Denis de Rougemont, Les Méfaits de l’Instruction publique (note de lectura)

Eureka, Lausanne, 1929

Définition du naïf dans le monde moderne: individu qui soutient des idées qui ne rapportent rien.

L’esprit démocratique est un « attentat à l’intégrité humaine ».

Cette critique rencontrera des réponses de type:

A. on ne peut pas aller contre l’époque, vous êtes un pauvre utopiste, etc.

B. vous êtes un rétrograde, un infâme réactionnaire, etc.

1. Mes prisons

Deux angoisses dominent l’enfance: les séances chez le dentiste et l’horaire des leçons.

La phrase sacrée: « Il faut que tous fassent la même chose ici! »

Il faut que tous les hommes être égaux en tout pour que la démocratie prospère et étende ses conquêtes.

L’école publique brise les ressorts de la révolte et de la libération d’une personnalité: l’imagination, le sens de l’arbitraire et le sens de la relativité des décrets humains. Elle apporte en échange le conformisme.

Read more!

Georges Vallin, La perspective métaphysique (fragment)

Intelectualismul eckhartian este un exemplu deosebit de semnificativ, pentru că se integrează într-o tradiţie religioasă unde formulările exoterice îmbracă un contur dogmatic şi non-raţional cu atât mai acuzat cu cât ele privesc tocmai aspectele divinului care depăşesc limitările mentalităţii religioase. Dogmele Trinităţii şi Încarnării Verbului sunt perfect străine, nu doar speculaţiei raţionale, ci mentalităţii omului religios ca atare: violentele reacţii ale exoterismului iudaic sau islamic se întâlnesc în această privinţă cu cele ale agnosticismului raţionalist. Formularea dogmatică se revelează îndeobşte prin excluderea sistematică a unui aspect al realului în favoarea altuia: acesta este cazul dogmatismului ontoteologiei “raţionale” a unui Aristotel sau a unui Sfânt Toma, sau chiar a oricărui alt sistem filosofic în general. Dogmatismul inerent teologiei “revelate” sau “dogmatice” a religiei creştine ţine mai degrabă de afirmaţia explicită a coexistenţei aspectelor contradictorii. O coexistenţă analoagă exista deja la nivelul ontoteologiei “raţionale”, dar fără să fi fost explicit simţită şi afirmată ca atare: teologul nu are de exemplu conştiinţa contradicţiei care există în afirmarea simplităţii absolute a unui Dumnezeu care nu este decât Cauză primă. Pe planul teologiei revelate, coexistenţa contrariile devine concomitent masivă şi explicită: Trinitatea Persoanelor divine este afirmată alături de Infinita simplitate şi de unitatea Esenţei divine. Cu alte cuvinte, “Revelaţia” afirmă explicit că există o adevărată multiplicitate în inima însăşi a Absolutului. Pe de altă parte, intuiţia metafizică este axată pe acelaşi adevăr, însă în virtutea evidenţei pe care am încercat s-o descriem: Dumnezeu cauză primă nu este deloc Cauză de sine: el este etern izvorât din Atotputerea Unului, adică de Materia inteligibilă. Am văzut cum antinomismul şi apofatismul încearcă să formuleze evidenţa acestei coincidenţe a contrariilor. Pe planul “exoterizării” dogmatice a acestor “adevăruri revelate”, ceea ce era aici coincidenţă nu poate apărea şi nu poate fi explicit afirmată decât cu titlul de coexistenţă contradictorie; unitatea abstractă a esenţei şi multiplicitatea “persoanelor”. Contradicţia nerezolvată, şi prin aceasta chiar “misterioasă”, ţine de faptul că Unitatea este aici afirmată pe planul “afirmativ” al Cauzalităţii divine sau de Transcendenţa abstractă a Absolutului. În perspectiva metafizică, nu există contradicţie masivă între unitatea Esenţei şi Trinitatea “Persoanelor” [1]: Unitatea absolut transcendentă a Unului este concomitent Unitate şi Trinitate, în măsura în care Infinitudinea riguroasă a Absolutului nu poate să nu se exprime în multiplicitatea inerentă altor “ipostaze”. Acestea sunt totuşi “consubstanţiale” Unului, în măsura în care ele nu sunt diferite de el, fiindcă doar Unul este cu adevărat. Dar pe de altă parte, ele nu sunt identice cu El, în chiar măsura în care trebuie afirmat că “Nefiinţa” este într-un anumit fel. Atunci când Eckhart afirmă că “Dumnezeirea” este deasupra Trinităţii, face aluzie la necesitatea de a depăşi limitările ontoteologiei medievale: dar de fapt Unitatea Unului poate fi descrisă concomitent ca fiind Una şi Trinitate, după cum este receptată în momentul apofatic sau în momentul “antinomic” de către intuiţia intelectuală. Dogma trinitară privită în profunzimea şi universalitatea semnificaţiei sale metafizice devine astfel “inteligibilă” fără a înceta mai puţin să vizeze “supranaturalul” şi să îmbrace un aspect de “mister”. Dar o inteligenţă despuiată de limitările sale dogmatice ajunge în profunzimile acestui mister inteligibil. La fel se petrece şi în ceea ce priveşte unirea finitului cu infinitul care, pentru intelectualismul pasional şi dogmatic al lui Kierkegaard, era nu doar un paradox, ci un scandal.

[1] Apofatismul teologiei Bisericii Ortodoxe, care este corelativ distincţiei dintre Esenţa şi Energiile divine, atenuează considerabil aparenţa de contradicţie masivă pe care o îmbracă formularea tomistă sau “luterană” a teologiei dogmatice.

Read more!

Itzchak Weismann, Sufi Brotherhoods in Syria and Israel – A Contemporary Overview (full text)

In the geographical area of Syria, as in other parts of the Muslim world, Sufism found itself during the twentieth century under increasing attack. Though accustomed to strictures against their theosophical meditations and popular-ecstatic practices, with the advent of modernity Sufis had to contend with challenges of an altogether different magnitude. These derived not only from the direct impact of the West with its rationalist mode of thinking, but, even more so, from the growing intervention of a secularized State and the concomitant antagonism of a rising Islamic fundamentalism. Under such circumstances, many Sufi brotherhoods declined; yet others were able to develop a variety of strategies from within their divergent traditions to survive, adapt, and at times even thrive. Since the 1980s, with the turn of Muslim governments against the radical upsurge, and the general rise of interest in “Oriental” mysticism in the West, there has been a marked revival in Sufi activities. [1]

This paper focuses on the current manifestations of Sufism and Sufi brotherhoods in the states of Syria and Israel, with occasional references to Lebanon and Jordan. Although subjected to increasingly differentiated socioeconomic and political processes since the later part of the Ottoman period, Sufis in three of the four countries share in a basic situation of living under non-Sunni governments. In Syria, the sectarian-based authoritarian Ba‘th regime, in power since 1963, has been generally hostile toward independent Sufi activity, the more so during the Islamic uprising that culminated in Hamah in 1982. The same regime imposed itself on the Christian-Maronite-dominated political system in Lebanon following the outbreak of civil war in 1976. In the Jewish State of Israel such activity had been almost eliminated by the disruption of the War in 1948, but partly revived after the renewal of contacts with the Palestinians of the West Bank and Gaza in the wake of the 1967 War. Rather than an exhaustive survey, my aim in this paper is to analyze the various ways by which different Sufi brotherhoods in Syria and Israel have responded to the challenges of modernity in general, and to the peculiar political circumstances in which they live in particular.

Read more!

Marco Pallis, On Crossing Religious Frontiers (note de lectura)

In previous ages, contacts between different religions partook of an “accidental” character.

The attitude of the religions that have sprung from the Semitic stem is to exclude the possibility of others spirituality. For the Indian traditions, a plurality of spiritual paths is taken for granted.

The Eastern openness of mind does not indicate any kind of doctrinal laxity. This attitude of practical tolerance is an expression of traditional orthodoxy, not of its absence.

For the modern man, the idea of religious toleration goes hand in hand with a religious indifference, which is not a gain.

There is a relationship uniting form as such to the formless Truth.

Read more!

Annemarie Schimmel, Abol Hosein Nuri: Alquibla de las luces

Entre los grandes maestros sufíes de Bagdad, la mayoría de ellos de origen persa, Abol Hosein Nuri ocupa un lugar especial. Conocido por la mayoría de los lectores por sus posturas en controversia con Abo′l-Qāsem Ŷoneid (m. 298/910), Nuri fue una de las figuras más atrayentes de la segunda mitad del siglo IX. Su nombre era Ahmad ibn Mohammad al-Baqawi, y era originario del Jorāsān [1]. Nació alrededor de 226/840 (pues llegó a conocer a Zolnun, fallecido en 245/859), y entre los sufíes se enmarca en la “segunda clase mística” (tabaqa). Pasó la mayor parte de su vida en Bagdad, aunque vivió al parecer también algún tiempo en Raqqa donde, según Ansāri (1968, p.158), estuvo sin hablar con nadie durante todo un año. “El atraído por la Unidad… la alquibla de las luces”, como le llamó ′Attār en su Tazkerāt al-awliyā, falleció en Bagdad en el año 295/907.

Read more!

William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică (note de lectură)

Subtitlu: “Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale

Editura Rost, Bucureşti, 2015.

Cuvânt-înainte (de Claudiu Târziu)

Corectitudinea politică este o ideologie: marxismul cultural. Vizează schimbarea mentalităţilor şi a comportamentelor. Şi-a propus să dărâme lumea întemeiată pe tradiţie.

Se redefineşte normalitatea cu ajutorul noii limbi. Se interzic anumite cuvinte, alte cuvinte devin normă. Se minte asupra realităţii, pretinzându-se că astfel se înlătură discriminarea.

Se “normalizează” homosexualitatea.

Neomarxiştii (începând cu Şcoala de la Frankfurt) au înţeles că războiul pentru o Nouă Ordine Mondială este în primul rând unul cultural.

Utopia corectitudinii politice are pretenţia de a deveni “religia” Noii Ordini Mondiale.

Read more!

Carlos del Tilo, La letra y el espíritu (fragmento)

Capítulo de "El libro de Adán: Textos y comentarios sobre las tradiciones hebrea, cristiana e islámica" (Arola Editors, Tarragona 2002).

La letra mata, mas el espíritu [el soplo] vivifica. (II Corintios 3, 6 )

1. Introducción

¿Qué es la letra? Lo que se traduce por ‘letra’ en el texto griego del Nuevo Testamento corresponde a la palabra gramma, que significa ‘carácter grabado’, ‘carácter de escritura’, ‘texto escrito’; de graphein ‘escribir’. (1) «La letra» es, por lo tanto, el texto escrito compuesto de palabras, que, a su vez, lo están de caracteres o letras. Así, nos puede tentar la idea de comprender esta frase de san Pablo en el sentido de que, si «la letra mata», ésta nos es inútil e incluso perjudicial, y que se la debe rechazar para buscar sólo «el espíritu que vivifica».

Si nos situamos en la mentalidad de la primitiva Iglesia cristiana, vemos que la letra representaba y designaba el texto del Antiguo Testamento, o sea, la Torah de Moisés y los libros de los profetas de Israel. Es, pues, la totalidad de la tradición judía la que aquí está en juego, debido a una época en que la revelación aportada por el Evangelio de Jesucristo se extendió por el mundo grecorromano, es decir, el mundo de los gentiles, extraño por completo al mundo de los hebreos. Esas gentes estaban dispuestas, por naturaleza, a abandonar y rechazar las Escrituras hebraicas, cosa que hicieron algunas sectas cristianas primitivas: debía bastar el espíritu aportado por el Evangelio, literalmente ‘buena nueva’.

Read more!

Eric Wynants, The Church's War on the Cathars (full text)

During the eleventh and twelfth centuries, the region known as the Languedoc, spreading approximately southward from the Loire to the Pyrenees down into Arragon and eastward to the Rhone, became the most highly civilized area of Western Europe. Its fertile soil and pleasant climate provided the means for a leisurely life. The Rhone and the Garonne were notable routes of communication and the passage of many Crusaders on their way to the East gave an immense stimulus to trade. Above all the Moslem conquest of Spain had brought the influence of Arabic culture. The larger cities had schools of medicine, mathematics and astrology where Arabian scholarship was imparted. Jews were not debarred from public life and were highly respected as doctors and teachers. The Catholic Church no longer held the monopoly of knowledge; and were gradually losing their power hold in the Languedoc.

The wealth of the monastic orders and the intolerance of the bishops roused the contempt of the nobles who accused them of self-indulgence and lack of interest in the poor. The common priests,
through the neglect of their superiors, had fallen into discredit on account of their poverty and illiteracy. Very different was the behaviour of the Cathars. Their eloquence in presenting their
beliefs and their untiring care for all in need of help won the devotion of both nobles and common people. They became known by the name of bons hommes. When the leaders of the Catholic Church
realized how widely the movement had spread, it was already too late to stem the tide.

Read more!