Continui prezentarea ideilor guénoniene despre civilizatia occidentala în raport cu ceea ce o înconjoara, mentinând stilistic principiul breviarului. Celor care-mi vor reprosa adialectica urmatoarelor rânduri, nu pot decât sa le dau dinainte dreptate. N-am gasit o abordare mai potrivita, si nu am putut fi decât fericit atunci când am gasit acest fragment scris de Jean-Pierre Laurant: „Guénon a développé un mécanisme d’exposition à mi-chemin entre la logique et la pensée symbolique. Procédé semi-incantatoire mais cohérent et rigoureux à qui ont ne peut appliquer les règles qui fondent la pensée dialectique” (Avant-Propos la caietul „René Guénon”, publicat la editura Herné în 1985, p. 12). Am vazut în aceste rânduri o conformare a metodei mele…
A spune ca Occidentul este bolnav, e cea mai vaga afirmatie de facut din perspectiva guénoniana. A descrie simptomele bolii si metodele de vindecare, de acest lucru (si nu doar de acesta!) s-a ocupat Guénon în aproape toate lucrarile sale. Tot despre boala civilizatiei noastre vor fi deci si rândurile urmatoare.
Civilizatia moderna are pentru tot ce i-a fost anterior si tot ce îi este exterior o relatie bazata pe neîntelegere si dispret, dovedindu-se incapabil de empatie atât pentru evul mediu occidental, cât şi pentru culturile orientale contingente. Fapt remarcat neîndoielnic si de medievistii proprii, lipsa de receptivitate pentru tot ce este pre-renascentist apeleaza la aceleasi mecanisme care sunt utilizate pentru descrirea Indiei profunde sau a Islamului. În fapt, respingerea Celuilalt îmbracă forma exclusivismului, termenul de „civilizatia” referindu-se, în multe contexte, doar la Sinele occidental: „Mais ce qu’il y a peut-être de plus extraordinaire, c’est la prétention de faire de cette civilisation anormale [la nôtre] le type même de toute civilisation, de la regarder comme «la civilisation» par excellence, voire même comme la seule qui mérite ce nom.” (Orient et Occident, p. 22) Oricât de suparator ar fi (si este!), nu putem sa nu remarcam ca cele mai multe dintre discursurile occidentale axate pe domeniile politic/social/cultural/economic abuzeaza de formula metonimica a termenului „lume” acolo unde este vorba de fapt de civilizatia moderna occidentala (lucru care revine la a lua partea drept întreg).
Ca lume în lume si rupta de restul lumii (precizia m-a dus spre aceasta formula, si nu cautarea de aliteratii), Occidentul e traversat de propriile imagini-forta care îmbraca functii mitice (le mai putem numi si dogme ale unei religii lipsite de Dumnezeu), pe care le imagineaza, fireste, ca fiind absolute si nascute odata cu el (tendinta nominalista, care consta în înlocuirea unei idei printr-un cuvânt sau o imagine fiind din ce în ce mai raspândita în sec. XX). O parte dintre ele sunt:
- Progres;
- Stiinta (dar numai acea parte care este susceptibila sa conduca la aplicatii industriale; a cunoscut apogeul în secolul XIX);
- Evolutie (în fapt, doar o forma a imaginii-forta numita „progres”)
- Justitie;
- Libertate;
- Democratie;
- Egalitate (în practica fiind vorba de nivelare, în cel mai jos punct posibil;
- Toleranta (suntem chiar sugestionati ca epoca moderna a inventat acest concept, când ar fi suficient sa ne uitam la atitudinea romanilor în provinciile cucerite, sau la un Alexandru Macedon, sau la Califatul de la Cordoba);
- Drepturile omului.
Imperativul Progresului, nascut in secolul XVIII, odata cu materialismul, este fals, stim foarte bine ca suficiente civilizatii pot muri fara sa transmita altora cunostintele de care dispun. În sine, credinta sincera în aceasta imagine este conditionata de supersititia timpului-havuz (folosesc conceptul lui Blaga), care stabileste ca fiecare moment ulterior este superior oricarui moment anterior. În afara notei anesteziante de optimism social pe care o aduce, aceasta superstitie pacatuieste prin simplism si falsitate pur si simplu, stiut fiind ca suficiente civilizatii pot stagna, pot înregistra momente de regres, deviatii, sau perioade de înflorire accelerata. Or, desi stim foarte bine aceste lucruri, dintr-un reflex schizoid refuzam civilizatiei noastre cel mai mic risc, considerându-ne eterni.
Stiinta occidentala este cantonata în domeniul sensibilului si al cantitativului, restul aspectelor cunoasterii fiind negate pur si simplu sau înconjurate de conjuratii ale tacerii. „[…] elle [la science] se réduit pour eux, non plus même à la raison au sens cartésien, mais à la plus infime partie de cette raison, à ses opérations les plus élémentaires, à ce qui demeure toujours en étroite liaison avec ce monde sensible dont ils ont fait le champ unique et exclusif de leur manifestation.” (Orient et Occident p. 31) Cf. în aceeasi directie si: „La science occidentale est un savoir ignorant” (R. Ramanathan, The Miscarriage of Life, dans Hibbert Journal, VII, 1; citat de catre Benjamin Kidd, La Science de la Puissance, p. 110).
Desigur, turnura pe care a luat-o civilizatia moderna în raport cu Orientul ar fi o problema strict parohiala daca Occidentul s-ar multumi sa traiasca linistit în propriile granite. Or, îndaratul unor discursuri ale caror locuri comune sunt imaginile enumerate mai sus, Occidentul doreste cu orice pret sa-si impuna propria cultura (cu problemele ei cu tot), ignorând ca în ansamblul umanitatii el nu este decât o minoritate (este drept, foarte activa) si o cultura tânara. Lucru uimitor pentru cineva care lauda concomitent binefacerile sufragiului universal.
Câteva clisee ale propagandei occidentale:
1) Suntem în permanent pericol. Ceilalti abia asteapta sa ne atace (în fapt, Occidentul este cel care ataca întotdeauna, ceilalti riposteaza arareori, iar atunci când o fac, cu intensitate ridicola în comparatie cu pierderile pe care le-au avut de suferit). [se vorbeste tot mai mult de pericolul islamic. La începutul secolului, contemporan cu Guénon deci, era la moda „pericolul galben”. Discursurile actuale sunt scoase de la naftalina.]
2) Ceilalti ne invidiaza pentru fericirea noastra (concomitent, exista discursuri care vorbesc despre criza occidentala, despre necesitatea unor sisteme de valori viabile, despre pierderea elitelor, despre disolutia societatii – nu e clar pentru ce suntem invidiati).
3) Suntem cu mult mai avansati decât ei (se induce astfel ideea ca ineluctabil toata lumea ne va urma pe acelasi drum, mai devreme sau mai târziu. Este însa clar ca Occidentul consuma o cantitate imensa de resurse, fara comuna masura cu numarul oamenilor care beneficiaza de ele. De câte planete este nevoie ca si ceilalti sa „progreseze” în aceeasi directie?)
Probleme tipice pentru civilizatia moderna
1) Falsele alegeri. O alta caracteristica este cea a falselor alegeri care predomina în Occidentul contemporan. Cele mai multe dintre dispute sunt între doua tabere strict complementare (ca de exemplu cea dintre „materialism” si „sentimentalism”), incapabile în caz de victorie a uneia dintre parti asupra celeilalte sa asigure o schimbare civilizationala profunda. În fapt, este vorba de un exces de dialectica practicat fara nici un scop, din pura virtuozitate si viciu intelectual.
2) Confuzia lexicala. Cuvântul „principiu”, ca si cuvântul „traditie”, sunt aplicate în Occident la tot si la nimic în particular. De asemenea, cuvântul „religie” poate fi gasit în combinatii de tipul „religia patriei”, „religia datoriei”, „religia stiintei”. Iar limbajul nu face decât sa marturiseasca o confuzie cu mult mai profunda, cea a spiritului.
3) Erodarea paradigmelor. Este cu neputinta de conceput pentru un om modern cum de altcineva poate fi religios, de exemplu. Pentru ca insasi paradigma religioasa în sine el nu o mai poate evalua, nefiind capabil s-o cunoasca în vreun fel. Acei dintre moderni care mai împartasesc câteva conceptii religioase, sunt adesea enorm de îndepartati si ei de ceea ce înseamna religia: „[…] quelques notions apprises par cœur, d’une façon toute scolaire et machinale, qu’ils ne se sont nullement assimilées, auxquelles ils n’ont même jamais réfléchi le moins du monde, mais qu’ils gardent dans leur mémoire et qu’ils répètent à l’occasion parce qu’elles font partie d’un certain formalisme, d’une attitude conventionnelle qui est tout ce qu’ils peuvent comprendre sous le nom de la religion.” (La crise du monde moderne, p. 100-101) Cât despre „facaturi” ca teosofia sau spiritismul, pericolul este cu atât mai mare cu cât multi oameni care constientizeaza necesitatea unei renasteri spirituale, risca în necunostita de cauza sa le confunde cu adevarata spiritualitate.
Occidentalii reproseaza civilizatiilor orientale caracterul lor fix, stabil, care le apare ca o negatie a progresului. Or, acestea din urma nu pot fi altfel, pentru ca sunt construite pe imuabilitatea principiilor. Acolo unde Orientul pastreaza cu inversunare învataturi vechi de secole sau milenii, Occidentul promoveaza mode valabile mai putin de un sezon, iar aceasta tragica situatie este în legatura tocmai cu lipsa de principii a civilizatiei sale.
Occidentalul modern este schimbator si inconstant, prada unui delir activist fara capat si unei agitatii neîncetate, din care de altminteri nici nu doreste sa iasa. Starea sa este a cuiva care nu poate sa-si gaseasca echilibrul, iar în neputinta lui nici nu mai admite ca acest lucru poate fi posibil. Închis în schimbarea lui continua în care se complace, careia nici nu-mi mai cere sa-l conduca înspre un scop oarecare, pentru ca o iubeste pentru ceea ce este ea însasi, îsi numeste conditia particulara „progres”, ca si cum ar fi suficient sa mearga undeva ca sa avanseze, spre ce si de ce nici nu se mai întreaba. Ba chiar mai nou aceasta agitatie sterila se numeste „îmbogatire” – cuvânt tipic prin conotatiile lui materialiste pentru mentalitatea moderna.
Acelasi occidental nu poate tolera ca alti oameni, proveniti din alte culturi, sa prefere sa munceasca mai putin si sa se multumeasca cu putin pentru a trai. Aflat sub tirania propriului comportament si prada unei gândiri cantitativiste, el nu apreciaza decât productia materiala si îl numeste pe cel care nu vede nici un folos în ea drept „lenes” si „necivilizat”.
Occidentul uita ca nu avea nici o existenta istorica în perioada în care civilizatiile orientale îsi atinsesera deplina dezvoltare, si este foarte probabil sa apara orientalilor ca un copil care, mândru de a avea câteva cunostinte rudimentare, s-ar crede în posesia stiintei totale si ar vrea sa-i educe pe batrânii plini de întelepciune si de experienta. Lucru care ar fi destul de inofensiv daca occidentalii n-ar avea de partea lor forta brutala, pe care o folosesc în toate circumstantele din plin, acesta fiind inevitabilul pericol pentru cei care intra în contact cu ei [am numit aceasta „civilizatie de tip predator”], si nu cel al unei „asimilari” pe care occidentalii nu o pot realiza, nefiind nici intelectual nici chiar fizic capabili de ea.
Atunci când o natiune occidentala invadeaza o tara oarecare, se spune ca expeditia respectiva este întreprinsa pentru a avea placerea sau onoarea de a-i „civiliza” pe bietii oameni, care nu au cerut-o. Trebuie sa fii realmente naiv sa nu-ti dai seama ca motivul este cu totul altul, si ca el rezida în speranta unor profituri cu mult mai tangibile si pe termen scurt sau foarte scurt. Este vorba de exploatarea resurselor tarii respective, oricare ar fi pretextele invocate, si adesea a locuitorilor ei concomitent, pentru ca occidentalii nu pot tolera ca cineva sa traiasca dupa cutume ancestrale. Dar, cum cuvântul „exploatare” suna rau în limbajul modern, el este înlocuit prin „punere în valoare”, „conectarea la circuitul mondial de valori” [si, mai nou, „globalizare”]. În fapt, este vorba doar de schimbarea unor cuvinte pentru a nu soca mentalitatea oamenilor ne-avizati.
Ar fi de asteptat ca orientalistii sa fie cei care arunca o punte a dialogului între Occident si Orient. Însa cel mai adesea nu este asa. Întâi de toate, pentru ca orientalistii nu sunt decât niste eruditi, iar eruditia este adesea o miopie intelectuala care limiteaza cunoasterea la cercetari strict de detaliu. Cei mai multi dintre ei au pretins sa explice ideile Orientului fara sa faca apel la competenta reprezentantilor autorizati ai civilizatiilor pe care le „studiau”, vadind dispret pentru munca lor, în cele din urma. Mai mult decât atât, cel mai adesea Orientul a fost explicat prin bagajul ideatic occidental, nepotrivit, sau pur si simplu în functie de fantezia cercetatorului (ca de exemplu încercarile lui Max Müller de a decela germenii buddhismului în textele vedice), scopul fiind nu întelegerea doctrinelor orientale cât reducerea lor la conceptiile occidentale, lucru care nu se poate fara denaturari complete: „[…] les Occidentaux n’atteignent rien de l’intellectualité orientale; lors même qu’ils s’imaginent la saisir et en traduire l’expression, ils ne font que la caricaturer, et, dans les textes et dans les symboles qu’ils croient expliquer, ils ne retrouvent que ce qu’ils y ont mis eux-même, c’est-à-dire des idées occidentale: c’est que la lettre n’est rien en elle-même, et que l’esprit leur échappe.” (Orient et Occident p. 145)
Încheiem cu un citat din „La crise du monde moderne” (celor care vor fi tentati sa spuna ca este un citat care anticipeaza în 1928 situatia actuala din Iraq le voi spune ca lucrurile cu care suntem contemporani s-au petrecut de atât de multe ori încât se poate vorbi de un obicei, si nu de o profetie despre un fapt anume): „[…] ainsi, quand la résistance à une invasion étrangère est le fait d’un peuple occidental, elle s’appelle «patriotisme» et est digne de tous les éloges; quand elle est le fait d’un peuple oriental, elle s’appelle «fanatisme» ou «xénofobie» et ne mérite plus que la haine ou le mépris. D’ailleurs, n’est pas au nom du «Droit», de la «Liberté», de la «Justice» et de la «Civilisation» que les Européens prétendent imposer partout leur domination, et interdire à tout homme de vivre et de penser autrement qu’eux-mêmes ne vivent et ne pensent?” (La Crise du monde moderne, p. 121)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire