Radu Iliescu, Reflectii la fiziologia demonicului, (text integral)

1. Demonul – portretul robot
2. Ispitirea lui Iisus si tentatia lui Buddha


1. Demonul – portretul robot

În lucrarea “Ochiul inimii”, Frithjof Schuon, probabil unul dintre cei mai strãluciti metafizicieni ai Scolii Traditionaliste, trateazã într-un fragment, oarecum în subsidiar dar nu mai putin corect, criteriile dupã care poate fi recunoscut satanismul. Baza acestor reflectii metafizice este, fireste, una ortodoxã, asa cum se gãseste în textele sacre crestine, islamice si hinduse, pe care Schuon le-a cunoscut în mod direct. Voi reproduce întâi pasajul cu pricina, dupã care voi adãuga câteva comentarii:

“Nu va fi poate inutil sã precizãm care sunt atitudinile obisnuite ale spiritelor tenebroase: întâi, a spune inversul adevãrului, atât de exact cât este cu putintã; în al doilea rând, a nega propriile defecte si a le atribui altora, de preferintã celor care sunt perfect deasupra lor; în al treilea rând, a schimba continuu argumentul, scopul argumentãrii nefiind decât subversiunea; în al patrulea rând, a exagera rãul din ceea ce este bine, si a exagera binele din ceea ce este rãu, adicã a defini binele ca rãu din cauza unei umbre de imperfectiune si a defini rãul ca bine din cauza unei reflectii a perfectiunii; într-un cuvânt, a falsifica peste tot justele proportii si a inversa raporturile normale. Am putea adãuga o a cincea trãsãturã: divinizarea unei calitãti secundare în scopul de a nega o calitate esentialã, sau si mai mult, în scopul disimulãrii unei tare fundamentale.” Fragmentul se gãseste la pagina 115 a lucrãrii L’Œil du Cœur, publicatã la Gallimard în 1950.

Pentru cei familiarizati cu stilul cristalin al lui Schuon, nimic mai simplu si mai evident. Pentru ceilalti, voi adãuga, asa cum am spus, niste comentarii, presãrate cu exemple. Trebuie spus cã premisa criteriilor enumerate este aceea cã între Dumnezeu si diavol trebuie fãcutã o departajare netã la nivelul omului ne-sfintit, o discriminare necesarã si perfect valabilã din acest punct de vedere. Începãtorul în ale spiritualitãtii nu are puterea de a porunci demonilor si de a-i “fixa” într-o turmã de porci, dar este util pentru el sã-i “recunoascã” si sã se pãzeascã de influenta lor maleficã. Aceastã atitudine, de evitare, este recomandatã în toate traditiile tuturor celor care nu stiu sã dirijeze “influentele rãtãcitoare” (cum li se spune în taoism), adicã imensei majoritãti a oamenilor. Toate religiile, fãrã exceptie, îi avertizeazã pe oameni asupra riscului îndepãrtãrii de la drumul drept printr-o transgresiune, ceea ce revine în practicã la a-i învãta pe practicanti cum sã distingã între o ispitã si un lucru permis.

Primul semn cã avem de-a face cu un demon este faptul cã acesta va încerca sã spunã inversul adevãrului, “atât cât este cu putintã”, zice Schuon. Precizarea este cum nu se poate mai utilã, având în vedere natura însãsi a minciunii, care nu este opusul adevãrului, ci o distorsionare a acestuia, o combinatie de adevãr si non-adevãr. Exprimat verbal, adevãrul nu este total, absolut, ci suferã de imperfectiunile si limitele limbajului (adevãrul absolut fiind non-verbal – de exemplu în crestinism el este Hristos, cel ce s-a numit pe sine Calea, Adevãrul si Viata, pentru cã era totuna cu Tatãl, iar în islam e unul dintre atributele lui Allah, Al-Haqq...). În contrapartidã, minciuna este tributara adevãrului, pe care îl paraziteazã si de a cãrui energie are nevoie ca sã supravietuieascã. Se poate evalua cã o minciunã este cu atât mai reusitã cu cât foloseste o cantitate mai mare de adevãr...

Relatia dintre adevãr si minciunã este una simetricã numai în mod aparent si dacã am exclude orice judecatã de valoare. Adevãrul la care avem acces în mod obisnuit nu este unul absolut, el fiind diminuat de conditiile inerente manifestãrii, deci putem spune cã adevãrul relativ contine o dozã inevitabilã de “minciunã”. Concomitent, minciuna nu poate porni decât de la un adevãr, fie el si relativ. Sursele scripturare ale acestui prim criteriu se gãsesc în Evanghelia dupã Ioan 8, 43, unde Iisus spune: “El [Satana], de la început, a fost ucigãtor de oameni si nu a stat întru adevãr, pentru cã nu este adevãr întru el. Când grãieste minciuna, grãieste dintru ale sale, cãci este mincinos si tatãl minciunii.” Într-un text buddhist, Marea Sutra a Întelepciunii Perfecte, este spus: “Mara cel Rãu va expune unui boddhisattwa o contrafacere [o parodie, o minciunã] a Cãii.” (382). În Avesta Zoroastrianã: “Stãpânul Rãului corupe planul vietii cu învãtãturile sale. El, într-adevãr, mã lipseste de fructul exaltat al Gândului Bun. Cu cuvântul spiritului meu mã rog tie, O Înteleptule, si adevãrului!” (Yasna 32, 9) Am ales doar câteva dintre multe altele...

Al doilea semn priveste situatia în care demonul “atacã” frontal, înclestare care nu e tocmai un lucru comun, si care îi priveste, spunem noi, pe cei care n-au cãzut pradã minciunilor. În aceastã situatie prima grijã a “Marelui Seducãtor” este de a se prezenta pe sine în cea mai bunã luminã, concurând în mod direct cu Dumnezeu, asupra cãruia va arunca toate defectele naturii sale tenebroase. Concomitent, el se va strãdui sã-si ofere siesi cea mai bunã imagine, dupã cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger al luminii.” (II Corinteni 11, 14)

Al treilea semn al demonismului este... confuzia retoricã, prolixitatea, falsa subtilitate. La care adãugãm: distanta dintre discurs si faptã, dintre predicã si sfintenia predicatorului, filosofia de dragul filosofiei, cãderea în instrumentalism. Este probabil trãsãtura cea mai usor de constatat la demonismul modernitãtii: cercetarea sterilã, de dragul cercetãrii, cãutarea “adevãrului” dupã ce s-a negat existenta însãsi a Adevãrului. Demonismul verbiajului steril n-a scãpat lui Iisus atunci când a spus cã nu toti cei ce-l invocã pe Dumnezeu vor intra în Împãrãtia cerurilor, sanctionând fractura dintre discursul spiritual si realitate. Limbajul, logica, eruditia, retorica – toate acestea sunt instrumente care trebuie subordonate unui scop înalt. Atunci când acest scop este negat, uneltele se întorc împotriva omului, devenind din vehicule bariere. Iar semnul acestei întoarceri este proliferarea discursurilor despre metode.

În cele din urmã, inversarea raporturilor dintre bine si rãu este corect definitã si ea, pornind de la observatia justã cã binele nu este perfect, cum nici rãul nu este vreodatã. Dialectica minciunii, specialitate lucifericã, presupune inversarea relatiilor: prezentarea rãului ca bine, si a binelui ca rãu. În Sutra Nipata sunt enumerate toate ispitele lui Mara (diavolul): “Cea dintâi dintre armatele tale este cea a Dorintei, a doua este numitã Neplãcere. A treia este Foamea-Setea iar a patra este Pofta. A cincea este armata Lenei iar a sasea este cea a Fricii. A saptea este Îndoiala iar a opta este Încãpãtânarea-Neodihna. Apoi sunt Câstigul Material, Adularea, Onoarea si Gloria... Acestea sunt, O Mara, fortele tale, atacatorii Celui Rãu. Nimeni mai prejos decât un erou nu va fi victorios asupra lor pentru a atinge seninãtatea.” (436-439) Dorinta, Neplãcerea, Foamea-Setea, Pofta, Lenea, Frica, Îndoiala, Agitatia, Câstigul Material, Adularea, Onoarea si Gloria sunt opusele virtutile cãlugãrului buddhist, si sunt asadar ispitele cu care este încercat omul.


2. Ispitirea lui Iisus si tentatia lui Buddha

Vom verifica expunerea de mai sus prin raportarea la douã texte clasice care prezintã interactiunea dintre demon si Omul-Dumnezeu. Primul este Ashvaghosha, Buddhacarita 13, text sacru al buddhismului, al doilea este Evanghelia dupã Matei 4, 1-11. Le voi reproduce pe fiecare în integralitate, apoi voi comenta fragmentele ispitirii. Începem cu textul buddhist:

“Atunci când viitorul Buddha sezu jos la rãdãcina Copacului Iluminãrii cu întreg sufletul deplin decis sã obtinã cea mai înaltã cunoastere, întregul univers s-a umplut de bucurie. Dar Mara, inamicul legii bune, fu înfricosat. El, cel numit Zeul Plãcerii, posesorul a numeroase arme, împodobit de flori, domn al dorintei, el este cel supranumit Mara, inamicul eliberãrii. Cei trei fii ai sãi, Confuzia, Veselia si Mândria, împreunã cu cele trei fiice, Desfrânarea, Desfãtarea si Pofta, îl iscodirã asupra motivului disperãrii sale, si atunci el le rãspunse:

“Acest întelept, îmbrãcat cu armura hotãrârii nestrãmutate, si încordând săgeata întelepciunii cu vârful adevãrului, sade acolo vrând sã-mi cucereascã regatele – de aceea mintea mea e disperatã. Dacã izbândeste asupra mea si proclamã lumii calea extazului suprem, întreg domeniul meu va deveni azi pustiu... Totusi, cât timp e în puterea mea si scopul sãu spiritual nu este atins, îl voi asalta cu intentia de a-i zdrobi legãmântul asa cum un râu umflat asalteazã un cãprior.”

Apoi, înhãtând un arc fãcut dintr-o floare si cele cinci sãgeti ale trufiei, Marele Rãtãcitor al mintilor celor vii, împreunã cu copiii lui, se apropie de rãdãcina Copacului Iluminãrii. Plasându-si mâna stângã pe vârful sãgetii si jucându-se cu arcul, Mara s-a adresat clarvãzãtorului calm ce stãtea pe tron, pregãtit sã treacã dincolo de cea mai îndepãrtatã limitã a oceanului existentei:

“În picioare, în picioare, kshatriya înfricosat de moarte! Urmeazã-ti datoria [ca membru al castei luptãtorilor] si abandoneazã calea eliberãrii. Cucereste lumile de jos prin forta armelor, si câstigã astfel lumile superioare! Aceasta este calea glorioasã ce trebuie parcursã, care a fost urmatã de conducãtorii oamenilor timp de generatii. Aceastã viatã de cersetor este total nepotrivitã pentru cineva nãscut într-o familie regalã. Dar dacã vei refuza cu încãpãtânare sã te ridici, atunci fii ferm, dacã vei voi... Când a fost strãpuns cu aceastã armã, chiar fiul Idei, nepotul lunii, a devenit nebun. Iar Samtanu si-a pierdut si el stãpânirea de sine. Cât de mult va cãdea oare unul cu puteri mult mai mici, acum cã timpul a degenerat? Asa cã ridicã-te imediat si revino-ti în simtiri, pentru cã aceastã sãgeatã este pregãtitã, scotându-si limba spre tine.”

Dar chiar si dupã ce i s-a vorbit astfel, Sakya cel sfânt, nepãsãtor, nu si-a schimbat postura. Mara îl strãpunse cu sãgeata iubirii si îi puse în fatã fiicele sale, Desfrânarea, Desfãtarea si Pofta, precum si fiii sãi, Confuzia, Veselia si Mândria. Dar nici atunci el nu le dãdu nici o atentie si nu se clinti din vointa sa. Mara, privindu-l, cãzu jos si spuse încetisor:

“Nici mãcar nu a luat în seamã sãgeata, aceeasi cu care zeul Sambdhu fu strãpuns cu dragoste pentru fiica muntelui si clintit din legãmântul sãu. Poate sã fie lipsit de orice sensibilitate? Nu e vrednic de săgeata mea, nici de arcul meu, nici ca fiica mea Rati sã-l ispiteascã. Meritã teroarea, atacurile si loviturile tuturor hoardelor demonilor.”

Atunci Mara îsi chemã armata, adunându-i pentru a-l coplesi pe Sakya cel sfânt. Ai lui se îngrãmãdirã în jur, sub forme diferite si purtând sãgeti, copaci, mãciuci si sãbii în mâini, cu fete de boi, pesti, cai, mãgari si cãmile, de tigri, ursi, lei si elefanti, cu un singur ochi, cu mai multe fete, cu trei capete, cu burti revãrsate si pãtate, amestecati cu capre, cu genunchii umflati ca ulcioarele de lut, înarmati cu scuturi si gheare, cãrând trunchiuri decapitate în mâini, schimbându-si formele, cu fete pe jumãtate mutilate si guri monstruoase... În fata acestor monstri înspãimântãtori, marele întelept rãmase netulburat, si se purtã cu ei ca si cum ar fi fost doar niste copii obraznici. Atunci, unul dintre ei, cu ochii rotindu-se sãlbatic, ridicã o mãciucã împortriva lui. Dar bratul îi rãmase imediat paralizat, ca cel al bãtrânului Indra cu fulgerul. Altii, ridicând stânci si copaci, se gãsirã incapabili sã le prãvãleascã peste întelept... Altul aruncã peste el o cãpitã de paie aprinsã mare cât vârful unui munte... În ciuda tuturor acestor asalturi asupra corpului si mintii sale, si sub toate aceastã ploaie asupra sa, Sakya cel sfânt nu se miscã din postura sa nici cât un fir de pãr, si nici nu se clinti din hotãrârea sa...

Atunci o existentã cu formã invizibilã, dar cu o glorie mai presus de fire, care stãtea în ceruri si-l privea pe Mara cel rãu împotrivindu-se clarvãzãtorului, i se adresã cu voce tunãtoare, imperturbabilã în ostilitatea ei: “Nu-ti asuma, O Mara, acest efort zadarnic. Abandoneazã rãutatea si retrage-te în ale tale. Acest întelept nu poate fi clintit cum nu poate fi mutat muntele Meru de vânt... Nu-ti corupe mãretia, O Mara, cu mândrie. Nu e bine sã fii încrezãtor, soarta e instabilã. De ce accepti o pozitie a cãrei fundament e subred?

Ascultând aceste cuvinte, si vãzând neclintita fermitate a marelui sfânt, Mara se depãrtã deprimat si rupse sãgetile dorintei cu care, O lume, este strãpunsã inima ta. Cu puterea lor înfrântã, cu eforturile zãdãrnicite, cu stâncile, paiele si arborii aruncati, musafirii fugirã în toate directiile, ca o armatã dusmanã atunci când tabãra i-a fost distrusã de inamici.

Atunci când zeul înarmat cu flori fugi învins împreunã cu fortele sale ostile, iar înteleptul fãrã pasiuni deveni victorios, cucerind toatã puterea întunericului, cerurile strãlucirã împreunã cu luna ca zâmbetul unei fecioare, si o ploaie parfumatã cãzu. Cel rãu fiind învins astfel, cerul deveni mai limpede, luna strãluci mai puternic, averse parfumate cãzurã din nori pe pãmânt, iar noaptea luci ca o fecioarã neprihãnitã.”

Cel care trebuie sã-l ispiteascã pe Gautama Buddha Sakya Muni este Mara, demon îndeobste înfãtisat ca un flãcãu îmbrãcat în flori (spre deosebire de imaginea respingãtoare a diavolului din iconografia crestinã, Orientul l-a zugrãvit în cele mai calde si îmbietoare culori, tocmai pentru a avertiza cã demonicul controleazã bine aparente, la urma urmei Iluzia fiind regatul sãu, nu?).

Surprinzãtor, probabil, pentru multi, discursul lui Mara este unul... teologic. Gautama este fiul unui rege (deci din casta rãzboinicilor, ksatriya) care si-a propos, dupã practicarea încãpãtânatã a mai multor discipline spirituale, mereu nemultumit de rezultatele prea mici obtinute, recurgerea la efortul suprem, menit sã conducã la Realizãrii Supreme. Atitudinea pe care Gautama o opune ciclului nesfârsit al reîncarnãrilor (samsara) este una de tip spiritual, deci este normal ca discursul ispititor sã fie tot unul de sorginte spiritualã. Gautama este un hindus (paradoxul buddhismului fiind acela cã fondatorul lui a fost hindus, la fel cum paradoxul crestinismului este cã cea mai importantã figurã a lui este cea a unui iudeu), asa cã Mara încearcã sã-l disuadeze cu argumente vedice: “În picioare, kshatriya înfricosat de moarte! Urmeazã-ti datoria si abandoneazã calea eliberãrii. Cucereste lumile de jos prin forta armelor, si câstigã astfel lumile superioare! Aceasta este calea glorioasã ce trebuie parcursã, care a fost urmatã de conducãtorii oamenilor timp de generatii. ” – îndemnul fiind ca Gautama sã urmeze natura castei lui, asa cum spun textele sacre ale hinduismului. Pentru un observator superficial, Mara vorbeste ca un brahman, si ar vrea sã-l aducã pe cãutãtor la drumul traditional rezervat rãzboinicilor, asa cum toatã traditia impune. Însã întelesul cel mai profund, si singurul real, este departe de ceea ce pare, si pentru a ajunge la el trebuie sã facem o micã parantezã, utilã apoi si în cazul ispitirii lui Iisus.

Nu trebuie sã ne mire aspectul spiritual pe care îl îmbracã ispitiri. Este normal sã fie asa, pentru cã diavolul este prin natura lui teolog. Sã nu uitãm cã, spre deosebire de oamenii “cãzuti” (sau ai Kali-Yuga, cum spune hinduismul), el are certitudinea absolutã a existentei lui Dumnezeu, si fie si din aceastã cauzã, o anumitã dozã de spiritualitate îi este inerentã, deci un soi de cunoastere, desi foarte limitatã, a esentei lucrurilor. Confruntându-se cu cei aflati în preajma realizãrii desãvârsirii, tot ce poate spera forta întunericului este sã-l devieze pe cãlãtor cu un singur grad de la telul propos, am spune noi, sã-l clinteascã fie si cu un fir de pãr, sã obtinã fie si un rãgaz. Pare putin, dar de fapt, pentru cel care aspirã la realizare, efectul ar fi cel al unui cataclism (trebuie sã avem în vedere cã un pãcat mare comis de un om obisnuit cântãreste mai putin pentru el decât în pãcat insignifiant comis de cel care are mai putin decât nimic pânã la Perfectiune, iar demonii stiu prea bine asta). În realizarea scopului sãu, Mara stie prea bine cã nu-l poate înfrânge pe aspirant decât în modul cel mai subtil cu putintã. Numai cã, pentru observatorul atent, teologia demonicã are ceva parodic, diavolul fiind cumva maimuta lui Dumnezeu... Existã în orice ispitã un element care avertizeazã asupra ei.

Remarcãm dintru început cã Mara se prezintã ca aliat, vorbeste “limba” cãutãtorului de Absolut, apare ca si consilier dezinteresat. El nu-i spune lui Gautama, sã renunte, sau cã scopul lui e gresit, nici o secundã nu pune în dubiu tinta, ci mijloacele. Gautama este unul care a epuizat posibilitãtile puse la dispozitia lui de traditia hindusã, fãrã sã-si fi atins aspiratia, asa cã a decis sã ia taurul de coarne, siluind universul pânã la ultimul atom, fortându-l sã-i reveleze secretul ultim. Asezat sub ceea ce va fi denumit mai târziu Copacul Iluminãrii, Sakya Muni, gol si flãmând, vrea nici mai mult nici mai putin decât sã treacã dincolo de Maya. Nu mai e nici tehnicã la mijloc, nici studiu sacru, nici ritual, este lupta disperatã a lui Iacov-Israel cu îngerul. Mara stie cã cel care a abandonat totul pentru Totul nu poate sã nu izbândeascã, asa cã vine cu urmãtorul comentariu: “Înteleg cã vrei sã cuceresti Eliberarea, foarte bunã ideea, dar procedura este inadecvatã. Tu esti un rãzboinic, iar pentru a iesi din samsara poti sã-ti realizezi natura de rãzboinic, sã cuceresti lumile sublunare, iar apoi Absolutul ti se va adãuga prin forta lucrurilor. Aceasta este traditia poporului tãu, respectând-o te vei împlini, dar dacã te abati vei pieri. Fii rezonabil si reîntoarce-te la ceea ce au fãcut strãmosii tãi, dacã nu, sunt aici ca sã te corectez fie si cu forta, expunându-te unor pericole cãrora nu le vei putea face fatã singur, asa cum esti.” Aceasta este “traducerea” discursului lui Mara.

Unde este totusi problema? În inversarea raporturilor normale care trebuie sã existe între traditie si spiritualitate. În mod firesc, traditia este subordonatã spiritualitãtii, traditia este mijloc, iar spiritualitatea este scop. Avem nevoie de traditie ca ghid spre ceva superior, dar traditia în sine se poate dovedi sufocantã, o adevãratã capcanã pentru cei care o considerã scop. Traditia este un drum care trebuie parcurs, dar care, dupã ce a condus la destinatie, poate fi uitat de cel care l-a strãbãtut. Or, exact în aceasta constã pozitia lui Gautama Buddha: epuizase posibilitãtile pe care i le oferea acel drum, fãrã ca destinatia sã fi fost atinsã. Nu trebuie dedus din asta cã ideea de traditie se de-substantializase, ci pur si simplu cã ea nu functionase într-o anume situatie, în urma unui blocaj. Se cerea asadar o strategie cu mult mai îndrãzneatã, o ignorare fecundã a memoriei în vederea restaurãrii ei, era nevoie de un erou care sã refacã traditia, sã-i injecteze spiritualitatea istovitã, sã împlineascã Legea, cum a spus Iisus. În situatii exceptionale, se cer mãsuri atipice.

Or, ce spune pânã la urmã Mara? “Într-adevãr, scopul este foarte bun, dar metoda e prea durã, prea directã. Scopul ar putea fi atins pe o cale mai usor de parcurs, si care nu implicã sacrificii severe (adicã renuntarea totalã la satisfactiile mundane pe care apartenenta la casta kshatryia le presupune).” Coerenta mesajului demonic este însã tulburatã de o neconcordantã: cea dintre temporalitate si metode, pe care involuntar tocmai Mara o lasã sã scape. Se stie cã timpul nu este linear, uniform, egal, ci descendent, fiecare moment fiind inferior din punct de vedere spiritual fatã de cel anterior (exceptie, desigur, anumite restaurãri spirituale cu totul exceptionale, cum sunt cele marcate de nasterea unei religii). Amenintându-l pe Gautama, demonul îi sugereazã cã ar avea cu atât mai mare putere împotriva lui cu cât timpul e mai degenerat (prin îndepãrtarea de Dumnezeu), decât a fost înainte. Or, fãrã sã vrea îsi împinge mesajul spre parodic: dacã anumite practici spirituale îsi pierd prin degenerare eficacitatea, sau prin incongruenta cu anumite conditii ciclice, este absurd ca cineva sã insiste în conservarea lor de dragul traditiei. În mod vãdit ilogic, sfatul lui Mara este acela de a face ceva fãrã sanse de izbândã, iar pentru asta el mutã atentia de la finalitate la modalitate. Iar înteleptul pãtrunse asta, si nu se clinti din postura lui si hotãrârea lui nici cât un fir de pãr.

Celãlalt text cuprinde, asa cum am precizat, ispitirea lui Iisus. Îl vom reproduce si pe el în întregime, dupã care vom adãuga câteva comentarii:

“Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca sã fie ispitit de cãtre diavolul. Si dupã ce a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti, la urmã a flãmânzit.

Si apropiindu-se, ispititorul a zis cãtre El: De esti tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sã se facã pâini. Iar el, rãspunzând, a zis: “Scris este: “Nu numai cu pâine va trãi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”

Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate, l-a pus pe aripa templului, si i-a zis: “Dacã tu esti Fiul lui Dumnezeu, aruncã-te jos, cã scris este: “Îngerilor Sãi va porunci pentru tine si te vor ridica pe mâini, ca nu cumva sã izbesti de piatrã piciorul tãu.” Iisus i-a rãspuns: “Iarãsi este scris: “Sã nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tãu.”

Din nou diavolul l-a dus pe un munte foarte înalt si i-a arãtat toate împãrãtiile lumii si slava lor. Si i-a zis lui: “Acestea toate ti le voi da tie, dacã vei cãdea înaintea mea si te vei închina mie.” Atunci Iisus i-a zis: “Piei, satano, cãci scris este: “Domnului Dumnezeului tãu sã te închini si Lui singur sã-I slujesti.”

Atunci l-a lãsat diavolul si iatã îngerii, venind la el [Iisus], îi slujeau.”

Spune Sfânta Scripturã cã Iisus a fost în pustie pentru a fi ispitit. Imens, imobil, neprimitor, desertul joacã aici locul Copacului Iluminãrii. Iisus se aflã în desert pentru “a se desãvârsi” (Evrei 5, 9), pentru a actualiza ceea ce Psalmii numesc “Fiul lui Dumnezeu” (81, 6), pentru a deschide o Cale spiritualã si a o da oamenilor. Cel ce posteste si “la urmã flãmânzeste” este om, deplin om, supus ispitei si gata de a fi încercat de seducãtor. Putem sã ne punem întrebarea dacã Iisus ar fi putut ceda ispitei, dacã ar fi putut pierde? Suntem îndreptãtiti sã credem ambele posibilitãti, atât rãspunsul negativ, cât si cel pozitiv. Pe de o parte, Iisus era Mesia înainte de toti vecii, proorocit si prevestit prin semne pe care le-au putut citi Regii-Magi, fãrã îndoialã reprezentanti ai unor traditii care au salutat venirea unui Avatara. Pe de altã parte, Iisus a fost om supus tuturor vicisitudinilor naturii post-adamice, putea deci “flãmânzi”. Ne temem cã solutia acestui paradox nu poate fi transatã decât dincolo de iluzia temporalitãtii terestre, si depãseste cu mult cadrul acestor rânduri.

Diavolul a venit la Iisus cu douã îndemnuri si o ofertã. Îndemnurile au în comun faptul cã sunt precedate de un dubiu: “daca esti Fiu lui Dumnezeu”, la care se adaugã natura lor identicã: “utilizeazã ceea ce esti”. Ispititorul începe prin a se îndoi de legãtura dintre Fiul si Tatãl pentru a îndemna la “probarea” ei prin instrumentalizare. Dacã Mara se aflã în fata celui care nu si-a realizat încã Scopul Suprem, diavolul biblic este în prezenta celui ce tocmai a devenit ceea ce el este – însã amândoi au ceva în comun: minimizeazã rezultatul si se concentreazã pe mijloace. Mara considerã cã Eliberarea poate fi atinsã prin metode inerente traditiei, deci e mult prea disponibilã pentru a cere sacrificii imense, în timp ce Satana pune la îndoialã Filiatia cu Dumnezeu, propunând s-o probeze prin rezultate materiale.

Ce spune deci Satana: “Probabil cã esti Fiul lui Dumnezeu, dar acest lucru ar trebui folosit cumva, altfel, la ce bun o stare care nu aduce avantaje imediate?” Or, ispita cu care îl învãluie pe Iisus este neobisnuitã în raport cu ispitele îndreptate spre oamenii obisnuiti, pentru cã între Iisus si cei din urmã existã o diferentã fundamentalã: Iisus stie ceea ce imensa majoritate trebuie sã creadã. Învãtãtorul Iisus are de partea sa cunoasterea, în vreme ce restul lumii trebuie sã se multumeascã cu credinta. Noi trebuie sã credem cã Dumnezeu existã, în timp ce Iisus stie chiar în ce fel existã Dumnezeu. Iar a fi sau a nu fi Fiul lui Dumnezeu nu este o problemã de credintã, ci una de cunoastere: Iisus stie cã el este Fiul lui Dumnezeu, pentru el o certitudine, iar tocmai împotriva acestei sigurante atacã Satana: “Dacã esti Fiul lui Dumnezeu...” – altfel spus: “Dacã ceea ce tu cunosti valoreazã ceva, dacã certitudinea ta meritã privitã ca atare, dacã însãsi legãtura pe care o ai cu Tatãl meritã favoarea unei încredere...”, e mai mult decât un efect retoric, este punerea la îndoialã a însãsi temeliei lumilor, pentru cã Iisus se cunoaste de la Dumnezeu, întru Dumnezeu. Si ce l-ar putea “convinge” pe Satana cã Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Nu mare lucru: o transsubstantiere (pietre fãcute pâini) si asumarea unui risc acrobatic care sã “forteze mâna” divinitãtii. Esenta parodicului constã aici în disproportia dintre cele puse la îndoialã si cele cerute ca “probe”, prea mult contra atât de putin. Iar elementul ilogic sare si el în ochi: dacã temelia cunoasterii ar fi iluzorie, cum sugereazã în douã rânduri Satana, atunci orice probã adusã ar fi ea însãsi iluzorie, pentru cã în absenta unei epistemologii bazatã pe certitudine nu se pot clãdi decât, eventual, teorii stiintifice cu derizorii...

Rãmâne sã privim îndeaproape propunerea pe care Satana i-a fãcut-o lui Iisus: “Îti voi da împãrãtiile lumii dacã vei cãdea înaintea mea si te vei închia mie.” În primele douã rânduri Iisus a fost tentat sã piardã, fãrã însã a câstiga nimic. A treia oarã, lucrurile capãtã aspectul unui târg: ispititorul se pregãteste sã acorde compensatii în schimbul abandonãrii Împãrãtiei lui Dumnezeu. Este vizibilã tendinta de a-si prezenta “marfa” în cea mai bunã luminã cu putintã: Iisus este urcat pe vârful unui munte, pentru ca retina lui sã cuprindã cât mai mult posibil. Ceea ce “are” Iisus (în fapt, ceea ce el este), a fost deja pus la îndoialã: “Dacã esti Fiul lui Dumnezeu...”. Or, schimbul este inegal, pentru cã Satana se oferã sã dãruiascã “avere” pentru “stare”. Mai mult decât atât, el nu vrea numai ca Iisus sã renunte la “starea” lui spiritualã, ci si sã-l recunoascã pe ispititor ca posedând “fiintã”, ceea ce e probabil cea bunã idee pe care o creaturã si-o poate face despre sine. Iisus îl respinge, fireste, pentru cã singurul care fiinteazã este Dumnezeu, si lui trebuie sã-i fie adusã toatã slava si închinarea. Pretentia Satanei de a exista prin sine este vanã, ca si oferta sa: cum poate cineva care existã iluzoriu sã ofere o posesie altfel decât iluzorie? Iisus probeazã cã este Fiul lui Dumnezeu cunoscând toate acestea, stiind sã aleagã între cele eterne si cele trecãtoare...