La modul general, noţiunea
tradiţională de lege presupune un realism transcendent. În formulările sale
ariene, îndeosebi, conceptul de lege este în strâns raport cu cel de adevăr, de
realitate şi de stabilitate inerente Fiinţei. În Vede, termenul rta are adesea
acelaşi sens ca şi dharma şi desemnează nu doar ceea ce este ordine în lume,
lumea ca ordine – κόσμος – ci de asemenea, pe un plan superior, adevărul,
realitatea, acolo unde contrariul său, anrta desemnează falsul, răul, irealul.
Lumea legii şi, prin consecinţă, statul, a fost deci considerată ca lumea
adevărului şi a realităţii în sens eminent, adică metafizic.
În consecinţă, ar fi fost cu totul de
neconceput, şi chiar absurd, pentru omul tradiţional, să vorbească despre legi
şi să ceară să fie respectate atunci când acestea sunt de origine pur omenească
– individuală sau colectivă. Orice lege, pentru a putea să fie luată ca atare
în mod obiectiv, trebuia să aibă o dimensiune “sacră”. Dar această dimensiune,
odată recunoscută, originea ei găsindu-se într-o tradiţie non-umană,
autoritatea ei devenea absolută, legea reprezentând ceva infailibil, inflexibil
şi simuabil, neadmiţând vreo discuţie. Iar orice infracţiune oferea mai puţin
caracterul unui delict împotriva societăţii, cât cel al unei impietăţi – άσέβεια
– al unui act care compromitea destinul spiritual al vinovatului şi al celor de
care se găsea legat din punct de vedere social. Astfel, până la civilizaţia
medievală, revolta împotriva autorităţii şi legii imperiale a fost asimilată
ereziei religioase iar rebelii au fost consideraţi, asemenea ereticilor,
duşmani ai propriei lor naturi, contrazicând legea esenţei proprii. Pentru a-i
desemna pe cei care încalcă legea castei, în sensul care va fi expus în cele ce
urmează, India ariană s-a servit de expresia patita, adică: cei căzuţi. Utilitatea
legii în sens modern, adică utilitatea materială colectivă, nu a fost niciodată
adevăratul criteriu. Nu numai că acest aspect n-a fost niciodată luat în
considerare, dar a fost considerat ca fiind accesoriu şi cu titlu de consecinţă
a oricărei legi, în măsura în care aceasta era o lege autentică. În rest,
există utilitate şi utilitate, iar noţiunea de util care serveşte, material
vorbind, drept ultim criteriu al omului modern, corespundea tradiţional unui
mijloc care trebuia să justifice atingerea unui scop mai înalt. Dar pentru a fi
util în acest sens, trebuia, o repetăm, ca legea să se fi prezentat altfel
decât ca o simplă creaţie modificabilă a voinţei oamenilor. Odată stabilită
autoritatea ei “de sus”, utilitatea şi eficacitatea ei erau sigure, chiar în
cazurile în care experienţa, sub aspectul ei cel mai grosolan şi mai imediat,
nu confirma şi chiar, în anumite privinţe, dezminţea această utilitate şi
eficacitate, căci “paşii de pe Calea Cerului sunt complecşi şi insesizabili”.
Astfel, în lumea tradiţională, sistemul legilor şi al ritualurilor a fost
întotdeauna legat de legislatori divini sau mediatori ai divinului, în care se
pot vedea, sub forme variate, condiţionate de diversitatea geografică şi
etnică, manifestări ale « Stăpânului centrului » în funcţia, examinată
anterior, de « rege al justiţiei ». La fel atunci când, mai târziu, fu admis
principiul votului, tradiţia a subzistat parţial prin aceea că adesea, decizia
poporului nefiind considerată suficientă, valabilitatea legilor a fost
subordonată aprobării pontifilor şi asigurării, transmise prin semne dinainte
codate, că zeii erau favorabili.
În aceeaşi măsură în care veneau de
sus, legile şi instituţiile în cadrul tuturor tipurilor de civilizaţie cu
adevărat tradiţionale erau orientate spre cele de sus. O organizaţie politică,
economică şi socială creată integral doar pentru viaţa temporală este proprie
în exclusivitate lumii moderne, adică lumii antitradiţiei. Tradiţional, statul
avea dimpotrivă o semnificaţie şi o finalitate care erau, într-o anumită
măsură, transcendente şi nu erau inferioare celor pe care Biserica Catolică
le-a revendicat pentru ea însăşi în Occident: era o apariţie a « supralumii »
şi o cale spre « supralume ». Expresia însăşi « Stat », status, ϊσταναι = a
rămâne, dacă, empiric, derivă poate din forma luată de viaţa socială a popoarelor
nomade, atunci când şi-au fixat reşedinţa – poate totuşi să se lege şi de
semnificaţia superioară, proprie unui nivel care tinde să participe ierarhic la
« stabilitatea spirituală », în opoziţie cu caracterul contingent, schimbător,
instabil, haotic şi particularist propriu existenţei naturale, deci unui nivel
care reprezintă ca o reflecţie eficace a lumii fiinţei în cea a devenirii, până
într-acolo încât transformă în realitate cuvintele deja citate ale consacrării
regale vedice: “Neclintită este toată lumea celor vii şi neclintit este acest
rege al oamenilor.” În felul acesta, simbolurile “centralităţii” şi “polarităţii”
care, aşa cum am văzut, sunt legate de arhetipul regalităţii, s-au aplicat
frecvent în privinţa imperiilor şi statelor tradiţionale. (Revolta împotriva lumii moderne)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire