Abatele Henry Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul V.4 Teologia icoanei (fragment)

„Este important de subliniat în tot ceea ce am spus că, în ceea ce-l priveşte pe artist, nu cunoaşterea tehnică îi permite să realizeze Opera de Artă, ci ceea ce am numit starea lui de rugăciune, care presupune o asceză şi o purificare continuă: asceza este « cultul frumuseţii », este piatra pe care o şlefuim, copacul pe care-l curăţă de ramuri (Evanghelia lui Ioan XV, 2). Realizăm astfel în ce măsura Arta sacră este la antipozii artei profane, naturalistă, psihică, sentimentală, individualistă, pasională şi, cu atât mai mult, ai artei moderne care reprezintă haosul, descompunerea macrocosmosului şi a microcosmosului, a lumii exterioare şi a sufletului omenesc.


Opoziţia este deci radicală: pe de o parte, domeniul symbolon-ului, care adună, concentrează şi reduce la Unitatea Principiului Suprem. « Centru al iradierii energetice care conduce la Ipostază », Icoana priveşte spectatorul şi, prin perspectiva inversată, îi comunică Lumina taborică ce deschide Ochiul Inimii, înfăptuind cuvântul evanghelic: « Dacă ochiul tău este simplu, tot corpul tău va fi luminos » (Evanghelia lui Matei VI, 22) şi « Fericiţi cei cu inimile curate, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu » (Evanghelia lui Matei V, 8). Pe de altă parte, domeniul diabolon-ului, a ceea ce împrăştie şi îndepărtează: este falsa perspectivă a « punctului de fugă » care se îndepărtează indefinit de viziunea binoculară a lumii căzute, chipul din profil care marchează absenţa, domeniul « indefinitului inepuizabil analitic », toate acestea constituind de asemenea câmpul de aplicaţie al ştiinţei profane care analizează indefinit lumea fenomenelor fără ca vreodată să acceadă la « lumea esenţelor » şi la « arhetipurile » declarate imposibil de cunoscut sau alienante de filosofii « orbi din naştere ».”