Subtitlu: “Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale
Editura Rost, Bucureşti, 2015.
Cuvânt-înainte (de Claudiu Târziu)
Corectitudinea politică este o ideologie: marxismul
cultural. Vizează schimbarea mentalităţilor şi a comportamentelor. Şi-a propus
să dărâme lumea întemeiată pe tradiţie.
Se redefineşte normalitatea cu ajutorul noii limbi. Se
interzic anumite cuvinte, alte cuvinte devin normă. Se minte asupra realităţii,
pretinzându-se că astfel se înlătură discriminarea.
Se “normalizează” homosexualitatea.
Neomarxiştii (începând cu Şcoala de la Frankfurt) au înţeles
că războiul pentru o Nouă Ordine Mondială este în primul rând unul cultural.
Utopia corectitudinii politice are pretenţia de a deveni
“religia” Noii Ordini Mondiale.
Partea I.
“Corectitudinea politică”: scurtă istorie a unei ideologii
(de William S. Lind)
Introducere
Conservatorismul consideră că toate ideologiile sunt
greşite. Neputându-se adapta realităţii, ideologia caută de regulă să o
suprime.
Ce este “corectitudinea politică”?
Această ideologie încearcă să altereze toate regulile,
oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii.
Cine controlează limbajul controlează şi gândirea.
Marxismul cultural începe cu scrierile comunistului italian
Antonio Gramsci.
CP explică unilateral istoria printr-un singur factor
(dominaţia unor anumite grupuri asupra altor anumite grupuri).
Anumite grupuri sunt declarate a priori virtuoase (negrii,
hispanicii, femeile feministe, homosexualii) şi altele rele (bărbaţii albi).
Marxiştii culturali, când ajung la putere, aplică sancţiuni
persoanelor care nu sunt de acord cu ei şi le dau privilegii grupurilor pe care
le favorizează (acţiunea afirmativă).
Marxiştii culturali folosesc deconstructivismul pentru a
“dovedi” că orice text din trecut ilustrează ideile lor de azi.
Marxiştii culturali, ca şi marxiştii economici, doresc o
societate a egalitarismului radical impusă cu forţa prin puterea statului.
Rădăcinile istorice ale “corectitudinii politice” (de
Raymond V. Raehn)
Rădăcinile corectitudinii politice pornesc dintr-o versiune
de marxism care îşi propunea răsturnarea radicală a culturii tradiţionale cu
scopul de a provoca o revoluţie socială.
Italianul Antonio Gramsci şi ungurul Georg Lukács sunt
creatorii marxismului cultural.
Gramsci a ajuns la convingerea că, atât timp cât au un
suflet creştin, muncitorii nu vor răspunde apelurilor revoluţionare.
Lukács a considerat şi el că, pentru ca o nouă cultură
marxistă să ia fiinţă, cultura existentă trebuia să fie desfiinţată.
Studiile Şcolii de la Frankfurt au combinat analiza marxistă
cu psihanaliza freudiană pentru a contesta bazele culturii occidentale
(creştinismul, capitalismul, autoritatea, familia, patriarhalitatea, ierarhia,
moralitatea, tradiţia, înfrânarea sexuală, loialitatea, patriotismul,
naţionalitatea, ereditatea, etnocentrismul, convenţia şi conservatorismul).
Membri ai Şcolii de la Frankfurt: Theodor Adorno, Herbert
Marcuse, Betty Friedan, Abraham Maslow.
Ţelurile lui Marcuse:
a) transvaluarea radicală a valorilor;
b) relaxarea tabuurilor;
c) subversiunea culturală;
d) teoria critică;
e) revoltă la nivel lingvistic;
f) răsturnarea metodică a sensului.
Corectitudinea politică, în învăţământul superior (de T.
Kenneth Cribb, Jr.)
Într-un număr tot mai mare de campusuri universitare,
libertatea de a exprima şi a pune în discuţie idei se erodează într-un ritm
alarmant.
Tehnicile corectitudinii politice:
a) atacarea programei şcolare în numele
“multiculturalismului”;
b) impunerea unor “coduri de limbaj” restrictive şi vag
formulate.
Ideologia corectitudinii politice a început în campusurile
universităţilor americane.
Intelectualii radicali încearcă să atace temeliile
cunoaşterii însăşi.
Multiculturalismul presupune restructurarea sistematică a
programei de învăţământ astfel încât să-i împiedice pe studenţi de a dobândi
cunoştinţe despre tradiţia occidentală.
o formă aprofundată a relativismului cultural
abandonarea studiului serios al Istoriei
Corectitudinea politică înlocuieşte obiceiul tradiţional al
gândirii critice cu sentimentul infatuat al îndreptăţirii de sine.
Atmosfera din campusurile multor universităţi aminteşte de
cea a unui stat totalitar.
Metoda cea mai directă de a-i înfrânge pe inchizitorii
corectitudinii politice este pur şi simplu de a le ţine piept.
Corectitudinea politică: deconstrucţie şi literatură (de
Jamie McDonald)
Literatura este un barometru semnificativ al nivelului de
civilizaţie al unei societăţi.
Deconstructivismul lui Jacques Derrida:
a) înlocuirea conceptelor de metafizică, fiinţă şi adevăr,
prin cele de joc, interpretare şi semn;
b) sfârşitul conceptului de conştiinţă de sine, de prezenţă
la sine, de subiect conştient, prin psihanaliză;
c) sfârşitul onto-teologiei, metafizicii, prin gândirea lui
Heidegger.
queer theory – o teorie folosofică provenind de la al
treilea val feminist şi din studiile gay şi lesbiene
Noua critică: F.R. Leavis, Robert Penn Warren, T.S. Eliot,
William Empson, Cleanth Brooks etc. Au fost preocupaţi de găsirea semnificaţiei
textelor fără a lua în considerare elementele extratextuale. Pentru ei “textul
este totul”.
Lectura făcută de deconstructivişti a mers pe principiul
contrar: “totul este text”. Altfel spus, nu există fapte, doar interpretări.
Aceşti critici au profesat “criticismul cultural”, adică înţelegerea
literaturii din perspectivă feministă sau a homosexualilor sau a minorităţilor
radicale.
Deconstrucţia constituie o şcoală de gândire potrivit căreia
cuvintele nu au sens.
Tehnicile de deconstrucţie a operelor literare presupun
înlăturarea sensului evident al operelor literare şi efortul de a demonstra
modalitatea prin care opera însăşi contestă acest sens tradiţional.
Criticii culturali nu au ezitat să-şi aplice metodele şi în
alte sfere, înţelegând că pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor
stabil.
Scopul declarat al lui Derrida a fost acela de a anihila
“semnificatul transcendental” (Dumnezeu).
Feminismul radical şi corectitudinea politică (de Dr. Gerald
L. Atkinson)
Avântul pe care l-a luat feminismul în ultimele decenii a
fost pus pe seama marxismului cultural.
În ce zone putem observa prevalenţa feminismului radical?
a) la televizor;
b) în armată;
c) în câmpul muncii;
d) în universităţi.
Feminismul are rădăcini mai vechi, în America anilor 1830.
Feministele de atunci au devenit nucleul mişcării transcendentaliştilor
idealişti (Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau etc). Erau aboliţionişti,
preocupaţi de abolirea sclaviei şi de anihilarea culturii Sudului. Au fost
precursorii generaţiei idealiste a “boomerilor” de stăzi.
“Transcendentaliştii au pledat pentru abolirea sclaviei,
drepturile femeilor, cumpătare, pacifism (dar nu şi în cazul luptei împotriva
sclaviei) şi pentru alte cauze pe care le regăsim astăzi în cultura pop
aparţinând curentului New Age. De la aceste cauze s-a ajuns la spiritism
(vorbirea cu morţii), misticism oriental şi frenologie (cunoaşterea
personalităţii cuiva prin analizarea conformaţiei craniului). Aceste preocupări
s-a încadra de minune în mişcarea New Age de astăzi.” (p. 71)
Spre deosebire de feminimsul radical din prezent, feminismul
social din anii 1890 şi de la începutul secolului XX avea un caracter mai puţin
totalitar. Adepţii lui militau pentru dreptul la vot al femeilor, dar şi pentru
întărirea familiei.
Fără îndoială că, în mass-media, se promovează o imagine a
“bărbatului de astăzi” ca fiind cea a unui tip emoţional, care se conformează
agendei feministe radicale.
Procesul feminizării culturii americane este aproape încheiat.
Se află sub asalt ultimul bastion al dominaţiei masculine, armata SUA.
Teoriile Şcolii de la Frankfurt susţin că personalitatea
autoritară este un produs al familiei patriarhale. Este vorba despre un război
psihologic împotriva rolului bărbatului.
În ansamblu, se urmăreşte “transcenderea masculinităţii şi a
feminităţii către un tip general de umanitate”.
Corectitudinea politică este o revoluţie blândă, căreia nui
s-a putut opune rezistenţă prin forţă.
Lucrarea lui Thodor Adorno, Personalitatea totalitară, este
anti-Dumnezeu, anti-creştinism, anti-familie, anti-naţionalism,
anti-patriotism, anti-conservator, anti-ereditate, anti-etnocentrism,
anti-masculinitate, anti-tradiţie şi anti-moralitate.
Corectitudinea politică crede că masculinitatea şi feminitatea
sunt doar diferenţe asociate rolurilor sociale, rezultat al îndoctrinării
culturale.
Scopul revoluţionarilor sociali este să desfiinţeze
hegemonia bărbaţilor albi.
Feminismul radical: cel mai distructiv şi fanatic aspect al
liberalismului modern, totalitar în spirit.
Mass-media este aproape complet infestată de feminism.
Lecturi suplimentare despre Şcoala de la Frankfurt (de
William S. Lind)
Şcoala de la Frankfurt sau Institutul pentru Cercetări
Socialea luat fiinţă în cadrul Universităţii din Frankfurt din Germania, în
1923.
Numele ce se intenţiona a fi dat iniţial Şcolii de la
Frankfurt era Institutul pentru Marxism.
Scopul teoriei critice nu era adevărul, ci praxisul sau
acţiunea revoluţionară: demolarea actualei societăţi şi culturi printr-o neostoită
critică distructivă.
Astăzi, industria divertismentului este de departe cel mai
puternic promotor al CP.
“Pe scurt, Eros şi civilizaţie (Herbert Marcuse) cheamă la
revolta totală împotriva culturii occidentale tradiţionale (“Marele refuz”) şi
promite celor ce se alătură revoluţiei o utopie de tip Ţara dulciurilor
(Candyland) cu sex liber şi muncă deloc.” (p. 92)
Marcuse a înţeles ceea ce majoritatea celorlalţi colegi ai
săi din Şcoala de la Frankfurt n-au sesizat: modul de a distruge civilizaţia
occidentală nu era prin teorii complicate, ci prin sex, droguri şi rock’n’roll.
Partea a II-a. Freudo-marxismul – noua utopie.
Corectitudinea politică – avatar al marxismului cultural (Andrei Dîrlău, Irina
Bazon coord.)
Desfiinţarea istoriei: de ce relativismului este greşit? (de
Roger Kimball)
Trăim într-o epocă în care adevărul este pretutindeni
atacat.
“Reconstrucţiile” istorice, istoria cosmetizată, despovărată
de cerinţa incomodă a afirmării adevărului, aşadar, pentru o istorie care nu
necesită aprofundare.
Un indiciu descurajant al acestei stări de fapt îl
constituie deplina aversiune faţă de ideea de “adevăr obiectiv” manifestată în
distinsele cercuri academice de astăzi.
Relativismul postulează că limitările inerente ale
istoricului fac imposibilă dobândirea adevărului istoric.
“Nu este surprinzător că devierea de la adevăr a avut
consecinţe devastatoare în mediul academic. Printre altele, acest fapt a
subminat integritatea multor discipline academice; a contribuit considerabil la
compromiterea a însăşi ideii de “disciplină” academică – desemnând un domeniu
ştiinţific în cadrul căruia este studiată o materie general acceptată şi sunt
utilizate instrumente comune de cercetare.” (p. 102)
De citit: Keith Windschuttle, The Killing of History: How a
Discipline is Being Murdered By Literary Critics and Social Theorists.
Nietzsche: “Nu există fapte, ci doar interpretări.”
Multe persoane cred, în mod eronat, că scrierea obscură
indică o gândire profundă. Cei care sunt seduşi de obscuritate manifestă,
corelativ, şi meteahna de a crede că o scriere uşor de înţeles este lipsită de
profunzime sau inferioară ca valoare.
De la marxism la “corectitudinea politică” (de Theodor
Codreanu)
Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile
femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Feminismul este altceva, menit
fiind să schimbe mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul
prim este religia.
Scrisă cu majuscule, sintagma Political Correctness, s-a
observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comunist (PC), iar prin
aspectele ridicole şi absurde devine politically absurd.
Corectitudinea politică – tumoare a postmodernităţii (James
Finn Garner).
“Soluţia, ne asigură corecţii, e deconstrucţia ordinii
culturale tradiţionale şi democratice “nedrepte”. În consecinţă, trebuie
deconstruit orice text al culturii tradiţionale spre introducerea sensului
corect: în Biblie, în opera lui Shakespeare, a lui Eminescu sau a lui
Heidegger. Dacă revoluţia comunistă a însemnat preluarea puterii de către o
singură minoritate – proletariatul, corectitudinea politică înseamnă preluarea
puterii de către majoritate în beneficiul tuturor minorităţilor, arma
dominaţiei fiind cultura-ideologie asumată de guverne la nivel global.” (p.
124)
Georg Lukács – ideea genială de a introduce în şcoli
educaţia sexuală care să formeze tinerele generaţii în sensul libertăţii
erosului, convins că tabuurile şi obstacolele puse de creştinism şi de cultura
europeană fac imposibilă eliberarea muncitorilor şi a ţăranilor de tradiţia
burgheză.
obsesia ultimei mode în materie de eros
Şcoala de la Frankfurt a dobândit prestigiu mondial prin
trei somităţi:
a) Theodore Adorno;
b) Erich Fromm;
c) Herbert Marcuse.
Cartea lui H. Marcuse, Eros şi civilizaţie, a devenit Biblia
studenţilor, convinşi că tot răul vine din reprimarea sexualităţii de orice
fel, inclusiv cea a homosexualilor. Un succes extraordinar a avut sloganul Make
love, not war!
Ultima, dar şi cea mai importantă similitudine dintre
marxism şi corectitudine este aversiunea pentru naţional. Idealul distrugerii
naţiunilor prin internaţionalismul proletar este echivalentul globalismului
actual.
UE este opera unei politici de tip cabinet, în care acordul
democratic al populaţiei a fost solicitat de fiecare dată ulterior.
Corectitudinea politică şi erodarea valorilor maturităţii
(de Irina Bazon)
Criza spirituală: răzvrătirea omului împotriva lui Dumnezeu.
corectitudinea politică – un limbaj “întors pe dos” (Ilie
Bădescu)
Pierderea criteriilor care permit capacitatea de discernere
este un simptom al regresului către imaturitate.
Dostoievski: “revoluţia trebuie să înceapă cu ateismul”.
Răzvrătirea împotriva Tatălui.
În timpul totalitarismelor violente, capacitatea de
discernământ şi integritatea sufletească ale omului puteau fi încă menţinute.
În cazul totalitarismului blând, deghizat sub masca emancipării de orice
constrângeri, omul acceptă de bunăvioe şi interiorizează noile idei care
“deconstruiesc” fundamentele societăţii creştine tradiţionale.
Metode de anesteziere a conştiinţei:
a) divertisment;
b) stimularea dorinţelor şi a patimilor;
c) “descătuşarea” de normele moral-religioase;
d) repudierea oricărei autorităţi.
Inoculându-le dispreţul faţă de valorile maturităţii,
revoluţia “eliberării” i-a adus, şi urma să-i menţină permanent, într-o stare
de infantilizare şi vulnerabilitate.
Modele contraculturale: copilul, antieroul, cultul victimei,
al fiinţei vulnerabile, loserul, boemul, nebunul etc.
“Omul nou” cauta siguranţa conferită de Tehnologie,
Consumism, Statul-dădacă. Este obsedat de siguranţă, obţinerea confortului şi
satisfacerea plăcerilor prin consumism.
Nihilismul este curentul din care şi-au tras sevele utopiile
sec. XX.
Atunci când copilul nu se mai raportează la imaginea
tatălui, ca model al autorităţii, el rămâne o fiinţă slabă, care nu mai creşte,
nu se mai dezvoltă firesc şi, chiar dacă, biologic, ajunge la vârsta adultă, îi
vor lipsi însuşirile morale specifice maturităţii.
auctorias (lat.) – forţa de a susţine şi de a dezvolta;
Autoritatea este diferită de putere. Prima inspiră un
sentiment de respect şi veneraţie, cealaltă un sentiment de frică.
Progresul propovăduit de “democraţia pură”, fiind unul
artificial, nu organic, are drept rezultat imediat erodarea principiilor
maturităţii.
Vladimir Bukovski – “utopicii împlinesc întotdeauna exact
inversul a ceea ce au promis”.
Andrew Calcutt vorbeşte despre modul în care cultura pop,
subminând valorile maturităţii, instituie, în realitate, o epocă a
conformismului şi a pasivităţii, de vreme ce capacitatea omului de a declanşa
schimbarea, de a fi agentul unei istorii trăite conştient şi responsabil, a
fost neutralizată.
Suntem permanent încurajaţi să ne considerăm fiinţe cu totul
vulnerabile, obsedate de a fi mereu “în siguranţă”.
Harvey Mansfield – revoluţia anilor ’60 a fost mai mult “o
revoltă a copiilor împotriva părinţilor decât a cetăţenilor împotriva
guvernului. Caracterul ei recalcitrant a ţinut mai mult de stil, decât de
substanţă, fiind o revoltă fără scop precis a “tinerilor cu plete” şi
“loser-ilor” mai mult decât o acţiune în sensul instituirii unei noi forme de
guvernare.
Noua religie (new age) se dezvoltă acum, prin promovarea
unui eclectism spiritual, prin afirmarea religiozităţii naturii şi, cum spune
acelaşi cercetător, “divinitatea ca imanenţă, cu trăsături feminine, în
descendenţă conceptuală panteistă, constituie una dintre moştenirile
ecologismului şaizecist.”
“Să ne simţim bine” – devine supremul ideal (în învăţământ,
programele educaţionale vor pune, de asemenea, accent pe emotivism).
“Spiritualitatea” contraculturii (ca şi cea contemporană)
înseamnă, de fapt, o sanctificare a individului; acesta nu caută nici să
înţeleagă lumea, nici să o schimbe, ci doar să-şi satisfacă propriile dorinţe
şi fantezii subiective şi nevoia de plăcere.
Asistăm la apariţia unui nou tip de psihopat: care contestă
cutumele şi normele anterioare, ... un agitator fără sloganuri, un revoluţionar
fără program.
Nebunul născut din contracultură cunoaşte experienţa
cufundării depline în universul nihilist: angoasa, absurdul, incoerenţa, deznădejdea,
disperarea au pus stăpânire pe o lume care l-a “ucis” pe Dumnezeu.
Theodore Roszack – în ultimii 20 de ani, în toate comediile
de familie, tată joacă rolul bufonului, în timp ce personajul rău este o
persoană adultă care deţine autoritatea.
Mişcarea Beat din America a început să reflecteze la
întrebarea « De ce trăim? » iar unul dintre răspunsuri a fost: « Pentru a ne
distra ».
E o epocă în care celebrităţile, de la fotbalişti şi
invitaţi la emisiunea celebrei realizatoare Oprah, până la prinţese, ştiu că
faptul de a-şi crea o imagine de victime le asigură reputaţia de vedete.
Drepturile copilului servesc la subminarea autorităţii
părinţilor şi a drepturilor lor şi, în acelaşi timp, la extinderea autorităţii
specialiştilor sponsorizaţi de stat. O altă modalitate de slăbire a autorităţii
părinţilor este introducerea educaţiei sexuale în şcolile publice.
statul managerial, statul terapeutic
Pentru înlăturarea “prejudecăţilor” trebuie ca relaţiile
sociale să fie controlate cu ajutorul “specialiştilor sociali”.
Persoanele “cu vederi retrograde”, care nu se aliniază
ideologiei dominante, care pun sub semnul întrebării chestiunile considerate de
necontestat (fiindcă aşa au decis clasa politică şi ideologii sociali), pot fi
catalogate drept “cazuri patologice”.
reductio ad Hitlerum
cultura victimizării
În noua societate multiculturală, opusă comunităţilor
multietnice convenţionale, statul favorizează diferenţele faţă de modul de
viaţă specific populaţiei odată majoritare.
Ideologia distructivă a corectitudinii politice a putut fi
“implantată” doar într-o societate adusă într-un stadiu avansat de
infantilizare.
Bătrâneţea trebuie discreditată fiindcă influenţa pe care ar
putea să o exercite asupra tinerilor este cu totul incorectă politic.
Diana West – relativismul valoric care a aruncat societatea
de astăzi într-un vid moral este o urmare firească a anihilării virtuţilor
specifice maturităţii şi, implicit, a atrofierii totale a facultăţii de a
discerne între bine şi rău, între ceea ce este cuviincios şi ceea ce încalcă
limitele decenţei, între normal şi anormal.
Ni se bagă pe gât teoria conform căreia tinerii nu au nevoie
decât de “informaţii” şi că trebuie să primească şi să aibă acces la cât mai
multe.
Odată ce cuvintele îşi pierd sensul lor real şi reprezentativitatea
(nu mai trimit către adevăr), realitatea şi, implicit, mentalităţile, pot fi
lesne modificate în funcţie de agenda ideologică prin care se urmăreşte
fabricarea de noi sensuri şi valori.
Eufemisme: “întrerupere de sarcină”, “sănătate
reproductivă”.
“Consecinţa vulgarizării limbajului este alterarea simţului
nostru pentru frumos şi, implicit, a simţului etic, inculcarea concepţiei că
buna-cuviinţă şi decenţa, care caracterizau lumea şi modul de comportare ale
părinţilor şi strămoşilor noştri, sunt valori desuete, învechite.” (p. 181)
“Morala” după care se ghidau tinerii din vremea
contraculturii ar putea fi rezumată în sloganul “Fă ceea ce vrei.”
Familia este cel mai puţin corect politic dintre toate
modurile de asociere a fiinţelor umane.
Omul dezrădăcinat devine inevitabil subjugat ingineriilor
sociale.
Singurele puteri care rămân sunt statul (big government) şi
piaţa (big business). Acest tip de stat nu mai este reprezentativ, de vreme ce
nu mai reprezintă valorile organice ale populaţiei majoritare. Astfel că se
întâmplă deseori ca reglementările şi legile implementate să vină în
contradicţie cu aceste valori organice.
“Pentru ca statul să-şi recapete reprezentativitatea, el
trebuie să redevină al poporului (al populaţiei majoritare). Iar poporului nu
îi este potrivit nici “big government” (statul supradimensionat), nici “big
business” (care, pentru a-şi putea întinde tentaculele strivitoare, are nevoie
de statul minima, absolvit de obligaţia de a apăra interesele omului obişnuit)
– ambele construite pe individul masificat -, ci un stat care să asigure
condiţiile pentru existenţa şi dezvoltarea acelor comunităţi care formează
societatea, începând cu cea mai mică, de care depind sănătatea şi continuitatea
întregii comunităţi: familia.” (p. 188)
Muzeul Ţăranului Român, sub asaltul agresiv al
corectitudinii politice (de Irina Bazon)
Horia Bernea – “Societatea nu s-a schimbat mai mult decât
omul, ale cărui nevoi esenţiale nu pot varia în funcţie de epocă. Ţăranul
vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru omul de astăzi greu
de definit, aşa cum greu de înţeles sunt noţiunile de om cumsecade, nobleţe,
cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru
care merită să te baţi.”
Nevoia esenţială a omului de azi este, mai mult decât
oricând, icoana.
Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul:
pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde.
Freudizarea maselor şi “eliberarea” prin consum (de Ciprian
Voicilă)
Subtitlu: Studiu de caz: Edward L. Bernays
Intenţia ascunsă a fondatorului psihanalizei a fost aceea de
a fundamenta o nouă dogmă pentru omul modern, ceea ce nu mai avea nimic în
comun cu caracterul ştiinţific al psihanalizei.
Deşi psihanaliza pretinde că este o ştiinţă, ea nu este. Epistemologul
şi filosoful politic vienez Karl R. Popper a dovedit pretenţia absurdă a
psihanalizei de a fi o ştiinţă prin faptul că ipoteza ei de bază – “există
inconştient personal” – nu poate fi supusă la teste obiectiv-observabile.
Ipoteza fondatoare nu poate fi dovedită nici ca falsă nici ca adevărată, după
criterii strict empirice.
Pentru Popper, psihanaliza este o nouă mitologie, o fabulă
pentru omul modern.
Edward L. Bernays – creatorul domeniului relaţiilor publice.
A făcut experimente pe subconştientul maselor.
Bernays a descoperit modalitatea de a crea nevoi
artificiale: deşi nu am nevoie de un anumit produs comercial, îl cumpăr pentru
că, odată însuşit, posesia lui mă face să mă simt mai bine. Îmi oferă
satisfacţie psihologică. Când îl cumpăr, investesc emoţional în obiect.
Bernays a creat această nouă paradigmă psiho-socială, lumea
totalitară a marketingului, în care sub aparenţa schimbului de mărfuri se
cumpără şi se vând, de fapt, identităţi. Identităţi artificiale, dobândite doar
prin exercitarea rolului social de cumpărător.
Individualismul actual nu mai are nimic metafizic, nu mai
reprezintă o opţiune sau o atitudine filosofică, metafizică, ci una pur
economică: individualismul de consum.
Herbert Marcuse îi atrăgea pe studenţii din anii ’60 cu o
combinaţie de Marx şi Freud.
Freudo-marxismul: noua utopie (de Andrei Dîrlău)
Subtitlu: Ideologia corectitudinii politice – avatar al
marxismului cultural
Fenomenul numit political correctness este o formă deghizată
sub care comunismul a supravieţuit, s-a impregnat şi a proliferat, incognito,
în lumea neoliberală de azi.
Comunismul nu este doar o “modernitate eşuată”, ci şi –
paradoxal şi în aceeaşi măsură – o modernitate reuşită subversiv, impregnată
clandestin, deturnată sub camuflaj în postmodernitate. La un anumit nivel,
comunismul şi-a îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin
componenta lui cea mai virulentă, freudo-marxismul, a devenit metastazat în
ţesutul neoliberal al societăţii.
“Trebuie subliniat că marxismul cultural conceput de Gramsci
sau Marcuse este o erezie în raport cu “revoluţia spontană” pe care mizau Marx
şi Lenin şi cu impunerea marxismului prin forţă brută şi teroare realizată de
Stalin. Totuşi, acest caracter “eretic” faţă de marxismul clasic nu l-a
împiedicat să fie tipul de marxism cel mai aplicat cu cel mai mare succes în
Occident până azi.” (p. 226)
Întâi revoluţia “soft” şi destrămarea lentă, subversivă, a
ţesutului social, şi abia pe urmă preluarea puterii politice. Determinismul
economic a fost înlocuit cu cel cultural.
Ideea ingenioasă a neomarxiştilor a constat pur şi simplu în
înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea
clasei muncitoare de către capitalişti, cu represiunea sexuală din teoria
freudiană, respectiv reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie
creştină care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le
satisfacerea sexuală plenară.
Pentru Marcuse, grupurile-victimă sunt noul proletariat. A
predicat eliminarea oricăror constrângeri morale, descătuşarea tuturor
apetitelor şi patimilor. A pretins că genurile au devenit “fluide”, reduse la
simple convenţii. Extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul
identităţii.
Omul societăţii post-creştine este inconsistent, inexistent,
epitom al unei utopii de coşmar.
Freudo-marxismul: noua utopie. Şapte studii de caz (de
Andrei Dîrlău)
1. Hollywood: copiii nu sunt bine-mersi
Subtitlu: Cum e înlocuit marxismul cu corectitudinea
politică
Filmul “Copiii sunt bine-mersi” s-a difuzat pe 21 februarie
2013 la MŢR, în cadrul campaniei “Luna istoriei LGBT”.
Homosexualii şi lesbienele sunt noul “popor ales” al
ideologiei “corecţiei politice”.
“Bineînţeles că e neobişnuit! Fiindcă filmul este doar un
artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat,
menit nu să arate un adevăr, ci să ilustreze o teză, o premisă ideologică
politic corectă: că se poate. Că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar
fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea copii. Acesta este postulatul
totalitar pe care îl enunţă filmul: o axiomă nedemonstrată şi nedemonstrabilă,
dar pe care e interzis să o conteşti. De aceea filmul nu e un simplu
divertisment, ci o mistificare ideologică. Ni se induce mai ales ideea că nu ar
exista nici un pericol pentru copiii dintr-o asemenea familie: (chipurile)
copiii ar fi bine-mersi!” (p. 245)
Filmul este un discurs pur ideologic.
Cândva, manipularea opiniei publice se numea propagandă.
Acum se numeşte gestionarea percepţiei.
Strategii de mainstream pentru promovarea homosexualităţii:
a) Mai întâi perversiunea e transformată în “boală”,
descrisă ca o afecţiune de care homosexualii n-ar fi vinovaţi sau responsabili,
nemaifiind o alegere indusă de patimă, cum şi este de fapt.
b) “Boala” nu mai este boală, ci o “condiţie” din naştere,
eventual cu substrat genetic.
c) “Identitatea” gay este prezentată drept o simplă
extravaganţă inofensivă. Anormalul este preschimbat într-o curiozitate ce nu
prezintă pericol social, putând fi uşor tolerat.
d) Pentru unele categorii de snobi se poate merge până la
ridicarea simplei extravaganţe la rang de modă cool, comportament “şic”,
sofisticat, marcă a unei elite “branşate” la curentele emancipării deja
prevalente în Occident.
e) Rezultatul e acceptarea la nivel de masă şi legiferarea viciului
ca un comportament perfect normal, ca normă socială şi “morală”. Păcatul devine
lege, virtutea – infracţiune.
2. Strategia Kirk-Pill: “reparaţia capitală” a Americii
hetero
Marshall Kirk şi Erastes Pil concep un plan de acţiune cu
scopul de a face homosexualitatea acceptabilă în America, prin zugrăvirea unui
portret pozitiv. În acest plan, Hollywoodul a jucat un rol central, pentru că
filmele şi televiziunea sunt “calul troian” prin care pot fi “anesteziate
sensibilităţile acute” ale publicului.
Primul principiu este să se vorbească despre homosexualitate
cât mai tare şi mai des posibil, în mod neutru sau pozitiv.
Personajele homosexuale agreabile, simpatice, sunt tot mai
numeroase în filme şi la televizor; asta nu e o întâmplare, ci o tactică bine
ţintită a războiului publicitar.
Sub ambalajul atrăgător, aparent nevinovat, al unui simplu
produs cultural de divertisment, se pot “vinde” sofisticate mecanisme de
“restructurare cognitivă”, părţi ale unui vast angrenaj strategic.
Arhitecţii acestui proces de o extremă complexitate au
înţeles că ispita e mai eficientă decât violenţa, seducţia funcţionează mult
mai bine decât teroarea, persuasiunea e mai eficace decât coerciţia.
Al doilea principiu al campaniei e prezentarea
homosexualilor drept victime.
Al principiu este acela că gay-ii trebuie să “dea bine” în
filme, ca întrupări ale celor mai frumoase calităţi.
Corolarul acestui principiu este că masele nu trebuie săfie
şocate şi dezgustate prin expunerea prematură pe scară largă la comportamentul
homosexual propriu-zis.
Alt principiu este cel al deghizării propagandei gay sub
masca unor “cauze nobile” generale.
Filmele rămân o componentă esenţială: You Really Oughtta Be
in Pictures!
Filmul “Copiii...” a rulat pentru a testa reacţia societăţii
româneşti prin expunerea la o mostră – executată profesionist – a acestei
ideologii. Testul a reuşit, reacţia a fost anemică, în raport cu gravitatea
provocării.
Din 28 de state membre UE, 22 deja au legiferat “căsătoria
homosexuală”.
Pederastia e pe ruta rapidă spre dezincriminare în mod
similar celui în care a fost dezincriminată homosexualitatea.
3. Huxley: vizionar sau bine informat?
Huxley, în scrisoarea adresată lui George Orwell: “E
îndoielnic că în realitate politica cizmei-puse-pe-faţă ar putea merge la nesfârşit.
Convingerea mea este că oligarhia conducătoare va găsi, pentru a guverna şi
a-şi satisface pofta de putere, metode care vor implica mai puţină caznă şi
risipă şi că aceste metode vor semăna cu cele pe care le-am descris în Brave
New World.”
Tot Huxley: “Cred că în decursul următoarei generaţii
conducătorii lumii vor descoperi cum condiţionarea infantilă şi narco-hipnoza
sunt mai eficiente, ca instrumente de guvernare, decât bâtele şi închisorile,
şi că pofta de putere poate fi tot atât de deplin satisfăcută sugestionând
oamenii să-şi iubească sclavia, ca şi biciuindu-i şi lovindu-i pentru a fi
obedienţi.”
Modelul nostru de societate pare tot mai mult inspirat de o
combinaţie complexă între Ford şi Freud, de tipul
capitalist-bio-narco-hipnotic-pornografic descris în Brave New World.
4. Lunacek: toleranţa represivă. Mai egali decât alţii
Este o rezoluţie adoptată în februarie 2014 de către
Parlamentul European şi care pretinde privilegii juridice pentru homosexuali.
“Dacă începem să ne ajustăm accepţiile juridice prin legi
care nu sunt universale în natura lor – care acordă drepturi doar unor grupuri
favorizate politic – atunci vom fi răspunzători de crearea unui sistem cu două
paliere.” (p. 268)
UE trebuie să impună statelor membre norme obligatorii privind
educaţia “transgender” la gradiniţă, drepturi depline pentru “familia”
homosexuală, inclusiv legalizarea aşa-zisei “căsătorii” homosexuale, cu dreptul
lor de a adopta copii şi cel la reproducerea asistată medical.
În numele homosexualilor, care nici nu contează de fapt, ni
se vâră pe gât o ideologie totalitară.
Scopul real este desfiinţarea familiei şi a Bisericii, adică a ceea ce a
rămas dintr-o societate cândva creştină.
Ideologia homosexualismului este o utopie sexuală. Completa
liberalizare sexuală este văzută ca un panaceu la toate relele sociale. Esenţa
radicală a agendei homosexualiste este absoluta volatilitate morală şi
hedonismul total.
5. Lukács & Şcoala de la Frankfurt: demolarea prin
subversiune
În locul proletariatului, Marcuse a profeţit că revoluţia va
fi înfăptuită de o alianţă între grupuri marginalizate social: LGBT-iştii,
gay-ii, feministele radicale pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice.
marxism erotizat
toleranţa represivă
Ideologia revoluţionară homosexualistă şi corectitudinea
politică în ansamblu au moştenit această dimensiune religioasă a comunismului.
Marele zeu al capitalismului este piaţa. De aici decurge
mentalitatea tranzacţional-mercantilistă şi contractualistă privind relaţiile
social-umane. Totul se vinde şi se cumpără.
Utopia pieţei este perfect compatibilă cu utopia ideologică
homosexualistă. A fi bărbat sau femeie nu mai este un dat natural, ci unul de
marketing: alegi să fii ceea ce te face mai competitiv pe piaţă.
Comunismul îşi dă mână cu capitalismul întru corectitudine
politică. Neomarxismul şi neoliberalismul colaborează întru homosexualitate.
Partide socialiste, liberale, populare, creştin-democrate, verzi sunt, toate,
de acord, când e vorba de LGBT.
Egalitatea LGBT este preluată pe agenda tuturor celor mai
mari partide europene care reprezintă largul spectru politic de la dreapta la
stânga.
6. Bertrand Russell: o strategie planetară
În 1931, când şi-a scris distopia, Aldous Huxley ştia bine
ce ni se pregătea: avea informaţii chiar de la sursă.
Russell considera bolşevismul drept o formă rudimentară,
chiar barbară, de socialism.
Credea că trebuie aplicată psihanaliza în politică.
Expunea, încă din 1920, liniile întregului program ce avea
să fie aplicat la scară planetară în secolul XX: Bolşevism în Est,
freudo-marxism în Vest.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire