Moise Maimonide, Vorbirea lui Dumnezeu (fragment)

Nu cred că după ce ai ajuns în acest punct şi ai recunoscut că “Dumnezeu există, dar nu prin cuvânt”, şi că El este “unul, dar nu prin unitate”, mai ai încă nevoie să ţi se expună [necesitatatea] de a îndepărta de Dumnezeu atributul cuvântului. Mai ales că naţiunea noastră admite de comun acord că Legea este un lucru creat, ceea ce vrea să spună că vorbele atribuite lui Dumnezeu sunt lucru creat, şi că, dacă au fost atribuite lui Dumnezeu, acest lucru se întâmplă numai pentru că discursul auzit de Moise fusese creat de către Dumnezeu şi produs asemeni tuturor operelor creaţiei. Se va vorbi mai încolo pe larg despre profetism, aici avem doar scopul de a arăta că, dacă I se atribuie lui Dumnezeu cuvântul, este ca şi atunci când I se atribuie, în general, acţiuni asemănătoare cu ale noastre. Astfel deci, pentru a face minţile oamenilor să recunoască faptul că există o cunoaştere divină pe care o obţin profeţii, despre care spun că Dumnezeu le vorbise şi le spusese [cutare lucru], astfel ca noi să ştim că aceste lucruri despre care spuneau că vin de la Dumnezeu nu veneau pur şi simplu din gândirea lor şi din reflecţia lor, aşa cum va fi expus [mai departe]. Am atins deja acest subiect înainte.

Acest capitol are ca scop doar să arate că verbele dibber (a vorbi) şi amar (a spune) sunt omonime. Ele se aplică mai întâi în privinţa limbajului propriu-zis. De exemplu: “moché yédaber, Moise vorbea” (Ieşirea 19: 19), “vayomer pareô, Şi Faraon spuse” (Ibid. 5: 5). Apoi se aplică referitor la gândirea care se formează în inteligenţă, fără să se exprime. De exemplu: “Şi mi-am spus în inima mea” (Ecclesiastul 2: 15), “Şi am vorbit în inima mea" (Ibid.), “Şi inima ta va vorbi” (Proverbe 23: 33), “Despre tine îmi zicea inima mea” (Psalmi 27: 8). “Şi Esau spunea în inima sa” (Facerea 27: 4), există numeroase astfel de exemple. În cele din urmă se aplică voinţei. De exemplu: “Si-i spuse să-l lovească pe David” (II Regi 21: 16) – ceea ce vrea să zică: “şi el vru să-l lovească”, adică “se preocupa de aceasta”. “Spui să ma ucidă” (Ieşirea 2: 14), ceea ce trebuie să se explice în sensul că “vrei să ma ucidă?” – “Şi toată adunarea spuse să-i ucidă” (Numeri 14: 10). Mai există şi alte numeroase exemple.

De fiecare dată când verbele amar (a spune) şi dibber (a vorbi) sunt atribuite lui Dumnezeu, ambele au cele din urmă sensuri, vreau să spun că desemnează fie voinţa şi intenţia, fie ceva ce se înţelege din partea lui Dumnezeu, fie că a ajuns la cunoştinţă prin intermediul unei voci create, fie printr-una din căile profetice pe care le vom expune. Şi [nu înseamnă] câtuşi de puţin că Dumnezeu ar fi vorbit prin litere şi prin sunete, nici că El ar avea vreun suflet, astfel încât să existe în El ceva care să se adauge esenţei Sale. Dar aceste lucruri au fost puse în legătură cu Dumnezeu, şi I-au fost atribuite aşa cum I s-au atribuit toate celelalte acţiuni.

Totuşi, dacă intenţia şi voinţa [lui Dumnezeu] au fost desemnate prin verbele amar şi dibber, acest lucru nu s-a întâmplat numai din cauza a ceea ce am expus asupra omonimiei acestor cuvinte, ci şi pornind de la asimilarea cu noi, aşa cum am atras atenţia în cele dinainte. Într-adevăr, omul nu înţelege de la bun început în ce fel lucrul poate să fie făcut prin simpla voinţă. El crede mai degrabă la început că cel care vrea ca un lucru să fie trebuie în mod necesar să-l facă el însuşi sau să ordone altuia să-l facă. Din această cauză I s-a atribuit în mod metaforic lui Dumnezeu un ordin, pentru a exprima că ceea ce El a voit s-a împlinit, şi s-a spus: “El a poruncit ca un lucru să fie, şi lucrul fu”, şi aceasta prin asimilare cu acţiunile noastre, şi avându-se grijă ca acest verb (a spune sau a ordona) să indice şi sensul de “voinţă”, aşa cum am expus. Astfel, de fiecare dată când se găseşte, în povestea creaţiei, vayomèr, “şi (Dumnezeu) spune”, aceasta înseamnă “El vru” sau “Îi plăcu”. Acestea sunt lucruri pe care alţii le-au zis deja înaintea noastră, şi sunt foarte cunoscute. Ceea ce dovedeşte acest lucru, vreau să spun [ceea ce dovedeşte] că peste tot aici verbul amar (a spune) desemnează voinţa, şi nu cuvântul, este că vorba nu se poate adresa decât unei fiinţe care poate primi ordinul. Astfel aceste cuvinte: “Cerurile au fost făcute prin cuvântul celui Etern” (Psalm 33: 6), sunt paralele cu acestea: “şi toată armata lor, prin suflul gurii Sale” (ibid.). La fel cum “gura Sa” şi “suflul gurii Sale” sunt o metaforă, la fel şi “cuvântul Său” şi “vorbirea Lui” sunt o metaforă, şi se vrea să se spună că ele (cerurile) fură produse prin intenţia şi voinţa Sa. Acesta este un lucru pe care nu-l ignora niciunul dintre savanţii renumiţi. Nu am nevoie să expun faptul că verbele amar şi dibber, în limba ebraică, sunt şi ele sinonime [ceea ce rezultă din acest pasaj]: “Căci ea a înţeles toate cuvintele (imerê) celui Etern, pe care El ni le-a spus (dibber)” (Iosua 24: 27).