Moise Maimonide, Numele lui Dumnezeu (fragment)

Toate numele lui Dumnezeu care se găsesc în cărţile [sfinte] sunt în general izvorate din acţiuni, ceea ce nu este deloc necunoscut. Un singur nume trebuie să fie exceptat [de la această observaţie], este [cel care se scrie] yod, he, waw, he; întrucât este un nume improvizat [1] pentru [a-l desemna pe] Dumnezeu, şi care, din această cauză, este numit chem mephorach [2] ceea ce vrea să spună că indică în mod explicit esenţa lui Dumnezeu, şi că nu există nicio omonomie aici. În ceea ce priveşte celelalte nume glorioase ale Sale, ele îl desemnează prin omonimie, căci sunt derivate din anumite acţiuni care seamănă cu unele făcute de noi, aşa cum am expus. Numele însuşi [de Adonai], care se substituie celui de yod, he, waw, he, este şi el derivat din “domnie” [ca de exemplu]: “Omul, Domnul ţării, a vorbit cu noi aspru şi ne-a pus sub pază, ca pe nişte spioni ai ţării aceleia.” (Geneza 42: 30). Diferenţa dintre Adônî (“domnul meu”), litera nun având vocala i, şi Adônai, nun având un a lung, este aceeaşi ca şi cea care există între Sarî, cu semnificaţia “prinţul meu”, şi Sarai, numele “soţiei lui Abraham” (ibid 12: 17; 16: 1); căci există nume emfatice şi care cuprind de asemenea şi alte fiinţe, şi s-a spus [vorbindu-se] unui înger: “Adonai [domnul meu], de am aflat har înaintea ta, nu ocoli pe robul tău!” (ibid. 18, 3). Dacă ţi-am dat această explicaţie, îndeosebi asupra [numelui] lui Adonai, folosit prin substituţie, este pentru că, dintre toate numele lui Dumnezeu cele mai răspândite, acesta Îi este cel mai propriu. Cât priveşte celelalte, precum Dayyân (Judecător), Tcaddîk (Drept), ‘Hannun (Clement), Ra’hum (Maiestuos), Elôhîm, sunt în mod evident nume comune şi derivate. Dar numele care este format din literele yod, he, waw, he nu are etimologie cunoscută, şi nu se aplică niciunei alte fiinţe. Nu este îndoielnic faptul că acest nume glorios, care, aşa cum ştii, nu trebuia să fie pronunţat decât în sanctuar, şi îndeosebi de către preoţii sanctificaţi celui Etern, în binecuvântarea sacerdotală, şi de către marele preot în ziua de post, indică o anume idee în privinţa căreia nu există nimic în comun între Dumnezeu şi ceea ce este în afara Sa. Poate ar indica, - în conformitate cu limba [ebraică], din care ne rămân azi doar foarte puţine lucruri, şi în funcţie de modul în care era pronunţat, - ideea de existenţă necesară. În cele din urmă, ceea ce face ca acest nume să aibă o atât de mare importanţă şi ca oamenii să se ferească să-l pronunţe, este că indică esenţa însăşi a lui Dumnezeu, aşa încât nicio fiinţă creată nu participă la ceea ce el indică, aşa cum au spus doctorii [Legii], privind acest nume: “numele Meu, care-mi aparţine doar Mie” (Sotâ 38a).

Cât priveşte celelalte nume, ele indică toate nişte atribute şi nu doar o esenţă, ci o esenţă având nişte atribute, pentru că sunt derivate. Şi prin aceasta însăşi induc ideea multiplicităţii [întru Dumnezeu], vreau să spun, sugerează că există atribute şi că există acolo o esenţă şi ceva care este adăugat esenţei. Într-adevăr, aceasta este semnificaţia oricărui nume derivat, căci indică o anumită idee şi un subiect neexprimat care se alătură ideii. Or, cum a fost demonstrat că Dumnezeu nu este un subiect căruia anumite idei să I se fi adăugat, se ştie că numele derivate sunt [conferite lui Dumnezeu], fie pentru a I se atribui acţiunea, fie pentru ca noi să fim aduşi [până în punctul care să ne permită să-I recunoaştem] perfecţiunea. Din această cauză lui Rabbi ‘Hanîna i-ar fi repugnat să spună: “[Dumnezeu] cel mare, puternic şi înfricoşător”, dacă nu ar fi avut cele două necesităţi despre care vorbeşte, căci aceste cuvinte ar putea face pe cineva să creadă [că există] nişte atribute esenţiale, vreau să spun, nişte perfecţiuni care ar exista în Dumnezeu. Aceste nume ale lui Dumnezeu derivate din acţiunile Sale, înmulţindu-se, sugerau unor oameni că El ar fi avut numeroase atribute, tot atât de numeroase cât şi acţiunile din care au derivat. Din această cauză s-a prezis că oamenii vor ajunge la o percepţie care va face să înceteze pentru ei această eroare, şi s-a spus: “Şi va fi Domnul Împărat peste tot pământul; în vremea aceea va fi Domnul unul singur şi tot aşa numele Său unul singur.” (Zaharia 14: 9), adică: la fel cum El este unul, va fi invocat atunci sub un singur nume, cel care indică doar esenţa [lui Dumnezeu], şi nu va fi deloc [un nume] derivat. În Pirke R. Eliézer (cap. 3), citim: “Înainte de creaţia lumii, nu exista decât cel Preasfânt şi numele Său.” Remarcă faptul că spune cu claritate că numele derivate s-au născut cu toate doar după naşterea lumii. Şi acest lucru este adevărat, cu toate sunt nume care au fost stabilite în raport cu acţiunile [lui Dumnezeu] care se găsesc în univers. Dar dacă cineva ia în considerare esenţa Lui, dezgolită de orice acţiune, El nu are absolut niciun nume derivat, ci un singur nume improvizat pentru a-I indica esenţa. Nu posedăm niciun chem [nume] care să nu-I fie derivat, altul decât acesta, adică, yod, he, waw, he, care este chem ha-mephorach absolut. Nu trebuie să crezi altceva, nici să permiţi să ajungă în mintea ta nebunia celor care scriu kami’ôth (amulete) nici ceea ce vei auzi de la ei sau vei citi în scrierile lor absurde, în privinţa numelor pe care le inventează fără să le ofere un sens oarecare, numindu-le chémôth (nume sacre), şi pretinzând că ei deţin sfinţenie şi puritate, şi că fac miracole. Toate aceste lucruri sunt nişte ficţiuni pe care un om perfect n-ar trebui nici măcar să le asculte. Deci cum ar putea el să creadă în ele?

Nu se numeşte deci chem ha-mephorach decât singurul “nume tetragramat”, care este scris, dar care nu se citeşte după literele sale. Se spune clar în Siphrî: “Astfel (cô) îi veţi binecuvânta pe copiii lui Israel” (Numeri 6: 23): “Astfel, adică, în aceşti termeni; “astfel”, prin chem ha-mephorach.” Tot acolo se mai spune: “În oraşul sfânt [se pronunţă acest nume] aşa cum este scris. În afara lui, prin substitute.” Şi în Talmud, se spune: “Astfel (cô) vrea să spună, prin chem ha-mephorach. Dacă [îndoindu-te], te-ai întreba: Este vorba realmente de chem ha-mephorach, sau doar numele care i se substituie? Ar fi, ca să te lămureşti, acest cuvinte: “Şi ei vor pune numele meu.” (ibid. v. 27), adică numele care-mi este propriu.” (Sotâ 38a).

Este deci clar că chem ha-mephorach este numele “tetragramat”, şi că doar el indică esenţa [lui Dumnezeu] fără asociere cu nicio altă idee. Din această cauză s-a spus în privinţa lui: “cel care îmi este propriu”. În capitolul următor, îţi voi expune ce anume i-a adus pe oameni la această credinţă legată de chémôth [sau numele misterioase]. Îţi voi explica dedesubturile acestei chestiuni et ţi le voi dezvălui, astfel încât să nu rămână nicio obscuritate în această privinţă, afara doar dacă nu vrei să fii neglijent tu însuţi.

Urmare

Ni s-a prescris “binecuvântarea sacerdotală”, în care numele Celui Veşnic [se pronunţă] aşa cum este scris, şi acesta este chem ha-mephorach. Nu era ştiut de toată lumea în ce fel trebuia pronunţat şi care vocală era asociată fiecăreia dintre litere, nici dacă una dintre aceste vocale trebuia să fie dublă, dintre cele care sunt susceptibile de acest lucru. Bărbaţii instruiţi îşi transmiteau acestea unii altora, vreau să spun, maniera de a pronunţa numele, cu care nu instruiau pe nimeni, cu excepţia “unui discipol de elită, o dată la fiecare şapte ani”. Cred că atunci când doctorii spun: “numele format din patru litere, înţelepţii îl transmit fiilor lor şi discipolilor lor la fiecare şapte ani” (Kidduchin 71a), nu este vorba acolo doar de maniera de a-l pronunţa, ci şi de învăţătura ideii în vederea căreia a fost el improvizat, şi în care există în egală măsură un mister divin.

Se mai poseda un nume care conţinea doisprezece litere, şi care era inferior în sfinţenie numelui de patru litere. Ceea ce este cel mai probabil, după mine, este că nu era acolo un singur nume, ci două sau trei, care reunite împreună aveau doisprezece litere. Este cel care se substituia de fiecare dată când numele de patru litere se prezenta în lectură, aşa cum noi substituim astăzi [cel care începe cu] alef, daleth. Acest nume de doisprezece litere mai avea fără îndoială un sens mai special decât cel pe care îl indică numele Adônai. Nu era deloc interzis [să fie transmis], şi nu constituia un mister pentru niciunul dintre oamenii cunoaşterii, ci [dimpotrivă] era transmis oricui dorea să-l înveţe. Nu acelaşi lucru se petrecea cu numele “tetragramat”, că niciunul dintre cei care-l ştiau nu-l preda niciodată decât fiului său şi discipolului său odată la fiecare şapte ani. Dar de când bărbaţi fără disciplină, învăţând acest nume de doisprezece litere, profesară mai apoi credinţe false, - cum i se întâmplă orcărui om neperfect, atunci când îşi dă seama că lucrul nu este aşa cum şi l-a imaginat el la început, - se ascundea şi acest nume, şi nu mai era transmis decât “celor mai pioşi din clasa sacerdotală”, pentru ca ei să-l folosească binecuvântând poporul în sanctuar. Căci deja, din cauza corupţiei oamenilor, se încetase pronunţarea lui chem ha-mephorach, chiar în sanctuar: “După moartea lui Simeon cel Drept, spun doctorii, preoţii, fraţii lui, încetară să mai binecuvânteze prin numele (tetragramat)” (Yoma 39b) dar binecuvântară folosind numele acesta de doisprezece litere. “La început, spun ei, era transmis oricărui bărbat. Dar de când se multiplicară bărbaţii temerari, nu mai era transmis decât celor mai pioşi din clasa sacerdotală, şi aceştia îl absorbeau în melodiile preoţilor, fraţii lor. Rabbi Tarphon spune: Într-o zi îl urmai pe bunicul meu după mamă pe estradă, şi, aplecându-mi urechea spre un preot, auzii că absorbea [numele în cauză] în melodiile preoţilor, fraţii săi” (Kidduchîn 71a).

Mai exista şi un nume de patruzeci şi două de litere. Or, orice om capabil de o idee ştie bine că este absolut imposibil ca patruzeci şi două de litere să formeze un singur cuvânt. Deci nu puteau fi decât mai multe cuvinte, care formau un ansamblu de patruzeci şi două de litere. Aceste cuvinte, fără îndoială, indicau în mod necesar anumite idei care trebuiau să-l apropie pe om de adevărata concepţie a esenţei divine, prin procedeul despre care am vorbit. Dacă aceste cuvinte, compuse din numeroase litere, au fost desemnate ca un singur nume, nu este din cauză că indică un singur lucru, aşa ca toate numele (proprii) improvizate. Şi, pentru a se sugera acest lucru, a fost nevoie de mai multe civinte, căci uneori se folosesc multe cuvinte pentru a se transmite un singur lucru.

Trebuie să înţelegi bine acest lucru, şi să mai ştii şi că ceea ce se transmitea, erau ideile indicate prin aceste nume, şi nu simpla pronunţare a literelor, lipsită de orice idee. Nu s-a acordat nicidată numelui de doisprezece litere, nici celui de patruzeci şi două de litere, denumirea de chem ha mephorach, aceasta nedesemnând decât numele particular [tetragramat], aşa cum am expus-o. În privinţa acestor două celelalte [nume], ele conţineau în mod necesar o anume învăţătură metafizică, şi dovada că unul conţinea o învăţătură [de acest gen], este că doctorii spun în această privinţă: “Numele de patruzeci şi două de litere este foarte sfânt, şi nu este transmis decât unui bărbat pios care se găseşte la vârsta mijlocie, care nu se mânie, nici nu se îmbată, nici nu persistă în moravuri [blamabile], şi care vorbeşte cu blândeţe creaturilor. Oricine cunoaşte acest nume şi-l păstrează cu atenţie şi cu puritate este iubit sus şi îndrăgit jos, este un obiect de respect pentru creaturi, ştiinţa lui se păstrează în el, şi trăieşte concomitent în cele două lumi, lumea aceasta şi lumea viitoare.” Acesta este textul Talmudului, dar în ce mare măsură sensul care este pus în legătură cu aceste cuvinte este departe de a fi în intenţia autorului lor! Într-adevăr, cei mai mulţi cred că nu există acolo decât nişte litere care se pronunţă dar care nu sunt în legătură cu nicio idee, astfel încât prin litere s-ar obţine lucrurile sublime, şi că pentru ele ar fi nevoie de dispoziţiile morale şi de marea pregătire despre care s-a vorbit, în vreme ce este clar că nu este vorba în toate acestea decât de transmiterea unor subiecte metafizice, dintre acelea care fac parte din “misterele Torei”, aşa cum am expus. În cărţile care au fost compuse despre ştiinţa metafizică, s-a expus că este imposibil să dea uitării această ştiinţă, vreau să spun despre percepţia intelectului activ; şi acesta este sensul cuvintelor: “instruirea lui se păstrează în el”. Dar oameni perverşi şi ignoranţi, găsind aceste texte [talmudice], văzură în ele un câmp larg pentru minciună, spunându-şi că pot să adune asemenea litere pe care le-ar dori ei şi că ar fi astfel un chem [sau nume sacru] car ar acţiona şi ar opera dacă ar fi scris sau pronunţat în cutare sau cutare fel. Apoi aceste minciuni, inventate de primul om pervers şi ignorant, fură scrise. Scrierile transmiţându-se prin mâinile unor oameni de bine, pioşi dar limitaţi, şi care nu aveau judecata cu care să discearnă adevărul de fals, aceştia făcură din ele nişte mistere, şi, când [aceste scrieri] fură regăsite mai târziu, fură luate drept purul adevăr. Pe scurt, “prostul crede orice” (Proverbe 14: 15).

Ne-am îndepărtat de sublimul nostru subiect şi de subtila noastră speculaţie pentru a ne strădui să respingem o nebunie a cărei absurditate este manifestă pentru oricine de abia şi-a început studiile. Dar noi am ajuns acolo în mod necesar vorbind despre numele [lui Dumnezeu], despre semnificaţia lor şi despre opiniile răspândite în privinţa lor printre oamenii vulgului. Revin deci la subiectul meu, şi, după ce atrag atenţia asupra faptului că toate numele lui Dumnezeu sunt derivate, cu excepţia lui chem ha-mephorach, trebuie să vorbim, într-un capitol anume, despre numele [conţinut în aceste cuvinte]: Ehye aşer Ehye, “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşirea 3: 14), căci aceasta este în legătură cu subiectul subtil de care ne ocupăm aici, vreau să spun despre negarea atributelor.


Despre Ehyé, Yah şi Şadday

Vom face pentru început o observaţie preliminară. În privinţa acestora dintre cuvintele [lui Moise]: “Dacă mă întreabă: care este numele Său? ce le voi răspunde” (Ieşirea 3: 13)? [se poate întreba pentru început:] cum lucrul despre care era vorba putea să conducă la o asemenea întrebare [din partea evreilor], pentru ca Moise să fi trebuit să întrebe ce anume ar fi fost necesar să răspundă? În privinţa acestor cuvinte: “Sigur ei nu mă vor crede şi nu se vor supune deloc vocii mele, căci vor spune: Cel Veşnic nu ţi-a apărut deloc.” (ibid. 4: 1), ele sunt foarte clare, căci aceasta trebuie să i se spună oricui pretinde că este profet, aşa încât să aducă o dovadă. Iar dacă, aşa cum pare, este vorba acolo pur şi simplu de un cuvânt care trebuie pronunţat, trebuie în mod necesar să se admită, fie că israeliţii cunoşteau deja acest nume, fie că nu-l auziseră niciodată. Or, dacă le-ar fi fost cunoscută, enunţarea lui nu putea să servească drept argument lui Moise, pentru că el nu cunoştea decât ceea ce ştiau ei înşişi. Dacă, dimpotrivă, nu l-ar fi auzit niciodată pronunţat, ce le-ar fi dovedit deci că acesta era numele lui Dumnezeu, presupunând că simpla cunoaştere a numelui ar fi putut servi de probă [lui Moise]? În sfârşit, Dumnezeu, după ce-i spuse numele în cauză, îi spune: “Mergi şi adună-i pe bătrânii lui Israel... şi se vor supune vocii tale.” (ibid. 3: 16 şi 18). Apoi Moise îi respunse, spunând: “Sigur nu mă vor crede şi nu se vor supune vocii tale”, deşi Dumnezeu îi spusese deja: “şi se vor supune vocii tale”. În acest punct, Dumnezeu îi spuse: “Ce ai în mână?” şi el îi răspunse: “Un baston” (ibid. 4: 2).

Ceea ce trebuie ştiut, pentru ca toate aceste obscurităţi să-ţi fie disipate, este ceea ce-ţi voi spune imediat. Ştii cât de mult erau răspândite în timpurile acelea opiniile sabienilor, şi că toţi oamenii atunci, cu excepţia unora, erau dăruiţi idolatriei, vreau să spun că credeau în spiritele [astrelor] şi în conjuraţii, şi că-şi făceau talismane. Pretenţia cui îşi atribuia [o misiune divină] se limitase dintotdeauna la aceasta: sau susţinea că meditând şi căutând probe i se demonstrase că un singur Dumnezeu conducea întreg universul, - şi aşa făcu Abraham -, sau pretindea că spiritul unui astru, sau un înger, sau o altă fiinţă asemănătoare, i se revelase. Dar ca cineva să se pretindă profet, [spunând] că Dumnezeu îi vorbise şi-l trimisese, este ceva ce nu se auzise înaintea lui Moise, maestrul nostru. Nu trebuie să te laşi indus în eroare de ceea ce se povesteşte despre patriarhi, spunându-se că Dumnezeu le adresa cuvântul şi că El li se manifesta, căci nu vei găsi acest tip de misiune profetică [ce constă] în a face apel la oameni sau în a-i conduce pe ceilalţi, astfel încât Abraham, sau Isaac, sau Jacob, sau cei dinaintea lor, să fi zis oamenilor: “Dumnezeu mi-a zis că trebuie să faceţi sau să nu faceţi [cutare lucru]”, sau: “El m-a trimis la voi”. Niciodată n-a avut loc aşa ceva. Dimpotrivă, niciodată nu li s-a vorbit despre altceva decât despre ceea ce-i privea în mod particular, vreau să spun, [că era vorba] să devină perfecţi, să fie îndrumaţi spre ceea ce trebuiau să facă şi să-i anunţe care va fi viitorul rasei lor, dar nu altceva. Şi ei, îi chemau pe oameni prin intermediul studiului şi al învăţăturii, ceea ce, după noi, este clar indicat în aceste cuvinte: “şi toţi oamenii pe care-i aveau în Haran” (Geneza 12: 5).

Atunci când Dumnezeu îi apăru lui Moise, maestrul nostru, şi-i ordonă să-i cheme pe oameni [la credinţă] şi să le aducă mesajul: “Dar, replică acesta, ceea ce-mi vor cere la început, va fi să le stabilesc că există un Dumnezeu pentru univers, şi apoi voi putea să susţin că El m-a trimis.” Într-adevăr, toţi oamenii de atunci, cu excepţia unora, ignorau existenţa lui Dumnezeu, şi cea mai înaltă meditaţie a lor nu mergea dincolo de sfera celestă, a forţelor şi a efectelor sale. Căci nu se detaşau de lucrurile sensibile şi nu posedau nicio perfecţiune intelectuală. Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye (“Eu sunt cel ce sunt”). Acesta este un nume derivat din haya, care desemnează existenţa, căci haya înseamnă “el fu’, şi, în limba ebraică, nu se face distinţia între “a fi” şi “a exista”. Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. Căci cuvântul aşer (care), fiind un nume incomplet care are nevoie de o adjuncţiune şi avânt sensul cuvintelor alladzî şi allatî din arabă, cere să se exprime atributul care îi este alăturat. Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că “Dumnezeu există, dar nu prin existenţă”, astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: “Fiinţa care este Fiinţa”, adică, Fiinţa necesară, Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, aşa cum voi expune [de altfel] demonstraţia.

Deci învăţându-l Dumnezeu pe Moise probele prin care existenţa sa putea fi stabilită pentru oamenii instruiţi [căci se spune mai departe: “Mergi şi adună-i pe bătrânii lui Israel”], şi promiţându-i că ei vor înţelege ceea ce îl învăţase şi că-l vor accepta [ceea ce este exprimat prin aceste cuvinte: “şi se vor supune vocii tale”]: “Dacă este adevărat, replică Moise, că, prin aceste demonstraţii care ţin de inteligenţă, vor admite că există un Dumnezeu, prin ce voi dovedi că acest Dumnezeu care există m-a trimis?” Şi atunci fu pus în posesia unui miracol. Este deci clar că aceste cuvinte “care este numele Său” nu înseamnă altceva decât: “care este cel care pretinzi că te trimite?” Dacă a spus: “care este numele său?” nu era decât pentru a se exprima într-un mod respectuos adresându-se cuvânt lui Dumnezeu. Este ca şi cum s-ar spune: esenţa Ta reală, nimeni nu poate s-o ignore, dar dacă sunt întrebat în privinţa numelui Tău, care este ideea indicată prin acest nume? Aceasta din cauză că, găsind neconvenabil să spună, adresându-se cuvântul [lui Dumnezeu], că ar putea să existe cineva căruia această fiinţă să-i fie necunoscută, el atribuia ignoranţa lor în raport cu numele Său, şi nu cu Cel care era desemnat prin acest nume.

La fel numele de yah implică ideea de existenţă eternă. Şadday este derivat din day, care semnifică “suficienţă”, de exemplu “materia era dayam suficientă pentru ei” (Ieşirea 26: 7); chîn are sensul de aşer (care), ca de exemplu în: “che-kebar” (“care deja”, clesiastul 4: 2) este aşer day, “care este suficient”, ceea ce vrea să spună că El nu are nevoie de nicio [fiinţă] în afară de el pentru ca ceea ce produce să existe şi să continue să existe, dar că singura existenţă a lui Dumnezeu este suficientă pentru aceasta. ‘Hasîn, la fel, este un nume derivat, [având sensul] de “forţă”, de exemplu, “şi El este puternic (‘hasôn) ca stejarii” (Amos 2, 9). La fel tsur este un omonim, aşa cum am explicat.

Este deci clar că toate numele [lui Dumnezeu] sau sunt derivate, sau sunt folosite prin omonimie, ca tsur şi cele ce-i seamănă. În sfârşit, nu există niciun nume al lui Dumnezeu care să nu fie derivat, cu excepţia numelui tetragramat, care este chem ha-mephorach, căci acesta nu desemnează deloc un atribut, ci o simplă existenţă, şi nu altceva. Existenţa absolută conţine ideea a ceea ce este întotdeauna, vreau să spun de fiinţă necesară.

Pătrunde-te bine de tot ceea ce am spus până aici.

Note:

01. Arabii numesc nume improvizat, cel care a fost, încă de la originea lui, numele propriu al unui individ, care nu este derivat dintr-un nume apelativ sau dintr-un verb.

02. Cuvintele chem-hamephorach (Mişna Yomâ VI, 2), înseamnă fără îndoială: numele lui Dumnezeu pronunţat distinct, adică numele tetragramat, scris şi citit cu literele yod, he, waw, he.