René Guénon, Capitolul III. «Shekina» şi «Metatron» (Regele Lumii)

Există spirite temătoare, a căror capacitate de înţelegere este limitată, în mod ciudat, de idei preconcepute, şi care au fost deranjate de însuşi numele de «Rege al Lumii», pe care l-au asociat imediat cu cel de "Princeps hujus mundi" despre care se vorbeşte în Evanghelii. O atare comparaţie este, desigur, total greşită şi lipsită de fundament; ca să o lămurim, ne putem limita la a spune că titlul de «Rege al Lumii», în ebraică şi în arabă, i se atribuie de obicei lui Dumnezeu însuşi [1]. Totuşi, întrucât acest lucru poate da naştere unor observaţii interesante, vom discuta în cele ce urmează despre teoriile Cabalei evreieşti privind «intermediarii cereşti». Aceste teorii, de altfel, sunt foarte strâns legate de tema principală a prezentului studiu.

«Intermediarii cereşti» despre care vorbim sunt "Shekina" şi "Metatron"; trebuie spus, mai întâi de toate că, în sensul ei cel mai general, "Shekina" este «prezenţa reală» a Divinităţii. Să observăm că pasajele din Sfânta Scriptură în care aceasta este menţionată sunt mai ales cele în care se vorbeşte despre constituirea unui centru spiritual: construirea unui Tabernacol, ridicarea Templelor lui Solomon şi a lui Zorobabel. Un atare centru, alcătuit în condiţii bine definite, conform regulilor, trebuia să fie, în fapt, locul manifestării divine, reprezentată întotdeauna ca «Lumină»; este interesant să observăm faptul că expresia «loc foarte luminat şi regular», păstrată de Masonerie, pare a fi tocmai o amintire a vechii ştiinţe sacerdotale ce conducea construirea templelor şi care, de altfel, nu era specifică Evreilor; vom reveni mai târziu asupra acestui subiect. Nu este cazul să întrăm prea mult în profunzimea teoriei «influenţelor spirituale» (preferăm această expresie cuvântului «binecuvântări» pentru a traduce cuvântul ebraic "berakoth", cu atât mai mult cu cât acesta este sensul păstrat în limba arabă de cuvântul "barakah"); dar, chiar şi limitându-ne la a lua în considerare lucrurile numai din acest punct de vedere, am putea explica cuvintele lui Eliphas Levi, pe care Vulliaud îl citează în opera sa "Cabala evreiască": «Maeştrii Cabalei deţin, în legătură cu acest fapt, mari secrete».

"Shekina" se prezintă sub numeroase forme, dintre care două principale, una internă, cealaltă externă; pe de altă parte, există, în tradiţia creştină o frază care indică în modul cel mai clar aceste două aspecte: «Gloria in excelsis Deo, et in terra Pax hominibus bonae voluntatis». Cuvintele "Gloria" şi "Pax" se referă respectiv la aspectul interior, în raport cu Principiul, şi la aspectul extern, în raport cu lumea manifestă; şi, dacă interpretăm în acest sens acele cuvinte, putem înţelege imediat de ce au fost pronunţate de Îngeri ("Malakim") pentru a anunţa naşterea lui «Dumnezeu printre noi» sau «în noi» ("Emmanuel"). În ce priveşte primul aspect, am putea aminti şi teoriile teologilor despre «lumina glorioasă» în care, şi prin intermediul căreia, are loc viziunea beatificatoare ("in excelsis"); cât despre al doilea aspect, regăsim aici «Pacea» la care făceam aluzie mai înainte şi care, în semnificaţia ei ezoterică, este indicată peste tot drept unul din atributele fundamentale a centrilor spirituali situaţi în această lume (pe pământ). De altfel, termenul arab "Sakînah", care este, în mod evident, identic cu evreiescul "Shekina", se traduce prin «Mare Pace», care este echivalentul lui "Pax Profunda" a Rozicrucienilor; şi astfel s-ar putea explica ce înţeleg aceştia prin «Templul Sfântului Duh», după cum s-ar putea interpreta în mod clar numeroasele texte evanghelice în care se vorbeşte despre «Pace» [2], cu atât mai mult cu cât «tradiţia secretă privind "Shekina" ar avea legătură cu lumina lui Mesia». Şi este oare o întâmplare faptul că Vulliaud, dându-ne această din urmă informaţie [3], spune că este vorba de tradiţia «rezervată celor care urmau calea ce duce la "Pardes"», adică, după cum vom vedea mai apoi, la centrul spiritual suprem? Acest fapt ne face să mai observăm că Vulliaud vorbeşte, după aceea, despre un «mister al Jubileului» [4], de care se leagă într-o oarecare măsură ideea de «Pace», şi în legătură cu acesta citează următorul text din "Zohar" (III, 52 b): «Râul care iese din Eden poartă numele de "Jobel"», ca şi textul lui Ieremia (XVII, 8): «îşi va întinde rădăcinile către râu», de unde rezultă că «ideea centrală a Jubileului este reaşezarea tuturor lucrurilor în starea lor primitivă». Este vorba, în mod clar, de acea întoarcere în «starea primordială», pe care o menţionează toate tradiţiile şi asupra căreia am avut ocazia să ne oprim puţin în studiul nostru "Ezoterismul lui Dante"; şi, dacă adăugăm că «întoarcerea tuturor lucrurilor la starea lor primitivă va fi semnul erei mesianice», cei ce au citit acel studiu îşi vor aminti ce spuneam acolo despre raporturile dintre «Paradisul terestru» şi «Ierusalimul ceresc». De altfel, la drept vorbind, aici este vorba, în diferitele faze ale manifestării ciclice, tot despre “Pardes”, centrul acestei lumi, pe care simbolismul tradiţional al tuturor popoarelor îl compară cu inima, centru al fiinţei şi «sălaş divin» ("Brahma-pura" în doctrina hindusă), precum Tabernacolul care îi este imagine, şi care de aceea este numit în ebraică "mishkan" sau «sălaş al lui Dumnezeu», cuvânt având aceeaşi rădăcină ca şi "Shekina".

Dintr-un alt punct de vedere, "Shekina" este sinteza "Sephiroturilor"; întrucât, în arborele sephirotic, «coloana din dreapta» este latura Îndurării, iar «coloana din stânga» este latura Rigorii [5], va trebui deci să regăsim aceste aspecte şi în "Shekina", şi putem observa imediat, pentru a lega acest lucru de cele de mai înainte, că, cel puţin sub un anumit aspect, Rigoarea se identifică cu Dreptatea, iar Îndurarea cu Pacea [6]. «Dacă omul păcătuieşte şi se îndepărtează de "Shekina", cade în robia puterilor ("Sarim") ce depind de Rigoare» [7], şi atunci "Shekina" este numită «mână forte», ceea ce ne aminteşte pe loc de cunoscutul simbol al «mâinii dreptăţii»; dimpotrivă, «dacă omul se apropie de "Shekina", se eliberează» iar "Shekina" este «mâna dreaptă» a lui Dumnezeu, ca şi cum am spune că «mâna dreptăţii» devine «mâna care dă binecuvântarea» [8]. Acestea sunt misterele «Casei Dreptăţii» ("Beith-Din"), care este încă o definiţie a centrului spiritual suprem [9]; şi mai trebuie să remarcăm că cele două coloane amintite mai sus sunt cele în care se află despărţiţi cei aleşi de cei blestemaţi în reprezentările creştine ale «Judecăţii de Apoi». S-ar mai putea face o comparaţie şi cu cele două căi pe care Pitagoreicii le schiţează prin intermediul literii Y şi pe care mitul lui Hercule prins între Virtute şi Viciu le reprezenta sub formă exoterică; cu cele două uşi, a cerului şi a infernului, care la Latini erau asociate cu simbolismul lui "Janus"; cu cele două faze ciclice, ascendentă şi descendentă [10], care, la hinduşi, sunt legate, în mod similar, de simbolismul lui "Ganêsha" [11]. Aşadar, din toate acestea se poate înţelege cu uşurinţă ce înseamnă cu adevărat expresii precum «intenţie justă», pe care o vom găsi în cele ce urmează, sau «bună voinţă» («Pax hominibus bonae voluntatis»), iar cei ce cunosc câte ceva din diversele simboluri despre care am vorbit, vor vedea cum, nu fără temei, sărbătoarea Crăciunului coincide cu momentul solstiţiului de iarnă, dacă lăsăm la o parte toate interpretările exterioare, filosofice şi morale, făcute de-a lungul timpului, de la Stoici până la Kant.

“Cabbala îi dă "Shekinei" o contrapondere ce poartă nume identice cu ale sale şi care are, prin urmare, aceleaşi caracteristici” [12] şi, desigur, numeroase aspecte diferite, ca şi "Shekina" însăşi; numele său este "Metatron", echivalent numeric cu cel de "Shaddai" [13], «Atotputernicul» (care se spune că ar fi numele Dumnezeului lui Avraam). Etimologia cuvântului "Metatron" este foarte nesigură; între diversele ipoteze formulate în acest sens, una din cele mai interesante este cea care consideră că aceasta derivă din chaldeeanul "Mitra", care înseamnă «ploaie» şi care, prin rădăcina sa, are o legătură sigură cu «lumina». Pe de altă parte nu trebuie să credem că asemănarea cu "Mitra" hinduşilor sau al zoroaştrilor constituie un motiv suficient pentru a admite existenţa unui împrumut al Iudaismului din doctrine străine, pentru că nu sub acest unghi exterior trebuiesc privite raporturile existente între diversele tradiţii; acelaşi lucru trebuie spus şi în ce priveşte rolul atribuit ploii în aproape toate tradiţiile, ca simbol al coborârii «influxurilor spirituale» din Cer pe Pământ. În legătură cu aceasta, trebuie să observăm că doctrina ebraică vorbeşte despre un «şuvoi de lumină» care emană din «Arborele Vieţii», prin intermediul căruia se va produce reînvierea morţilor; şi vorbeşte şi de o «emanaţie a unui şuvoi» ce reprezintă influxul ceresc care este transmis tuturor lumilor, ceea ce aminteşte în mod clar de simbolismul alchimic şi rozacrucian.

«Termenul de "Metatron" cuprinde înţelesurile de păzitor, Domn, trimis, mediator»; el este autorul teofaniilor din lumea sensibilă» [14]; este «Îngerul Feţei» şi «Prinţ al Luminii» ("Sar ha-lam"): această ultimă definiţie arată că nu ne-am îndepărtat de subiectul nostru. Pentru a aplica simbolismul tradiţional explicat mai înainte, putem spune că, aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este «Polul terestru», tot astfel "Metatron" este «Polul ceresc»; iar unul se reflectă în celălalt, aflându-se în legătură directă prin intermediul «Axei Lumii». «Numele său este "Mikael", Marele Preot, care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce fac Israeliţii pe pământ se petrece urmând modelul a ceea ce se întâmplă în lumea cerească. Marele Pontif îl simbolizează aici pe "Mikael", prinţ al Milei... În toate pasajele în care Scriptura vorbeşte despre apariţia lui "Mikael", este vorba despre slava "Shekinei"» [15]. Ceea ce se spune despre Israeliţi poate fi spus la fel despre toate popoarele care au o tradiţie cu adevărat ortodoxă; şi cu atât mai mult trebuie spus despre reprezentanţii tradiţiei primordiale, din care derivă şi căreia i se subordonează toate celelalte; acest lucru este în legătură cu simbolismul «Pământului Sfânt», imagine a lumii cereşti pe care am pomenit-o deja. Pe de altă parte, după cum am mai spus, "Metatron" nu are doar aspectul Milei, ci şi pe cel al Dreptăţii, nu este numai «Marele Preot» ("Kohen ha-gadol"), ci şi «Marele Prinţ» ("Sar ha-gadol") şi «şef al oştilor cereşti», ceea ce înseamnă că în el se află principiul puterii regale alături de puterea sacerdotală sau pontificală, căreia îi corespunde tocmai funcţia de «mediator». Să mai observăm, în fine, că "Melek", «rege», şi "Maleak", «înger» sau «trimis», nu sunt, în realitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt; de altfel, "Malaki", «trimisul meu» (adică trimisul lui Dumnezeu, sau «îngerul în care se află Dumnezeu», "Maleak ha-Elohim"), este anagrama lui "Mikael" [16].

Trebuie să adăugăm că, dacă, aşa după cum am văzut, "Mikael" se identifică cu "Metatron", acesta reprezintă, totuşi, doar o faţă a lui; pe lângă faţa luminoasă, există şi una întunecată, reprezentată de "Samael", numit şi "Sar ha-lam"; aici ne întoarcem în punctul de plecare al consideraţiilor noastre. De fapt, numai acest ultim aspect reprezintă «geniul acestei lumi» într-un sens inferior, acel "Princeps hujus mundi" despre care vorbeşte Evanghelia; iar raporturile sale cu "Metatron", a cărui umbră este, justifică folosirea unei denumiri unice cu dublu sens, şi totodată dau de înţeles de ce numărul apocaliptic 666, «numărul Fiarei», este şi un număr solar [17]. De altfel, după sfântul Hipolit [18], «atât Mesia cât şi Antichristul au drept emblemă un leu», care este un alt simbol solar; am putea face aceeaşi observaţie pentru şarpe [19] şi pentru multe alte simboluri. Din punct de vedere cabalistic, este vorba, în acest caz, încă o dată, de cele două feţe opuse ale lui "Metatron"; nu ne vom opri aici asupra teoriilor care s-ar putea formula în general despre dublul sens al simbolurilor, dar vom spune doar că această confuzie între imaginea luminoasă şi cea întunecoasă constituie «Satanismul» propriu-zis; şi tocmai în această confuzie cad, involuntar, şi în mod sigur din ignoranţă (ceea ce este o scuză, dar nu şi o justificare) cei care cred că descoperă o semnificaţie diabolică în descrierea «Regelui Lumii» [20].


Note:

[1] Există, de altfel, o mare diferenţă de sensuri între expresiile «Lume» şi «această lume», astfel încât, în anumite limbi, sunt folosiţi, pentru a le desemna, doi termeni diferiţi: «Lumea» este "el-alam", în timp ce «această lume» este "ed-dunya".

[2] De altfel, în Evanghelie se spune foarte explicit că pacea despre care este vorba nu trebuie înţeleasă în sensul atribuit de lumea profană (Ioan., XIV, 27).

[3] "La Kabbale juive", I, p. 503.

[4] Ib., p.p. 506-507.

[5] Un simbolism foarte asemănător este exprimat de figura medievală a «arborelui celor vii şi a celor morţi», care are de altfel un raport foarte clar cu ideea de «posteritate spirituală»; să observăm că arborele sefirotic mai este identificat şi ca «Arborele vieţii».

[6] După "Talmud", Dumnezeu are două sălaşuri, cel al Dreptăţii şi cel al Îndurării; acestea corespund «Tronului» sau «Sălaşului» din tradiţia islamică. Aceasta împarte numele divine, "çifatiyah", adică cele care exprimă atributele propriu-zise ale lui Allah, în «nume de maiestate» ("jalaliyah") şi «nume de frumuseţe» ("jamaliyah"), ceea ce corespunde unei distincţii de acelaşi tip.

[7] “La Kabbale juive", 1, p. 507.

[8] După Sfântul Augustin şi alţi Părinţi ai Bisericii, mâna dreaptă reprezintă deopotrivă Mila, Îndurarea sau Bunătatea, în timp ce mâna stângă, mai ales la Dumnezeu, este simbolul Dreptăţii. «Mâna dreptăţii» este un atribut obişnuit al regalităţii; «mâna care binecuvântează» este un semn al autorităţii sacerdotale, iar uneori a fost considerată drept simbol al lui Christos. - Imaginea «mâinii care binecuvântează» se găseşte pe unele monezi galice, ca şi "svastica", uneori cu braţele curbate.

[9] Acest centru, sau oricare altul construit după asemănarea sa, poate fi descris simbolic ca un templu (aspect sacerdotal, corespunzând Păcii) şi ca un palat sau un tribunal (aspect regal, corespunzător Dreptăţii).

[10] Este vorba despre cele două jumătăţi ale ciclului zodiacal, care este adeseori reprezentat pe porticul bisericilor din evul mediu printr-o imagine care îi conferă,în mod clar, aceeaşi semnificaţie.

[11] Toate simbolurile pe care le enumerăm aici ar necesita lungi explicaţii; le vom da, poate, cândva, într-un alt studiu.

[12] "La Kabbale juive", I, pp. 479-498.

[13] Numărul fiecăruia din aceste două nume, obţinut prin adunarea valorilor literelor ebraice din care este format, este 314.

[14] "La Kabbale juive", I, pp. 492 şi 499.

[15] Ib., pp. 500-501.

[16] Această ultimă observaţie ne aminteşte, în mod firesc, de cuvintele: «Benedictus qui venit in nomine Domini»; acestea au fost spuse de Christos, pe care "Păstorul" lui Hermas îl identifică chiar cu "Mihail" într-un mod care poate părea destul de ciudat, dar care nu trebuie să îi surprindă pe cei ce înţeleg raportul care există între Mesia şi "Shekina". Christos este numit şi «Prinţ al Păcii» şi, în acelaşi timp, «Judecător al celor vii şi al celor morţi».

[17] Acest număr este format de exemplu din numele "Sorath", demon al Soarelui, şi opus astfel îngerului "Mihail"; îl vom întâlni, mai încolo, având altă semnificaţie.

[18] Citat din Vulliaud, "La Kabbale juive", II, p. 373.

[19] Cele două aspecte opuse sunt reprezentate, de exemplu, de cei doi şerpi ai caduceului; în iconografia creştină sunt reunite în «anfisbena», şarpele cu două capete, din care unul îl reprezintă pe Christos iar celălalt pe Satana.

[20] Să mai amintim că «Globul Lumii», însemn al puterii imperiale sau al monarhiei universale, este deseori figurat în mâna lui Christos, ceea ce arată că acesta este mai degrabă emblema autorităţii spirituale decât a puterii temporale.