1. În Occident există multe dificultăți care se opun studiului aprofundat al doctrinelor orientale.
2. Chiar dacă nu există o rasă europeană în cel mai pur sens al cuvântului, există totuși o mentalitate europeană comună formată pe parcursul mai multor secole, prin influența greacă, romană și iudaică.
3. Nu există o civilizație orientală așa cum există o civilizaţie occidentală, ci mai multe civilizaţii orientale. Există totuşi destule elemente comune pentru a se vorbi de o mentalitate orientală, opusă mentalităţii occidentale.
4. Situaţia Occidentului în raport cu Orientul este cea a unei ramuri detaşate de trunchi, neexistând echivalenţă sau simetrie între termenii acestei opoziţii.
5. Diferenţa dintre Orient şi Occident pare să fi crescut mereu, dar ea este întrucâtva unilaterală, în sensul că doar Occidentul s-a schimbat – imutabilitatea Orientului.
6. Gândirea antică grecească poate fi înţeleasă prin comparaţie cu gândirea orientală, deoarece a împrumutat mult de la aceasta.
7. Îndepărtarea Occidentului de Orient nu este una constantă şi continuă. Au existat perioade de întrerupere şi epoci în care Occidentul a trăit din nou influenţa Orientului.
8. Prejudecata clasică: ideea preconcepută de a atribui grecilor şi romanilor originea oricărei civilizaţii. Occidentalilor le este imposibil să conceapă civilizaţii diferite de a lor şi de origine mai veche.
9. Nu există o civilizaţie, există numai civilizaţii. Civilizaţia occidentală este o civilizaţie printre altele, iar ceea ce se numeşte „evoluţia civilizaţiei” nu este decât evoluţia acestei civilizaţii.
10. Grecii au împrumutat totul de la orientali, singura lor originalitate fiind felul cum au expus lucrurile, într-un mod limitat la măsura puterii lor de înţelegere.
11. Grecii, ca şi occidentalii în general, sunt mult mai înclinaţi spre practic, mai puţin metafizicieni, spre deosebire de orientali. „Cunoaşterea” orientală vs. „cercetarea” occidentală.
12. Orientalii nu au, precum antichitatea greco-romană, cultul naturii, deoarece natura este doar lumea aparenţelor. Importanţa redusă acordată exeprimentării, întâlnită chiar şi în antichitatea europeană.
13. Relațiile între popoare, chiar îndepărtate, erau mult mai frecvente în antichitate decât se presupune de obicei. Nimeni nu poate presupune că filosofii greci ce au precedat epoca lui Alexandru nu cunoșteau doctrinele hinduse.
14. După Aristotel, influențele doctrinelor hinduse asupra filosofiei grecești devin tot mai limitate, întrucât aceasta se închide în contingent. Influențele orientale reapar la neo-platonicieni.
15. Cronologia reprezintă o problemă pentru orientalişti. Indienii sunt prea puţin preocupaţi de originalitate pentru a îşi data scrierile.
16. Orientaliştii au tendinţa de a reduce vechimea civilizaţiilor de care se ocupă.
17. Nu s-ar putea invoca faptul că nu se cunosc destule despre greci. Învăţăturile lor orale trebuie cu atât mai mult să fi provenit din Orient cu cât erau mai ezoterice.
18. Greşeala metodei „istorice”, ce are drept caracteristică luarea în considerare numai a rămăşiţelor materiale: dacă se descoperă un manuscris databil printr-o metodă oarecare, se dovedeşte doar că acesta nu e posterior acelei date, nu şi că nu e anterior. Prin extindere, ceea ce nu se descoperă niciodată nu înseamnă că nu a existat niciodată.
19. De asemenea, transmiterea orală precede transmiterea în scris: o învăţătură tradiţională este fixată în scris mult mai târziu. Din acelaşi motiv nu i se poate atribui un autor. Această situaţie poate să aibă motive multiple, nepresupunând în mod necesar absenţa scrierii.
20. Dacă adesea este dificil să situăm în timp o anumită perioadă din istoria unui popor vechi, este la fel de dificil şi să îi situăm în spaţiu.
21. Diferenţa dintre gândirea occidentală şi cea orientală se traduce şi în limbaj, de aici dificultatea studierii textelor orientale şi redării unor idei în limbile Occidentului. Acest lucru poate fi valabil chiar în cadrul aceleiaşi limbi, vorbite însă de un popor care şi-a schimbat mentalitatea.
22. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. De aici imposibilitatea de a le aplica metoda istorică.
23. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agrveze imperfecţiunea.
24. O doctrină trebuie studiată din interior. Acest lucru este mai uşor pentru doctrinele care s-au transmis regulat până în epoca noastră şi pentru care există interpreţi autorizaţi.
25. Orientul poate fi împărţit grosso modo în trei mari regiuni: Orientul Apropiat – lumea musulmană, Orientul Mijlociu - India şi Extremul Orient - China şi Indo China. Aceste diviziuni corespund la trei mari civilizaţii distincte şi independente.
26. Orientul Apropiat ocupă o parte a Asiei şi Africa de Nord, fiind un loc unde civilizaţia musulmană şi-a păstrat caracteristicile esenţiale şi limba tradiţională, araba. Se compune din grupul arab, grupul turc şi grupul persan.
27. În Orientul Mijlociu există doar civilizaţia indiană, având ca punct comun limba sanscrită şi o civilizaţie tradiţională.
28. Extremul Orient cuprinde civilizaţia chineză şi are ca limbă tradiţională chineza scrisă ce nu prezintă variaţiile chinezei vorbite.
29. Unitatea occidentală este o unitate de fapt, lipsită de orice principiu după ce a rupt legătura tradiţională de ordin religios care era pentru ea principiul tradiţional în Evul Mediu.
30. În Orient nu pot exista naţionalităţi deoarece în cadrul unei civilizaţii apariţia naţionalităţilor semnifică ruperea unităţii sale profunde. Naţionalităţile sunt specifice Occidentului modern.
31. Ideea de unitate a creştinătăţii se poate aplica identic unităţii musulmane, aceasta fiind civilizaţia orientală cea mai apropiată de Occident.
32. Unitatea civlizaţiei hinduse este de ordin pur şi exclusiv tradiţional (nu religioasă, ca în Islam), ea cuprinzând elemente ce aparţin unor rase sau unor grupuri etnice foarte diverse. Nu a existat o rasă ariană – termenul sanscrit arya este un epitet descriptiv aplicat oamenilor din primele trei clase, indiferent de apartenenţa etnică.
33. Civlizaţia chineză este singura a cărei unitate e în mod esenţial una de rasă.
34. Tradiţia, în sens larg, este atât cea scrisă cât şi cea orală, chiar dacă ea a fost la începturi transmisă exclusiv oral. De asemenea, se include în tradiţie întreg ansamblul instituţiilor de diferite ordine ce îşi au principiul în doctrina tradiţională.
35. Dacă ne referim la Orient, civilizaţia poate fi identificată cu tradiţia, însă acest lucru nu mai este valabil pentru Occident.
36. Religia este „ceea ce leagă”, atât oamenii între ei cât şi omul de un principiu superior.
37. Chiar în antichitatea greco-romană religia era asociată cu ansamblul instituţiilor sociale, în care recunoaşterea „zeilor cetăţii” şi respectarea formelor cultuale legal stabilite constituiau condiţii fundamentale şi garantau stabilitatea. Exista însă de pe atunci ceva neînţeles în legătură cu principiul pe care se bazau toate acestea.
38. Neînţelegerea a făcut ca simbolurile să degenereze în simple alegorii şi să ia naştere, astfel, „miturile”, legende despre care fiecare putea să creadă ce voia, în ciuda prescripţiilor legale – formalism exterior incomprehensibil, religia ca o chestiune exclusiv socială.
39. „Zeii cetăţii” devin la romani „zeii Imperiului”. Creştinismul este una dinte puţinele religii persecutate doarece nerecunoscând zeii Imperiului, submina fundamentele istituţionale.
40. Tradiţia iudeo-creştină, adoptând cuvântul „religie” din limba latină, i-a impus un nou sens, în care dominantă este semnificaţia de legătură cu un principiu superior, nu cea de legătură socială.
41. Încercările de definire a religiei au în comun un inconvenient: se aplică unor lucruri extrem de diferite, dintre care unele nu au absolut nimic religios în realitate.
42. Religia comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele.
43. Noţiunea de dogmă se aplică propriu-zis unei doctrine religioase; ea comportă un element intelectual dar şi unul sentimental, de unde şi referirea la „credinţă”, prin excelenţă sentimentală.
44. În morală, sentimentul devine aproape exclusiv.
45. Riturile au un caracter intelectual în măsura în care sunt privite ca expresie a doctrinei şi caracter social în calitatea lor de „practici”.
46. Datorită provenienţei, termenul de religie este greu de aplicat în afara iudaismului, creştinismului şi islamului.
47. Nu se poate admite că religia este exclusiv un fapt social: componenta socială este secundară în raport cu cea doctrinară.
48. Spre deosebire de religie, metafizicii îi lipseşte componenta sentimentală, ea fiind pur intelectuală.
49. Metafizica este în mod esenţial cunoaşterea universalului. Ea nu poate fi definită deoarece este nelimitată, iar a defini înseamnă a închide în limite.
50. Metafizica este cunoaştere, iar nu ştiinţă. Distincţia metafizică – ştiinţă este în fond distincţia particular – universal. Domeniul unei ştiinţe se poate întinde indefinit, fără a ajunge vreodată să aibă un punct comun cu metafizica, întrucât cele două sunt situate pe planuri diferite.
51. Obiectul metafizicii nu are nimic în comun cu obiectul unei ştiinţe: el este imuabil, neinfluenţat de timp sau spaţiu.
52. Metafizica nu admite o „descoperire”. Tot ceea ce poate fi cunoscut a putut fi cunoscut de către unii oameni în toate epocile. Din acest motiv ideil de progres şi evoluţie nu pot avea nicio semnificaţie în cadrul metafizicii. Aceasta implică inaplicabilitatea metodei „istorice” la metafizică.
53. Metafizica nu participă la relativitatea ştiinţelor, ea implică certitudinea absolută drept caracter intrinsec – nu admite ipoteze şi, de aceea, adevărurile sale nu sunt contestabile.
54. Adevărurile metafizice nu pot fi înţelese decât prin intuiţie, dar o intuiţie diferită de ceea ce se înţelege astăzi prin acest cuvânt – este o intuţie intelectuală, intelectul pur al lui Aristotel.
55. Distincţia dintre cunoaşterea metafizică şi cunoaşterea ştiinţifică: prima este a intelectului pur, având drept domeniu universalul; a doua este a raţiunii, având drept domeniu generalul, adica individualul extins
56. Spre deosebire de Occident, în Orient lipseşte punctul de vedere propriu-zis religios, ce ar face posibilă existenţa teologiei. În Occident, dimpotrivă, lipseşte aproape în totalitate punctul de vedere metafizic. Din acest motiv nu se pune niciunde problema raportului metafizicii cu teologia.
57. Punctul de vedere metafizic fiind singurul cu adevărat universal, înseamnă că punctul de vedere teologic este şi el, ca toate celălalte, oarecum specializat şi limitat.
58. Occidentalii, chiar şi cei care au fost metafizicieni până la un anumit punct, nu au cunoscut niciodată metafizica totală.
59. Teologia are, spre deosebire de metafizică, o componentă sentimentală; „misticismul” religios este prin excelenţă sentimental, motiv pentru care nu este întâlnit în Orient.
60. Doctrina teologică occidentală este sentimentală, deci decăzută faţă de doctrina metafizică pură; acest lucru este oarecum normal, ea adresându-se în timpurile moderne unor oameni sentimentali prin excelenţă, religia răspunzând nevoii de „consolare” a acestora.
61. Punctul de vedere teologic este o particularizare a punctului de vedere metafizic, particularizare ce implică o alterare proporţională.
62. Simbolismul este mult mai constat folosit în gândirea orientală decât în cea occidentală, fiind un mijloc de expresie mai puţin limitat decât limbajul uzual – este limbajul metafizic prin excelenţă.
63. Riturile sunt simboluri dar, în același timp, posedă ele însele o eficacitate proprie, ca mijloace ce acționează în vederea atingerii scopului. Ritul est un simbol „acţionat”.
64. A lua simbolul însuşi drept ceea ce reprezintă, prin incapacitatea de a se ridica până la semnificaţia sa pur intelectuală, este confuzia în care rezidă rădăcina oricărei idolatrii. Este cazul vestigiilor oricărei religii al cărei sens a fost uitat şi, mai ales, al oricărei religii pe care neînţelegerea adepţilor o reduce la un simplu formalism exterior.
65. La fel ca şi idolul, mitul este un simbol neînţeles: unul este în ordinul figurativ ceea ce altul este în ordinul verbal.
66. Chiar şi atunci când a existat metafizică în Occident, s-a încercat a fi închisă în graniţele filozofiei. Aceasta denotă o necunoaştere a adevăratei sale importanţe: totul absolut nu poate fi o parte a ceva – metafizica nu poate fi o ramură a filozofiei.
67. Punctul de vedere al filozofiei moderne nu prezintă nicio diferenţă cu adevărat esenţială faţă de punctul de vedere ştiinţific.
68. Încercarea de a fonda ştiinţele în mod direct pe metafizică este inutilă: chiar relativitatea punctelor lor de vedere constitutive le asigură, în această privinţă, o anumită autonomie. Excepţie fac logica şi matematicile – principiile aplicate de ele sunt derivate din principiile universale.
69. Metafizica scapă principiilor logicii deoarece, datorită universalităţii sale, nu poate fi dependentă de nicio altă ştiinţă. Totuşi, expunerea sa, în măsura în care este posibilă, nu poate fi făcută decât în mod discursiv şi raţional.
70. Morala filozofică este lipsită de orice utilitate, fiind întocmită de către filosofi doar pentru a-şi pune conduita sa şi pe cea a semenilor săi în acord cu propriile idei şi, mai ales, cu propriile sentimente.
71. Metafizica trebuie distinsă şi de diferitele sisteme filosofice: ea exclude în mod necesar orice sistem, care nu poate fi decât limitat şi închis. De asemenea, un sistem este întotdeauna al cuiva, fiind pur individual.
72. Pseudo-metafizica: tot ceea ce, în sisteme filozofice, se prezintă cu pretenţii metafizice, total nejustificate datorită formei sistemice înseşi, care ajunge să lipsească acest gen de concepţii de orice importanţă metafizică reală.
73. Înaintea concepţiei carteziene, dualitatea spirit-materie nu a fost niciodată considerată ca absolută şi ireductibilă. Discuţia între spiritualişti şi materialişti degenerează într-o simplă ceartă – cele două soluţii moniste opuse nu consituie decât două feţe ale unei soluţii duble, de altfel cu totul insuficientă.
74. Acestor concepţii trebuie să le fie opusă doctrina non-dualistă: ea consideră ambii termeni, în mod simultan, în unitatea unui principiu comun de ordin mai universal în care sunt conţinuţi în egală măsură, ca fiind complementari printr-un fel de polarizare ce nu afectează unitatea esenţială a acestui principiu.
75. În anumite şcoli de filosofie din Grecia antică exista diferenţa între două aspecte: exoterismul cuprindea ceea ce era mai elementar, mai uşor comprehensibil şi susceptibil de a fi pus mai pe larg la îndemâna tuturor, exprimat prin învăţatura scrisă şi ezoterismul, mai profund şi de un ordin mai înalt, adresat unor discipoli regulaţi, obiect al unei învăţături orale.
76. Dacă se ia în considerare o accepţiune mult mai largă a acestor termeni, se poate spune că spiritul unei doctrine oarecare este de natură ezoterică, pe când litera sa este de natură exoterică.
77. În unele doctrine religioase se poate aplica această distincţie şi în sensul ei precis (islamism, iudaism). Dacă se trece la doctrine mai orientale, distincţia nu se poate aplica în acelaşi mod, pentru unele fiind chiar cu totul inaplicabilă.
78. În India tradiţia este prea unitară pentru a se prezenta, nu doar în două corpuri de doctrină separate, ci chiar sub două aspecte complementare de acest gen.
79. Intuiţia intelectuală este deopotrivă mijlocul cunoaşterii şi cunoaşterea însăşi, subiectul şi obiectul fiind unificate şi identificate în ea. A cunoaşte şi a fi nu sunt, în fond, decât unul şi acelaşi lucru.
80. În orice doctrină metafizică completă, teoria este întotdeauna însoţită sau urmată de o realizare efectivă, căreia îi este doar baza necesară.
81. Realizarea mistică – aşa cum se prezintă ea sub aspect religios, cu limitările sale esenţiale – este singura cunoscută în lumea occidentală.
82. Sunt hinduși toți cei care aderă la aceeași tradiție, cu condiția ca ei să fie calificați așa cum trebuie pentru a adera la ea în mod real și efectiv, nu numai în mod exterior și iluzoriu.
83. Înainte de a se stabili în India, această tradiție a suferit o sciziune: ramura separată, cea iraniană, a devenit mazdeistă. Începând din acest moment, tradiția regulară poate fi numită în mod propriu ”hindusă”.
84. Este greșită opinia acelor orientaliști care presupun că în doctrina hindusă au exista o succesiune de deviații sau alterări, incompatibile cu regularitatea tradițională. În realitate, tradiția hindusă a fost întotdeauna și nu a încetat să fie fondată în mod esențial pe Veda.
85. Numele de Veda este aplicat într-un mod general tuturor scrierilor fundamnetale ale tradiției hinduse. Aceste scrieri sunt împărțite în patru culegeri: Rg-Veda, Yajur-Veda, Sama-Veda, Atharva-Veda.
86. Chestiunea datei când au fost scrise diferitele părți ale Vedei nu are o importanță reală deoarece înaintea scrierii textului trebuie luată în considerare o perioadă de transmitere orală de o lungime indeterminată. Nici autorul care le-a formulat nu are importanță, de vreme ce această tradiție este în mod esențial de ordin supra-individual.
87. Ortodoxia și heterodoxia pot fi considerate nu numai din punct de vedere religios, ci și din punctul de vedere mult mai general al tradiției, cum se face în India. Pentru ceea ce ține de metafizică, heterodoxia unei concepții nu este în fond decât falsitatea sa, ortodoxia fiind una cu cunoașterea veritabilă.
88. În India Veda constituie criteriul ortodoxiei.
89. Buddhismul pare mai puțin îndepărtat de concepțiile occidentale decât celelalte doctrine ale Orientului. Acest lucru explică predilecția orientaliștilor pentru el.
90. Buddhismul nu este nici religie, nici filosofie, deși, mai ales în formele sale decăzute preferate de orientaliști, este mai apropiat de una sau de cealaltă decât doctrinele tradiționale hinduse.
91. Buddhismul este comparabil cu o religie dintr-un singur punct de vedere – introducerea unui element sentimental. Există o legătură între forma sentimentală a unei doctrine și tendința ei spre difuziune, tendință prezentă în buddhism ca și în alte religii.
92. India nu a fost niciodată buddhistă, cum pretind în general orientaliștii.
93. Școlile buddhiste pot fi împărțite în două mari diviziuni: Mahayana și Hinayana, traduse cel mai exact prin ”Calea Mare” și ”Calea Mică”. Doar Mahayana poate fi privită ca reprezentând o doctrină completă, încluzând latura propriu-zis metafizică. Hinayana apare ca o doctrină redusă la aspectul ei exterior.
94. Stă în obiceiul orientaliștilor ca, atunci când se află în prezența a ceva căruia nu știu să îi determine exact caracterul sau originea, să iasă din încurcătură aplicându-i etcheta ”buddhist”.
95. Buddhismul a dispărut din India deoarece era destinat popoarelor neindiene – era firesc să preia de la hinduism elementele ce trebuiau adaptate și transmise mai departe iar apoi să dispară.
96. Dharma, în semnificația cea mai generală, nu desemnează decât ”un mod de a fi”. El este, într-un grad sau altul, conformitatea la natura esențială a ființelor, realizată în constituția ierarhic ordonată a ansamblului lor. În consecință, el este de asemenea echilibrul fundamental ce rezultă din această ierarhizare, la care se reduce noțiunea de justiție însăși când este curățată de caracterul său specific moral.
97. Adharma nu este păcatul sau răul în sens moral, străine hinduismului, ci numai non-conformitatea cu natura ființelor, dezechilibrul.
98. Se poate accepta traducerea cuvântului dharma prin ”lege”. Legea poate fi considerată ca o voință universală, care se manifestă, în fiecare ciclu cosmic, ca Manu ce dă acestui ciclu propria lege.
99. Când se ajunge la aplicația socială, legea va fi formulată într-un cod sau sastra. În timp ce textele vedice sunt desemnate prin termenul de sruti, care echivalează cu intuiția intelectuală pură și imediată, dharma-sastra aparține doar clasei de scrieri tradiționale numite smriti, echivalent al conștiinței raționale.
100. Casta, desemnată indistinct prin termenii jati și varna, este o funcție socială determinată de natura proprie a fiecărei ființe umane.
101. Ființa individuală este privită ca un compus din două elemente: nama – numele și rupa – forma, esența și substanța individualității.
102. Namika, ceea ce se raportează la nume, este ansamblul calităților ce aparțin propriu-zis individului; gotrika, ceea ce aparține familiei, este ansamblul calităților pe care omul le primește de la ereditatea sa.
103. Cunoașterea naturii proprii individuale trebuie să permită atribuirea funcției ce se cuvine fiecăruia. Ceea ce este o ființă în mod potențial de la nașterea sa, ea va fi de-a lungul întregii sale existențe individuale.
104. Ierarhia socială trebuie să reproducă în mod analogic constituția Omului Universal.
105. Brahmana reprezintă în mod esențial autoritatea spirituală și intelectuală; Ksatriya, puterea administrativă, presupunând și atribuțiile judiciare și militare și în care funcția regală este gradul cel mai înalt; Vaisiya, ansamblul diverselor funcții economice: agricole, industriale, comerciale și financiare; Sudra îndeplinesc toate muncile necesare pentru a asigura subzistența pur materială a comunității.
106. Participarea la tradiție nu este pe deplin efectivă decât în cazul primelor trei caste. Pentru Sudra participarea este indirecta si virtuală, rezultând doar din raporturile lor cu castele superioare.
107. Principiul impersonal, absolut universal, este desemnat ca Brahma; ”personalitatea” divină, o specificare a primului principiu, implicând un mai mic grad de universalitate este numit Isvara.
108. Neînțelegerea ce dă naștere antropomorfismului poate avea ca rezultat identificarea ”atributelor divine” cu tot atâția ”zei”, cu entități concepute individual, cărora li se atribuie o existență independentă. Nicio doctrină tradițională nu a fost niciodată politeistă în esența sa.
109. Isvara este considerat sub o triplicitate de aspecte principale, care constituie Trimutri: Brahmā este Isvara ca principiu producător al ființelor manifestate, Vișnu este Isvara ca principiu animator și conservator al ființelor vii, Șiva este Isvara ca principiu transformator.
110. Pentru a se situa din punctul de vedere cel mai bine adaptat propriilor posibilități, fiecare va putea să acorde preponderență uneia sau alteia dintre funcții, mai ales uneia dintre cele două funcții complementare ale lui Vișnu și Șiva; de aici distincția dintre vișnuism și șivaism.
111. Fiecare dintre aspectele divine este privit ca fiind înzestrat cu o putere sau energie proprie, numită sakti: sakti a lui Brahmā este Sarasvati, cea a lui Vișnu e Lakshmi, cea a lui Șiva e Parvati.
112. Shaiva și Vaisnava își au deoporivă, printre scrierile smriti, propriile lor scrieri: Purana și Tantra. Oricare ar fi calea aleasă dintre acestea, scopul ei final este întotdeauna același: o realizare efectivă de ordin metafizic.
113. În aceeași doctrină tradițională coexistă o multiplicitate de puncte de vedere ce nu afectează cu nimic această unitate. Darsana reprezintă în hinduism aceste puncte de vedere, și nu sisteme filosofice cum le interpretează orientaliștii.
114. Se vor putea grupa întotdeauna punctele de vedere secundare în jurul punctelor de vedere principale și doar cele din urmă se vor lua în calcul separat, ca ramuri ale studiului doctrinei.
115. Vedanga sunt științe auxiliare ale Vedei și fac parte din smriti. Ele sunt: siksha - știința articulării corecte și a pronunției exacte; chhandas - știința prozodiei; vyakarana – gramatica; nirukta – explicarea termenilor importanti sau dificili întâlniți în textele vedice; jyotisa – astronomia și astrologia; kalpa – ansamblul prescripțiilor raportate la îndeplinirea riturilor.
116. Upaveda desemnează cunoștiințele de ordin inferior, dar întemeiate pe o bază tradițională, cunoștiințe de ordin practic: ayur-veda – medicina; dhanur-veda - știința militară; gandharva-veda – muzica; sthapatya-veda – arhitectura și mecanica.
117. Cele șase darsana sunt: nyaya și vaisesika, sankya și yoga, mimansa si vedanta.
118. Sensul cuvântului nyaya este de ”logică” și de ”metodă”. Logica hindusă are însă o deschidere mult mai mare decât cea a occidentalilor.
119. Logica include în punctul său de vedere lucrurile considerate drept ”obiecte de probă” – padartha. Primul padartha este pramana, desemnând mijloacele legtime de cunoaștere în ordinul rațional. Al doilea este prameya, ”ceea ce este de dovedit”, ceea ce este susceptibil de a fi cunoscut prin unele din aceste mijloace.
120. Părțile unui argument corect: pratijna – aserțiunea ce trebuie dovedită, hetu – rațiunea sa justificativă, udaharana – exemplul ce vine în sprijinul acestei rațiuni, upayana – aplicația la cazul special al aserțiunii, nigamana – concluzia.
121. În vreme ce silogismul grec nu se raportează decât la noțiunile lucrurilor, argumentul hindus trimite în mod mai direct la lucrurile înseși. Logica hindusă nu ia în discuție doar modul în care concepem noi lucrurile, ci mai mult lucrurile în măsura în care sunt concepute de noi, ideea noastră fiind inseparabilă de obiectul său.
122. Vaiseșika este constituit din cunoașterea lucrurilor individuale ca atare, considerate în mod distinctiv, în existența lor contingentă. Legătura cu principiile marchează diferența dintre vaiseșika și stiința occidentală.
123. Ca și Nyaya, Vaiseșika ia în considerare un număr de padartha, dar care nu coincid cu cei ai Nyayei. Primul dintre aceștia e dravya, tradus prin ”substanță”. Al doilea este guna, atributele ființelor manifestate numite de scolastici ”accidente”. Al treilea este karma – acțiunea, un mod de a fi al substanței.Al patrulea, samanya – suprapunerea genurilor. Mai sunt viseșa – particularitatea sau diferența și samavaya – agregarea.
124. Ansamblul celor șase padartha constituite bhava sau existența, opusă lui abhava sau non-existența.
125. Sankhya se raportează la domeniul naturii, al manifestării universale, dar considerată de această dată în mod sintetic, pornind de la principiile ce îi determină producerea.
126. Punctul său de plecare este prakriti sau pradhana, subtanța universală, nediferențiată și nemanifestată în sine, dar din care provin toate lucrurile prin modificare. Principiile următoare reprezintă modificări ale sale în diferite grade.
127. Ultimul principiu este purușa, cu totul independent de precedentele: toate lucrurile manifestate sunt produse de prakriti însă, fără prezența lui purușa, ele ar avea o existență pur iluzorie.
128. Prakriti prezintă trei guna sau calități constitutive care sunt în echilibru perfect în nediferențierea sa primordială. Orice manifestare reprezintă o ruptură a echilibrului, iar ființele participă la cele trei guna in diverse grade.
129. Cele trei guna sunt: sattva – conformitatea cu esența pură a Ființei; rajas – tendința expansivă; tamas – obscuritatea.
130. Cuvântul yoga înseamnă ”unire”. Desemnează unirea efectivă a ființei umane cu Universalul, acesta fiind scopul acestei darsana a cărei formulare în sutra este atribuită lui Patanjali.
131. Yoga completează Sankhya prin introducerea concepției despre Isvara, care, fiind identic cu Ființa universală, pemite unificarea, mai întâi a lui Purușa, și apoi a lui Purușa și Prakriti, Ființa universală fiind principiul lor comun și dincolo de această distincție.
132. Realizarea metafizică constă în identificarea prin cunoaștere. De aceea Yoga ia ca punct de plecare ekagrya, ”concentrarea”.
133. Dintre toate mijloacele preliminare, cunoașterea teoretică este singura indispensabilă. Apoi, în realizarea însăși, concentrarea este cea mai importantă.
134. Yogin este doar cel care a realizat unirea perfectă și definitivă. Puterile speciale pe care le pot avea aceștia nu sunt decât accidente ce aparțin domeniului ”marii iluzii”.
135. Cuvântul Mimansa înseamnă reflecție profundă; se aplică în mod general studiului reflectat de Veda, ce are ca scop determinarea sensului exact al lui sruti și desprinderea consecințelor implicate de el.
136. Expunerea acestui darsana este atribuită lui Jaimini, metoda urmată fiind următoarea: opiniile eronate asupra problemei sunt mai întâi dezvoltate, apoi respinse, adevărata soluție fiind dată în final ca o concluzie.
137. Mimansa trebuie să stabilească probele și rațiunile de a fi ale dharmei, în conexiunea sa cu karya sau ”ceea ce trebuie îndeplinit”.
138. La Mimansa se raportează cel mai direct Veda-anga, științele auxiliare ale Vedei.
139. Pentru ca o acțiune să poată avea rezultate viitoare, trebuie să aibă în chiar momentul realizării un efect imperceptibil în prezent, dar care, subzistând, va produce ulterior rezultatul perceptibil. Acest efect imperceptibil e numit apurva.
140. Apurva poate rămâne legat de ființa ce a realizat acțiunea, ca un element constitutiv al individualității sale sau poate să iasă din limitele acestei individualități pentru a intra în domeniul energiilor de ordin cosmic, revenind apoi la punctul său de plecare sub forma unei reacții de aceeași natură ca acțiunea inițială, restabilind astfel echilibrul.
141. Vedanta înseamnă ”sfârșitul Vedei”, în dublul sens de concluzie și scop. Upanișadele, pe care se bazează Vedanta, alcătuiesc ultima parte a textelor vedice, învață scopul ultim al cunoașterii tradiționale integrale, eliberate de aplicațiile particulare și contingente. Nu este vorba decât de o apropriere de această cunoaștere, care este de fapt incomunicabilă și nu poate fi atinsă efectiv decât printr-un efort personal.
142. În metafizica totală, teoria și practica nu se separă niciodată complet.
143. Vedanta a fost coordonată în mod sintetic în Brahma-sutra, atribuită lui Badarayana.
144. Scopul suprem este mokșa sau mukti, ”eliberarea”, adică identificarea perfectă cu universalitatea.
145. Acțiunea nu poate avea consecință decât în domeniul acțiunii, neputând avea deci ca efect eliberarea de acțiune și dobândirea ”eiberării”.
146. Casta superioară a Brahmanilor are ca funcție esențială păstrarea și transmiterea doctrinei tradiționale. Ceilalți indivizi depind în mod esențial de păstrătorii tradiției.
147. Aceasta este și explicația ce îl leagă pe discipol de maestru, o ”paternitate spirituală”, actul ritual și simbolic prin care debutează fiind o ”a doua naștere”.
148. Modul în care este considerată doctrina în întregul ei implică necesitatea învățăturii orale și directe.
149. Modurile învățăturii tradiționale, care o fac nu atât ezoterică, cât mai degrabă inițiatică, se opun oricărei răspândiri nechibzuite, mai debrabă dăunătoare decât utile.
150. Orientaliștilor occidentali le lipsește competența pentru tot ce depășește domeniul simplei erudiții.
151. Cele câteva rezultate valabile la care au putut ajunge orientaliștii nu compensează prejudiciul pe care ei îl aduc intelectualității în general, blocând căile care i-ar duce mai departe pe cei capabili să le urmeze.
152. Există aici o teamă instinctivă față de tot ceea ce depășește erudiția și ar putea arăta cât este ea de mediocră și puerilă în fond, dublată de interesul în menținerea monopolului științei occidentale.
153. ”Știința religiilor” folosește în mod eronat termenul de religie, pretinzând să reunească sub același nume toate doctrinele tradiționale, de orice natură ar fi ele.
154. Pretinsa știință a religiilor se bazează pe câteva postulate: e admis că orice doctrină a trebuit să înceapă prin ”naturalism”, elaborând astfel teoriile miturilor.
155. Spiritul evoluționist este inerent metodei istorice: o aplicație a sa e acea teorie conform căreia concepțiile religioase ar trebui să parcurgă în mod necesar o serie de faze succesive, principalele fiind fetișismul, politeismul și monoteismul.
156. Orice doctrină tradițională este o doctrină a unității sau a non-dualității, care devine monoteistă când se vrea a fi parcursă în mod religios.
157. Diversele demersuri teosofiste discreditează doctrinele cu adevărat metafizice și, pe de altă parte, au o influență nefastă asupra spiritelor mai slabe și a inteligențelor mai puțin solide care le iau în seamă.
158. Ideea reîncarnării, adoptată de teosofiști, nu are acoperire în nicio doctrină metafizică.
159. Există anumite mișcări care, deși își au originea în India, sunt tot de inspirație occidentală și în care au o parte preponderentă influențele politice. Astfel, spre exemplu, în sec. XIX s-a fondat o Biserică Hindusă Reformată și în care a fost organizat un cult copiat după cel protestant.
160. S-au produs astfel o serie de deformări ale Vedantei, întotdeauna în sensul aproprierii de Occident.
161. Este excesivă în Occident tendința de a lega ideile de indivizi, asupra ideilor răsfrângându-se astfel simpatia sau antipatia resimțite pentru cel care le-a conceput. Această tendință nu are, însă, nicio justificare.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire