prezent continuu.
Copiii sunt anistorici, neavând nicio idee a legăturii
dintre trecut şi prezent.
Copiii sunt lipsiţi de capacităţi empatice.
Copiii se simt stânjeniţi de intimitatea autentică.
Copiii sunt materialişti, urmând exemplul profesorilor de
şcoală care, în mod materialist, “notează totul”.
Copiii sunt dependenţi, pasivi şi sfioşi în faţa noilor
provocări.
Ori şcoala a dat naştere acestor patologii, ori televizorul,
ori amândouă. Nu mai există alte perioade semnificative de timp în experienţa
copiilor noştri afară de televizor şi şcoală.
VI.
O reformă autentică nu are nevoie de bani şi oameni în plus,
acestea nu fac dintr-o instituţie bolnavă decât o instituţie şi mai bolnavă.
Trebuie regândite toate premisele fundamentale ale învăţământului şi să decidem
ce anume vrem să înveţe copiii şi de ce.
“Vieţile pot fi controlate printr-o educaţie-maşinărie, însă
întotdeauna ele se vor revolta cu arme de patologie socială: droguri, violenţă,
auto-distrugere, indiferenţă şi toate simptomele pe care le văd la copiii pe
care îi învăţ.” (p. 55)
VII.
- există o filosofie a educaţiei care funcţionează,
preferata claselor conducătoare în Europa timp de mii de ani;
- la rădăcina acestui sistem de educaţie se află convingerea
că singura bază a cunoaşterii este cunoaşterea de sine;
- copiii sunt puşi în situaţia de a fi singuri într-un mediu
unde nu se poate găsi îndrumare, cu o problemă pe care să o rezolve individual;
- copiii trebuie să aibă responsabilitatea studiului
independent, în afara mediului instituţional;
- numai ceea ce ai învăţat pe cont propriu are valoare pe
termen lung;
VIII.
- sistemul de învăţământ ar trebui să înceteze să mai fie
parazit pentru comunitatea muncitoare; ar trebui introdusă o perioadă de muncă
în folosul comunităţii ca parte necesară a învăţământului;
- trebuie pusă serios problema şcolii care să implice
familia ca motor principal al educaţiei;
“Specialiştii pe educaţie n-au avut niciodată dreptate;
“soluţiile” lor sunt scumpe, îşi deservesc lor însele şi implică întotdeauna
mai multă centralizare. Am văzut rezultatele.” (p. 60)
Capitolul 3. Râul Monongahela cel verde
Amintiri.
Capitolul 4. Avem nevoie de mai puţină şcoală, nu de mai
multă
I.
Reţelele de educaţie (şcolile) nu sunt substitute practice
ale familiilor şi comunităţilor.
Câştigul pe care îl are cineva atunci când consultă un
expert şi îi supune toată judecata este deseori cu mult depăşit de pierderea
permanentă a voinţei proprii.
Reţelele oferă eficienţă în căutarea unui scop limitat, dar
îşi cer să-ţi suprimi toate părţile componente în afara aceleia care este de
interes pentru reţeaua respectivă. Implicarea excesivă în reţele duce la
fragmentarea persoanei, care va resimţi sentimentul că viaţa i-a scăpat de sub
control.
Şcoala, ca reţea, dă naştere în mare măsură agoniei
contemporane.
Până nu demult, puteau să scapi de învăţământul public după
şcoală. Astăzi, televizorul, care este o altă formă a învăţământului public,
s-a propagat peste tot. Divertismentul public a barat orice formă de scăpare
din învăţământul public.
Şcoala, marile corporaţii, colegiile, armatele, spitalele şi
organele administraţiei nu sunt comunităţi, sunt reţele. Sentimentele de
afecţiune din cadrul reţelelor sunt într-o mare măsură simulate. Comunităţile
sunt locuri unde oamenii se confruntă unii cu alţii în toată diversitatea lor
umană: cu părţile bune, părţile rele şi tot restul. Oamenii interacţionează
într-o comunitate pe mii de căi nevăzute, iar recompensa emoţională este bogată
şi complexă. Reţelele sunt simularea caricaturală a comunităţilor.
Şcoala este o reţea-vampir, care sfâşie bucăţi mari din
timpul şi energia necesare consolidării comunităţii şi familiei.
Reţelele separă oamenii, atât de ei înşişi cât şi unul de
altul, aducând ca argument faptul că acesta este modul eficient de a efectua o
sarcină.
Marea problemă a reţelelor este că seamănă cu nişte
comunităţi, drept pentru care creează nişte aşteptări pe care nu le pot
îndeplini. În reţele, ceea ce primeşti la început este tot ceea ce vei primi
vreodată. Nicicând nu va fi mai mult.
II.
În dezvoltarea societăţii umane, familiile veneau pe primul
loc, apoi comunităţile, şi abia la urmă instituţiile înfiinţate de comunitate.
Astăzi, instituţiile pretind un rol care depăşeşte cu mult cel pe care îl au de
fapt. Conducătorii instituţiilor se consideră mari părinţi artificiali ai
milioanelor de copii artificiali, într-o mare familie abstractă care pretinde
loialitate absolută.
III.
Alienarea de comunitate duce la indiferenţă faţă de aproape
orice.
Indiferent de cât de bune sunt persoanele care administrează
o instituţie, acestora le lipseşte o conştiinţă pentru că ele măsoară după
metode contabile. Instituţiile sunt idei care au prins viaţă, idei în serviciul
cărora toţi angajaţii devin simple servomecanisme. Instituţiile uniformizează.
“Ceea ce facem în realitate, redirecţionând punctul central
al vieţilor noastre de la familii şi comunităţi la instituţii şi reţele, este
să ne ungem rege o maşinărie.” (p. 86)
IV.
Scopul nedeclarat al oricări instituţii este să
supravieţuiască şi să crească, nu să îndeplinească misiunea pe care şi-a
formulat-o în mod oficial.
De aproape 150 de ani, educaţia instituţională a găsit că e
potrivit să ofere, ca prim scop al său, pregătirea pentru succesul economic.
Educaţie bună = job bun, bani buni, lucruri bune. Astfel, educaţia este
definită ca un bun economic.
Întrebări:
- ce anume avem de câştigat de pe urma perceperii educaţiei
ca mod de a spori creşterea impetuoasă a consumului care periclitează pământul,
aerul şi apa planetei noastre?
- oare să continuăm să-i învăţăm pe oameni că pot să cumpere
fericirea în ciuda unui flux de dovezi că nu pot?
- oare să ignorăm dovezile că dependenţa de droguri,
alcoolismul, sinuciderile în rândul adolescenţilor, divorţurile şi alte culmi
ale disperării sunt patologii ale celor prosperi, cu mult mai mult decât ale
celor săraci?
Copiii trebuie să aparţină unei familii iubitoare. Copiii
trebuie să aparţină unui loc, altfel vor trăi o viaţă foarte tristă, de exilat
pentru totdeauna. Trebuie să-şi descopere un rost al lor şi un ţel care să-i
mulţumească. Nimic din toate acestea nu se realizează închizându-i pe copii
departe de lume.
V.
Comunităţile au limite naturale, nu pot creşte indefinit. În
ele, oamenii se simt importanţi, pentru că cei din jurul lor le acordă atenţie.
Într-o pseudo-comunitate, atenţia trebuie cumpărată.
Succesul oferit de reţele este întotdeauna măsurat în
etalări matematice ale superiorităţii faţă de ceilalţi.
În cadrul şcolii, minciunile în avantajul personal
reprezintă standardul operaţional, fiind considerate ca făcând parte din joc.
Abia dacă există penalizări dacă eşti prins, iar recompensele succesului pot fi
considerabile.
VI.
Comunităţile sunt relaţii complexe de comuniune şi
împărtăşanie, care se generalizează mai departe de perimetrul gospodăriei.
Şcolile sunt chisturi, corpuri impenetrabile, izolate, care
ne iau banii, copiii şi timpul fără să ne dea nimic în schimb.
Şcolile înăbuşă originalitatea familiei, apropriindu-şi
timpul critic necesar pentru dezvoltarea oricărei idei sănătoase de familie –
iar apoi învinovăţesc familia pentru eşecul ei de a fi familie.
VII.
“Orice ar însemna o educaţie, ea ar trebui să te facă o
persoană unică, nu un conformist; ar trebui să-ţi dezvolte un spirit original
care să te ajute să abordezi marile încercări; ar trebui să-ţi permită să
găseşti valori care să-ţi marcheze o traiectorie pe drumul vieţii; ar trebui să
te îmbogăţească spiritual, să te facă o persoană care iubeşte ceea ce face,
oriunde se află, cu oricine este împreună; ar trebui să te înveţe ceea ce este
important: cum să trăieşti şi cum să mori.” (p. 96)
Copiii învaţă ceea ce trăiesc.
Obiceiurile deprinse în organizaţii de scară mare sunt
fatale.
Timpul personal este absolut esenţial dacă vrem să dezvoltăm
o identitate proprie, iar timpul personal este important şi pentru dezvoltarea
unui cod de valori personale.
Educaţia publică are obiceiurile competiţiei măsluite, de
înăbuşire şi de intimidare.
“Educaţia publică nu poate funcţiona în ideea de a forma o
societate corectă, fiindcă obiceiurile ei zilnice sunt obiceiuri de competiţie
măsluită, de înăbuşire şi de intimidare. Şcolile pe care le-am lăsat să se
dezvolte nu pot funcţiona în ideea de a învăţa valori non-materiale – valorile care
dau sens vieţii tuturor, bogaţi ori săraci – fiindcă structura învăţământului
este menţinută laolaltă de o tapiţerie bizantină care ilustrează recompensa şi
ameninţarea, dusul cu zăhărelul şi joarda. Bunăvoinţa oficialilor, notele şi
alte fleacuri ale subordonării nu au nicio legătură cu educaţia; ele sunt
accesorii ale servituţii, nu ale libertăţii.
Învăţământul public îi distruge pe copii. Nu ne trebuie mai
mult. Şi, sub pretextul că este unul şi acelaşi lucru cu educaţia, ne-a furat
banii din buzunare, exact după cum a prezis Socrate cu mii de ani în urmă. Unul
din cele mai sigure moduri de a recunoaşte educaţia adevărată este faptul că nu
costă prea mult, nu se bazează pe tot felul de jucării ori gadgeturi scumpe.
Experienţele care îi dau naştere şi conştiinţa de sine care o propulsează sunt
aproape gratis. E greu să scoţi un profit din educaţie. Dar învăţământul este o
cale extraordinară de a obţine bani în mod necinstit, care tâlhăreşte tot mai
mult pe zi ce trece.” (p. 98-99)
Învăţământul public creează un elev anti-intelectual,
superstiţios, lipsit de încredere în sine, care dispreţuieşte atât virtutea cât
şi estetica.
Avem nevoie de mai puţină şcoală, nu de mai multă.
Capitolul 5. Principiul congregaţional. Începutul unei
soluţii americane pentru problema noastră şcolară
“Procedura Salem” – congregaţia ia propriile decizii, fără o
ierarhie din exterior.
Planificatorii centralizaţi dispreţuiesc dialectica, fiindcă
se pune în drumul transmiterii eficiente a ideii de “o singură cale bună” de a
face lucrurile.
“Împiedicând desfacerea unei pieţe libere a educaţiei, o
mână de ingineri sociali, sprijiniţi din spate de industriile care profită de
pe urma învăţământului obligatoriu – colegiile de profesori, editorii de
manuale, furnizorii de materiale şi alţii – s-a asigurat de faptul că
majoritatea copiilor noştri nu vor primi o educaţie, chiar dacă vor fi perfect
şcoliţi.” (p. 116)
Principiul congregaţional: oamenii nu sunt nici pe departe
compleţi dacă nu se adună în mod voluntar în grupuri de suflete armonioase.
În SUA există două moduri “oficiale”, ambele greşite, de a
privi starea educaţiei:
a) educaţia este o problemă de inginerie, care poate fi
făcută să dispară printr-o abordare pragmatico-instrumentală;
c) învăţământul este un personaj dintr-o dramă fără sfârşit
în care îi căutăm pe ticăloşii care ne-au împiedicat copiii să înveţe:
profesori slabi, manuale proaste, administratori incompetenţi, politicieni răi,
părinţi rău instruiţi, copii slabi.
Învăţământul monopolizat a reprezentat cea mai importantă
instituţie de instruire a societăţii de tip stup.
Educaţia şi şcoala sunt doi
termeni care se exclud reciproc.
“Până la urmă, ce se întâmplă de fapt? Orice dezbatere
adevărată ar trebui să atingă serios problema eşecului universal al oricărui
tip de şcoală-monopol de stat. În completare şi cu televizorul, puterea
distrugătoare a învăţământului este acum minunată şi ieşită complet de sub
control. Instituţia televiziunii, foarte asemănătoare structural cu cea a
învăţământului public, s-a extins cu atâta succes, încât acum toate portiţele
de scăpare care existau înainte sunt blocate. Am distrus mintea şi caracterul
copiilor naţiunii noastre furându-le tinereţea şi luându-le posibilitatea de a
alege singuri. Chiar şi în caz că se va găsi o soluţie ca piramida să fie
răsturnată, timp de încă un secol vom avea de plătit un preţ enorm pentru
această crimă – sub forma umanităţii pierdute. Începutul unui răspuns ar fi să
scăpăm de monopol.” (p. 123)
Postfaţă la a zecea aniversare de la apariţie
“[...] mesajul de bază a fost (şi rămâne) că învăţământul instituţional
nu poate fi, sub nicio formă, reformat pentru că reprezintă deja un succes
absolut! Face extraordinar de bine exact ceea ce a fost menit de la început să
facă, mai exact să fie componenta “educaţională” a unei economii centralizate
de producţie în masă, controlată de o mână de centre de conducere. Un asemenea
tip de economie are nevoi disperate: ca să funcţioneze, îi trebuie un anumit
soi de “resursă umană”, mai precis una care a ajuns să se definească prin
achiziţionarea de lucruri, prin posesia de “fleacuri” şi care evaluează totul
din perspectiva confortului, a siguranţei fizice şi a statutului.
Şcolile reprezintă un mecanism extraordinar care să
condiţioneze generaţiile ce vin cu repeziciune să accepte o conducere totală,
un mecanism care să ne impună, majorităţii dintre noi, un soi de imaturitate pe
viaţă în interesul conducerii ştiinţifice. O conducere eficientă presupune
oameni incompleţi, care să fie conduşi, fiindcă oamenii compleţi, orice cei
care aspiră să fie compleţi refuză un tutelaj prelungit. Este imposibil să te
maturizezi sub o conducere totală, indiferent dacă este o conducere perfect de calitate
ori orice altă versiune. Economiile centralizate ale producţiei în masă nu pot
cere însă nimic mai puţin de atât, dacă este să supravieţuiască.” (p. 131-132)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire