Frithjof Schuon, Despre raportul dintre exoterism si esoterism (fragment)

“Am putea spune, simplificând lucrurile, că exoterismul pune forma – crezul – deasupra esenţei – Adevărul universal – şi nu o acceptă pe cea din urmă decât în funcţie de prima; forma, dată fiind originea sa divină, este aici criteriul esenţei. Dimpotrivă, esoterismul pune esenţa deasupra formei şi nu o acceptă pe cea din urmă decât în funcţie de prima; pentru el, şi în funcţie de ierarhia reală a valorilor, esenţa este criteriul formei; Adevărul unul şi universal controlează diversele forme religioase ale Adevărului. Dacă raportul este inversat în exoterism, aceasta nu este, în mod evident, ca urmare a unei subversiuni, ci pentru că forma în calitate de cristalizare a esenţei este garanţia Adevărului; acesta este considerat inaccesibil înafara formei, - sau mai exact: a unei forme ca exigenţă absolută, - şi pe bună dreptate, în ceea ce-i priveşte pe cei mai mulţi dintre oameni, altfel fenomenul Revelaţiei dogmatice ar fi inexplicabil.

Read more!

Frithjof Schuon, Du divin à l’humain (note de lectura)

Première partie. Subjectivité et connaissance

Conséquences découlant du mystère de la subjectivité

Notre pensée est un reflet lointain de la Conscience absolue.

Le saut évolutif de la matière à l’intelligence est la chose la plus inconcevable qui soit.

Les idées de « Grand Esprit » et de primauté de l’Invisible sont naturelles à l’homme.

La raison d’être de l’intelligence est l’adéquation au réel.

L’homme, étant intégralement intelligent, est par là même intégralement libre, ce qui signifie que, seul parmi les créatures terrestres, il est libre d’aller à l’encontre de sa nature.

Tout ce qui existe se trouve inscrit a priori dans la substance théomorphique de notre intelligence.

L’actualisation intellectuelle du réel ou du possible est fonction, soit de la perfection de notre nature, soit d’un facteur externe qui mette en valeur cette perfection ou qui la réalise si elle est partielle. Un facteur que la Révélation ou, d’une façon plus particulière, tel qu’une expérience provoquant le ressouvenir archétypique dont parlait Platon.

En Dieu seul nous sommes absolument libres.

L’homme possède la liberté paradoxale de pouvoir se faire Dieu à son tour.

La faculté rationnelle détachée de son contexte surnaturel est forcément contre l’homme.

L’orgueil – ce manque de sens des proportions.

L’Esprit est la Substance, la matière est l’accident.

Le rayonnement de l’Esprit produit la polarité en sujet et objet.

Pour les sens, l’objet est la matière, le domaine physique perceptible. Pour l’Intellect, la réalité objective c’est l’Esprit sous toutes ses formes.

Ce que nous pouvons et devons connaître, nous le sommes.

L’essence du réel, c’est le miraculeux; le miracle de la conscience, de l’intelligence, de la connaissance.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre industrialism (fragment)

“Ceea ce oamenii au nevoie pentru a găsi un sens vieţii, deci o posibilitate de fericire terestră, este religia şi artizanatul: religia pentru că orice om are nevoie de ea, şi artizanatul pentru că-i permite omului să-şi manifeste personalitatea şi să-şi realizeze vocaţia în cadrul unui simbolism sapienţial; orice om iubeşte munca inteligibilă şi lucrul bine făcut [1]. Or industrialismul a răpit poporului cele două lucruri: pe de o parte religia, negată de scientismul din care izvorăşte industria, şi devenită neverosimilă din cauza caracterului inuman al ambianţei maşiniste, şi pe de altă parte artizanatul, înlocuit tocmai de maşinism; într-atâta încât, în ciuda tuturor “doctrinelor sociale” ale Bisericii şi ale burgheziei naţionaliste, nu mai rămâne nimic poporului care să-i poată da sens vieţii şi să-l facă fericit. Contradicţia clasică a Catolicismului tradiţional este să vrea menţinerea ierarhiei sociale, pentru care are teoretic dreptate, acceptând concomitent de bunăvoie – ca pe o achiziţie a “civilizaţiei creştine”, de fapt demult abolită – scientismul şi maşinismul care de fapt compromit această ierarhie scoţând practic poporul din genul uman; eroarea inversă este fondată pe acelaşi cult al tehnicii, cu diferenţa că este comisă în defavoarea burgheziei şi nu în cea a poporului, şi că presupune reducerea întregii societăţi la inumanitatea maşinistă, propunându-i de altfel un “opium” făcut din amărăciune şi răceală, care omoară organul însuşi al fericirii; căci pentru a fi fericit trebuie să fii copil, fericirea fiind constituită din recunoştinţă şi încredere, omeneşte vorbind. Maşina este contrariul omului, ea este în consecinţă contrariul lui Dumnezeu; într-o lume unde ea devine norma, aboleşte şi omenescul şi divinul. Soluţia logică a problemei ar fi întoarcerea – în fapt devenită imposibilă fără o intervenţie divină – la artizanat concomitent cu întoarcerea la religie [2], şi prin aceasta însăşi la o ambianţă care să nu fie contrarie la ceea ce dă un sens vieţii; o ambianţă care, nefalsificând simţul realului de care dispunem, să nu transforme în neverosimil ceea ce este evident. Una dintre cele mai mari victorii ale diavolului a fost să creeze în jurul omului un decor în care Dumnezeu şi nemurirea par incredibili. [3]” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre dificultăţile din Scripturi (fragment)

“După părerea tuturor necredincioşilor, absurdităţile conţinute în Scripturile sacre sunt cele ce se opun cel mai tare credibilităţii Mesajului; deşi am avut ocazia de mai multe ori să vorbim despre această eroare datorată unei lecturi ignorante şi expeditive, nu putem să nu revenim la ea în acest context. Mai întâi, trebuie să privim Scriptura în totalitatea ei şi nu să ne hipnotizăm, cu o perfectă miopie, asupra unei dificultăţi fragmentare, ceea ce până la urmă este perspectiva diavolului, care defineşte peiorativ un munte în funcţie de o prăpastie şi invers laudă un rău în funcţie de o inevitabilă parte de bine. Atunci când Scriptura este abordată în totalitate, ea îşi arată valoarea globală şi caracterul supranatural oricui nu este orbit de nicio prejudecată şi şi-a putut păstra intactă sensibilitatea omenească normală pentru maiestuos şi sacru. Fără îndoială, maiestatea stilului biblic sau vedic poate fi imitată, şi literatura profană ne oferă câteva astfel de exemple mai mult sau mai puţin reuşite; dar ceea ce nu poate fi imitat, este profunzimea semnificaţiilor şi strălucirii teurgice a Textelor de inspiraţie divină.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre corpul feminin în arta sacră (fragment)

“Să revenim acum la chestiunea opţiunilor tradiţionale misogine: Buddhismul, aşa cum am remarcat, este esenţialmente o spiritualitate masculină, abstractă, negativă, ascetică şi eroică, cel puţin a priori şi în linii mari; corpul feminin trebuie să-i apară ca manifestarea prin excelenţă a seducţiei şi a samsarei, a roţii naşterilor şi a morţilor. Dar suntem aici în prezenţa unei analogii inverse în raport cu cea menţionată deja: ceea ce trage în jos este în acest caz ceea ce în realitate se găseşte în sus; şi feminitatea prin ceea ce seduce şi înlănţuie, are acest aspect tocmai pentru că oferă, în sine şi în intenţia Creatorului, o imagine a Fericirii eliberatoare; or o reflecţie este întotdeauna “ceva” din ceea ce reflectă, ceea ce înseamnă că ea “este” această realitate într-un mod indirect sau pe planul contingenţei. Este ceea ce au sesizat buddhiştii în cadrul esoterismului mahayanic – tibetanii şi mongolii înaintea altora -, şi este ceea ce le-a permis să introducă în sanctuarele lor Tara şi Dakini goale în bronz aurit; teofania corporală a tipului feminin fiind însărcinată cu actualizarea în inima credinciosului cu amintirea dimensiunii milostive şi extatice a lui Bodhi şi a Nirvanei.

Ceea ce este adevărat pentru un anume Buddhism este cu atât mai mult pentru Hinduism, a cărui artă sacră expune şi accentuează mesajul celor două corpuri omeneşti, masculin şi feminin; mesaj de verticalitate ascendentă şi unitivă în ambele cazuri, desigur, dar în mod riguros transcendent, obiectiv, abstract raţional şi matematic în primul caz, şi în mod dulce, imanent, concret, emoţional şi muzical în al doilea. Pe de o parte, cale centrată pe Ideea metafizică şi Rigoare, şi pe de altă parte, cale centrată pe Simbol sacramental şi Blândeţe; fără a vorbi despre combinaţiile diverse ale celor două perspective, temperamente sau metode, căci bărbatul absolut nu există, după cum nici femeia absolută, dat fiind că nu există decât un singur anthropos. De asemenea există spiritualităţi, şi chiar religii, care ar putea fi calificate drept “feminine”, fără ca acest caracter să însemne că adepţii lor pierd ceva din propria virilitate; iar contrariul este la fel de adevărat, căci au existat femei pe căile cele mai puţin reprezentative pentru mentalitatea lor; cele două posibilităţi ne par suficient de evidente pentru a nu ne simţi obligaţi să intrăm în meandrele acestui paradox.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre antropologia spirituală (fragment)

“Cu alte cuvinte: există în om – ca şi în Dumnezeu, prototipul său – un singur spirit, şi acesta este cunoaştere şi dragoste; şi există o voinţă care le prelungeşte pe fiecare, şi care la rândul ei se polarizează în intenţie şi activitate, după cum este intrinsecă şi latentă, sau dimpotrivă extrinsecă şi eficientă.

Realitatea lui Dumnezeu şi cea a scopurilor noastre cele din urmă determină în acelaşi timp: convingerea noastră; fericirea noastră; activitatea noastră; virtutea noastră. Convingerea ţine de inteligenţă; fericirea, de sentiment; activitatea, de voinţă în măsura în care prelungeşte inteligenţa; virtutea, de voinţă în măsura în care prelungeşte sentimentul. Inteligenţa, discernând realul, stabileşte convingerea sau certitudinea; sentimentul, iubind binele sub toate formele sale, se bucură de fericire; şi voinţa, urmându-le, operează atât activitatea spirituală şi virtutea, sau concentraţia contemplativă şi conformitatea morală. Altfel spus, realitatea lui Dumnezeu şi cea a scopurilor noastre cele din urmă determină ceea ce suntem.” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)

Read more!