Radu Iliescu, René Guénon despre identitatea Occidentului

În articolul „René Guénon, sociologue” aparut în numarul din septembrie-octombrie al „La Revue Générale” din Bruxelles, Jacques Rogissart aducea un omagiu celui ce a fost René Guénon (1886-1951) : „[…] cet homme étrange qui a vingt ans possède à fond les grandes langues mortes et vivantes du monde, qui se hisse à vingt-cinq au niveau des meilleurs indologues – l’élite hindoue lui accorde alors une estime qui ne faiblira pas – et qui est, dès la trentaine, un merveilleux «comparatiste», brassant une matière énorme rassemblée à partir des religions, philosophies et enseignements dérivés de toute la planète.” (p. 33) Într-adevar, s-a preocupat toata viata de religii (sau ar trebui sa spunem „religie”?), dar nimeni nu l-a putut numi în mod obiectiv „istoric al religiilor”. A urmat studii de filozofie si evocat în scrierile sale filosofia europeana, totusi nu a fost ceea ce se cheama un „filosof”. A studiat in mod serios matematicile (una dintre lucrarile sale se numeste „Les Principes du calcul infinitésimal”), fara sa devina „matematician”. A scris într-o franceza limpede, dezarmandu-si cititorul prin utilizarea impecabila a logicii, evitand jargoanele religioase obscure ale epocii, pe care le-a ridiculizat de fiecare data, împreuna cu sentimentalismul devotional.

Insa, mai presus de toate, René Guénon a zguduit certitudinile caldute ale lectorilor sai. Înca din timpul vietii, marea lume „stiintifica” a tesut în jurul sau o conjuratie a tacerii, punând în miscare un mecanism de excludere inchizitoriala. Este insa in continuare citit pentru marile probleme ale metafizicii pe care le enunta in termeni care transcend clivajele artificiale, pentru paginele unice despre initieri si simboluri. Neîncapator dupa criteriile noastre, „il ne se voulait que métaphysicien, connaisseur d’une métaphysique étrange, inclassable, où chrétiens, francs-maçons, musulmans, hindous, déistes, agnostiques ou athées trouvent des échos à leurs préoccupations pour peu qu’ils se frottent à l’ésotérisme.” (Jacques Rogissart, op. cit., p. 31)

Identitatea Occidentului modern este subiectul catorva dintre volumele sale (întelegand prin „Occident” civilizatia euro-americana iar prin „modernism” perioada istorica care debuteaza cu Renasterea si Reforma). În 1924, „Orient et Occident” analizeaza mai cu seama din prisma alteritatii. În 1927, „La Crise du monde moderne” ataca subiectul în chiar centrul lui. Printre ultimele lucrari, în 1945, „Le Régne de la Quantité et les Signes des Temps” dezvolta, pentru ultima oara, unele aspecte ale erorii moderne.

Voi expune în cele ce urmeaza ideile lui René Guénon despre civilizatia occidentala, straduindu-ma sa fiu clar, concis si strict fidel lucrarilor consultate. Acolo unde citatul exact se va impune, voi mentiona în paranteza lucrarea si pagina. Atrag atentia, daca mai e nevoie, ca sinteza mea, in raport cu textele de referinta, este o pierdere majora. Sintetizarea ideilor va parea multora sententioasa. Asa si este.

Civilizatia occidentala moderna este o anomalie, fiind singura civilizatie cunoscuta care s-a dezvoltat in sens pur material, într-un mod monstruos, începând cu Renasterea, punct de început al crizei lumii moderne. Concomitent, a început în mod accelerat dezintegrarea Crestinismului (într-o buna masura sub socul interpretarii libere a textelor sacre, proclamata de Reforma). Sub pretextul reînnodarii cu antichitatea, nu s-au copiat în fapt decât aspectele cele mai exterioare ale acesteia, lucru normal având în vedere ca spiritul pre-medieval nu mai traia de secole.

În mod ciudat dar poate nu inexplicabil, civilizatia medievala a fost uitata în cel mai scurt termen cu putinta, în asa masura încât oamenii secolului XVII (la nici 3 generatii) nu mai avea nici o notiune valabila despre viata bunicilor si a strabunicilor lor.

Trasaturile civilizatiei occidentale, conform lui Guénon, sunt:

- atitudinea desacralizatoare, manifestata prin mai multe fatete: laicismul, umanismul (propunand omul ca masura a tuturor lucrurilor se apeleaza, în fapt, la un non-etalon de masura, omul putând fi orice si oricum), religiozitatea (aceasta nefiind decat un simulacru de sacralitatea, o maimutarire a adevaratei conduite religioase).

- exacerbarea nevoilor materiale si negarea celor spirituale (si înlocuirea celor din urma prin surogate). Punerea pe primul plan a nevoilor materiale conduce la crearea unor nevoi artificiale, de unde o goana spre satisfacerea unor trebuinte nefiresti si infinite ca manifestare [miturile lui Sisif si al lui Tantal par sa prefigureze tocmai acest punct al modernismului].

- confuzia mentala, reflectata în limbaj. De exemplu, cuvantul „traditie”, care face referire la mostenirea unei cunoasteri sacre, este demonetizat prin aplicarea asupra unor lucruri adesea insignifiante. De asemenea, vorbim curent de „religia patriei” si de „religia datoriei”, constructii care în realitate nu corespund la nimic. Iar deviatiile limbajului corespund deviatiilor gândirii.

- confuzia dintre parte si intreg: undeva, civilizatia occidentala moderna poarta cu sine difuza presimtirea mortii. Dar si aceasta senzatie, departe de a fi valorificata în scopul unei eventuale vindecari, este formulata abuziv ca „sfarsit al lumii”, când în fapt, în viziunea lui Guénon, nu este vorba mai mult decât de un „sfârsit al unei lumi: „[…] il semble bien que nous approchions réellement de la fin d’un monde, c’est-à-dire de la fin d’une époque ou d’un cycle historique, qui peut d’ailleurs être en correspondance avec un cycle cosmique, suivant ce qu’enseignent à cet égard toutes les doctrines traditionnelles.” (La crise du monde moderne, p. 12)

Simptomatica pentru epoca noastra este relatia anormala cu actiunea în defavoarea contemplatiei. Ca modalitati de expresie, trebuie admis ca prima ne este mai apropiata, în timp ce a doua e specifica orientalilor. În Evul mediu, occidentalii înca mai respectau superioritatea contemplatiei, dar dezvoltându-si pâna peste masura facultatile legate de actiune, au sfarsit prin a-si pierde capacitatile spirituale. Pe acestea le-au înlocuit cu teorii filosofice care fac din actiune valoarea suprema. Restul lumii insa nu ne-a urmat – fara sa nege importanta actiunii, toate doctrinele orientale afirma ca imuabilul este superior schimbarii, contemplatia fiind superioara.

Or, între contemplatie si cunoastere exista o relatie de sinonimie, fie si numai pentru faptul ca adevarata cunoastere este imuabila prin excelenta. Orice cunoastere adevarata, sacra, este identificare cu obiectul (deci obiectiva). Negand spiritualitatea, occidentalii isi permit doar o cunoastere de tip rational si discursiv, deci un reflex al cunoasterii, o exterioritate distantata. În plus, în ultimele doua sute de ani cunoasterea a fost din ce în ce mai mult apreciata în functie de criteriul scopurilor practice pe care le-a putut îmbraca. De unde si confuzia persistenta în mintea multora dintre stiinta si industrie, dintre savant si inginer.

Unde duc toate acestea? „[…] le caractère le plus visible de l’époque moderne: besoin d’agitation incessante, de changement continuel, de vitesse sans cesse croissante comme celle avec laquelle se déroulent les événements eux-mêmes. C’est la dispersion dans la multiplicité, et dans une multiplicité qui n’est plus unifiée par la conscience d’aucun principe supérieur; c’est, dans la vie courante comme dans les conceptions scientifiques, l’analyse poussée à l’extrême, le morcellement indéfini, une véritable désagrégation de l’activité humaine dans tous les ordres où elle peut encore s’exercer; et de là l’inaptitude à la synthèse, l’impossibilité de toute concentration, si frappante aux yeux des Orientaux.” (La Crise du monde moderne, p. 48)

Lipsit de axis, prada unor turbulente pe care nu le poate anticipa sau controla în vreun fel, Occidentul traieste într-un delir activist pe care de acum l-a proclamat scop, ca efect al legii dezechilibrului. În stiinta se fac cercetari pentru ideea de cercetare, se ajunge la rezultate partiale si fragmentare, printr-o succesiune din ce în ce mai rapida de teorii si de ipoteze fara fundament, care se prabusesc pentru a fi înlocuite de altele, un veritabil haos în care ar fi cu neputinta sa se gaseasca elemente care sa merite sa fie pastrate, totul sfarsind într-o monstruoasa acumulare de fapte si detalii care nu dovedesc nimic si nu înseamna nimic.

Limitând arbitrar cunostintele la un ordin particular oarecare, cel al realitatii materiale si sensibile, stiinta moderna a pierdut orice valoare intelectuala, facand din Occident singura civilizatie edificata în întregime pe ceva pur negativ. Cauza determinanta a acestei decaderi fiind individualismul, acesta din urma opus oricarei spiritualitati veritabile.

Cum nu se poate mai ridicola este, din punct de vedere spiritual, pretentia paternitatii asupra unei idei, laitmotiv al modernismului. Într-o civilizatie de tip traditional, este aproape cu neputinta ca un om sa revendice în vreun fel proprietatea asupra unei idei si, în orice caz, daca o face, o reduce la o simpla fantezie fara importanta, pentru ca o idee adevarata apartine în egala masura tuturor celor care sunt capabili sa o înteleaga, în timp ce una falsa nu poate constitui gloria nimanui. Modernismul sucomba însa în fata chemarii originalitatii: „[…] mieux vaut, pour la renomée d’un philosophe, inventer une erreur nouvelle que de redire une vérité qui a déjà été exprimée par d’autres.” (La Crise du monde moderne, p. 69)

Cea mai buna sinteza asupra situatiei în care se afla Occidentul modern o da Guénon însusi: „Rien et personne n’est plus à la place où il devrait être normalement; les hommes ne reconnaissent plus aucune autorité effective dans l’ordre spirituel, aucun pouvoir légitime dans l’ordre temporel; les «profanes» se permettent de discuter des choses sacrées, d’en contester le caractère et jusqu’à l’existence même; c’est l’inférieur qui juge le supérieur, l’ignorance qui impose des bornes à la sagesse, l’erreur qui prend le pas sur la vérité, l’humain qui se substitue au divin, la terre qui l’emporte sur le ciel, l’individu qui se fait la mesure de toutes choses et prétend dicter à l’univers des lois tirées tout entières de sa propre raison relative et faillible.” (La Crise du monde moderne, p. 82)

[Închei amintindu-mi de prima întâlnire cu care am avut-o la munte, într-o livada, cu un mosneag guénonian foc, mai guénonian decât René însusi. Întâlnire terminata cu un: „S-a întors lumea cu curu-n sus, nepoate… da, da.”]