01 mars 2017

Julius Evola, Despre sursele legii în societăţile tradiţionale (fragment)

La modul general, noţiunea tradiţională de lege presupune un realism transcendent. În formulările sale ariene, îndeosebi, conceptul de lege este în strâns raport cu cel de adevăr, de realitate şi de stabilitate inerente Fiinţei. În Vede, termenul rta are adesea acelaşi sens ca şi dharma şi desemnează nu doar ceea ce este ordine în lume, lumea ca ordine – κόσμος – ci de asemenea, pe un plan superior, adevărul, realitatea, acolo unde contrariul său, anrta desemnează falsul, răul, irealul. Lumea legii şi, prin consecinţă, statul, a fost deci considerată ca lumea adevărului şi a realităţii în sens eminent, adică metafizic.


În consecinţă, ar fi fost cu totul de neconceput, şi chiar absurd, pentru omul tradiţional, să vorbească despre legi şi să ceară să fie respectate atunci când acestea sunt de origine pur omenească – individuală sau colectivă. Orice lege, pentru a putea să fie luată ca atare în mod obiectiv, trebuia să aibă o dimensiune “sacră”. Dar această dimensiune, odată recunoscută, originea ei găsindu-se într-o tradiţie non-umană, autoritatea ei devenea absolută, legea reprezentând ceva infailibil, inflexibil şi simuabil, neadmiţând vreo discuţie. Iar orice infracţiune oferea mai puţin caracterul unui delict împotriva societăţii, cât cel al unei impietăţi – άσέβεια – al unui act care compromitea destinul spiritual al vinovatului şi al celor de care se găsea legat din punct de vedere social. Astfel, până la civilizaţia medievală, revolta împotriva autorităţii şi legii imperiale a fost asimilată ereziei religioase iar rebelii au fost consideraţi, asemenea ereticilor, duşmani ai propriei lor naturi, contrazicând legea esenţei proprii. Pentru a-i desemna pe cei care încalcă legea castei, în sensul care va fi expus în cele ce urmează, India ariană s-a servit de expresia patita, adică: cei căzuţi. Utilitatea legii în sens modern, adică utilitatea materială colectivă, nu a fost niciodată adevăratul criteriu. Nu numai că acest aspect n-a fost niciodată luat în considerare, dar a fost considerat ca fiind accesoriu şi cu titlu de consecinţă a oricărei legi, în măsura în care aceasta era o lege autentică. În rest, există utilitate şi utilitate, iar noţiunea de util care serveşte, material vorbind, drept ultim criteriu al omului modern, corespundea tradiţional unui mijloc care trebuia să justifice atingerea unui scop mai înalt. Dar pentru a fi util în acest sens, trebuia, o repetăm, ca legea să se fi prezentat altfel decât ca o simplă creaţie modificabilă a voinţei oamenilor. Odată stabilită autoritatea ei “de sus”, utilitatea şi eficacitatea ei erau sigure, chiar în cazurile în care experienţa, sub aspectul ei cel mai grosolan şi mai imediat, nu confirma şi chiar, în anumite privinţe, dezminţea această utilitate şi eficacitate, căci “paşii de pe Calea Cerului sunt complecşi şi insesizabili”. Astfel, în lumea tradiţională, sistemul legilor şi al ritualurilor a fost întotdeauna legat de legislatori divini sau mediatori ai divinului, în care se pot vedea, sub forme variate, condiţionate de diversitatea geografică şi etnică, manifestări ale « Stăpânului centrului » în funcţia, examinată anterior, de « rege al justiţiei ». La fel atunci când, mai târziu, fu admis principiul votului, tradiţia a subzistat parţial prin aceea că adesea, decizia poporului nefiind considerată suficientă, valabilitatea legilor a fost subordonată aprobării pontifilor şi asigurării, transmise prin semne dinainte codate, că zeii erau favorabili.


În aceeaşi măsură în care veneau de sus, legile şi instituţiile în cadrul tuturor tipurilor de civilizaţie cu adevărat tradiţionale erau orientate spre cele de sus. O organizaţie politică, economică şi socială creată integral doar pentru viaţa temporală este proprie în exclusivitate lumii moderne, adică lumii antitradiţiei. Tradiţional, statul avea dimpotrivă o semnificaţie şi o finalitate care erau, într-o anumită măsură, transcendente şi nu erau inferioare celor pe care Biserica Catolică le-a revendicat pentru ea însăşi în Occident: era o apariţie a « supralumii » şi o cale spre « supralume ». Expresia însăşi « Stat », status, ϊσταναι = a rămâne, dacă, empiric, derivă poate din forma luată de viaţa socială a popoarelor nomade, atunci când şi-au fixat reşedinţa – poate totuşi să se lege şi de semnificaţia superioară, proprie unui nivel care tinde să participe ierarhic la « stabilitatea spirituală », în opoziţie cu caracterul contingent, schimbător, instabil, haotic şi particularist propriu existenţei naturale, deci unui nivel care reprezintă ca o reflecţie eficace a lumii fiinţei în cea a devenirii, până într-acolo încât transformă în realitate cuvintele deja citate ale consacrării regale vedice: “Neclintită este toată lumea celor vii şi neclintit este acest rege al oamenilor.” În felul acesta, simbolurile “centralităţii” şi “polarităţii” care, aşa cum am văzut, sunt legate de arhetipul regalităţii, s-au aplicat frecvent în privinţa imperiilor şi statelor tradiţionale. (Revolta împotriva lumii moderne)

Aucun commentaire: