“Ceea ce oamenii au nevoie pentru a găsi un sens vieţii,
deci o posibilitate de fericire terestră, este religia şi artizanatul: religia
pentru că orice om are nevoie de ea, şi artizanatul pentru că-i permite omului
să-şi manifeste personalitatea şi să-şi realizeze vocaţia în cadrul unui
simbolism sapienţial; orice om iubeşte munca inteligibilă şi lucrul bine făcut
[1]. Or industrialismul a răpit poporului cele două lucruri: pe de o parte
religia, negată de scientismul din care izvorăşte industria, şi devenită
neverosimilă din cauza caracterului inuman al ambianţei maşiniste, şi pe de
altă parte artizanatul, înlocuit tocmai de maşinism; într-atâta încât, în ciuda
tuturor “doctrinelor sociale” ale Bisericii şi ale burgheziei naţionaliste, nu
mai rămâne nimic poporului care să-i poată da sens vieţii şi să-l facă fericit.
Contradicţia clasică a Catolicismului tradiţional este să vrea menţinerea
ierarhiei sociale, pentru care are teoretic dreptate, acceptând concomitent de
bunăvoie – ca pe o achiziţie a “civilizaţiei creştine”, de fapt demult abolită –
scientismul şi maşinismul care de fapt compromit această ierarhie scoţând
practic poporul din genul uman; eroarea inversă este fondată pe acelaşi cult al
tehnicii, cu diferenţa că este comisă în defavoarea burgheziei şi nu în cea a
poporului, şi că presupune reducerea întregii societăţi la inumanitatea
maşinistă, propunându-i de altfel un “opium” făcut din amărăciune şi răceală,
care omoară organul însuşi al fericirii; căci pentru a fi fericit trebuie să
fii copil, fericirea fiind constituită din recunoştinţă şi încredere, omeneşte
vorbind. Maşina este contrariul omului, ea este în consecinţă contrariul lui
Dumnezeu; într-o lume unde ea devine norma, aboleşte şi omenescul şi divinul.
Soluţia logică a problemei ar fi întoarcerea – în fapt devenită imposibilă fără
o intervenţie divină – la artizanat concomitent cu întoarcerea la religie [2],
şi prin aceasta însăşi la o ambianţă care să nu fie contrarie la ceea ce dă un
sens vieţii; o ambianţă care, nefalsificând simţul realului de care dispunem,
să nu transforme în neverosimil ceea ce este evident. Una dintre cele mai mari
victorii ale diavolului a fost să creeze în jurul omului un decor în care
Dumnezeu şi nemurirea par incredibili. [3]” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)
NOTELE AUTORULUI:
[1] Pe lângă muncă şi religia care o sfinţeşte, poporul mai
are nevoie şi de o înţelepciune; este ceea ce Richelieu, încăpăţânându-se
împotriva ghildelor, n-a înţeles.
[2] E ceea ce un Gandhi a încercat să realizeze, eroic dar
fără alt rezultat decât bunul exemplu şi tot felul de iniţiative rămase
parţiale şi locale. În ceea ce priveşte Biserica, se va obiecta fără îndoială
că nu se putea compromite opunându-se acestui fenomen “ireversibil” care este
industrialismul; vom răspunde mai întâi că adevărul primează în raport cu orice
considerent de oportunitate sau de “ireversibilitate”, iar mai apoi, că
Biserica putea în continuare să-şi afirme poziţia doctrinală, întotdeauna
utilă, fără să trebuiască să devină nerealistă pe planul faptelor; ea putea în
plus să opteze, cu o perfectă logică şi în acord cu tot trecutul ei, pentru
dreapta monarhistă şi tradiţionalistă care a susţinut-o prin definiţie, fără să
trebuiască să se compromită, în ochii unora, cu “dreapta” ambiguă născută în
secolul XIX la umbra maşinilor.
[3] Şi cu certitudine nu în asta constă, în ciuda tuturor
iluziilor, “civilizaţia creştină”.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire