Există, în fiinţă, multe lucruri clare şi manifeste, dintre care unele sunt noţiuni primare şi lucruri sensibile, iar altele ceva care se apropie de acestea. Atfel încât omul, chiar dacă ar fi lăsat aşa cum este el, n-ar avea nevoie de dovezi pentru aceste lucruri. Aşa sunt, de exemplu, existenţa mişcării, cea a libertăţii de acţiune aparţinând omului, evidenţa naşterii şi a distrugerii, şi proprietăţile naturale ale lucrurilor [proprietăţi] care lovesc simţurile, precum căldura focului şi răceala apei. S-ar putea cita multe lucruri asemănătoare. Dar, atunci când se produseră opinii extraordinare, din partea celor care erau în eroare sau care aveau în asta vreun scop oarecare, şi care, prin aceste opinii, se puneau în opoziţie cu natura fiinţei, negând ceea ce este perceput prin intermediul simţurilor sau vrând să-i facă pe alţii să creadă în existenţa a ceea ce nu există, oamenii de ştiinţă avură nevoie să stabilească existenţa lucrurilor evidente şi non-existenţa lucrurilor de pură supoziţie. Astfel, găsim că Aristotel a stabilit mişcarea, pentru că fusese negată, şi a demonstrat non-existenţa atomilor, pentru că li se afirmase existenţa.
Din aceeaşi categorie este [nevoia] de a îndepărta de Dumnezeu atributele esenţiale, căci este ceva primordial faptul că atributul este altceva decât esenţa subiectului calificat, [atributul] este o anume circumstanţă a esenţei, şi, în consecinţă, un accident. Când atributul este esenţa însăşi a subiectului calificat, el nu este altceva decât o tautologie, ca de exemplu, dacă s-ar spune: “omul este un om”, sau este explicaţia unui nume, ca de exemplu, dacă s-ar spune: “omul este o fiinţă vie” [sau “animal] care raţionează” [căci “fiinţa vie şi care raţionează” exprimă esenţa omului şi realitatea sa, şi nu există aici o a treia idee în afara celei de “fiinţă vie” şi de “care raţionează”, care fac omul, care este calificat prin viaţă şi raţiune, sau, pentru a ne exprima mai bine, acest atribut este explicaţia unui nume şi nu altceva, şi este ca şi cum s-ar spune că lucrul al cărui nume este “om” este cel care este compus din viaţă şi raţiune.]
Este deci clar că atributul este în mod necesar din două lucruri unul: sau este esenţa însăşi a subiectului, astfel încât este explicaţia unui nume, lucru care, văzut sub acest raport, nu-l respingem în privinţa lui Dumnezeu, dar sub un alt raport, aşă cum îl vom expune; fie este altceva decât subiectul, sau mai degrabă adaugă ceva subiectului, lucru care ar sfârşi prin a face din atribut un accident al esenţei. Dar excluzând dintre atributele Creatorului numele de “accident”, nu excludem ideea, căci tot ceea ce se adaugă esenţei îi este accesoriu şi nu este complementul adevăratei sale idei, şi exact acesta este sensul accidentului. Să adăugam la această observaţie faptul că, dacă ar exista numeroase atribute [divine], atunci multe lucruri ar fi eterne. Dar nu există unitate decât cu condiţia de a admite o esenţă unică şi simplă, în care nu există nici compunere, nici multiplicitate de idei, ci, dimpotrivă, o idee unică, care este una indiferent din ce unghi ar fi privită şi din ce punct de vedere ar fi studiată, şi în niciun fel şi pornind de la nicio cauza n-ar putea fi divizată în două idei, şi în care nu există câtuşi de puţin multiplicitate, nici în afara spiritului, nici în spiritul [gânditorului], aşa cum se va demonstra în acest tratat.
Unele persoane au mers până într-acolo încât au spus că atributele lui Dumnezeu nu sunt nici esenţă, nici ceva în afara esenţei. Or, asta e cum spun alţii: “Condiţiile – astfel desemnează ei ideile generale – nu sunt nici existente, nici non-existente.”, şi cum mai spun alţii: “Substanţa simplă [atomul] nu este într-un spaţiu, totuşi ocupă o poziţie limitată.”, şi “Omul nu are acţiune, dar are achiziţie.”. Acestea sunt nişte aserţiuni care se spun singure, care există în cuvinte dar nu în minte, şi care, cu atât mai mult, nu pot avea existenţă în afara minţii. Totuşi, aşa cum ştii şi cum ştiu toţi cei care nu abuzează de ei înşişi, sunt protejate de o supraabundenţă de cuvinte şi de imagini de o falsă strălucire, şi susţinute de declamaţii, de invective şi de numeroase mijloace [retorice] împrumutate atât dialecticii cât şi sofisticii. Dar dacă, după ce cineva le enunţă şi le susţine prin asemenea mijloace, se pune în legătură în forul său interior cu credinţa lui, nu găseşte altceva decât tulburare şi neputină [a minţii], pentru că se străduieşte să dea existenţă a ceva ce nu există şi să creeze un termen median între două opuse între care nu există nimic. Poate exista un termen la jumătatea distanţei între ceea ce există şi ceea ce nu există, sau între identitatea şi non-identitatea a două lucruri? Lucrul care a condus până aici este, aşa cum am zis, faptul că unii s-au abandonat imaginaţiilor şi credinţei că corpurile existente sunt esenţe dintre care fiecare are în mod necesar atribute, şi nu găsim niciodată esenţa unui corp, existând singură şi fără atribute. Persistând deci în această imaginaţie, se credea că Dumnezeu, în egală măsură, este compus din lucruri diverse [adică] din esenţa sa şi din ideile adăugate esenţei. Unii, împingând mai departe antropomorfismul, Îl credeau un corp având atribute, în vreme ce alţii, ridicându-se deasupra acestui nivel infim, au îndepărtat [de Dumnezeu] corpul şi au lăsat să subziste atributele. Faptul care a condus la aceasta este persistarea la nivelul literal al Cărţilor Revelaţiei, aşă cum voi expune în capitolele tratând despre acest subiect.
Cele cinci clase de atribute afirmative
De fiecare dată când un subiect are un atribut afirmativ şi se spune că este ca atare, acest atribut nu poate să nu aparţină uneia dintre cele cinci clase următoare.
I. Prima clasă este cea în care lucrul are ca atribut propria sa definiţie, ca de exemplu, atunci când este desemnat un om [spunându-se] că este un animal care raţionează. Un asemenea atribut indică fiinţa veritabilă a unui lucru, şi am expus deja că este explicaţia unui nume şi nu altceva. Acest tip de atribut trebuie, conform tuturor, să fie îndepărtat de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are cauze anterioare care să-i fi cauzat existenţa, astfel încât să poată servi la definirea Sa. Din această cauză este admis în general de către toţi gânditorii care se exprimă cu precizie că Dumnezeu nu ar putea fi definit.
II. A doua clasă este cea în care lucrul are drept atribut o parte a definiţiei sale, ca de exemplu, atunci când se desemnează omul prin calitatea de animal sau prin raţiune. Aici există ideea de inerenţă, căci, dacă spunem: “orice om este dotat cu raţiune”, asta înseamnă că în tot ceea ce posedă calitatea de om se găseşte raţiune. Acest tip de atribut trebuie, conform tuturor, să fie îndepărtat de Dumnezeu, căci, dacă ar exista o parte a quiddităţii, quidditatea ar fi [ceva] compus.
III. A treia clasă este cea în care lucrul are drept atribut ceva în afara realităţii şi a esenţei sale, astfel încât aceasta nu face parte din ceea ce este desăvârşit şi constituie esenţa, şi, în consecinţă, formează [doar] o calitate. Dar calitatea, ca gen superior, este unul dintre accidente. Deci dacă Dumnezeu ar avea un atribut din această clasă, El ar fi substratul accidentelor, şi acest lucru este suficient pentru a arăta că a spune că El posedă o calitate ar însemna să se îndepărteze de realitatea Sa şi de esenţa Sa. Dar trebuie să ne mirăm că cei care admit atributele îndepărtează totuşi de la Dumnezeu asimilarea [cu creaturile] şi calificarea. Căci, atunci când ei spun că El nu poate fi calificat, asta înseamnă că El nu posedă nicio calitate, şi totuşi, orice atribut care se acordă unei esenţe într-un sens afirmativ şi esenţial fie constituie esenţa, - şi atunci este [esenţa] însăşi, - fie este o calitate a acestei esenţe.
Tipurile de calităţi sunt în număr de patru, aşa cum ştii. Îţi voi da din fiecare dintre aceste genuri un exemplu sub formă de atribut, pentru a-ţi arăta imposibilitatea admiterii pentru Dumnezeu a acestui gen de atribut.
Primul exemplu: atunci când cineva califică un om pornind de la capacităţile sale speculative sau morale, sau de la dispoziţiile pe care le posedă în calitate de fiinţă animată, ca de exemplu, atunci când se spune: cutare, dulgher, sau cast, sau bolnav. Nu există nicio diferenţă [în această privinţă] între denumirea de “dulgher” şi cea de “savant”, sau de “înţelept”, care toate [desemnează] dispoziţii sufleteşti, şi la fel nu este diferenţă între a spune “cast” şi a spune “milostiv”. Căci orice artă, orice ştiinţă şi orice calitate morală permanentă, este o dispoziţie sufletească. Toate acestea sunt clare pentru cel care s-a ocupat câtuşi de puţin cu Logica.
Al doilea exemplu: atunci când lucrul este calificat pornind de la o putere sau o neputinţă naturală a sa, ca de exemplu, atunci când se spune: moale şi dur. Nu există nicio diferenţă între a spune “moale” şi “dur” şi a spune “puternic” şi “slab” – toate acestea desemnează aptitudini naturale.
Al treilea exemplu: atunci când omul este calificat printr-o calitate afectivă sau prin afecţiuni, ca de exemplu, atunci când se spune: cutare este mânios, sau iritat, sau temător, sau plin de compasiune, fără ca totuşi prin aceasta să fie desemnată o calitate morală permanentă. Din aceeaşi categorie face parte calificarea prin culoare, gust, miros, căldură, frig, uscăciune şi umiditate.
Al patrulea exemplu: atunci când un lucru este calificat prin ceea ce este sub raportul cantităţii ca atare, ca de exemplu, atunci când se spune: lung, scurt, curbat, drept şi alte lucruri asemănătoare.
Analizând toate aceste atribute şi altele asemănătoare, le vei găsi inadmisibile în raport cu Dumnezeu, căci El nu are cantitate, pentru a putea avea în El o calitate asemenea celor care există în cantitate ca atare; El nu este nici impresionat nici afectat pasiv, pentru a putea avea în El o calitate afectivă; El nu are aptitudini, pentru a putea avea în El puteri (abilităţi) sau ceva asemenea; în sfârşit Dumnezeu nu are suflet, pentru a putea a avea o dispoziţie şi pentru a exista în El capacităţi, asemeni indulgenţei, pudorii şi altora asemenea, sau ceea ce aparţine fiinţei animate ca atare, de exemplu sănătatea şi boala. Este deci clar că orice atribut care regine genului superior al calităţii nu se poate găsi în Dumnezeu.
Astfel este demonstrat că aceste trei clase de atribute – adică tot ceea ce indică o quidditate, sau o parte a unei quiddităţi, sau o calitate oarecare care se găseşte în quidditate – sunt inadmisibile în privinţa lui Dumnezeu. Căci toate indică o compunere, care, aşa cum vom demonstra, este inadmisibilă în privinţa lui Dumnezeu.
IV. A patra clasă de atribute este cea în care este desemnat lucru prin raportul lui cu alt lucru, punându-l, de exemplu, în raport cu un anume timp, cu un loc, sau cu un alt individ, ca, de exemplu, atunci când Zeid este desemnat [spunându-se] că este tatăl lui cutare, sau asociatul lui cutare, sau locuitor al cutare loc, sau cel care exista în cutare timp. Acest gen de atribute nu implică nici multiplicitate, nici schimbare în esenţa subiectului. Căci Zeid despre care este vorba este [concomitent] asociat lui ‘Amr, tatăl lui Beer, stăpânul lui Khâlid, prietenul [altui] Zeid, locuitor al cutărei case, şi cel care s-a născut în cutare an. Aceste idei de raport nu sunt nici esenţa sa, nici, precum calităţile, ceva în esenţa sa, şi s-ar părea la prima vedere că I s-ar putea împrumuta lui Dumnezeu acest tip de atribute. Totuşi, verificând lucrurile şi examinându-le cu grijă, va fi clar că acest lucru nu se poate. Mai întâi este evident că Dumnezeu nu este în raport cu timpul şi spaţiul, căci timpul este un accident care intră în competenţa mişcării, atunci când, în aceasta, este înfăţişată ideea de anterioritate şi de posterioritate, astfel încât este numărabilă [prin timp] – aşa cum este explicat în locurile consacrate special acestui subiect. Or, mişcarea fiind de competenţa corpului, şi Dumnezeu nefiind deloc un corp, este clar că nu există raport între El şi timp. La fel nu există raport între El şi spaţiu. Dar ceea ce trebuie cercetat şi examinat, este dacă există între Dumnezeu şi una dintre substanţele create de El un anume raport veritabil, astfel încât să-I poată servi de atribut. Că nu poate exista o relaţie [propriu-zisă] între El şi una dintre lucrurile create de El, ţine de domeniul evidenţei. Căci una dintre proprietăţile a două relative este reciprocitatea perfectă. Or Dumnezeu este de o existenţă necesară, şi ceea ce este în afara Lui este de o existenţă posibilă, aşa cum vom arăta şi, în consecinţă, nu poate exista relaţie [între Dumnezeu şi creatură]. Dar că ar exista între ei un raport oarecare, este un lucru care a fost considerat admisibil, deşi nu este aşa. Într-adevăr, nimeni nu şi-ar putea imagina un raport între inteligenţă şi culoare, deşi, în opinia noastră, aceeaşi existenţă le cuprinde pe amândouă. Şi cum deci ar putea cineva să-şi imagineze un raport între două fiinţe dintre care una nu are absolut nimic în comun cu ceea ce este în afara Sa? – căci, după noi, doar prin simplă omonimie se spune “a exista” în acelaşi timp despre Dumnezeu şi ceea ce este în afara Lui. Nu există deci niciun raport în realitate între El şi oricare dintre creaturile sale, căci raportul nu există în mod necesar decât între două lucruri care se găsesc sub o specie apropiată, dar, atunci când ele sunt [doar] sub acelaşi gen, nu există raport între ele. Din această cauză nu se spune: “Acest roşu este mai puternic sau mai slab decât acest verde, sau îi este egal”, deşi ambele sunt sub acelaşi gen, care este cel al culorii. Când cele două lucruri se găsesc sub două genuri, atunci este clar, chiar pentru simplul simţ comun, că nu există raport între ele, chiar dacă ar face parte dintr-un singur gen [superior]. Astfel, de exemplu, nu există raport între o sută de coţi şi căldura piperului, căci unul dintre aceste două lucruri este din genul calităţii, în vreme ce celălalt este din cel al cantităţii. Dar nu există raport nici între ştiinţă şi dulceaţă, nici între indulgenţă şi amărăciune, deşi toate acestea sunt sub genul superior al calităţii. Cum atunci ar putea exista un raport între Dumnezeu şi un lucru dintre creaturile sale, cu marea distanţă din realitatea fiinţei, distanţă [atât de mare] încât nu există una mai evidentă? Dacă ar exista un raport între ei, ar urma de asemenea că accidentul de raport ţine de competenţa lui Dumnezeu. Căci, dacă este adevărat că nu ar fi un accident în esenţa însăşi a lui Dumnezeu, totuşi, până la urmă, ar fi un accident. Nu există deci, în realitate, niciun mijloc de a i se conferi lui Dumnezeu un atribut afirmativ, nici măcar [calificându-L] printr-un raport. Dar aceste atribute [de raport] sunt cele care trebuie să ne arătăm cel mai dispuşi să-l admitem în privinţa lui Dumnezeu, căci ele nu implică deloc multiplicitate în Fiinţa eternă, şi nu implică nici schimbare în esenţa lui Dumnezeu ca urmare a schimbării lucrurilor cu care El este pus în raport.
V. A cincea clasă de atribute afirmative este aceea în care lucrul are ca atribut acţiunea sa. Prin acţiunea sa, nu vreau să spun capacitatea artistică ce se găseşte în ea [ca, de exemplu, atunci când se spune dulgher sau fierar], căci aceasta aparţine speciei calităţii, aşa cum am spus-o. Dar vreau să spun prin aceasta acţiunea (în general) pe care cineva a îndeplinit-o, ca, de exemplu, atunci când se spune: Zeid este cel care a meşterit această poartă, a zidit acest zid şi a ţesut această stofă. Atributele de acest fel sunt departe de esenţa subiectului. Din această cauză este permis să le atribuim lui Dumnezeu, numai să se ştie bine că aceste acţiuni diverse nu emană în mod necesar din condiţii diverse existând în esenţa autorului lor, aşa cum se va expune. Dimpotrivă, acţiunile diverse ale lui Dumnezeu se fac toate prin esenţa Sa însăşi, şi nu prin ceva ce i-ar fi adăugat, aşa cum am mai spus-o.
În rezumat deci, s-a expus în acest capitol că Dumnezeu este unul din toate punctele de vedere, că nu există în El deloc multiplicitate nici ceva care să fie adăugat esenţei, şi că numeroasele atribute de sensuri diferite folosite în cărţile [sacre] pentru a-L desemna pe Dumnezeu indică multiplicitatea acţiunilor Sale, şi nu o multiplicitate în esenţa Sa. Câteva [sunt folosite] pentru a indica perfecţiunea Sa în raport cu ceea ce noi credem că este o perfecţiune, aşa cum am arătat. Cât priveşte dacă este posibil ca esenţa una şi simplă, în care nu există deloc multiplicitate, să îndeplinească acţiuni variate, acest lucru va fi expus prin exemple.
Atributele date de către profeţi
Oamenii au ajuns la convingerea că Dumnezeu are atribute aproape în acelaşi fel în care au ajuns la credinţa în corporeitatea [lui Dumnezeu]. Într-adevăr, cel care crede în corporeitate nu a ajuns deloc la aceasta printr-o speculaţie intelectuală, ci urmând sensul literal al textelor Scripturilor. Şi acelaşi lucru se petrece în privinţa atributelor: găsind că scrierile profeţilor şi cele ale Pentateuhului Îi împrumutau lui Dumnezeu atribute, unii au luat aceasta la nivel literal, şi au crezut că El avea atribute. L-au ridicat deasupra corporeităţii, ca să spunem aşa, fără să-L ridice deasupra circumstanţelor corporeităţiim care sunt accidentele, vreau să spun, dispoziţiile sufletului, care toate sunt nişte calităţi. În orice atribut care, în opinia celui care crede în atribute, este esenţial în Dumnezeu, vei găsi ideea de calitate, deşi ei [profeţii] nu se exprimă cu claritate în această privinţă, asimilând [atributele lui Dumnezeu] cu ceea ce le este familiar din condiţiile oricărui corp dotat cu un suflet vital. Şi despre toate acestea a fost spus: “Scriptura a fost scrisă după limbajul oamenilor.”
Scopul tuturor [atributelor lui Dumnezeu] nu este altul decât de a I se atribui perfecţiunea [în general], şi nu lucrul însuşi care este o perfecţiune pentru ceea ce, dintre creaturi, este dotat cu un suflet. Cele mai multe sunt nişte atribute [venind] din acţiunile Sale diverse, căci diversitatea acţiunilor nu presupune existenţa unor idei diverse în agent. Am să-ţi dau în această privinţă un exemplu luat între lucrurile care există în proximitatea noastră, [pentru a-ţi arăta] că, agentul fiind unul, rezultă din el totuşi acţiuni diverse, în chiar situaţia în care nu ar exista voinţă, şi, cu atât mai mult, când acţionează cu voinţă. Astfel, de exemplu, focul lichefiază anumite lucruri, coagulează anumite altele, coace, arde, albeşte şi înegreşte. Şi, dacă cineva i-ar da focului atributele de înălbitori, de cocător, de coagulant şi de lichefiant, toate acestea ar fi adevărate. Or, cel care nu cunoaşte natura focului crede că există în el şase virtuţi diferite: o virtute prin care înegreşte, o alta prin care albeşte, o a treia prin care coace, o a patra prin care arde, şi o a şasea prin care coagulează, deşi toate aceste acţiuni sunt opuse unele altelor. Dar cel care cunoaşte natura focului ştie bine că printr-o singură calitate acţionândă produce el toate aceste acţiuni, şi anume prin căldură. Or, dacă aceasta are loc în ceea ce acţionează în virtutea naturii, [trebuie să fie acelaşi lucru] cu atât mai mult, în privinţa a ceea ce acţionează cu voinţă, şi, încă şi mai mult, în privinţa lui Dumnezeu, care este deasupra oricărei descrieri. Şi, atunci când noi percepem în El raporturi de sensuri diverse, pentru că, în noi, ideea de ştiinţă este o alta decât cea de putere, şi cea de putere o alta decât cea de voinţă, cum am putea noi concluziona de aici că există în El lucruri diverse care-I sunt esenţiale, astfel încât ar exista în El ceva prin care ştie, ceva prin care doreşte, şi ceva prin care poate? Totuşi, acesta este sensul atributelor care sunt proclamate. Unii îl pronunţă în mod clar, enumerând lucrurile adăugate esenţei. Alţii, fără să-l pronunţe răspicat, profesează evident aceeaşi opinie, deşi nu exprimă în această privinţă cu cuvinte inteligibile, zicând, de exemplu, [că Dumnezeu este] “puternic prin esenţa Lui”, “ştiind prin esenţa Lui”, “trăind prin esenţa Lui”, “voind prin esenţa Lui”.
Voi mai cita ca exemplu facultatea raţională care există în om. Căci, prin această facultate care este una, fără multiplicitate, omul îmbrăţişează ştiinţele şi artele, şi prin ea în acelaşi timp coase, dulghereşte, ţese, construieşte, ştie geometria şi guvernează Statul. Iată deci nişte acţiuni diverse rezultând dintr-o singură facultate simplă, în care nu există multiplicitate. Şi sunt acţiuni foarte variate, căci există un număr infinit al acestor arte pe care le produce facultatea raţională. Deci nu este inadmisibil, în privinţa lui Dumnezeu, ca acţiunile diferite [care I se atribuie] să emane dintr-o singură esenţă simplă, în care să nu fie nici multiplicitate, nici absolut nimic accesoriu, astfel încât orice atribut care este găsit în cărţile divine să-I desemneze acţiunea, şi nu esenţa, sau să indice o perfecţiune absolută, [şi nu urmează] câtuşi de puţin că ar exista o esenţă compusă din lucruri diverse – [căci nu ajunge să nu se vorbească răspicat despre compunere, pentru ca esenţa dotată cu atribute să nu implice ideea].
Dar rămâne aici ceva obscur care a prilejuit eroarea, şi pe care ţi-l voi expune, şi anume este faptul că cei care admit atributele nu le admit din cauza multiplicităţii acţiunilor. Desigur, spun ei, o singură esenţă poate produce acţiuni diverse, dar atributele esenţiale ale lui Dumnezeu nu sunt dintre [cele care vin din] acţiunile Sale, căci nu s-ar putea imagina că Dumnezeu s-ar fi creat El Însuşi. Ei au opinii diverse mai apoi asupra atributelor pe care le numesc esenţiale, vreau să spun, în privinţa numărului lor, urmărind fiecare oarece text al Scripturii. Dar vreau să supun atenţiei [doar] pe cele pe care toţi le admit de comun acord, pretinzând că sunt date de raţiune, fără să aibă nevoie să se sprijine pe cuvântul unui profet. Este vorba despre patru atribute, şi anume: viu, puternic, cunoscător, voitor. Acestea sunt, spun ei, nişte idei diferite unele de altele, şi nişte perfecţiuni dintre care niciuna nu ar putea să-I lipsească lui Dumnezeu, şi care nu ar putea să fie numărată printre acţiunile Sale. Iată rezumatul opiniei lor.
Dar, tu o ştii bine, în Dumnezeu, a şti este acelaşi lucru cu a trăi. Căci tot ceea ce se percepe pe sine este dotat cu viaţă şi cu ştiinţă, [luate aici] într-unul şi acelaşi sens. Esenţa care percepe este în mod indubitabil aceea însăşi care este percepută. Căci, în opinia noastră, El nu este compus din două lucruri, adică dintr-un lucru care percepe şi dintr-un altul care nu percepe, ca omul, care este compus dintr-un suflet care percepe şi dintr-un corp care nu percepe. Dacă deci prin ştiinţă se înţelege perceperea de sine însuşi, viaţa şi ştiinţa [în Dumnezeu] sunt un singur şi acelaşi lucru. Dar aceia [care profesează atributele] nu au în vedere acest sens [al ştiinţei divine]. Dimpotrivă, ei au în vedere perceperea [lui Dumnezeu] având ca obiect creaturile Sale. La fel, puterea şi voinţa nu există nici una nici cealaltă în creator în raport cu esenţa Sa. Căci El nu exercită puterea asupra Lui Însuşi, şi nu I s-ar putea atribui o voinţă având ca obiect El Însuşi, lucru pe care nimeni nu ar putea să şi-l imagineze. Aceste atribute, dimpotrivă, ei nu le-au admis decât cu privire la raporturi diverse existând între Dumnezeu şi creaturile Sale, cu alte cuvinte că El are puterea de a creea ceea ce El creează, voinţa de a face să existe ceea ce este, aşa cum El l-a produs, şi ştiinţa a ceea ce El a produs. Este deci clar că aceste atribute sunt şi ele [date lui Dumnezeu], nu în privinţa esenţei Sale, ci în privinţa lucrurilor creeate. Din această cauză iată ce spunem noi, cei care profesăm realmente unitatea: la fel cum nu admitem că ar exista în esenţa Sa ceva accesoriu prin care să fi creeat cerurile, ceva prin care să fi creeat elementele, şi, în al treilea rând, ceva prin care să fi creeat Inteligenţele, la fel nu admitem că ar exista în El ceva accesoriu prin care să poată, ceva prin care să voiască, şi, în al treilea rând, ceva prin care să aibă ştiinţă despre lucrurile creeate de El. Dimpotrivă, esenţa Lui este una şi simplă, şi nu există în ea nimic accesoriu în niciun fel. Această esenţă este cea care a creeat tot ceea ce a creeat, şi care cunoaşte [lucrurile], fără ca să fie prin nimic adăugat. Şi prea puţin contează că aceste atribute diverse ţin de acţiuni sau de raporturile diverse existând între El şi lucrurile făcute [de El], fără să vorbim despre ceea ce am expus în privinţa adevăratului sens al raportului, căci acesta nu a fost admis decât din eroare.
Iată ce trebuie crezut despre atributele menţionate în cărţile prefeţilor. Sau, se va admite despre unele dintre ele că sunt atribute care servesc la indicarea unei perfecţiuni, prin asimilare cu perfecţiunile noastre, aşa cum sunt înţelese în cazul nostru, precum vom expune.
“Atributele” biblice sunt nişte alegorii
Să ştii că prinţul savanţilor, maestrul nostru Moise (pacea fie cu el!), Îi adresă [lui Dumnezeu] două rugăciuni, şi obţinu un răspuns la aceste două rugăciuni. Printr-una, îi ceru lui Dumnezeu să-l facă să cunoască adevărata Sa esenţă. Prin cealaltă, să-l facă să-I cunoască atributele. Dumnezeu îi răspunse la aceste două cereri, promiţându-i să-l facă să-I cunoască toate atributele, care sunt acţiunile Lui, şi spunându-i că esenţa Sa nu ar putea fi percepută în toată realitatea ei. Totuşi îi trezi atenţia asupra unui punct de vedere speculativ de unde ar putea percepe tot ceea ce în ultimă instanţă este accesibil omului. Ceea ce el întrezări, nimeni nu a mai întrezărit nici înainte de el, nici după.
În privinţa cererii sale de a cunoaşte atributele lui Dumnezeu, ea este conţinută în aceste cuvinte: ‘Fă-mă să-Ţi cunosc căile, ca să Te cunosc, şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi.” (Exodul 33, 13). Fii atent la lucrul remarcabil pe care-l conţin aceste cuvinte: “Fă-mă să-Ţi cunosc căile, ca să Te cunosc” indică că Dumnezeu este cunoscut prin intermediul atributelor Sale, căci după ce va fi cunoscut “căile” [spunea Moise] că L-ar cunoaşte. Cuvintele “ca să găsesc milă în faţa ochilor Tăi” (ibid.) indică că acela singur care-L cunoaşte pe Dumnezeu “găseşte milă în faţa ochilor Săi”, şi nu cel care se mărgineşte la a posti şi la a se ruga. Într-adevăr, oricine-L cunoaşte este un obiect de favoare, apropiat [de El], şi oricine-L ignoră este un obiect de mânie, îndepărtat [de El]. Şi în virtutea cunoaşterii sau a ignoranţei are loc favoarea sau mânia, apropierea sau îndepărtarea. Dar am ieşit din subiectul capitolului. Vom reveni deci la el.
Cerând deci să-I cunoască atributele, implorând în acelaşi timp iertarea pentru naţiune, şi cerând apoi, după ce obţinuse această iertare, să perceapă esenţa lui Dumnezeu, spunând: “Arată-mi slava Ta!” (ibid, 18), îi fu acordat ceea ce ceruse întâi prin aceste cuvinte: “Fă-mă să-ţi cunosc căile”, şi i se răspunse: “Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea” (ibid. 19). Dar în privinţa celei de-a doua cereri primi acest răspuns: “Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască.” (Ibid, 20). În ceea ce priveşte cuvintele “toată slava Mea”, ele ascund o aluzie la prezentarea în faţa lui [Moise] a tuturor fiinţelor, despre care s-a spus: “Şi Dumnezeu văzu tot ce făcuse, şi era foarte bine.” (Geneza 1, 31). Prin “prezentarea lor în faţa lui”, vreau să spun că [în conformitate cu promisiunea divină] el trebuia să înţeleagă natura lor, legătura lor unele cu altele, şi să ştie în ce fel Dumnezeu le conduce în ansamblul şi în detaliile lor. La aceeaşi idee se face aluzie în cuvintele: “el este credincios în toată casa Mea” (Numeri 7, 12), adică: el are din tot universul meu o inteligenţă adevărată şi solidă, căci opiniile care nu sunt adevărate nu au soliditate. Este vorba deci aici despre perceperea acţiunilor [lui Dumnezeu], care sunt atributele Sale prin intermediul cărora este cunoscut, şi dovada că acţiunile lui Dumnezeu erau lucrul a cărui percepere îi fu promisă, este că nu i se aduseră la cunoştinţă decât simple atribute de acţiune, precum: “iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri, care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel care păcătuieşte, care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34, 6 şi 7). Este deci clar că drumurile a căror cunoaştere o cerea, şi care i se aduseseră la cunoştinţă, erau acţiunile care emană de la Dumnezeu. Doctorii [Legii] le numesc middôthm şi vorbesc despre treisprezece middôth [ale lui Dumnezeu]. Acest cuvânt, în utilizarea lor, se aplică la calităţile morale, de exemplu: “Există patru middôth (calităţi, sau maniere de a acţiona) la cei care fac milostenia. Există patru middôth la cei care frecventează şcoala” (Aboth, 5: 13, 14), şi încă mai des. Nu se doreşte să se spună aici [vorbindu-se despre middôth ale lui Dumnezeu] că El posedă calităţi morale, dar că produce acţiuni asemănătoare celor care, la noi, emană din calităţi morale, vreau să spun din dispoziţii ale sufletului, nu că Dumnezeu ar avea astfel de dispoziţii ale sufletului. Dacă s-au menţionat doar aceste treisprezece middôth, deşi [Moise] întrezări toată slava Lui, vreau să spun, toate acţiunile Sale, este numai pentru că acolo sunt acţiunile care emană de la Dumnezeu pentru a-i face pe oameni să existe şi pentru a-i guverna. Şi aici era ultimul scop al cererii sale, căci termină spunând: “încât să te cunosc, ca să găsesc milă în faţa ochilor Tăi, şi consideră că această naţiune este poporul Tău.” (Exodul 33, 13), cel pe care trebuie să-l guvernez prin acţiuni imitând pe acelea prin care Tu îl guvernezi.
Este deci clar că derakhîm (căile) şi middôth (calităţile) sunt acelaşi lucru: acţiuni care emană de la Dumnezeu [şi se manifestă] în univers. Pe măsură deci ce se percepea una dintre aceste acţiuni, I se atribuia calitatea de la care această acţiune emană şi I se împrumuta numele derivat din această acţiune. Percepând, de exemplu, grija pe care o dă formării embrionului animalelor şi producerii, în el şi în [animalul] care trebuie să-l crească după naştere, forţelor care să poată să-l împiedice să piară şi să se piardă, să-l apere de rău şi să-l ajute în funcţiile sale necesare – mod de a acţiona care la noi, nu ar proveni decât dintr-o pasiune şi dintr-un sentiment de tandreţe care sunt desemnate prin [cuvântul] “mizericordie” – Dumnezeu a fost numit ra’hum, “cel mizericordios”, conform cu ceea ce a fost spus: “Cum un tată are compasiune faţă de copiii săi” (Psalmi 103, 13); “Şi-mi va fi milă de ei, aşa cum un om are milă de fiul său” (Maleahi 3, 17). Nu că Dumnezeu ar fi afectat şi înduioşat pasiv, dar un mod de a acţiona asemănător celui care are loc din partea tatălui faţă copilul său, şi care este rezultatul tandreţii, a înţelegerii şi a unei pasiuni pure, are loc de asemenea din partea lui Dumnezeu pentru favoriţii Săi, fără ca să fie din pasiune nici dintr-un [sentiment care implică] o schimbare. La fel, de vreme ce la noi ceilalţi, atunci când dăm ceva celui care nu are drept asupra noastră, aceasta se numeşte, în limba noastră, ‘hanînâ, îndurare – de exemplu “Indură-te de noi” (Judecătorii 21: 22), “... a miluit Dumnezeu pe robul tău” (Facerea 33, 5); “căci Dumnezeu m-a miluit” (ibid., 11), şi multe alte pasaje, - şi Dumnezeu face să existe şi-i conduce pe cei faţă de care El nu are deloc datoria de a-i face să existe şi să-i conducă, El a fost numit pentru aceasta ‘hanun, “milos” [clement]. În egală măsură, găsim, în numărul acţiunilor sale care se manifestă asupra oamenilor, mari calamităţi care se revarsă asupra anumitor indivizi pentru a-i zdrobi, sau care cuprind în distrugerea lor familii, şi chiar regiuni întregi, fac să piară mai multe generaţii concomitent şi nu lasă nici cultură nici progenitură, ca, de exemplu, alunecări ale pământului, cutremure, fulgere distrugătoare, expediţia făcută de un popor împotriva altuia pentru a-l distruge prin sabie şi pentru a-i şterge urmele, şi multe alte acţiuni asemănătoare, care, la noi, nu sunt întreprinse, de către unii împotriva altora, decât în scopul răzbunării. A fost deci numit, în raport cu aceste acţiuni: “gelos, răzbunător, ranchiunos, irascibil” (Naum 1, 2), ceea ce vrea să spună că nişte acţiuni ca cele care, la noi, emană dintr-o dispoziţie a sufletului, adică, gelozia, răzbunarea, ura, sau mânia, se manifestă de asemenea, din partea lui Dumnezeu, în virtutea greşelii celor care sunt pedepsiţi, dar [nu emană] deloc dintr-o pasiune (fie El exaltat deasupra oricărei imperfecţiuni!). Astfel toate acţiunile [atribuite lui Dumnezeu] sunt acţiuni asemănătoare acelora care, la oameni, emană din pasiuni şi din dispoziţii ale sufletului. Dar, din partea lui Dumnezeu, ele nu emană câtuşi de puţin din ceva accesoriu esenţei Sale.
Trebuie ca cel care guvernează Statul, dacă este profet, să ia ca model aceste atribute, şi ca acţiunile de mai sus să emane de la el pornind de la [justă] apreciere şi în funcţie de merit, iar nu din focul pasiunii. El nu trebuie să dea frâu liber mâniei, nici să se lase dominat de pasiuni, căci orice pasiune este un rău. El trebuie, dimpotrivă, să se ţină departe de ele, atâta cât poate omul, astfel încât să fie când, pentru unii, “clement” şi “milostiv”, nu prin simplă înduioşare şi compasiune, ci după cele ce trebuie să fie; când, pentru ceilalţi, “mânios, ranchiunos şi irascibil”, din cauza a ceea ce ei au meritat, şi nu din simplă mânie, astfel încât el trebuie să ordone arderea unui individ, fără să încerce faţă de el nici indignare, nici mânie, nici ură, neavând ochi, dimpotrivă, decât pentru ceea ce el va fi meritând, şi luând în calcul ceea ce îndeplinirea acestui act poate avea util din punctul de vedere al suveranului pentru cei mulţi. Nu vezi că, în textele Legii, după ce se ordonă distrugerea a “şapte neamuri” şi se spune: “Tu vei lăsa să trăiască niciun suflet” (Deuteronom 20, 16) urmează imediat aceste cuvinte: “Ca să nu vă înveţe aceia să faceţi aceleaşi urâciuni pe care le-au făcut ei pentru dumnezeii lor şi ca să nu greşiţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru.” (ibid., 18)? ceea ce înseamnă: Să nu crezi că ar fi aici duritate sau dorinţă de răzbunare. Dimpotrivă, este un act pe care-l cere raţiunea umană, adică să fie făcuţi să dispară toţi cei care se întorc de la căile adevărului, şi să se îndepărteze toate obstacolele care împiedică perfecţiunea adică perceperea lui Dumnezeu. În ciuda acestor lucruri, tebuie ca actele de milostenie, de iertare, de compasiune şi de bunăvoinţă, să emane de la cel care guvernează Statul, cu mult mai frecvent decât actele de pedepsire, cele middôth fiind toate calităţi ale milosteniei, cu excepţia uneia singure, şi anume: “Care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34, 7). Căci cuvintele venaké lo yinakê (ibid.) înseamnă: “el nu dezrădăcinează (distruge) în întregime”, [sens derivat] din cuvântul venikétâ (Isaia 3, 26), “şi ea va fi distrusă”. Trebuie ştiut că prin cuvintele “pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam” se înţelege păcatul idolatriei îndeosebi, şi nu alte păcate. Ceea ce o dovedeşte sunt cuvintele decalogului: “... pe a treia şi a patra generaţie a celor care Mă urăsc pe Mine” (Ex. 20: 5), căci, prin “cel care-L urăşte [pe Dumnezeu]”, nu se desemnează decât idolatrul, [care este prezentat astfel ca obiect al urii lui Dumnezeu]: “Să nu faci aşă Domnului Dumnezeului tău, căci aceia fac dumnezeilor lor toate de care se îndepărtează Domnul şi pe care le urăşte El; aceia şi pe fiii şi pe fiicele lor le ard pe foc înaintea dumnezeilor lor.” (Deuteronom 12, 31). Limita a fost pusă la patru generaţii, pentru că omul nu poate vedea din posterioritatea sa decât cel mult a patra generaţie. Astfel, atunci când este omorâtă populaţia unui oraş dedat la idolatrie, este ucis bătrânul idolatru şi rasa lui până la strănepotul său, care este copilul celei de-a patra generaţii. Deci, oarecum, a fost indicat între poruncile lui Dumnezeu, care în mod neîndoielnic fac parte din acţiunile Sale, cea a omorârii descendenţilor idolatrilor, chiar dacă este vorba despre copii, fără vreo diferenţiere de părinţii şi bunicii lor. Acest ordin, îl găsim peste tot repetat în Pentateuh, ca, de exemplu, a fost ordonat în privinţa cetăţii seduse: “să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronom 13, 16), toate acestea pentru a şterge până şi urma a ceea ce produce o atât de mare rătăcire, aşa cum am expus.
Ne-am îndepărtat de subiectul capitolului, dar trebuia să explicăm de ce, vorbind aici despre acţiunile lui Dumnezeu, unii s-au limitat la acestea. Ele sunt necesare pentru guvernarea Statelor, căci suprema virtute a omului este să devină asemenea lui Dumnezeu atât cât este cu putinţă, adică noi trebuie să facem acţiunile noastre asemenea celor ale Sale, aşa cum au expus [doctorii], comentând cuvintele “fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeu, sunt sfânt.” (Levitic 19, 2): “La fel, spun ei, cum El este, El, generos, şi tu trebuie să fii generos. La fel cum El este, El, milostiv, şi tu trebuie să fii milostiv” (Sifri, Deuteronom 10: 12). Scopul nostru până la urmă este [de a arăta] că atributele care I se atribuie sunt atribute [derivate] din acţiunile Sale, şi [nu vor să spună] deloc că El posedă o calitate.
Dumnezeu este perfect în act
Am spus deja, în mai multe locuri ale acestui tratat, că tot ceea ce implică corporeitate, trebuie în mod necesar să fie îndepărtat de Dumnezeu. Şi la fel trebuie îndepărtat de El orice pasiune, căci toate pasiunile implică schimbarea, şi agentul acestor pasiuni este în mod indubitabil altceva decât ceea ce este afectat în mod pasiv. Or, dacă Dumnezeu ar fi, în vreun fel, afectat pasiv, ar exista altceva decât El care ar acţiona asupra Lui şi L-ar schimba. În egală măsură, trebuie în mod necesar să se îndepărteze de El orice privaţiune şi [să nu se admită] că o perfecţiune oarecare ar putea când să-I lipsească, când să existe [în el]. Căci dacă s-ar admite aceasta, ar fi perfect [doar] în potenţialitate, dar orice potenţialitate este în mod necesar însoţită de o privaţiune, şi tot ceea ce trece de la potenţialitate la act are în mod absolut nevoie de ceva diferit decât de ceea ce există în act, care-l face să treacă în noua ipostază. Din această cauză trebuie ca toate perfecţiunile Sale să existe în act şi să nu fie absolut nimic în potenţialitate. Ceea ce în plus trebuie în mod necesar îndepărtat de El este asemănarea cu oricare dintre fiinţe. Este un lucru pe care toată lumea îl ştie, şi deja în cărţile profeţilor a fost îndepărtată neîndoios asimilarea, spunându-se: “Şi cu cine mă veţi face să Mă asemăn, şi [cui] aş fi egal!” (Isaia 40: 25). “Şi cui veţi face să semene Dumnezeu, şi ce asemănare Îi veţi da?” (ibid., 18). “Nimeni nu este ca Tine, o Eternule!” (Ieremia 10: 6). Există nenumărate exemple similare.
Până la urmă deci, orice lucru care conduce la una dintre aceste patru categorii, trebuie în mod necesar îndepărtat de El prin intermediul unei demonstraţii clare. Altfel spus, tot ceea ce conduce la corporeitate, sau ceea ce ajunge la o pasiune şi la o schimbare, sau ceea ce sfârşeşte cu o privaţiune, ca de exemplu, [să se admită] că un lucru ar putea să nu existe în El în act şi mai apoi să fie în act, sau în sfârşit ceea ce duce la asimilarea Lui cu una dintre creaturile Sale. Aceste lucruri sunt dintre cele despre care ştiinţa fizică este utilă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci, oricine nu posedă aceste ştiinţé [fizice] nu ştie ce este defectuos în pasiuni, nu înţelege ce se înţelege prin “a fi în potenţialitate” şi “a fi în act” şi ignoră că privaţiunea este inerentă în tot ceea ce este în potenţialitate, că ceea ceste în potenţialitate este mai imperfect decât ceea ce se mişcă pentru ca această potenţialitate să treacă în act, şi că ceea ce se mişcă este la fel de imperfect în comparaţie cu lucrul în vederea căruia se mişcă în scopul transformării în act. Dar, dacă cineva ştie aceste lucruri fără să le cunoască şi demonstraţiile, el nu ştie particularităţile care rezultă în mod necesar din aceste propoziţii generale. Din această cauză el nu are demonstraţie pentru existenţa lui Dumnezeu, nici pentru necesitatea îndepărtării de El a acestor [patru] tipuri [de lucruri].
După ce am făcut aceste observaţii preliminare, abordez un alt capitol, în care voi arăta falsitatea celor crezute de către cei care admit în El atributele esenţiale. Dar aceasta nu poate fi înţeles decât de către cel care a dobândit mai întâi cunoaşterea logicii şi a naturii fiinţei.
Orice similitudine între Dumnezeu şi noi este inadmisibilă
Să ştii că similitudinea este un anume raport între două lucruri, şi de fiecare dată când între două lucruri două lucruri nu se poate deloc admite un raport, nu se poate nici imagina o similitudine între ele. În egală măsură, de fiecare dată când nu există similitudine între două lucruri, nu există nici raport între ele. Astfel, de exemplu, nu se spune: “Cutare căldură este asemănătoare cutărei culori”, nici “cutare sunet seamănă cu cutare dulceaţă”, şi acest lucru este clar în el însuşi. Or, cum raportul dintre noi şi Dumnezeu, vreau să spun, dintre El şi tot ceea ce este în afara lui, este [un lucru] inadmisibil, se deduce că similitudinea este şi ea inadmisibilă. Trebuie ştiut că, de fiecare dată când două lucruri fac parte din aceeaşi specie, vreau să spun, când quidditatea lor este una, şi ele diferă doar prin mărime şi micime, sau prin forţă şi slăbiciune, sau prin alte lucruri de acest fel, ele sunt în mod necesar asemănătoare între ele, deşi diferă prin genul de diferenţă menţionat. Astfel, de exemplu, sămânţa de muştar şi sfera stelelor fixe sunt asemănătoare în aceea că au trei dimensiuni, şi, deşi cea din urmă este extrem de mare şi cealaltă extrem de mică, ideea existenţei unor dimensiuni este aceeaşi în ambele. De asemenea, ceara care se topeşte la soare şi elementul focului sunt asemănătoare în faptul că au căldură, şi, deşi căldura celui din urmă este extrem de puternică şi cea a celuilalt extrem de slabă, ideea de manifestare a acestei calităţi este totuşi aceeaşi în ambele.
Astfel deci, cei care cred că există nişte atribute esenţiale care se aplică Creatorului, adică, că El are existenţa, viaţa, puterea, ştiinţa, voinţa, ar trebui să înţeleagă că aceste lucruri nu pot fi atribuite, în acelaşi sens, Lui şi nouă, cu singura diferenţă că aceste atribute [ale lui Dumnezeu] ar fi mai mari, sau mai perfecte, sau mai durabile, sau mai stabile decât ale noastre, astfel încât existenţa Sa ar fi mai stabilă decât a noastră, viaţa Sa mai durabilă decât a noastră, puterea Sa mai mare decât a noastră, ştiinţa Sa mai perfectă decât a noastră, iar voinţa Sa mai întinsă decât a noastră, şi că o aceeaşi definiţie ar îmbrăţişa ambele lucruri, aşa cum o pretind aceia. Nu este nicicum aşa în această privinţă, căci comparativul se foloseşte doar [atunci când se face o comparaţie] între lucrurile cărora adjectivul cu pricina se aplică în calitate de nume comun, et, aşa stând lucrurile, trebuie să fie similitudine [între aceste lucruri]. Dar, conform opiniei celor care cred că există atribute esenţiale, al trebui admis că, aşa cum esenţa lui Dumnezeu nu poate semăna [celorlalte] esenţe, la fel atributele esenţiale pe care ei I le presupun nu seamănă cu atributele [altor fiinţe], şi că [în consecinţă] aceeaşi definiţie nu se poate aplica unora şi altora. Totuşi ei nu fac astfel, crezând, dimpotrivă, că o aceeaşi definiţie îi cuprinde şi pe unii şi pe alţii, deşi nu există similitudine între ei.
Este deci clar, pentru cel care înţelege sensul similitudinii, că, dacă se aplică în acelaşi timp lui Dumnezeu şi la tot ceea ce este în afara Lui cuvântul “existând”, nu este decât prin simplă omonimie. Şi la fel, dacă ştiinţa, puterea, voinţa şi viaţa sunt atribuite în acelaşi timp lui Dumnezeu şi la tot ceea ce este dotat cu ştiinţă, cu putere, cu voinţă şi cu viaţă, nu este decât prin simplă omonimie, astfel încât un există nicio asemănare de sens între cele două [clase de atribute]. Nu trebuie crezut că sunt folosite prin amfibologie, căci numele care sunt spuse prin amfibologie sunt cel care se aplică la două lucruri între care există asemănare într-un sens oarecare. Acest sens este un accident în ele şi nu constituie deloc esenţa fiecăruia dintre ele, dar lucrurile atribuite lui Dumnezeu nu ar putea fi nişte accidente, conform unora dintre gânditori, în vreme ce atributele care ne aparţin nouă sunt toate nişte accidente, în conformitate cu opinia motecallemîn-ului. Aş vrea deci să ştiu de unde ar veni similitudinea, pentru ca o singură definiţie să poate cuprinde cele două [feluri de atribute] şi să poată fi desemnate printr-un nume comun, aşa cum pretind ei! – Astfel, este demonstrat într-o manieră decisivă că între aceste atribute care sunt puse pe seama lui Dumnezeu şi cele care sunt cunoscute în relaţie cu noi nu există absolut niciun fel de comunitate de sens, şi că asemănarea nu există decât în nume, şi nu altcumva.
Aşa fiind, nu trebuie ca tu să admiţi nişte idei adăugate esenţei [divine] şi asemănătoare atributelor care se adaugă esenţei noastre, pentru că există între cele două [clase de atribute] o comunitate de nume. Acest subiect este de o mare importanţă pentru cei care cunosc. Trebuie deci să te pătrunzi de el şi să-ţi dai seama tu însuţi cel mai bine posibil, pentru ca să servească drept preparare la ceea ce se doreşte să înţelegi.
Asupra atributelor (Mai profund decât cele spuse anterior)
Se ştie că existenţa este un accident survenit la ceea ce există. Din această cauză ea este ceva accesoriu quiddităţii a ceea ce există. Acesta este un lucru evident şi necesar în toate ale căror existenţă are o cauză, căci existenţa este un lucru adăugat quiddităţii. Dar în ceea ce priveşte Cel a cărui existenţă nu are cauză, şi este numai Dumnezeu, Praînaltul, existenţa sa este adevărata Sa esenţă. Esenţa Sa este existenţa Sa, şi ea nu este deloc o esenţă căreia să i se fi întâmplat să existe, astfel încât existenţa Sa să fie ceva accesoriu, căci El este întotdeauna cu o existenţă necesară, şi [existenţa Sa] nu este ceva nou în El nici un accident care să I se fi întâmplat. Astfel deci, El există, dar nu prin existenţă, şi la fel, El trăieşte, dar nu prin viaţă, El poate, dar nu prin putere, şi El ştie, dar nu prin ştiinţă. Totul, dimpotrivă, revine la o singură idee, în care nu există multiplicitate, aşa cum vom arăta.
Ceea ce mai trebuie ştiut este că unitatea şi multiplicitatea sunt accidente survenite la ceea ce există, în calitatea a ceea ce există de a fi multiplu sau unu, lucru care a fost explicat în Metafizica. Şi, la fel cum numărul nu este lucrurile înseşi ce sunt numărate, la fel unitatea nu este lucrul însuşi ce este unul. Căci toate sunt accidente ale genului cantităţii discrete, care ating fiinţele apte de a primi asemenea accidente. În privinţa fiinţei necesare [Dumnezeu], realmente simplă şi absolut lipsită de compunere, la fel cum nu I s-ar putea atribui accidentul multiplicităţii, la fel cum ar fi fals să I se atribuie accidentul unităţii. Vreau să spun că unitatea nu este deloc un lucru adăugat esenţei sale, ci că El este unul, nu prin unitate. Aceste subiecte subtile, care aproape că scapă spiritelor, nu ar putea fi exprimate prin limbajul obişnuit, care este una dintre marile cauze ale erorii, căci, în orice limbă, suntem [în această privinţă] extrem de strâmtoraţi de expresie, astfel încât un asemenea subiect nu am putea să ni-l reprezentăm [prin cuvinte] decât reconfortându-ne în legătură cu cuvintele. Atunci deci când dorim să indicăm că Dumnezeu nu este multiplu, aceasta nu se poate spune decât prin [cuvântul] “unu”, deşi unul şi multiplul fac parte [amândoi] din cantitate. Din această cauză, rezumând ideea, conducem spiritul la realitatea lucrului spunând: unul, nu prin unitate.
Astfel noi spunem “Etern” pentru a indica faptul că Dumnezeu nu este ceva care să fi fost născut. Dar spunând “Etern” evident ne reconfortăm [în legătură cu cuvintele], căci cuvântul “etern” desemnează ceva care este în raport cu timpul, care este un accident al mişcării care intră în competenţa corpului. Mai mult, acest cuvânt exprimă o relaţie: căci se spune “etern” în legătură cu timpul aşa cum se spune “lung” şi “scurt” în legătură cu linia. Tot ceea ce nu atinge accidentul timpului nu poate fi numit, în realitate, nici etern, nici născut (sau creeat), nu mai mult decât dulceaţa nu poate fi numită curbată sau dreaptă, nici sunetul, sărat sau fără gust.
Aceste lucruri nu sunt obscure pentru cel care s-a exersat în înţelegerea subiectelor în realitatea lor, şi care le examinează astfel încât inteligenţa să le asimileze în abstracţia lor, şi nu după snesul colectiv pe care-l indică cuvintele. De fiecare dată când, în cărţile [sacre], găseşti că i se acordă lui Dumnezeu atributele de primul şi ultimul, este ca atunci când i se atribuie ochiul şi urechea. Se doreşte să se spună prin aceasta că Dumnezeu nu este subiect al schimbării, şi că nu i se întâmplă absolut nimic nou, dar nu că Dumnezeu cade sub timp, aşa încât să existe vreo analogie oarecare între el şi alte lucruri care sunt în timp, aşa încât să fie El primul şi ultimul. Toate acest cuvinte nu sunt [folosite] decât “după limbajul oamenilor”. La fel, atunci când noi spunem [că El este] unul, sensul este că nu există nimic asemenea Lui, şi nu că ideea de unitate s-ar adăuga esenţei Sale.
Read more!
