Putem să facem consideraţii analoage pe
tema valorii şi forţei formelor, a principiilor şi a legilor tradiţionale.
Într-o ordine socială tradiţională trebuie să existe oameni în cazul cărora
principiul pe care se sprijină, la diferite niveluri, diversele organizaţii,
legislaţii şi instituţii, pe planul ethosului şi al ritualului, să fie cu
adevărat viu, să nu fie doar o formă exterioară, ci o realizare spirituală
obiectivă. Trebuie, cu alte cuvinte, ca un individ sau o elită să fie la
înălţimea funcţiei “pontificale” a domnilor şi a mediatorilor forţelor de sus.
Atunci, chiar cei care sunt doar capabili să se supună, care nu-şi pot asuma
legea decât prin intermediul autorităţii şi a tradiţiei exterioare, înţeleg că
trebuie să se supună şi că supunerea lor – aşa cum am afirmat – nu este
sterilă, pentru că îi permite să ia parte efectiv la forţă şi la lumină. La fel
cum la trecerea unui curent magnetic în circuitul principal se produc curenţi
induşi în alte circuite distincte, dacă sunt dispuse sincron – la fel, la cei
care nu urmăresc decât forma, adică ritualul, dar cu o inimă pură şi fidelă,
trece invizibil ceva din măreţia, din stabilitatea şi din « soarta » care se
găsesc reunite şi vii în vârful ierarhiei. Atunci tradiţia este solidă, corpul
este unul şi toate părţile sale se găsesc în comuniune graţie unei legături
oculte mai puternică decât contingenţele exterioare.
Dar când nu mai există în centru decât o funcţie
care-şi supravieţuieşte sieşi, când atribuţiunile reprezentanţilor autorităţii
spirituale şi regale nu mai sunt decât nominale, atunci vârful se dizolvă,
susţinerea dispare, calea solară se închide. Foarte expresivă este legenda
conform căreia oamenii din Gog şi Magog – care, aşa cum am spus-o, pot
simboliza forţele haotice şi demonice frânate de structurile tradiţionale – se revoltă
în momentul în care îşi dau seama că nimeni nu mai sună din trompete pe zidul
cu care un împărate le oprise calea, că doar vântul produce acum sunetul.
Ritualurile, instituţiile, legile şi cutumele pot încă să mai subziste pentru o
perioadă, dar semnificaţia lor este pierdută, virtutea lor este paralizată. Tot
ce-a mai rămas sunt lucruri abandonate în voia lor şi, odată rămase astfel,
secularizate, se sfărâmă ca argila uscată în ciuda tuturor eforturilor care se
fac pentru a le menţine din exterior, se desfigurează şi se alterează pe zi ce
trece. Dar atâta timp cât rămâne o umbră din ce-a fost, atâta timp cât subzistă
în sânge un ecou al acţiunii elementului superior, edificiul rămâne în
picioare, corpul pare să aibă încă un suflet, cadavrul – după imaginea lui
Gobineau – merge şi poate încă să nimicească ceea ce găseşte în cale. Când
ultimul reziduu al forţei de sus şi al rasei spirituale se epuizează în
generaţiile succesive, nu mai rămâne nimic, nicio albie nu mai conţine
torentul, care se împrăştie în toate direcţiile. Individualismul, haosul,
anarhia, hybris-ul umanist, degenerescenţa, îşi fac peste tot apariţia. Chiar
atunci când mai persistă aparenţa unei grandori antice, este suficient cel mai
mic şoc pentru a face să se năruie un stat sau un imperiu. Ceea ce putea să-l
înlocuiască va fi inversul său parodic, Leviathanul modern omnipotent,
entitatea colectivă mecanizată şi « totalitară ».
Din preantichitate şi până în zilele
noastre, aceasta este « evoluţia » pe care va trebui s-o constatăm. Aşa cum vom
vedea, de la mitul îndepărtat al regalităţii divine, regresând din castă în
castă, vom ajunge până la formele fără chip ale civilizaţiei actuale, în care
se trezeşte, în mod rapid şi înfricoşător, în structuri mecanizate, demonismul
demosului pur şi al lumii maselor. (Julius Evola, Revolta împotriva lumii
moderne)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire