“După părerea tuturor necredincioşilor, absurdităţile
conţinute în Scripturile sacre sunt cele ce se opun cel mai tare credibilităţii
Mesajului; deşi am avut ocazia de mai multe ori să vorbim despre această eroare
datorată unei lecturi ignorante şi expeditive, nu putem să nu revenim la ea în
acest context. Mai întâi, trebuie să privim Scriptura în totalitatea ei şi nu
să ne hipnotizăm, cu o perfectă miopie, asupra unei dificultăţi fragmentare,
ceea ce până la urmă este perspectiva diavolului, care defineşte peiorativ un
munte în funcţie de o prăpastie şi invers laudă un rău în funcţie de o
inevitabilă parte de bine. Atunci când Scriptura este abordată în totalitate,
ea îşi arată valoarea globală şi caracterul supranatural oricui nu este orbit
de nicio prejudecată şi şi-a putut păstra intactă sensibilitatea omenească
normală pentru maiestuos şi sacru. Fără îndoială, maiestatea stilului biblic
sau vedic poate fi imitată, şi literatura profană ne oferă câteva astfel de
exemple mai mult sau mai puţin reuşite; dar ceea ce nu poate fi imitat, este
profunzimea semnificaţiilor şi strălucirii teurgice a Textelor de inspiraţie
divină.
Mai apoi, în ceea ce priveşte pasajele problematice la prima
vedere din Scripturi, ar trebui pentru a le evalua să cercetăm comentariile
tradiţionale; pentru Tora, este vorba despre interpretările rabinice şi
kabaliste care rezolvă atât enigmele materiale cât şi pe cele morale. Totuşi în
multe cazuri, nici măcar nu este nevoie să recurgem la luminile comentatorilor,
într-atâta semnificaţia reală este în natura lucrurilor; în istoria lui Iacob
şi a lui Esau de exemplu, este suficient să cunoaştem anumite legi ale jocului
Mayei pentru a putea îndepărta piatra de poticnire. Cititorul neavertizat
găseşte cel puţin straniu că Iacov, îndemnat de Rebeca dar şi de propria
voinţă, îl înşală pe tatăl său Isaac trecând drept Esau; în realitate, nu este
o iniţiativă imorală ci un conflict al planurilor: o Voinţă divină anume era în
conflict cu o situaţie socială. Căci Esau, deşi era primul născut, a fost în
mod vizibil nedemn sa funcţia sa, pe care a vândut-o fără ştirea tatălui său;
dacă există vreo înşelăciune, e înainte de orice aici. Iacob, spunând: “Eu sunt
Esau”, înţelegea prin asta: “Eu sunt cel care trebuia să fie Esau, dar nu putea
nici nu voia să fie”; deci, “eu sunt adevăratul Esau”. Dacă există o eroare, ea
se află şi la Isaac, care avea o preferinţă aproape orbească pentru fiul său
mai mare, în ciuda descalificării acestuia [1]; în cele din urmă Isaac a
recunoscut întâietatea lui Iacov, acesta şi Esau s-au împăcat şi Dumnezeu a
validat situaţia, ceea ce dovedeşte că Iacov şi mama lui aveau dreptate [2]. În
opinia rabinilor, Iacov trebuia totuşi să ispăşească aparenţa fraudei prin tot
ceea ce a suferit mai apoi, mai ales din partea propriilor săi fii, cazul fiind
asemănător celui al lui Solomon, care la rândul său a trebuit să ispăşească
greşelile aparente, rămânând ireproşabil, din punct de vedere esoteric.”
(Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)
NOTELE AUTORULUI:
[1] Această preferinţă putea fi motivată fie printr-o
calitate anume a lui Esau, - preţioasă în ochii lui Isaac din raţiuni de
complementaritate, - fie doar pentru dreptul primului născut, sacru la vechii
semiţi; în acest din urmă caz, atitudinea lui Isaac ar fi analogă celei a lui
Abu Bakr care i-a refuzat Fatimei dreptul la moştenire, din raţiuni legale şi
în pofida anumitor drepturi de alt ordin.
[2] Înainte de a-l binecuvânta pe Iacov, Isaac spune: “Iată
mirosul fiului mei est ca mirosul câmpului binecuvântat de Domnul” (Facerea 27,
27). După Zohar, este vorba nu despre mirosul veşmântului lui Esau, ci de
parfumul veşmântului spiritual sau paradisiac al lui Iacov, şi pentru aceasta
Isaac l-a binecuvântat; acest parfum l-a revelat pe “fiul cel adevărat”,
oricare ar fi fost numele său.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire