Joseph de Maistre, Scrisorile unui gentilom rus despre Inchizitia spaniola, (breviar de idei)

La alcãtuirea acestei fise s-a folosit textul apãrut la Editions Louis Lesne, Lyon, 1844.

01. Originea Inchizitiei poate fi datatã odatã cu Conciliul de la Verona, tinut în 1184. Necesitatea practicã a fost erezia maniheenilor, cunoscuti si sub numele de albigezi. Textul care o stabileste legal este însã bula Ille humani generis, a Papei Grigorie IX, din 24 aprilie 1233.

02. Ca toate institutiile destinate sã producã efecte importante, Inchizitia nu a început prin a fi ceea ce a devenit ulterior. Primii inchizitori, mai ales Sfântul Dominic, au opus ereziei doar rugãciunea, rãbdarea si predica.

03. Geniul primordial al unei institutii nu trebuie confundat cu variatiile pe care nevoile sau pasiunile oamenilor i le induc odatã cu trecerea timpului. Inchizitia are, prin natura ei, caracterul blând si conservator al oricãrei institutii eclesiastice.

04. Trei erori capitale au fost esafodate cu timpul în mintea oamenilor cu privire la Inchizitie:
a) credinta cã a fost un tribunal pur ecclesiastic;
b) credinta cã preotii acestui tribunal ar fi condamnat pe unii acuzati la moarte;
c) credinta cã acest tribunal condamna pe baza unor simple opinii.

05. În realitate, Inchizitia a functionat ca tribunal regal. Cel care numea marele inchizitor era regele. Tribunalele inchizitoriale au fost stabilite de bula papalã, dar întotdeauna validate de autoritatea regelui. Astfel, autoritatea papalã a fost una de principiu, în timp ce autoritatea regalã a fost efectivã.

06. Ca urmare a unei propagande frenetice, s-a ajuns la credinta cã Inchizitia era un club de cãlugãri stupizi si feroci, care dãdeau foc la oamenii din distractie.

07. În realitate, preotii care au fãcut oficiu de inchizitori nu au condamnat niciodatã pe nimeni la moarte, existând o compatibilitate clarã între harul preotiei si vãrsarea sângelui (preotul neavând voie nici sã facã o declaratie care sã conducã la moartea unui acuzat, într-un proces).

08. Dat fiind faptul cã multi preoti au exersat în Germania suveranitãti eclesiastice, circula în Evul Mediu un proverb: “Este bine sã trãiesti în umbra crucii.” (Unterm Krummstabe is gut wohnen.) Sub regimul pontifilor, Roma este singurul loc din Europa în care evreii nu au cunoscut niciodatã o persecutie. Un alt proverb numea Cetatea Sfântã – “Paradisul evreilor”.

09. Un exemplu notabil este cel al Templierilor, care, condamnati de Filip cel Frumos, rege al Frantei, cerurã în zadar sã fie judecati de Inchizitie, stiind cã dacã obtineau asemenea judecãtori, nu mai puteau fi condamnati la moarte. Regele Frantei a refuzat sã dea curs cererii.

10. Cea mai durã pedeapsã pronuntatã vreodatã de inchizitori a fost cea a confiscãrii bunurilor, dar chiar si acestea erau returnate în cazul în care acuzatul abjura erorile în termenul de gratie.

11. Este complet falsã ideea cã Inchizitia a judecat evrei sau musulmani pentru faptul de a avea o altã religie decât cea crestinã. Au fost însã acuzati apostatii, cei care s-au convertit la crestinism si l-au abandonat mai apoi pentru a reveni la vechile lor religii (adicã exact ceea ce orice tribunal religios a fãcut în orice religie, apãrarea puritãtii credintei).

12. Termenul “relaps” marca acuzatul care îsi mãrturisea crima. Acesta era întotdeauna absolvit de eroare de cãtre tribunalul Inchizitiei, lucru de neconceput în orice alt tribunal din lume.

13. Printre cei acuzati de Inchizitie s-au numãrat cu precãdere cei care au predicat altceva decât crestinismul, purtând atingere împotriva religiei oficiale. Fãcând aceasta, ei au stiut cã se expun unor riscuri judiciare, legile timpului nepermitând asa ceva în Europa (si în cele mai multe pãrti ale lumii).

14. Acuza de torturã îndreptatã împotriva Inchizitiei este strict rãuvoitoare, având în vedere cã toate tribunalele timpului, fãrã nici o exceptie, se serveau de ea. Cât priveste acuza de ardere pe rug, era si aceasta o pedeapsã obisnuitã a timpului, cãreia îi cãdeau victimã: paricidul si criminalul de lez-majestate (divinã sau umanã), cu mult înaintea aparitiei Inchizitiei.

15. Inchizitia a fost ireprosabilã, pentru cã, asemeni tuturor celorlalte tribunale, a judecat conform tuturor procedurilor admise în epocã, a trimis la moarte numai marii vinovati si a fost instrumentul vointei legislatoare si scrise a suzeranului.

16. Ereziarcii nu trebuie sã fie judecati conform indiferentei secolului nostru la religie. Sofistul modern, care utilizeazã argumentele lui Luther, nu tine cont de faptul cã acestea au condus la rãzboiul de 30 de ani.

17. Se poate considera, pornind de la exemplul spaniol, cã actiunea Inchizitiei în Franta ar fi eliminat marile plãgi ale revolutiei franceze de la 1789.

18. Exemplu de tribunal extraordinar în Franta: cel care privea în exclusivitate siguranta cãlãtorilor, pedepsind hotii prin tragere pe roatã. Metoda (care era departe de a fi tandrã) a condus la transformarea drumurilor franceze în cele mai sigure din Europa. Regele voise ca domeniul lui sã poatã fi strãbãtut în toate sensurile, ba chiar sã se poatã si dormi la marginea drumului fãrã nici un risc, si se poate spune cã planul sãu a reusit.

19. Ideea de a da foc unui om vinovat de infamii teoretice (într-o epocã în care cel care dãdea foc la o casã mergea automat la rug) provine din încrederea pe care societatea contemporanã Inchizitiei o avea pentru idei, ca si pentru binele sau rãul la care acestea pot conduce.

20. Legile generale sunt partial injuste, pentru cã nu pot cuprinde toate cazurile. Exceptia la regulã este la fel de justã ca regula însãsi, si peste tot unde nu existã o dispensã apare automat o violare.

21. Cele mai bune institutii nu sunt cele care dau oamenilor cel mai mare nivel de fericire la un moment anume, ci cele care dau cea mai mare sumã a fericirii posibilã celui mai mare numãr de generatii posibile. În cazul particular al Inchizitiei, acesta a fost mijlocul politic folosit pentru mentinerea unitãtii religioase si prevenirea rãzboaielor religioase.

22. Întrebarea cea mai corectã nu este dacã Inchizitia a produs un anume abuz, ci dacã, în timpul în care si-a exercitat influenta, nu a existat mai multã pace si fericire în Spania ca în celelalte tãri europene. (Rãspunsul îl dã Voltaire, în Eseu de Istorie generalã, vol. IV, cap. CLXXVII, pag. 135, vol. XIX al Operelor complete)

23. Modernii (începând cu anglo-saxonii), au stabilit sub numele fals de “tolerantã” o indiferentã absolutã în ceea ce priveste religia. Adevãrul fiind însã intolerant prin natura lui (pentru cã exclude minciuna), a profesa toleranta religioasã revine la a profesa îndoiala.

24. Cei care criticã Inchizitia nu cer, în fond, decât libertatea de a face si de a scrie ceea ce le place, fãrã nici cea mai micã grijã în ceea ce priveste consecintele lucrãrii lor intelectuale.