Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu (note de lectură)

Traducere din franceză, note şi introducere de Anca Manolescu. Humanitas, 2005 (versiunea românească).

Iubirea “implicită” este iubirea anterioară întâlnirii cu Dumnezeu. Ea este destinată să devină iubire a lui Dumnezeu, fără a fi încă. Obiectele iubirii implicite sunt: ceremoniile religioase, frumuseţea lumii şi aproapele. Lor trebuie să li se adauge prietenia. Ele constituie iubirea lui Dumnezeu sub forma potrivită perioadei de pregătire.


Iubirea aproapelui

“Cine poate fi binefăcător al lui Christos, dacă nu Christos însuşi? Cum poate un om să dea de mâncare lui Christos, dacă nu este ridicat cel puţin pentru o clipă la acea stare despre care vorbeşte sfântul Pavel, în care nu el trăieşte, ci doar Christos trăieşte în el?” (p. 17)

Binefăcătorii lui Christos nu sunt nici iubitori, nici milostivi. Ei sunt drepţi. Evanghelia nu face deosebire între iubirea de aproapele şi dreptate. Distincţia dintre dreptate şi milă este o invenţie modernă.

Dreptatea şi iubirea sunt totuna. Dreptatea naturală (potrivit căreia într-o situaţie în care necesităţile sunt la fel de acut resimţite de către părţi, prevalează necesitatea celui ce poate să-şi impună voinţa prin forţă) este o luciditate a inteligenţei în care a dispărut iubirea. Mai jos de atât este întunericul puternicului ce consideră sincer cauza proprie ca fiind mai dreaptă decât cauza celui slab.

Virtutea supranaturală a dreptăţii constă, dacă eşti superiorul într-un raport inegal de forţe, să te comporţi exact ca şi cum ar fi egalitate, iar dacă eşti inferiorul, să realizezi că raportul de forţe este în defavoarea ta, şi să răspunzi cu recunoştinţă faţă de cel care îţi restituie demnitatea umană, refuzând să te considere drept obiect la bunul său plac. În felul acesta, şi cel puternic, şi cel nenorocit, participă la dreptate.

Decreaţia: Dumnezeu se retrage pentru ca altceva decât El să fie cu putinţă. “Religiile care au conceput această renunţare, această distanţă voluntară, această ştergere de sine voluntară a lui Dumnezeu, absenţa sa aparentă şi prezenţa lui secretă aici jos, aceste religii sunt religia adevărată, traducerea în limbaje diferite a marii Revelaţii. Religiile care reprezintă divinitatea drept comandând pretutindeni unde are puterea să o facă sunt false. Chiar dacă sunt monoteiste sunt idolatre.” (p. 25-26)

Modelele în Dumnezeu ale generozităţîi şi ale compasiunii sunt Creaţia şi Patima.

În iubirea faţă de aproape există negarea ta însuţi, pentru a afirma pe altul. Este prefigurarea negării de sine pentru ca Christos să trăiască în tine.

În cazul iubirii faţă de aproape, atenţia creatoare constă în a aplica realmente atenţia pe ceva ce nu există (carnea anonimă inertă de pe marginea drumului din pilda bunului samaritean). Iubirea vede invizibilul, şi-l transformă în vizibil. “Dumnezeu a gândit ceea ce nu era şi prin faptul de a-l fi gândit l-a făcut să fie. În fiecare clipă, noi existăm doar prin faptul că Dumnezeu consimte să gândească existenţa noastră, deşi în realitate nu existăm.” (p. 30)

Pedeapsa dreaptă constituie cealaltă faţetă a darului drept – ambele sunt mărturii ale prezenţei reale a lui Dumnezeu, şi constituie sacramente. “Piatra care ucide, bucata de pâine care hrăneşte au exact aceeaşi virtute dacă Christos e prezent în punctul de plecare şi în punctul de sosire. Darul vieţii, darul morţii sunt echivalente.” (p. 34)

“Caracterul legal al unei pedepse nu are semnificaţie veritabilă dacă nu conferă pedepsei ceva de ordin religios, dacă nu face din ea echivalentul unui sacrament; drept urmare, toate funcţiunile penale, de la cea de judecător până la cea de călău şi de gardian de închisoare ar trebui să participe într-un fel sau altul la sacerdoţiu.” (p. 35)

Religia nu trebuie să fie totalitară, ci trebuie să se legitimeze la planul iubirii supranaturale.

“Nu există decât un singur mijloc de a nu primi niciodată altceva decât binele. Anume să ştii, nu în mod abstract, ci cu întreg sufletul, că oamenii care nu sunt animaţi de caritatea pură sunt elemente în mecanismul ordinii lumii, asemenea materiei inerte. Atunci totul vine direct de la Dumnezeu, fie prin iubirea unui om, fie prin inerţia materiei tangibile sau psihice; prin duh sau prin apă. Tot ceea ce măreşte energia vitală în noi e ca pâinea pentru care Christos răsplăteşte drepţilor; toate loviturile, rănile şi mutilările sunt ca piatra aruncată asupra noastră de mâna însăşi a lui Christos. Pâine şi piatră vin de la Christos şi, pătrunzând în interiorul fiinţei noastre, îl fac pe Christos să intre în noi. Pâine şi piatră sunt iubire. Trebuie să mâncăm pâinea şi să ne oferim pietrei în aşa fel încât ea să se înfingă cât mai adânc posibil în carnea noastră. Dacă avem o armură capabilă să ne protejeze sufletul împotriva pietrelor aruncate de Christos, trebuie să o scoatem şi să o aruncă.” (p. 39-40)


Iubirea ordinii lumii

Iubirea frumuseţii lumii decurge din aceeaşi renunţare care este imaginea renunţării creatoare a lui Dumnezeu, care face să existe acest univers consimţind să nu comande în el, deşi are puterea de a o face.

Prin iubirea aproapelui imităm iubirea lui Dumnezeu care ne-a creat pe noi înşine, precum şi pe semenii noştri. Prin iubirea ordinii lumii, imităm iubirea divină care a creat acest univers din care facem parte.

Părăsind poziţia falsă a existenţei egoului ne trezim la real, la etern, ne golim de falsa dumnezeire, ne negăm pe noi înşine, renunţăm la poziţia noastră imaginară în centrul lumii.

În Antichitate, iubirea frumuseţii lumii ocupa un foarte mare loc în gândire şi învăluia întreaga viaţă cu poezie. Aşişderea în China, India, Grecia. Pe alocuri, în Psalmi, în cartea lui Iov, în Isaia se regăseşte aceeaşi iubire.

În creştinism, iubirea frumuseţii lumii este mai degrabă excepţională (Sf. Francisc, Sf. Ioan al Crucii) – în rest, se poate spune că frumuseţea lumii este absentă în tradiţia creştină. O teribilă lacună.

În Evanghelii, frumuseţea lumii apare în două locuri: atunci când Christos ne îndeamnă să contemplăm şi să imităm crinii şi păsările în nepăsarea lor faţă de viitor; apoi atunci când ne îndeamnă să contemplăm şi să imităm distribuirea fără discriminare a ploii şi a luminii soarelui.

“Astăzi s-ar putea crede că rasa albă aproape a pierdut sensibilitatea pentru frumuseţea lumii şi că şi-a luat sarcina de a o face să dispară în toate continentele unde şi-a purtat armele, comerţul şi religia.” (p. 45)

Sentimentul frumosului rămâne ireductibil în inima omului ca un mobil puternic, fiind prezent în toate preocuările vieţii profane.

Fumuseţéa lumii nu este un atribut al materiei în sine, ci un raport între lume şi noi, şi aici raportul este influienţat de structura corpului şi a sufletului nostru.

În lumea noastră, frumuseţea este singura finalitate, o finalitate ce nu conţine nici un scop. Ea nu conţine nici un bine, şi ne oferă propria lor existenţă. Tocmai pentru că nu cuprinde nici o finalitate, frumuseţea constituie în lumea noastră unica finalitate. Toate lucrurile pe care le luăm drept scopuri (banul, puterea) sunt de fapt mijloace către altceva. Frumuseţea este însă bună în sine, fără ca totuşi să găsim în ea vreun bine.

Dorinţa de a iubi într-o fiinţă umană frumuseţea lumii este esenţialmente dorinţa Întrupării. De aceea misticii trebuie să folosească limbajul iubirii, ai cărui proprietari legitimi sunt.

Frumuseţea dintr-o fiinţă omenească face din ea, pentru imaginaţie, un echivalent al ordinii lumii.

Omul stăpânit de plăcere este stăpânit în realitate de absolutul pe care l-a situat în ea. “Cel care a aşezat absolutul în plăcere nu poate să nu fie stăpânit de ea. Omul nu luptă împotriva absolutului. Cel care a ştiut să plaseze absolutul în afara plăcerii posedă desăvârşirea cumpătării.” (p. 59)

Sufletul caută contactul cu frumuseţea lumii (deci cu Dumnezeu), dar concomitent fuge de acest contact. Sufletul fuge de groaza urâţeniei, dar şi de contactul cu ceea ce este realmente pur, pentru că tot ceea ce este mediocru fuge de lumină. Absolutul este concomitent obiect al atracţiei şi obiect al repulsiei. “Prin urmare, nu există în viaţa omului nici o zonă care să fie domeniul naturii. Supranaturalul e prezent, în secret, pretutindeni, sub mii de forme diverse, harul şi păcatul de moarte se află pretutindeni.” (p. 61)

Despărţindu-se de stoicism, creştinismul pierde iubirea pentru frumuseţea lumii, condamnându-se astfel la o existenţă abstractă, separată.

Universul este frumos aşa cum ar fi o operă de artă desăvârşită, dacă aşa ceva ar putea exista. De aceea el nu conţine nimic care să poată constitui un scop ori un bine. Nici o finalitate, în afara frumuseţii universală însăşi. Absenţa finalităţii înseamnă domnia necesităţii. Lucrurile au cazuri, nu scopuri.

“Echivalentul în artă al acestei domnii a necesităţii constă în rezistenţa materiei şi în regulile arbitrare. Rima impune poetului ca, în căutarea cuvintelor, să urmeze o direcţie absolut fără legătură cu suita ideilor. Ea are în poezie o funcţie analoagă poate celei pe care o are, în viaţă, nenorocirea. Nenorocirea te obligă să simţi cu tot sufletul lipsa de finalitate.” (p. 63-64)

Absenţa de finalitate, absenţa de intenţie este esenţa frumuseţii lumii.

Universul este o patrie, unica noastră patrie.

“Imitarea frumuseţii lumii, răspunsul la lipsa de finalitate, de intenţie, de discriminare constă în absenţa intenţiei în noi înşine, înseamnă renunţarea la voinţa proprie. A fi perfect supus înseamnă a fi desăvârşit precum Tatăl nostru ceresc e desăvârşit.” (p. 65)

Dumnezeu trebuie conceput ca impersonal, în sensul în care el este modelul divin al unei persoane care se depăşeşte pe sine renunţând la sine. Renunţarea la a fi o persoană face din om reflexul lui Dumnezeu.


Iubirea practicilor religioase

Dumnezeu e prezent în practicile religioase, atunci când ele sunt pure, în acelaşi fel în care este prezent în aproapele şi în frumuseţea lumii.

Religia este o formă a recitării numelui Dumnului, şi trebuie să aibă realmente o virtute salvatoare.

“O schimbare de religie este pentru suflet asemenea unei schimbări de limbă pentru un scriitor. Nu toate religiile, e adevărat, sunt la fel de apte pentru recitarea corectă a numelui Domnului. Unele sunt fără îndoială intermediari foarte departe de perfecţiune. Religia lui Israel, de pildă, trebuie să fi fost un intermediar cu adevărat extrem de imperfect pentru ca răstignirea lui Christos să fi fost posibilă. Religia romană nu merita poate deloc numele de religie. Dar, în genere, ierarhia religiilor este un lucru foarte dificil de discernut, aproape imposibil, poate cu totul imposibil. Fiindcă o religie se cunoaşte din interior. Catolicii o spun despre catolicism, dar lucrul acesta este adevărat pentru orice religie. Religia este hrană. E dificil să apreciezi cu privirea savoarea şi calitatea nutritivă a unui aliment din care nu ai mâncat niciodată.” (p. 71)

Compararea religiilor nu este posibilă decât printr-o virtute miraculoasă a simpatiei. Lucru care nu se întâmplă niciodată, pentru că unii nu au nici o credinţă, alţii nu cred decât exclusiv într-o religie, iar alţii au doar o religiozitate vagă, pe care o îndreaptă cu indiferenţă în orice direcţie. Dimpotrivă, ca să fie cu putinţă compararea religiilor, trebuie acordată toată atenţia, toată credinţa, toată iubirea unei religii anume. Este ca efortul de simpatie pe care îl presupune prietenia. “În toate domeniile, iubirea nu e reală decât îndreptată asupra unui obiect particular; ea devine universală fără a înceta să fie reală numai ca efect al analogiei şi al transferului.” (p. 72)

“Astăzi, în Europa şi poate chiar în lume, cunoaşterea comparată a religiilor e aproape nulă. Nu avem nici măcar noţiunea de posibilitate a unei atari cunoaşteri. Chiar şi fără prejudecăţile care ne blochează, presimţirea unei asemenea cunoaşteri este deja un lucru foarte dificil. Între diferitele forme de viaţă religioasă există, drept compensări parţiale ale diferenţelor vizibile, anume echivalenţe ascunse pe care doar discernământul cel mai ascuţit le poate întrevedea. Fiecare religie e o combinaţie originală de adevăruri explicite şi de adevăruri implicite; ceea ce e explicit într-una este implicit într-alta.” (p. 73)

Dacă imperfecţiunea religiei natale este prea mare, sau dacă religia apare în mediul natal sub o formă prea coruptă, sau dacă circumstanţele au împiedicat să se nască sau au ucis iubirea pentru această religie, atunci adoptarea unei religii străine este legitimă. În toate celelalte cazuri, a-ţi schimba religia este o decizie extrem de gravă, iar mult mai grav este să împingi pe altul la schimbarea ei.

Religia catolică este mediul spiritual natal al tuturor oamenilor de rasă albă.

Cele religioase sunt concomitent sensibile particulare, şi cu desăvârşire pure. “Biserica poate fi urâtă, cântările false, preotul corupt, iar credincioşii cu mintea risipită. Într-un anume sens, toate acestea nu au nici o importanţă. La fel cum, dacă un geometru trasează, pentru a ilustra o demonstraţie corectă, o figură în care dreptele sunt strâmbe şi cercurile turtite, ele nu au nici o importanţă. Lucrurile religioase sunt pure de drept, în mod teoretic, prin ipoteză, prin definiţie, prin convenţie. Aşa încât puritatea lor e necondiţionată. Nici o întinare nu o poate atinge.” (p. 75)

Puritatea lucrurilor religioase se manifestă sub forma frumuseţii, atunci când credinţa şi iubirea nu lipsesc de la datoria lor.

În centrul frumuseţii religiei creştine se află ceva absolut lipsit de frumuseţe, ceva ce este numai convenţie: Eucharistia. Absurditatea dogmei prezenţei reale constituie virtutea ei. Christos nu poate fi prezent într-un astfel de obiect decât prin convenţie. Or, tocmai prin acest fapt el este acolo cu desăvârşire prezent.

“Nimeni nu e înclinat să se mire că raţionamente care lucrează cu drepte perfecte şi cu cercuri perfecte, inexistente ca atare, au aplicaţii efective în tehnică. Totuşi lucrul acesta e de neînţeles. Realitatea prezenţei divine în Eucharistie e mai minunată, dar nu mai incomprehensibilă.” (p. 77)

Creaţia divină ar fi un act de cruzime dacă izvorul purităţii nu ar ţâşni pretutindeni unde există fărădelege şi nenorocire. “Dacă nu ar exista fărădelege şi nenorocire în veacurile cele mai îndepărtate de noi decât două mii de ani, în ţări neatinse de misiuni creştine, s-ar putea crede că Biserica are monopolul lui Christos şi al sacramentelor. Cum am putea suporta, fără să-l acuzăm pe Dumnezeu, gândul unui singur sclav răstignit acum douăzeci şi două de secole, de credem că în acea epocă Christos era absent şi că orice gen de sacrament era necunoscut?” (p. 82)

Unul dintre adevărurile, ignorat astăzi, ale creştinismului este că privirea este cea care salvează. Şarpele de aramă a fost înălţat pentru ca oamenii care zac în adâncurile degradării să îl privească şi să fie salvaţi.

Voinţa e la nivelul părţii naturale a sufletului. Buna ei exercitare este o condiţie a salvară, necesară fără îndoială, însă îndepărtată, inferioară, subordonată, pur negativă. Voinţa nu produce în suflet nici un bine.

Răstignirea lui Christos este modelul tuturor actelor de supunere.

“Există oameni care încearcă să-şi înalţe sufletul aşa cum un om ar sări fără încetare cu picioarele lipite în speranţa că, tot sărind în fiecare zi mai sus, într-o zi n-are să mai cadă înapoi, ci va urca în cer. Ocupat cu asta, nu poate privi cerul. Nu putem face nici măcar un pas spre cer. Direcţia verticală ne este interzisă. Dacă privim îndelung cerul, Dumnezeu coboară şi ne ridică.” (p. 85)

Faptul că voinţa e neputincioasă în obţinerea salvării face ca noţiunea de morală laică să fie o absurditate. Pentru că această morală nu recurge decât la voinţă, în aspectul ei cel mai “muscular”.

Creştinismul contemporan s-a lăsat contaminat de adversării lui. Metafora căutării lui Dumnezeu evocă eforturile voinţei musculare. Şi asta pentru că Dumnezeu este cel care îl caută pe om.

Pascal a comis mai multe erori, mai ales aceea de a confunda credinţa cu autosugestia.

Atitudinea care conduce la mântuire nu seamănă cu nici o altă activitate. E aşteptarea, imobilitatea atentă şi fidelă care durează indefinit, pe care nu o poate clătina nici o lovitură.

Căutarea (activă) conduce la eroare. “Noţiunea de har prin opoziţie cu virtutea voluntară, noţiunea de inspiraţie prin opoziţie cu travaliul intelectual şi artistic, aceste două noţiuni exprimă, dacă sunt bine înţelese, eficacitatea şteptării şi a dorinţei.” (p. 88)

Practicile religioase sunt constituite din atenţie animată de dorinţă.

În Eucharistie există ceva ce ne este total necunoscut, despre care ştim numai, aşa cum spune Platon, că este ceva şi că nimic deosebit de lucrul acela nu e dorit vreodată decât din eroare.

Capcana socială: sentimentul social procură o imitaţie perfectă a credinţei, perfect înşelătoare. E aproape imposibil să discerni credinţa de imitaţia ei socială.

“Iubirea aproapelui, iubirea frumuseţii lumii, iubirea religiei sunt iubiri într-un anume sens absolut impersonale. Iubirea religiei ar putea cu uşurinţă să nu fie impersonală, deoarece religia se raportează la un mediu social. Trebuie ca natura însăşi a practicilor religioase să aducă în această privinţă un remediu. În centrul religiei catolice se află un pic de materie lipsită de formă, puţină pâine. Iubirea îndreptată asupra acestei bucăţi de pâine este cu necesitate impersonală. Nu persoana umană a lui Christos, aşa cum ne-o imagină noi, nu persoana divină a Tatălui, supusă şi ea, în noi, tuturor erorilor imaginaţiei noastre, se află în centrul religiei catolice, ci acest fragment de materie. Iată cel mai scandalos aspect al ei, în care rezidă de asemenea virtutea ei cea mai minunată. În toate formele autenticede viaţă religioasă există de asemenea ceva care le asigură caracterul impersonal. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie impersonală atâta vreme cât nu a avut încă loc contactul direct şi personal; altfel e forba despre o iubire imaginară. După aceea, iubirea trebuie să fie totodată personală şi din nou impersonală într-un sens mai înalt.” (p. 91-92)


Prietenia

Există o iubire personală şi omenească pură care cuprinde o presimţire şi un reflex al iubirii divine.

Preferinţa pentru o fiinţă umană este altceva decât caritatea. Aceasta din urmă e nediscriminatorie.

Prietenia este o armonie supranaturală, o uniune a contrariilor.

Tot soiul de mecanisme pot înnoda între fiinţele umane legături de afecţiune care să aibă tăria de fier a necesităţii (iubirea maternă, uneori iubirea trupească, iubirea conjugală).

“Când ataşamentul unei fiinţe umane de o alta e constituit numai din nevoie, el este atroce. Puţine lucruri pe lume pot atinge un asemenea grad de urâţenie şi de grozăvie. Există întotdeauna ceva oribil în împrejurările în care o fiinţă umană caută binele şi află doar necesitatea. Poveştile în care o fiinţă iubită apare deodată având cap de mort sunt imaginea cea mai potrivită a acestei orori. E adevărat că sufletul uman posedă un întreg arsenal de minciuni care să îl protejeze împotriva acestei urâţenii şi să îi fabrice în imaginaţie bunuri false acolo unde nu există decât necesitate. Tocmai fiindcă ea constrânge la minciună, urâţenia este un rău.” (p. 96)

Egalitatea existentă în prietenie constă în dorinţa de a conserva liberul consimţământ în tine însuţi şi în celălalt. Atunci când cineva doreşte să se subordoneze unei fiinţe umane sau acceptă să i se subordoneze, nu există nici urmă de prietenie.

În toate lucrurile omeneşti, necesitatea este principiul impurităţii. Atunci când într-o prietenie necesitatea precumpăneşte, automat prietenia este întinată.

Cei doi prieteni acceptă să fie doi, şi nu unul, respectă distanţa pe care o pune între ei faptul de a fi două creaturi distincte. Numai cu Dumnezeu omul trebuie să dorească a fi direct unit.

“Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei.” (p. 98)

“Prietenia are ceva de ordin universal. Ea constă în a iubi o fiinţă omenească aşa cum ai voi să fii în stare să iubeşti, în mod special, particular, fiecare dintre fiinţele ce compun specia umană. Aşa cum un geometru priveşte o figură particulară pentru a deduce proprietăţile universale ale triunghiului, tot aşa cum cel ce ştie să iubească îndreaptă asupra unei fiinţe particulare o iubire universală.” (p. 99-100)

Cei doi implicaţi într-o relaţie de prietenie nu trebuie să aibă iluzia că ar fi unul. Un există prietenie decât acolo unde distanţa e păstrată şi respectată.

“Când legăturile de afecţiune şi de necesitate între fiinţe umane nu sunt supranatural transformate în prietenie, nu numai că afecţiunea este impură şi joasă, dar ea se amestecă de asemenea cu ură şi repulsie.” (p. 100-101) E normal, pentru că urâm lucrul de care depindem, şi ne stârneşte dezgustul ceea ce depinde de noi.


Iubire implicită şi iubire explicită

“Catolicul, fie el cel mai mărginit, nu ar îndrăzni să afirme că mila, recunoştinţa, iubirea frumuseţii lumii, iubirea practicilor religioase, prietenia ar fi monopolul secolelor şi ţărilor în care Biserica a fost prezentă. Aceste iubiri sunt rare în stare pură, dar ar fi dificil să se afirme că ele au fost mai frecvente în secolele şi în ţinuturile menţionate decât în altele. A crede că ele pot avea loc acolo unde Christos e absent înseamnă a-l împuţina pe Christos până la ofensă: e o impietate, aproape un sacrilegiu.” (p. 102)

Iubirile implicite contituie o mişcare ascendentă a sufletului, o privire îndreptată spre înalt.

Atunci când Dumnezeu vine în persoană, pentru a cuprinde sufletul şi a-i transporta centrul lângă sine, lucrurile devin altfel. Atunci are loc accesul la iubirea explicită, în raport cu care tot ce a fost până atunci sunt doar atitudini iubitoare. “În perioada pregătitoare sufletul iubeşte în gol. Nu ştie dacă ceva real răspunde iubirii lui. El poate crede că ştie. Dar a crede nu înseamnă a şti. O asemenea credinţă nu ajută. Sufletul ştie doar cu certitudine că îi este foame. Important este să-şi strige foamea.” (p. 104)

Pericolul e ca sufletul să se lase convins că nu îi este foame. Doar o minciună poate face asta.

Oamenii nu se întorc spre Dumnezeu – Dumnezeu este cel care se întoarce spre oameni. Nu depinde de suflet să creadă în realitatea lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu îi revelează această realitate.

“Dumnezeu e frumuseţe pură. Ceea ce e de neînţeles, fiindcă frumuseţea e prin esenţă sensibilă. A vorbi despre o frumuseţe nonsensibilă pare un abuz de limbaj oricui păstrează în minte o anume exigenţă a rigorii; şi pe bună dreptate. Frumuseţea este întotdeauna un miracol. Dar se produce un miracol la puterea a doua atunci când sufletul primeşte impresia unei frumuseţi nonsensibile, dacă e vorba nu despre o abstracţiune, ci despre o impresie reală şi directă cum e cea pricinuită de un cântec în clipa când se face auzit. Totul se petrece ca şi cum, printr-o miraculoasă favoare, sensibilitatea însăşi are evidenţa faptului că tăcerea nu e absenţa sunetului, ci un lucru infinit mai real decât sunetele, sediul unei armonii mai desăvârşite decât cea mai frumoasă dintre armoniile susceptibile a fi alcătuite din sunete. Dar există diferite grade ale tăcerii. În frumuseţea universului e o tăcere care este ca zgomotul în raport cu tăcerea lui Dumnezeu.” (p. 108)

“Dumnezeu este de asemenea adevăratul aproape. Termenul de persoană nu se aplică în mod propriu decât lui Dumnezeu, ca de altfel şi termenul de impersonal. Dumnezeu este cel ce se pleacă asupra noastră, a nenorociţilor reduşi la a nu fi decât puţină carne inertă, sângerândă. Dar el e cumva şi acel nenorocit ce ne apare numai sub înfăţişarea unui trup neînsufleţit din care orice gând pare să fi dispărut, acel nenorocit căruia nimeni nu-i cunoaşte nici statutul, nici numele. Trupul neînsufleţit e acest univers creat. Iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, care ar fi desăvârşirea noastră ultimă de-am putea-o atinge, este modelul divin al recunoştinţei şi compasiunii totodată.” (p. 108-109)

“Dumnezeu este de asemenea prietenul prin excelenţă. Pentru ca să existe între el şi noi, străbătând distanţa infinită, ceva de tipul egalităţii, el a voit să pună în creaturile sale un absolut, libertatea absolută de a consimţi sau nu orientării spre el pe care o imprimă în noi înşine. El a întins de asemenea posibilităţilor noastre de eroare şi minciună până într-atât încât ne-a lăsat facultatea de a domina în mod fals, în imaginaţie, nu numai universul şi oamenii, ci şi pe Dumnezeu însuşi, atâta vreme cât nu ştim să utilizăm în mod just acest nume. Ne-a dat această facultate de iluzie infinită pentru ca să avem puterea de a renunţa la ea din iubire.” (p. 109)

Contactul cu Dumnezeu este adevăratul sacrament.


Reflexii asupra bunei utilizări a studiilor şcolare în vederea iubirii lui Dumnezeu

Rugăciunea constând în atenţie, iar calitatea atenţiei determinând în mare măsură calitatea rugăciunii, exerciţiile de şcoală contribuie la rugăciune dezvoltând atenţia.

Formarea facultăţii atenţiei este adevăratul scop şi aproape unicul interes al studiilor şcolare.

Niciodată un efort de atenţie veritabilă nu este un efort pierdut.

“Certitudinile de acest fel sunt experimentale. Dar dacă nu crezi în ele înainte de a le fi încercat sau dacă nu te comporţi, cel puţin, ca şi cum ai crede în ele, nu vei face niciodată experienţa ce dă acces la asemenea certitudini. Avem de a face aici cu un fel de contradicţie. La fel se întâmplă, începând de la un anume nivel, cu toate cunoştinţele utile înaintării spirituale. Dacă ele nu sunt adoptate ca regulă de conduită înainte de a fi verificate, dacă nu rămâi ataşat de ele doar prin credinţă timp îndelungat înainte de a le verifica, o credinţă întâi întunecată, lipsită de lumină, nu le vei transforma niciodată în certitudini. Credinţa e condiţia indispensabilă pentru a le verifica.” (p. 113)

Studiul ca mijloc spre rugăciunea înaltă. Fiecare exerciţiu ratat oferă ocazia contemplării propriei mediocrităţi. Astfel se obţine smerenia. Astfel studiul devine un mijloc spre sfinţenie ca oricare altul.

Voinţa nu are nici un rol în studiu. Inteligenţa nu dă roade decât în bucurie, ea nu poate fi mânată decât de dorinţă.

“Atenţia constă în a-ţi suspenda gândirea, în a o lăsa disponibilă, vidă, permeabilă faţă de obiect, în a menţine interior, în proximitatea gândului, dar la un nivel inferior şi fără contact cu gândul, diferitele cunoştinţe dobândite, pe care eşti obligat să le utilizezi. În raport cu toate gândurile particulare şi deja formate, gândirea trebuie să fie ca un om pe vârful unui munte care, privind înainte, zăreşte în acelaşi timp dedezubtul lui, dar fără a le privi, o mulţime de păduri şi câmpii. Gândirea trebuie să fie mai ales vidă, în aşteptare, să nu caute nimic, ci să fie gata să primească în adevărul lui nud obiectul ce va pătrunde în ea.” (p. 119)

Bunurile cele mai preţioase nu se caută, se aşteaptă.

“Studiile şcolare sunt unul dintre acele câmpuri ce ascund un mărgăritar pentru care merită să îţi vinzi toate bunurile, fără a-ţi păstra nimic ţie însuţi, ca să fii în stare să-l cumperi.” (p. 124)