“Să revenim acum la chestiunea opţiunilor tradiţionale
misogine: Buddhismul, aşa cum am remarcat, este esenţialmente o spiritualitate
masculină, abstractă, negativă, ascetică şi eroică, cel puţin a priori şi în
linii mari; corpul feminin trebuie să-i apară ca manifestarea prin excelenţă a
seducţiei şi a samsarei, a roţii naşterilor şi a morţilor. Dar suntem aici în
prezenţa unei analogii inverse în raport cu cea menţionată deja: ceea ce trage
în jos este în acest caz ceea ce în realitate se găseşte în sus; şi feminitatea
prin ceea ce seduce şi înlănţuie, are acest aspect tocmai pentru că oferă, în
sine şi în intenţia Creatorului, o imagine a Fericirii eliberatoare; or o
reflecţie este întotdeauna “ceva” din ceea ce reflectă, ceea ce înseamnă că ea “este”
această realitate într-un mod indirect sau pe planul contingenţei. Este ceea ce
au sesizat buddhiştii în cadrul esoterismului mahayanic – tibetanii şi mongolii
înaintea altora -, şi este ceea ce le-a permis să introducă în sanctuarele lor
Tara şi Dakini goale în bronz aurit; teofania corporală a tipului feminin fiind
însărcinată cu actualizarea în inima credinciosului cu amintirea dimensiunii
milostive şi extatice a lui Bodhi şi a Nirvanei.
Ceea ce este adevărat pentru un anume Buddhism este cu atât
mai mult pentru Hinduism, a cărui artă sacră expune şi accentuează mesajul
celor două corpuri omeneşti, masculin şi feminin; mesaj de verticalitate
ascendentă şi unitivă în ambele cazuri, desigur, dar în mod riguros
transcendent, obiectiv, abstract raţional şi matematic în primul caz, şi în mod
dulce, imanent, concret, emoţional şi muzical în al doilea. Pe de o parte, cale
centrată pe Ideea metafizică şi Rigoare, şi pe de altă parte, cale centrată pe
Simbol sacramental şi Blândeţe; fără a vorbi despre combinaţiile diverse ale
celor două perspective, temperamente sau metode, căci bărbatul absolut nu
există, după cum nici femeia absolută, dat fiind că nu există decât un singur
anthropos. De asemenea există spiritualităţi, şi chiar religii, care ar putea
fi calificate drept “feminine”, fără ca acest caracter să însemne că adepţii
lor pierd ceva din propria virilitate; iar contrariul este la fel de adevărat,
căci au existat femei pe căile cele mai puţin reprezentative pentru
mentalitatea lor; cele două posibilităţi ne par suficient de evidente pentru a
nu ne simţi obligaţi să intrăm în meandrele acestui paradox.
Putem să ne întrebăm de ce hinduşii, şi cu atât mai mult
buddhiştii, nu s-au temut să ofere în arta lor sacră ocazii pentru cădere, dat
fiind că frumuseţea – şi mai ales sexualitatea – ne invită “să lăsăm prada
pentru umbră”, adică să uităm conţinutul transcendent în favoarea ataşamentului
pentru aparenţele terestre. Or nu este degeaba faptul că arta buddhistă, mai
mult decât oricare alta, a făcut să vorbească aspectele teribile ale
manifestării cosmice, ceea ce constituie cel puţin o “restabilire a
echilibrului”: spectatorul este avertizat, nu ar putea pierde din vedere
ameninţarea peste tot prezentă în samsara cea nemiloasă, nici cea a Paznicilor
Sanctuarului. Darshana – contemplarea Divinităţii în natură sau artă –
presupune în mod evident un temperament conteplativ; or chiar acest temperament
presupune o garanţie suficientă împotriva simplismului şi profanării.
Morala şi misticismul Occidentului văd păcatul carnal exclusiv
în concupiscenţă, ceea ce este unilateral şi insuficient; în realitate, păcatul
constă în acest caz în egală măsură în
profanarea unui mister teofanic; el este faptul de a trage în jos, în domeniul
frivolului şi al trivialului, ceea ce prin natura sa trimite spre sus şi spre
sacru; dar păcatul sau devierea este şi, pe un plan nu tocmai lipsit de nobleţe
de data aceasta, în cultul pur estetic şi individualist al corpului, cum a fost
cazul în Grecia clasică, unde simţul clarităţii, al măsurii, al perfecţiunii,
obliterase complet simţul transcendentului, al misterului şi al infinitului.
Frumuseţea sensibilă devenise un scop în sine; nu omul semăna lui Dumnezeu, ci
Dumnezeu începuse să semene cu omul; în vreme ce în arta egipteană şi hindusă,
care exprimă substanţialul şi nu accidentalul, se simte că forma omenească nu
este nimic fără un mister care pe de o parte o fasonează, pe de altă parte o
depăşeşte, şi care cheamă atât spre Dragoste cât şi spre Eliberare.” (Frithjof
Schuon, Du divin à l’humain)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire