29 avril 2008

Guido Stucco, The Legacy of a European Traditionalist - Julius Evola in Perspective (full text)




This article is a brief introduction to the life and central ideas of the controversial Italian thinker Julius Evola (1898-1974), one of the leading representatives of the European right and of the “Traditionalist movement” 1 in the twentieth century. This movement, together with the Theosophical Society, played a leading role in promoting the study of ancient eastern wisdom, esoteric doctrines, and spirituality. Unlike the Theosophical Society, which championed democratic and egalitarian views,2 an optimistic view of progress, and a belief in spiritual evolution, the Traditionalist movement adopted an elitist and antiegalitarian stance, a pessimistic view of ordinary life and of history, and an uncompromising rejection of the modern world. The Traditionalist movement began with René Guénon (1886-1951), a French philosopher and mathematician who converted to Islam and moved to Cairo in 1931, following the death of his first wife. Guénon revived interest in the concept of Tradition, i.e., the teachings and doctrines of ancient civilizations and religions, emphasizing its perennial value over and against the “modern world” and its offshoots: humanistic individualism, relativism, materialism, and scientism. Other important Traditionalists of the past century have included Ananda Coomaraswamy, Frithjof Schuon, and Julius Evola.


This article is addressed, first, to persons who claim to be conservative and of rightist persuasion. It is my contention that Evola’s political views can help the American right to acquire a greater intellectual relevance and to overcome its provincialism and narrow horizons The criticism most frequently leveled by the European “New Right“ against American conservatives is that the ideological poverty of the American Right lies in its circling its wagons around a conservative agenda, in its inability to see the greater scheme of things.3 By disclosing to his readers the value and worth of the world of Tradition, Evola has shown that to be a rightist entails much more than taking a stance on civic and social issues, such as abortion, capital punishment, a strong military, free enterprise, less taxes, less government, fierce patriotism, and the right to bear arms, but rather assessing more crucial matters involving race, ethnicity, eugenics, immigration, and the nature of the nation-state.

Second, readers with an active interest in spiritual and metaphysical matters may find Evola’s thought insightful and his exposition of ancient esoteric techniques very helpful. Moreover, his views, though at times very discriminatory, have the potential of becoming a catalyst for personal transformation and spiritual growth.

To date, Evola’s work has been subjected to the silent treatment. When Evola is not ignored, he is usually vilified by leftist scholars and intellectuals, who demonize him as a bad teacher, racist, rabid anti-Semite, master mind of right-wing terrorism, fascist guru, or so filthy a racist even to touch him would be repugnant. The writer Martin Lee, whose knowledge of Evola is of the most superficial sort, called him a “Nazi philosopher” and claimed that “Evola helped compose Italy’s belated racialist laws toward the end of the Fascist rule.4 Others have minimized his contribution altogether. Walter Laqueur, in his Fascism: Past, Present, Future, did not hesitate to call him a “learned charlatan, an eclecticist, not an innovator,” and suggested “there were elements of pure nonsense also in his later work.”5 Umberto Eco sarcastically nicknamed Evola “Othelma, the Magician.”

The most valuable summaries to date of Evola’s life and work in the English language have been written by Thomas Sheehan and Richard Drake.6 Until either a biography of Evola or his autobiography becomes available to the English-speaking world, these articles remain the best reference sources for his life and work. Both scholars are well versed in Italian culture, politics, and language. Although not sympathetic to Evola’s ideas, they were the first to introduce the Italian thinker’s views to the American public. Unfortunately, their interpretations of Evola’s work are very reductive. Sheehan and Drake succumb to the dominant leftist propaganda according to which Evola is a “bad teacher” because he allegedly supplied ideological justification for a bloody campaign by right wing terrorists in Italy during the 1980s.7 Regrettably, both authors have underestimated Evola’s spissitudo spiritualis as an esotericist and a Traditionalist, and have written about Evola merely as a case study in their fields of competence, i.e., philosophy and history, respectively.8

Despite his many detractors, Evola has enjoyed something of a revival in the past twenty years. His works have been translated into French, German,9 Spanish, and English, as well as Portuguese, Hungarian, and Russian. Conferences devoted to the study of this or that aspect of Evola’s thought are mushrooming everywhere in Europe.10 Thus, paraphrasing the title of Edward Albee’s play, we may want to ask: “Who’s afraid of Julius Evola?” And, most important, why?

Evola’s Life

Julius Evola died of heart failure at his Rome apartment on June 11, 1974, at the age of seventy-six. Before he died he asked to be seated at his desk in order to face the sun’s light streaming through the open window. In accordance with his will, his body was cremated and the urn containing his ashes was buried in a crevasse on Monte Rosa, in the Italian Alps.

Evola’s writing career spanned more than half a century. It is possible to distinguish three periods in his intellectual development. First came an artistic period (1916-1922), during which he embraced dadaism and futurism, wrote poetry, and painted in the abstract style. The reader may recall that dadaism was an avant-garde movement founded by Tristan Tzara, characterized by a yearning for absolute freedom and by a revolt against all prevalent logical, ethical, and aesthetic canons.

Evola turned next to the study of philosophy (1923-1927), developing an ingenuous perspective that could be characterized as “transidealistic,” or as a solipsistic development of mainstream idealism. After learning German in order to be able to read the original texts of the main idealist philosophers (Schelling, Fichte, and Hegel), Evola accepted their chief premise, that being is the product of thought. Yet he also attempted to overcome the passivity of the subject toward “reality” typical of idealist philosophy and of its Italian offshoots, represented by Giovanni Gentile and Benedetto Croce, by outlining the path leading to the “Absolute Individual,” to the status enjoyed by one who succeeds in becoming free (ab-solutus) from the conditionings of the empirical world. During this period Evola wrote Saggi sull’idealismo magico (Essays on magical idealism), Teoria dell’individuo assoluto (Theory of the absolute individual), and Fenomenologia dell’individuo assoluto (Phenomenology of the absolute individual), a massive work in which he employs the values of freedom, will, and power to expound his philosophy of action. As the Italian philosopher Marcello Veneziani wrote in his doctoral dissertation: “Evola’s absolute I is born out of the ashes of nihilism; with the help of insights derived from magic, theurgy, alchemy and esotericism, it ascends to the highest peaks of knowledge, in the quest for that wisdom that is found on the paths of initiatory doctrines.”11

In the third and final phase of his intellectual formation, Evola became involved in the study of esotericism and occultism (1927-1929). During this period he cofounded and directed the so-called Ur group, which published monthly monographs devoted to the presentation of esoteric and initiative disciplines and teachings. “Ur” derives from the archaic root of the word “fire”; in German it also means “primordial” or “original.” In 1955 these monographs were collected and published in three volumes under the title Introduzione alla magia quale scienza dell’Io.12 In the over twenty articles Evola wrote for the Ur group, under the pseudonym “EA” (Ea in ancient Akkadian mythology was the god of water and wisdom) and in the nine articles he wrote for Bylichnis (the name signifies a lamp with two wicks), an Italian Baptist periodical, Evola laid out the spiritual foundations of his world view.

During the 1930s and 1940s Evola wrote for a number of journals and published several books. During the Fascist era he was somewhat sympathetic to Mussolini and to fascist ideology, but his fierce sense of independence and detachment from human affairs and institutions prevented him from becoming a card-carrying member of the Fascist party. Because of his belief in the supremacy of ideas over politics and his aristocratic and anti-populist views, which at times conflicted with government policy—as in his opposition to the 1929 Concordat between the Italian state and Vatican and to the “demographic campaign” launched by Mussolini to increase Italy’s population—Evola fell out of favor with influential Fascists, who shut down La Torre (The tower), the biweekly periodical he had founded, after only ten issues (February-June 1930).13

Evola devoted four books to the subject of race, criticizing National Socialist biological racism and developing a doctrine of race on the basis of the teachings of Tradition: Il mito del sangue (The myth of blood); Sintesi di una dottrina della razza (Synthesis of a racial doctrine); Tre aspetti del problema ebraico (Three aspects of the Jewish question); Elementi di una educazione razziale (Elements of a racial education). In these books the author outlined his tripartite anthropology of body, soul, and spirit. The spirit is the principle that determines one’s attitude toward the sacred, destiny, life and death. Thus, according to Evola, the cultivation of the “spiritual race” should take precedence over the selection of the somatic race, which is determined by the laws of genetics and with which the Nazis were obsessed. Evola’s antimaterialistic and non-biological racial views won Mussolini’s enthusiastic endorsement. The Nazis, for their part, were suspicious of and even critical of Evola’s “nebulous” theories, accusing him of watering down the empirical, biological element to promote an abstract, spiritualist, and semi-Catholic view of race.

Before and during World War II, Evola traveled and lectured in several European countries, practicing mountain climbing as a spiritual exercise in his spare time. After Mussolini was freed from his Italian captors in a daring German raid led by SS-Hauptsturmführer Otto Skorzeny, Evola was among a handful of faithful followers who met him at Hitler’s headquarters in Rastenburg, East Prussia, on September 14, 1943. While sympathetic to the newly formed Fascist government in the north of Italy, which continued to fight on the Germans‘ side against the Allies, Evola rejected its republican and socialist agenda, its populist style, and its antimonarchical sentiments.

When the Allies entered Rome in June 1944, their secret services attempted to arrest Evola, who was living there at the time. As his elderly mother stalled the MPs, Evola slipped out of the door undetected, and made his way to northern Italy, and then to Austria. While in Vienna, he began to study secret archives confiscated from various European Masonic lodges by the Germans.

One day in 1945, as Evola was walking the deserted streets of the Austrian capital during a Soviet air attack, a bomb exploded a few yards away from him. The blast threw him against a wooden plank. Evola fell on his back, and awoke in the hospital. He had suffered a compression of the bone marrow, paralyzing him from the waist down. Common sense tells one that walking a city’s deserted streets during aerial bombardments is madness, if not suicide. But Evola was used to courting danger. Or, as he once put it, to follow “the norm of not avoiding dangers, but on the contrary, to seek them out, [i]s an implicit way of questioning fate.”14 That is not to say that he believed in “blind” fate. As he once wrote:

There is no question that one is born with certain tendencies, vocations and pre-dispositions, which at times are very obvious and specific, though at other times are hidden and likely to emerge only in particular circumstances or trials. We all have a margin of freedom in regard to this innate, differentiated element. 15

Evola was determined to question his fate, especially at a time when an entire era was coming to an end.16 But what he had anticipated during the air raid was either death or the attainment of a new perspective on life, not paralysis. He struggled for a long time with that particular outcome, trying to make sense of his “karma”:

Remembering why I had willed it [i.e., the paralysis] and to understand its deeper meaning was to me the only thing that ultimately mattered, something far more important than to “recover,“ to which I never really attributed much importance anyway.17

Evola had ventured outdoors during the air raid in order to test his fate, for he firmly believed in the Traditional, classical doctrine that all the major events that occur in our lives are not purely casual or the outcome of our efforts, but rather the deliberate result of a prenatal choice, something that has been willed by “us” before we were born.

Three years prior to his paralysis, Evola wrote:

Life here on earth cannot be viewed as a coincidence. Moreover, it should not be regarded as something we can either accept or reject at will, nor as a reality that imposes itself on us, before which we can only remain passive, or display an attitude of obtuse resignation. Rather, what arises in some people is the sensation that earthly life is something to which, prior to our becoming terrestrial beings, we have committed ourselves, both as an adventure and as a mission or a chosen task, undertaking a whole set of problematic and tragic elements as well.18

There followed a five-year period of inactivity. First, Evola spent a year and a half in a Vienna hospital. In 1948, thanks to the intervention of a friend with the International Red Cross, he was sent back to Italy. He stayed in a hospital in Bologna for at least another year, where he underwent an unsuccessful laminectomy (a surgical procedure in which part of a vertebra is removed in order to relieve pressure on the nerves of the spinal cord). Evola returned to his Roman residence in 1949, where he lived as an invalid for the next twenty-five years.

While in Bologna, Evola was visited by his friend Clemente Rebora, a poet who became a Christian, and then a Catholic priest in the order of the Rosminian Fathers. After reading about their friendship in one of Evola’s works, in 1997 I visited the headquarters of the order and asked to talk to the person in charge of Rebora’s archives, in hopes of discovering a previously unknown correspondence between them. No correspondence surfaced, but the priest in charge of the archive was kind enough to give me a copy of a couple of letters Rebora wrote to a friend concerning Evola. The following summary of those letters is revealing of Evola’s view of religion, and of Christianity in particular.19

In 1949 a fellow priest, Goffredo Pistoni, solicited Rebora to visit Evola. Rebora asked permission of his provincial superior, and upon receiving it traveled from Rovereto to Evola's hospital in Bologna. Rebora was animated by the desire to see Evola embrace the Christian faith and intended to be a good witness of the gospel. In a letter to Pistoni, Rebora asked for his assistance so that he would not spoil the “most merciful ways of Infinite Love, and, if [my visit was to be] unhelpful, at least not [turn out to be] harmful.” On March 20, 1949, Rebora wrote to his friend Pistoni on the letterhead of the Salesian Institute of Bologna:

I have just returned from our Evola: we talked at great length and left each other in a brotherly mood, though I did not detect any visible change on his part which after all I could not expect. I have felt him to be like one yearning to “join the rest of the army,” as he said himself, waiting to see what will happen to him. . . . I have sensed in him a thirst for the absolute, which nevertheless eludes Him who said: “Let anyone who is thirsty come to me and drink.”20

Rebora’s frustration with Evola’s unwillingness to abandon his views and embrace the Christian faith is evident in the comment with which he closes the first half of his letter:

Let us pray that his previous books, which he is about to reprint, and a few new titles that will be published soon, may not chain him down, considering the success they have, and may not damage people’s souls, leading them astray in the direction of a false spirituality, as they “follow false images of the Good.” [Probably a quote from Dante’s Divine Comedy. —G.S.]

Rebora concluded his letter on May 12, 1949, adding:

Having returned to headquarters I am finally concluding this letter by telling you that a supernatural tenderness is growing in my heart for him. He [Evola] told me about an inner event that occurred to him during the bombing of Vienna, which, he added, is still mysterious to him, as he undergoes this present trial. On the contrary, I trust I am able to detect the providential and decisive meaning of this event for his soul.

Rebora wrote again to Evola, asking him if he was willing to travel to Lourdes on a special train on which Rebora served as a spiritual director. Evola politely refused and the contact between the two eventually ended. Evola never converted to Christianity. In a 1935 letter written to a friend of his, Girolamo Comi, another poet who had become a Christian, Evola claimed:

As far as I am concerned, in regard to the “conversion” that really matters, and not that which is based on feelings or on a religious faith, I have been all right since thirteen years ago [i.e., 1922, the transition year between the artistic and philosophical periods].21

René Guénon wrote to the convalescent Evola22 suggesting that the latter had been the victim of a curse or magical spell cast by some powerful enemy. Evola replied that he considered that unlikely, for the circumstances to be summoned (e.g., the exact moment of the bomb’s landing, the place where Evola happened to be at that moment), would have required too powerful a spell. Mircea Eliade, the renowned historian of religion, who corresponded with Evola throughout his life, once remarked to one of his own students: “Evola was wounded in the third chakra—and don’t you find that significant?”23 Since the corresponding affective forces of the third chakra are anger, violence, and pride, one may wonder whether Eliade meant that the wound sustained by Evola could have had a purifying effect on the Italian thinker, or whether it was the consequence of his hubris. In any event, Evola rejected the idea that his paralysis was a sort of “punishment” for his “promethean” efforts in the spiritual domain. For the rest of his life he endured his condition with admirable stoicism, in rigorous coherence with his beliefs.24

For the next two decades Evola received visitors, friends, and young people who regarded themselves his disciples. According to Gianfranco de Turris, who met him for the first time in 1967, one could sense that he was a “person of high caliber,” though he did not show off or assume snobbish attitudes. Evola would wear a monocle and rest his cheek on a clenched fist, observing his visitor with curiosity. He did not like the idea of having “disciples,” and jokingly referred to his admirers as “Evolomani” (“Evola maniacs”). In not seeking to recruit followers, he was probably mindful of Buddha’s injunction to proclaim the truth without attempting to persuade or dissuade: “One should know approval and one should know disapproval, and having known approval, having known disapproval, one should neither approve nor disapprove, one should simply teach dhamma.”25

Central Themes in Evola’s Thought

In Evola’s literary production it is possible to single out three major themes, which are strictly interwoven and mutually dependent. These themes represent three facets of his philosophy of action. I have designated these themes with terms borrowed from ancient Greek. The first theme is xeniteia, a word that refers to the condition of living abroad, or of being absent from one’s homeland. In Evola’s works one can easily detect a sense of alienation, of not belonging to what he called the “modern world.” According to ancient peoples, xeniteia was not an enviable condition. To live surrounded by barbarous people and customs, away from one’s polis, when not the result of a personal choice was often the result of a judicial sentence. We may recall that exile was often meted out to undesirable elements of an ancient society, e.g., the short-lived practice of ostracism in ancient Athens; the fate that befell many ancient Romans, including the Stoic philosopher Seneca; the deportation of entire families or populations, etc.

Throughout his life, Evola never really “fit in.” Whether during his artistic, philosophical, or esoteric phase, he always felt like a straggler, seeking to link up with “the rest of the ‘army.’” The modern world he denounced in his masterpiece, Revolt against the Modern World, took its revenge on him: at the end of the war he was surrounded by a world of ruins, isolated, avoided, and reviled. Yet he managed to retain a composed, dignified attitude and to continue in his self-appointed task of night-watchman.

The second theme is apoliteia, or abstention from active participation in the construction of the human polis. Evola’s recommendation was that while living in exile from the world of Tradition and from the Golden Age, one should avoid the encroaching embrace of the multitudes and refrain from active participation in ordinary human affairs. Apoliteia, according to Evola, refers essentially to an inner attitude of indifference and detachment, but it does not necessarily entail a practical abstention from politics, as long as one engages in it with a completely detached attitude: “Apoliteia is the inner, irrevocable distance from this society and its ‘values’: it consists in not accepting being bound to society by any spiritual or moral bond.”26 This attitude is to be commended because, according to Evola, in this day and age there are no ideas, causes, and goals worthy of one’s commitment.

Finally, the third theme is autarkeia, or self-sufficiency. The quest for spiritual independence led Evola far away from the busy crossroads of human interaction, in order to explore and expound paths of perfection and of asceticism. He became a student of ancient esoteric and occult teachings on “liberation,” and published his findings in several books and articles.

Xeniteia

The following words, spoken by the Benevolent Spirit to the Destructive Spirit in the Yasna, a Zoroastrian collection of hymns and prayers, may serve to characterize Evola’s attitude toward the modern world: “Neither our thoughts, nor teachings, nor intentions, neither our preferences nor words, neither our actions nor conceptions nor our souls are in accord.”27 Throughout his entire life Evola lived in a consistent and coherent fashion that could be simplistically dismissed as intellectual snobbism or even misanthropy. But the reasons for Evola’s rejection of the socio-political order in which lived must be sought elsewhere, namely in a well-articulated Weltanschauung, or worldview.

To be sure, Evola’s sense of estrangement from the society in which he lived was reciprocated. Anyone who refuses to recognize the legitimacy of “the System,” or to participate in the life of a community which he does not recognize as his own, professing instead a higher allegiance to and citizenship in another land, world, or ideology, is bound to live like a metic in ancient Greece, surrounded by suspicion and hostility.28 In order to understand the reasons for Evola’s uncompromising attitude, we need first to define the concepts of “Tradition” and “modern world” as employed by Evola in his works.

Generally speaking, the term tradition can be understood in several ways: (1) as an archetypal myth (some members of the political Right in Italy have rejected this view as an “incapacitating myth”); (2) as the way of life of a particular age, e.g., the Middle Ages, feudal Japan, the Roman Empire; (3) as the sum of three principles: “God, Country, Family”; (4) as anamnesis, or historical memory in general; and (5) as a body of religious teachings to be preserved and transmitted to future generations. Evola understood tradition mainly as an archetypal myth, that is, as the presence of the Absolute in specific historical and political forms. Evola’s Absolute is not a religious principle or a noumenon, much less the God of theism, but rather a mysterious domain, or dunamis, power. Evola’s Tradition is characterized by “Being” and stability, while the modern world is characterized by “Becoming.” In the world of tradition stable socio-political institutions were in place. The world of Tradition, according to Evola, was exemplified by the ancient Roman, Greek, Indian, Chinese, and Japanese civilizations. These civilizations upheld a strict caste system; they were ruled by warrior nobilities and waged wars to expand the boundaries of their imperiums. In Evola’s words:

The traditional world knew divine kingship. It knew the bridge between the two worlds, namely initiation. It knew the two great ways of approach to the transcendent, namely heroic action and contemplation. It knew the mediation, namely rites and faithfulness. It knew the social foundation, namely the traditional law and the caste system. And it knew the political earthly symbol, namely the empire.29

Evola claims that the traditional world’s underlying belief was the “invisible”:

It held that mere physical existence, or “living,” is meaningless unless it approximates the higher world or that which is “more than life,” and unless one’s highest ambition consists in participating in hyperkosmia and in obtaining an active and final liberation from the bond represented by the human condition.30

Evola upheld a cyclical view of history, a philosophical and religious view with a rich cultural heritage. Though one may reject it, this view deserves as much respect as the linear view of history upheld by theism, to which I subscribe, or as the progressive view championed by Engels’ “scientific materialism,” or as the hopeful and optimistic view typical of various New Age movements, according to which the universe is undergoing a constant and irreversible spiritual evolution. According to the cyclical view of history espoused by Hinduism, which Evola adopted and modified to fit his views, we are living in the fourth age of a complete cycle, the so-called Kali-yuga, an era characterized by decadence and disruption. According to Evola, the most remarkable phases of this “Yuga” (era) included the emergence of pre-Socratic philosophy (characterized by rejection of myth and by overemphasis on reason); the birth of Christianity; the Renaissance; Humanism; the Protestant Reformation; the Enlightenment; the French Revolution; the European revolutions of 1848; the advent of the Industrial Revolution; and Bolshevism. Thus, the “modern world” for Evola did not begin in the 1600s, but rather in the fourth century B.C.

Evola and Eliade

Evola’s rejection of the modern world can be contrasted with its acceptance, promoted by Mircea Eliade (1907-1986), the renowned historian of religion whom Evola met in person several times, and with whom he corresponded until his death in 1974. The two men met for the first time in 1937. By that time, Eliade had compiled an impressive academic record that included a bachelor’s degree in philosophy from the University of Bucharest and an M.A. and a Ph.D. in Sanskrit and Indian philosophy from the University of Calcutta. Evola was already an accomplished writer and had published some of his most important works, such as The Hermetic Tradition (1931), Revolt against the Modern World (1934), and The Mystery of the Grail (1937).31

Eliade had read Evola’s early philosophical works during the 1920s and “admired his intelligence and, even more, the density and clarity of his prose.”32 An intellectual friendship developed between the young Romanian scholar and the Italian philosopher, who was nine years Eliade’s senior. Their common interest in yoga led Evola to write L’uomo e la potenza (Man as power) in 1926 (revised in 1949 with the new title The Yoga of Power 33) and Eliade to write the acclaimed scholarly work Yoga: Immortality and Freedom (1933). As Eliade recalls in his autobiographical journals:

I received letters from him when I was in Calcutta (1928-31) in which he instantly begged me not to speak to him of yoga, or of “magical powers” except to report precise facts to which I had personally been a witness. In India I also received several publications from him, but I only remember a few issues of the journal Krur.34

Evola and Eliade’s first meeting was in Romania, in conjunction with a luncheon hosted by the philosopher Nae Ionescu. Evola was traveling through Europe at the time, establishing contacts, and giving lectures “in the attempt to coordinate those elements who could represent, to some degree, the [T]raditional thought on the political-cultural plane.”35 Eliade recalled the admiration that Evola expressed for Corneliu Codreanu (1899-1938), the founder of the Romanian nationalist and Christian movement known as the “Iron Guard.” Evola and Codreanu had met the morning of the luncheon. Codreanu told Evola of the effects that incarceration had had on his soul, and of his discovery of contemplation in the solitude and silence of his prison cell. In his autobiography Evola described Codreanu as “one of the worthiest and most spiritually oriented persons I ever met in the nationalist movements of that period.36 Eliade wrote that at the luncheon “Evola was still dazzled by him [Codreanu]. I vaguely remember the remarks he made then on the disappearance of contemplative disciplines in the political battle of the West.”37 But the two scholars’ focus was different indeed. As Eliade wrote in his journal:

One day I received a rather bitter letter from him, in which he reproached me for never citing him, no more than did Guénon. I answered him as best as I could, and I must one day give reasons and explanations that that response called for. My argument could not have been simpler. The books I write are intended for today’s audience, and not for initiates. Unlike Guénon and his emulators, I believe I have nothing to write that would be intended especially for them.38

I must conclude from Eliade’s remarks that he did not like, share, or care for Evola’s esoteric views and leanings. I believe there are three reasons for Eliade’s aversion. First, Evola, like all traditionalists, presumed the existence of a higher, solar, royal, and esoteric primordial tradition, and devoted his life to describing, studying, and celebrating it in its many forms and varieties. He also set this tradition above and against what he dubbed “telluric” modern popular cultures and civilizations (such as Romania’s, to which Eliade belonged). In Revolt against the Modern World one can read many instances of this juxtaposition.

Eliade, for his part, rejected any emphasis on esotericism, because he thought it had a reductive effect on the human spirit. Eliade claimed that to limit the value of European spiritual creations exclusively to their “esoteric meanings” repeated in reverse the reductionism of the materialistic approach adopted by Marx and Freud. Nor did he believe in the existence of a primordial tradition: “I was suspicious of its artificial, ahistorical character,” he wrote.39 Second, Eliade rejected the negative or pessimistic view of the world and the human condition that characterized Guénon’s and Evola’s thought. Unlike Evola, who believed in the ongoing “putrefaction” of contemporary Western culture, Eliade claimed:

[T]o the extent that I . . . believe in the creativity of the human spirit, I cannot despair: culture, even in a crepuscular era, is the only means of conveying certain values and of transmitting a certain spiritual message. In a new Noah’s Ark, by means of which the spiritual creation of the West could be saved, it is not enough for René Guénon’s L’esotérisme de Dante to be included; there must be also the poetic, historic, and philosophical understanding of The Divine Comedy.40

Finally, the socio-cultural milieu that Eliade celebrated was very different from the one favored by Evola. As India regained its independence, Eliade came to believe that Asia was about to re-enter history and world politics and that his own people, the Romanians, “could fulfill a definite role in the coming dialogue between the [] West, Asia and cultures of the archaic folk type.”41 He celebrated the peasant roots of Romanian culture as they promoted universalism and pluralism, rather than nationalism and provincialism. Eliade wrote:

It seemed to me that I was beginning to discern elements of unity in all peasant cultures, from China and South-East Asia to the Mediterranean and Portugal. I was finding everywhere what I later called “cosmic religiosity”: that is, the leading role played by symbols and images, the religious respect for earth and life, the belief that the sacred is manifested directly through the mystery of fecundity and cosmic repetition. . . .42

These conclusions could not have been more diametrically opposed to Evola’s views, especially as he formulated them in Revolt against the Modern World. According to the latter’s doctrine, cosmic religiosity is an inferior and corrupt form of spirituality, or, as he called it, a “lunar spirituality” (the moon, unlike the sun, is not a source of light, and merely reflects the latter’s light, as “lunar spirituality” is contingent upon God, the All, or upon any other metaphysical version of the Absolute) characterized by mystical abandonment.

In his yet untranslated autobiography, Il cammino del cinabro (“The cinnabar’s journey”), Evola describes his spiritual and intellectual journey through alien landscapes: religious (Christianity, theism), philosophical (idealism, nihilism, realism), and political (democracy, Fascism, post-war Italy). For readers who are not familiar with Hermeticism, we may recall that cinnabar is a red metal representing rubedo, or redness, which is the third and final stage of one’s inner transformation. Evola explains at the beginning of his autobiography: “My natural sense of detachment from what is human in regard to many things that, especially in the affective domain, are usually regarded as `normal,‘ was manifested in me at a very tender age.”43

Autarkeia

Various religions and philosophies regard the human condition as highly problematic, likening it to a disease and setting forth a cure. This disease is characterized by many features, including a certain spiritual “heaviness,” or gravitational pull, drawing us “downwards.” Humans are prisoners of meaningless daily routines; of pernicious habits developed over years, e.g., drinking, smoking, gambling, workaholism, and sexual addictions, in response to external pressures; of an intellectual and spiritual laziness that prevents us from developing our powers and becoming living, vibrant beings; and of inconstancy, as is often painfully obvious from our ever-renewed “New Year’s resolutions.” How often, when we commit ourselves to practice something on a daily basis over a period of time, does the day soon come that we forget, find an excuse to abandon our commitment, or simply quit! This is not merely inconsistency or a lack of perseverance on our part: it is a symptom of our inability to master ourselves and our lives.

Moreover, we are by nature unable to keep our minds focused on any object of meditation. We are easily distracted and bored. We spend our days talking about unimportant, meaningless details. Our conversations, for the most part, are not real dialogues, but rather exchanges of monologues.

We are busy at jobs we do not care about, and earning a living is our utmost concern. We feel bored, empty, and sexually frustrated by our own or our partners’ inability to deliver peak performance. We want more: more money, more leisure, more “toys,” and more fulfillment, of which we get too little, too seldom. We succumb to all sorts of indulgences and petty pleasures to soothe our dull and wounded consciousness. And yet all these things are merely symptoms of the real problem that besets the human condition. Our real problem is not that we are deficient beings, but that we don’t know how to be, and don’t desire to be, different. We embrace everyday life and call it “the real thing,” slowly but inexorably suffocating the yearning for transcendence buried deep within us. In the end this proves to be our real undoing; we are not unlike smokers who, after being diagnosed with emphysema, keep on smoking to the bitter end. The problem is that we deny there is a problem. We are like a psychotic person who denies he is mentally ill, or like a sociopath who after committing a heinous crime insists that he really has a conscience, producing tears and remorse to prove it.

In the past, movements like Pythagoreanism, Gnosticism, Manichaeism, Mandaeanism, and medieval Catharism claimed that the problem beleaguering human beings is the body itself, or physical matter, to be precise. These movements held that the soul or spirit is kept prisoner inside the cage of matter, waiting to be freed. (Evola rejected this interpretation as unsophisticated and as the product of a feminine and telluric worldview.) Buddhism declared a “polluted” or “unenlightened mind” to be the real problem, developing in the course of the centuries a real science of the mind in an attempt to cure the disease at the roots. Christian theism identified the root of human suffering and evil in sin. As a remedy, Catholicism and Eastern Orthodoxy propose incorporation into the church through baptism and active participation in her liturgical life. Many Protestants advocate, instead, a living and personal relationship with Jesus Christ as one’s Lord and Savior, to be cultivated through prayer, Bible studies, and church fellowship.

Evola regarded acceptance of the human condition as the real problem, and autarchy, or self-sufficiency, as the cure. According to the ancient Cynics, autarkeia is the ability to lead a satisfactory, full life with the least amount of material goods and pleasures. An autarchic being (the ideal man) is a person who is able to grow spiritually even in the absence of what others consider the necessities of life (e.g., health, wealth, and good human relationships). The Stoics equated autarchy with virtue (arête, which they regarded as the only thing needed for happiness. Even the Epicureans, led though they were by a quest for pleasure, regarded autarkeia as a “great good, not with the aim of always getting by with little, but that if much is lacking, we may be satisfied with little.”44

Evola endorsed the notion of autarkeia out of his rejection of the human condition and of the ordinary life that stems from it. Like Nietzsche before him, Evola claimed that the human condition and everyday life should not be embraced, but overcome: our worth lies in being a “project” (in Latin projectum, “to be cast forward"). Thus, what truly matters for human beings is not who we are but what we can and should become. Humans are enlightened or unenlightened according to whether or not they grasp this basic metaphysical truth. It was not snobbism that led Evola to conclude that most human beings are “slaves” trapped in samsara like guinea pigs running on a wheel inside their cage. According to Evola, sharing this state, among those one encounters each day, are not only persons with low paying jobs, but also one’s coworkers, family members, and especially persons without a formal education. This is of course difficult to acknowledge. Evola was consumed by a yearning for what the Germans call mehr als leben (“more than living”), which is unavoidably frustrated by the contingencies of human existence. We read in a collection of Evola’s essays on the subject of mountain climbing:

At certain existential peaks, just as heat is transformed into light, life becomes free of itself; not in the sense of the death of individuality or some kind of mystical shipwreck, but in the sense of a transcendent affirmation of life, in which anxiety, endless craving, yearning and worrying, the quest for religious faith, human supports and goals, all give way to a dominating state of calm. There is something greater than life, within life itself, and not outside of it. This heroic experience is valuable and good in itself, whereas ordinary life is only driven by interests, external things and human conventions.45

According to Evola the human condition cannot and should not be embraced, but rather overcome. The cure does not consist in more money, more education, or moral uprightness, but in a radical and consistent commitment to pursue spiritual liberation. The past offers several examples of the distinction between an “ordinary” life and a “differentiated” life. The ancient Greeks referred to ordinary, material, physical life by the term bios, and used the term zoe to describe spiritual life. Buddhist and Hindu scriptures drew a distinction between samsara, or the life of needs, cravings, passions, and desires, and nirvana, a state, condition or extinction of suffering (dukka). Christian scriptures distinguish between the “life according to the flesh” and the “life according to the Spirit.” The Stoics distinguish between a “life according to nature” and a life dominated by passions. Heidegger distinguished between authentic and inauthentic life.

Kierkegaard talked about the aesthetic life and the ethical life. Zoroastrians distinguished between Good and Evil. The Essenes divided mankind into two groups: the followers of the Truth and the followers of the Lie.

The authors who first introduced Evola to the notions of self-sufficiency and of the “absolute individual” (an ideal, unattainable state) were Nietzsche and Carlo Michelstaedter. The latter was a twenty-three year old Jewish-Italian student who committed suicide in 1910, the day after completing his doctoral dissertation, which was first published in 1913 with the title La persuasione e la retorica (Persuasion and rhetoric).46 In his thesis, Michelstaedter claims that the human condition is dominated by remorse, melancholy, boredom, fear, anger, and suffering. Man’s actions reveal that he is a passive being. Because he attributes value to things, man is also distracted by them or by their pursuit. Thus man seeks outside himself a stable reference point, but fails to find it, remaining the unfortunate prisoner of his illusory individuality. The two possible ways to live the human condition, according to Michelstaedter, are the way of Persuasion and the way of Rhetoric. Persuasion is an unachievable goal. It consists in achieving possession of oneself totally and unconditionally, and in no longer needing anything else. This amounts to having life in one’s self. In Michelstaedter’s words:

The way of Persuasion, unlike a bus route, does not have signs that can be read, studied and communicated to others. However, we all have within ourselves the need to find that; we all must blaze our own trail because each one of us is alone and cannot expect any help from the outside. The way of Persuasion has only this stipulation: do not settle for what has been given you.47

On the contrary, the way of Rhetoric designates the palliatives or substitutes that man adopts in lieu of an authentic Persuasion. According to Evola, the path of Rhetoric is followed by “those who spurn an actual self-possession, leaning on other things, seeking other people, trusting in others to deliver them, according to a dark necessity and a ceaseless and indefinite yearning.”48 As Nietzsche wrote:

You crowd together with your neighbors and have beautiful words for it. But I tell you: Your love of your neighbor is your bad love of yourselves. You flee to your neighbor away from yourselves and would like to make a virtue of it: but I see through your selflessness. . . . I wish rather that you could not endure to be with any kind of neighbor or with your neighbor’s neighbor; then you would have to create your friend and his overflowing heart of yourselves.49

The goal of autarchy appears throughout Evola’s works. In his quest for this privileged condition, he expounded the paths blazed by various movements in the past, such as Tantrism, Buddhism, Mithraism, and Hermeticism.

In the early 1920s, Decio Calvari, president of the Italian Independent Theosophical League, introduced Evola to the study of Tantrism. Soon Evola began a correspondence with the learned British orientalist and divulger of Tantrism, Sir John Woodroffe (who also wrote with the pseudonym of “Arthur Avalon”), whose works and translations of Tantric texts he amply utilized. While René Guénon celebrated Vedanta as the quintessence of Hindu wisdom in his L’homme et son devenir selon le Vedanta (Man and his becoming according to the Vedanta) (1925), upholding the primacy of contemplation or of knowledge over action, Evola adopted a different perspective . Rejecting the view that spiritual authority is worthier than royal power, Evola wrote L’uomo come potenza (Man as power) in 1925. In the third revised edition (1949), the title was changed to Lo yoga della potenza (The yoga of power).50 This book represents a link between his philosophical works and the rest of his literary production, which focuses on Traditional concerns.

The thesis of The Yoga of Power is that the spiritual and social conditions that characterize the Kali-yuga greatly decrease the effectiveness of purely intellectual, contemplative, and ritual paths. In this age of decadence, the only way open to those who seek the “great liberation” is one of resolute action.51 Tantrism defined itself as a system based on practice, in which hatha-yoga and kundalini-yoga constitute the psychological and mental training of the followers of Tantrism in their quest for liberation. While criticizing an old Western prejudice according to which Oriental spiritualities are characterized by an escapist attitude (as opposed to those of the West, which allegedly promote vitalism, activism, and the will to power), Evola reaffirmed his belief in the primacy of action by outlining the path followed in Tantrism. Several decades later, a renowned member of the French Academy, Marguerite Yourcenar, paid homage to The Yoga of Power. She wrote of “the immense benefit that a receptive reader may gain from an exposition such as Evola’s,”52 and concluded that “the study of The Yoga of Power is particularly beneficial in a time in which every form of discipline is naively discredited.”53

But Evola’s interest was not confined to yoga. In 1943 he wrote The Doctrine of the Awakening, dealing with the teachings of early Buddhism. He regarded Buddha’s original message as an Aryan ascetic path meant for spiritual “warriors” seeking liberation from the conditioned world. In this book he emphasized the anti-theistic and anti-monistic insights of Buddha. Buddha taught that devotion to this or that god or goddess, ritualism, and study of the Vedas were not conducive to enlightenment, nor was experience of the identity of one’s soul with the “cosmic All” named Brahman, since, according to Buddha, both “soul” and “Brahman” are figments of our deluded minds.

In The Doctrine of the Awakening Evola meticulously outlines the four “jhanas,” or meditative stages, that are experienced by a serious practitioner on the path leading to nirvana. Most of the sources Evola drew from are Italian and German translations of the Sutta Pitaka, that part of the ancient Pali canon of Buddhist scriptures in which Buddha’s discourses are recorded. While extolling the purity and faithfulness of early Buddhism to Buddha’s message, Evola characterized Mahayana Buddhism as a later deviation and corruption of Buddha’s teachings, though he celebrated Zen54 and the doctrine of emptiness (sunyata) as Mahayana’s greatest achievements. In The Doctrine of the Awakening Evola extols the figure of the ahrat, one who has attained enlightenment. Such a person is free from the cycle of rebirth, having successfully overcome samsaric existence. The ahrat’s achievement, according to Evola, can be compared to that of the jivan-mukti of Tantrism, of the Mithraic initiate, of the Gnostic sage, and of the Taoist “immortal.”

This text was one of Evola’s finest. Partly as a result of reading it, two British members of the OSS became Buddhist monks. The first was H. G. Musson, who also translated Evola’s book from Italian into English. The second was Osbert Moore, who became a distinguished scholar of Pali, translating a number of Buddhist texts into English. On a personal note, I would like to add that Evola’s Doctrine of Awakening sparked my interest in Buddhism, leading me to read the Sutta Pitaka, to seek the company of Theravada monks, and to practice meditation.

In The Metaphysics of Sex (1958) Evola took issue with three views of human sexuality. The first is naturalism. According to naturalism the erotic life is conceived as an extension of animal instincts, or merely as a means to perpetuate the species. This view has recently been advocated by the anthropologist Desmond Morris, both in his books and in his documentary The Human Animal. The second view Evola called “bourgeois love”: it is characterized by respectability and sanctified by marriage. The most important features of this type of sexuality are mutual commitment, love, feelings. The third view of sex is hedonism. Following this view, people seek pleasure as an end in itself. This type of sexuality is hopelessly closed to transcendent possibilities intrinsic to sexual intercourse, and thus not worthy of being pursued. Evola then went on to explain how sexual intercourse can become a path leading to spiritual achievements.

Apoliteia

In 1988 a passionate champion of free speech and democracy, the journalist and author I. F. Stone, wrote a provocative book entitled The Trial of Socrates. In his book Stone argued that Socrates, contrary to what Xenophon and Plato claimed in their accounts of the life of their beloved teacher, was not unjustly put to death by a corrupt and evil democratic regime. According to Stone, Socrates was guilty of several questionable attitudes that eventually brought about his own downfall.

First, Socrates personally refrained from, and discouraged others from pursuing, political involvement, in order to cultivate the “perfection of the soul.” Stone finds this attitude reprehensible, since in a city all citizens have duties as well as rights. By failing to live up to his civic responsibilities, Socrates was guilty of “civic bankruptcy,” especially during the dictatorship of the Thirty. At that time, instead of joining the opposition, Socrates maintained a passive attitude: “The most talkative man in Athens fell silent when his voice was most needed.”55

Next, Socrates idealized Sparta, had aristocratic and pro-monarchical views, and despised Athenian democracy, spending a great deal of time in denigrating the common man. Finally, Socrates might have been acquitted if only he had not antagonized his jury with his amused condescension and invoked the principle of free speech instead.

Evola resembles Socrates in the attitudes toward politics described by Stone. Evola too professed “apoliteia.”56 He discouraged people from passionate involvement in politics. He was never a member of a political party, refraining even from joining the Fascist party during its years in power. Because of that he was turned down when he tried to enlist in the army at the outbreak of the World War II, although he had volunteered to serve on the front. He also discouraged participation in the “agoric life.” The ancient agora, or public square, was the place where free Athenians gathered to discuss politics, strike business deals, and cultivate social relationships. As Buddha said:

Indeed Ananda, it is not possible that a bikkhu [monk] who delights in company, who delights in society will ever enter upon and abide in either the deliverance of the mind that is temporary and delectable or in the deliverance of the mind that is perpetual and unshakeable. But it can be expected that when a bikkhu lives alone, withdrawn from society, he will enter upon and abide in the deliverance of mind that is temporal and delectable or in the deliverance of mind that is perpetual and unshakeable . . . . 57

Like Socrates, Evola celebrated the civic values, the spiritual and political achievements, and the metaphysical worth of ancient monarchies, warrior aristocracies, and traditional, non-democratic civilizations. He had nothing but contempt for the ignorance of ordinary people, for the rebellious masses, for the insignificant common man.

Finally, like Socrates, Evola never appealed to such democratic values as “human rights,” “freedom of speech,” and “equality,” and was “sentenced” to what the Germans call “death by silence.” In other words, he was relegated to academic oblivion.

Evola’s rejection of involvement in the socio-political arena must also be attributed to his philosophy of inequality. Norberto Bobbio, an Italian senator and professor emeritus of the philosophy department of the University of Turin, has written a small book entitled Right and Left: The Significance of a Political Distinction.58 In it Bobbio, a committed leftist intellectual, attempts to identify the key element that differentiates the political Right from the Left (a dyad rendered in the non-ideological American political arena by the dichotomy “conservatives and liberal,” or “mainstream and extremist”). After discussing several objections to the contemporary relevance of the Right-Left dyad following the decline and fall of the major political ideologies, Bobbio concludes that the juxtaposition of Right and Left is still a legitimate and viable one, though one day it will run its course, like other famous dyads of the past: “patricians and plebeians” in ancient Rome, “Guelphs and Ghibellines” during the Middle Ages, and “Crown and Parliament” in seventeenth century England.

At the end of his book Bobbio suggests that, “the main criterion to distinguish between Right and Left is the different attitude they have toward the ideal of equality.”59

Thus, according to Bobbio, the views of Right and Left on “liberty” and “brotherhood” (the other two values in the French revolutionary trio) are not as discordant as their positions on equality. Bobbio explains:

We may properly call “egalitarians” those who, while being aware that human beings are both equal and unequal, give more relevance, when judging them and recognizing their rights and duties, to that which makes them equal rather than to what makes them un-equal; and “inegalitarians,” those who, starting from the same premise, give more importance to what makes them unequal rather than to what makes them equal.60

Evola, as a representative of the European Right, may be regarded as one of the leading antiegalitarian philosophers of the twentieth century. Evola’s arguments transcend the age-old debate between those who claim that class, racial, educational, and gender differences between people are due to society’s structural injustices, and those who, on the other hand, believe that these differences are genetic. According to Evola there are spiritual and ontological reasons that account for differences in people’s lot in life. In Evola’s writings the social dichotomy is between initiates and “higher beings” on the one hand, and hoi polloi on the other.

The two works that best express Evola’s apoliteia are Men among Ruins (1953) and Riding the Tiger (1961). In the former he expounds his views on the “organic” State, lamenting the emerging primacy of economics over politics in post-war Europe and America. Evola wrote this book to supply a point of reference for those who, having survived the war, did not hesitate to regard themselves as “reactionaries” deeply hostile to the emerging subversive intellectual and political forces that were re-shaping Europe:

Again, we can see that the various facets of the contemporary social and political chaos are interrelated and that it is impossible to effectively contrast them other than by returning to the origins. To go back to the origins means, plain and simple, to reject everything that, in every domain, whether social, political and economic, is connected to the “immortal principles” of 1789 in the guise of libertarian, individualistic and egalitarian thought, and to oppose to it a hierarchical view. It is only in the context of such a view that the value and freedom of man as a person are not mere words or pretexts for a work of destruction and subversion.61

Evola encourages his readers to remain passive spectators in the ongoing process of Europe’s reconstruction, and to seek their citizenship elsewhere:

The Idea, only the Idea must be our true homeland. It is not being born in the same country, speaking the same language or belonging to the same racial stock that matters; rather, sharing the same Idea must be the factor that unites us and differentiates us from everybody else.62

In Riding the Tiger, Evola outlines intellectual and existential strategies for coping with the modern world without being affected by it. The title is borrowed from a Chinese saying, and it suggests that a way to prevent a tiger from devouring us is to jump on its back and ride it without being thrown off. Evola argued that lack of involvement in the political and social construction of the human polis on the part of the “differentiated man” can be accompanied by a sense of sympathy toward those who, in various ways, live on the fringe of society, rejecting its dogmas and conventions.

The “differentiated person” feels like an outsider in this society and feels no moral obligation toward society’s request that he joins what he regards as an absurd system. Such a person can understand not only those who live outside society’s parameters, but even those who are set against such (a) society, or better, this society.63

This is why, in his 1968 book L’arco e la clava (The bow and the club), Evola expressed some appreciation for the “beat generation” and the hippies, all the while arguing that they lacked a proper sense of transcendence as well as firm points of spiritual reference from which they could launch an effective inner, spiritual “revolt” against society.


Guido Stucco has an M.A. in Systematic Theology at Seaton Hall and a Ph.D. in Historical Theology at St. Louis University. He has translated five of Evola’s books into English.


End Notes

1. For a good introduction to this movement and its ideas, William Quinn, The Only Tradition, Albany: State University of New York Press, 1997.

2. The first of the Theosophical Society’s three declared objectives was to promote the brotherhood of all men, regardless of race, creed, nationality, and caste.

3. Tomislav Sunic, Against Democracy and Equality: The European New Right, New York: Peter Lang, 1991; Ian B. Warren’s interview with Alain de Benoist, “The European New Right: Defining and Defending Europe’s Heritage,” The Journal of Historical Review, Vol.13, no. 2, March-April 1994, pp. 28-37; and the special issue “The French New Right,” Telos, Winter 1993-Spring 1994.

4. Martin Lee, The Beast Reawakens, Boston: Little, Brown, 1997.

5. Walter Laqueur, Fascism: Past, Present, Future, New York: Oxford University Press, 1996, pp. 97-98. Despite his bad press in the U.S., Evola’s works have been favorably reviewed by Joscelyn Godwin, “Evola: Prophet against Modernity,” Gnosis Magazine, Summer 1996, pp. 64-65; and by Robin Waterfield, “Baron Julius Evola and the Hermetic Tradition,” Gnosis Magazine, Winter 1990, pp. 12-17.

6. The first to write about Evola in this country was Thomas Sheehan, in “Myth and Violence: The Fascism of Julius Evola and Alain de Benoist,” Social Research, Vol. 48, Spring 1981, pp. 45-73. See also Richard Drake, “Julius Evola and the Ideological Origins of the Radical Right in Contemporary Italy,” in Peter Merkl (ed.), Political Violence and Terror: Motifs and Motivations, Berkeley: University of California Press, 1986, pp. 61-89; “Julius Evola, Radical Fascism, and the Lateran Accords,” The Catholic Historical Review, Vol. 74, 1988, pp. 403-19; and the chapter “The Children of the Sun,” in The Revolutionary Mystique and Terrorism in Contemporary Italy, Bloomington: Indiana University Press, 1989, pp. 116-134.

7. Philip Rees, in his Biographical Dictionary of the Extreme Right since 1890, New York: Simon & Schuster, 1991, devotes a meager page and a half to Evola, and shamelessly concludes, without adducing a shred of evidence, that “ Evolian-inspired violence result[ed] in the Bologna station bombing of 2 August 1980.” Gianfranco De Turris, president of the Julius Evola Foundation in Rome and one of the leading Evola scholars, suggested that, in Evola’s case, rather than “bad teacher” one ought to talk about “bad pupils.” See his Elogio e difesa di Julius Evola: il barone e i terroristi, Rome: Edizioni Mediterranee, 1997, in which he debunks the unfounded charge that Evola was responsible either directly or indirectly for acts of terrorism committed in Italy.

8. See for instance Sheehan’s convoluted article “Diventare Dio: Julius Evola and the Metaphysics of Fascism,” Stanford Italian Review, Vol. 6, 1986, pp. 279-92, in which he tries to demonstrate that Nietzsche and Evola mirror each other. Sheehan should have rather spoken of an overcoming of Nietzsche’s philosophy on the part of Evola. The latter rejected Nietzsche’s notion of “Eternal Recurrence” as “nothing more than a myth”; his vitalism, because closed to transcendence and hopelessly immanentist; his “Will to Power” because: “Power in itself is amorphous and meaningless if it lacks the foundation of a given being, of an inner direction, of an essential unity” (Julius Evola, Cavalcare la tigre [Riding the tiger], Milan: Vanni Scheiwiller, 1971, p. 49); and, finally, Nietzsche’s nihilism, which Evola denounced as a project that had been implemented half-way.

9. H.T. Hansen, a pseudonym adopted by T. Hakl, is an Austrian scholar who earned a law degree in 1970. He is a partner in the prestigious Swiss publishing house Ansata Verlag and one of the leading Evola scholars in German-speaking countries. Hakl has translated several works by Evola into German and supplied lengthy scholarly introductions to most of them.

10. See for instance the topics of a conference held in France on the occasion of the centenary of his birth: “Julius Evola 1898-1998: Eveil, destin et expériences de terres spirituelles,” on the web site http://perso.wanadoo.fr/collectif.ea/langues/anglais/acteesf.htm.

11. Marcello Veneziani, Julius Evola tra filosofia e tradizione, Rome: Ciarrapico Editore, 1984, p. 110.

12. This work has been translated into French and German. My translation of the first volume is scheduled to be published in December 2002 by Inner Traditions, with the title Introduction to Magic: Rituals and Practical Techniques for the Magus.

13. Marco Rossi, a leading Italian authority on Evola, wrote an article on Evola’s alleged antidemocratic anti-Fascism in Storia contemporanea, Vol. 20, 1989, pp. 5-42.

14. Julius Evola, Il cammino del cinabro, Milan: Vanni Scheiwiller, 1972 , p. 162.

15. Julius Evola, Etica aria, Arian ethics, Rome: Europa srl, 1987, p. 28.

16. When Evola and a few friends came to the realization that the war was lost for the Axis, they began to draft plans for the creation of a “Movement for the Rebirth of Italy.” This movement was supposed to organize a right-wing political party capable of stemming the post-war influence of the Left. Nothing came of it, though.

17. Julius Evola, Il Cammino del cinabro, p. 183.

18. Julius Evola, Etica aria, p. 24.

19. In the beginning of his autobiography Evola claimed that reading Nietzsche fostered his opposition to Christianity, a religion which never appealed to him. He felt theories of sin and redemption, divine love, and grace as “foreign” to his spirit.

20. Rebora was imprecisely quoting from memory a saying by Jesus found in John 7:37. The exact quote is “Let anyone who is thirsty come to me, and let the one who believes in me drink.” (Revised Standard Version.)

21. Julius Evola, Lettere di Julius Evola a Girolamo Comi, 1934-1962, Rome: Fondazione Julius Evola, 1987, p. 17. In 1922 Evola was on the brink of suicide. He had experimented with hallucinogenic drugs and was consumed by an intense desire for extinction. In a letter dated July 2, 1921, Evola wrote to his friend Tristan Tzara: “I am in such a state of inner exhaustion that even thinking and holding a pen requires an effort which I am not often capable of. I live in a state of atony and of immobile stupor, in which every activity and act of the will freeze. . . . Every action repulses me. I endure these feelings like a disease. Also, I am terrified at the thought of time ahead of me, which I do not know how to utilize. In all things I perceive a process of decomposition, as things collapse inwardly, turning into wind and sand.” Lettere di Julius Evola a Tristan Tzara, 1919-1923, Rome: Julius Evola Foundation, 1991, p. 40. Evola was able to overcome this crisis after reading the Italian translation of the Buddhist text Majjhima-Nikayo, the so-called “middle length discourses of the Buddha.” In one of his discourses Buddha taught the importance of detachment from one’s sensory perceptions and feelings, including one’s yearning for personal extinction.

22. For a brief account of their correspondence, see Julius Evola, René Guénon: A Teacher for Modern Times, trans. by Guido Stucco, Edmonds, WA: Holmes Publishing Group, 1994.

23. Joscelyn Godwin, Arktos: The Polar Myth in Science, Symbolism, and Nazi Survival, Grand Rapids, MI: Phanes Press, 1993, p. 61.

24. In two letters to Comi, Evola wrote: “From a spiritual point of view my situation doesn’t mean more to me than a flat tire on my car”; and: “The small matter of my legs’ condition has only put some limitations on some profane activities, while on the intellectual and spiritual planes I am still following the same path and upholding the same views,” Lettere a Comi, pp. 18, 27.

25. The Middle Length Sayings, vol. III, trans. by I.B. Horner, London: Pali Text Society, 1959, p. 278.

26. Julius Evola, Cavalcare la tigre, p. 175.

27. Yuri Stoyanov, The Hidden Tradition in Europe, New York: Penguin, 1994, p. 8.

28. The Latin word hostis means both “guest” and “enemy.” This is revealing of how ancient Romans regarded foreigners in general.

29. Julius Evola, Revolt against the Modern World, Rochester, VT: Inner Traditions, 1995, p. 6. The first part of the book deals with the concepts noted in the extract cited. The second part of the book deals with the modern world.

30. Ibid.

31. All of these works have been translated and published in English by Inner Traditions.

32. Mircea Eliade, , Exile’s Odyssey, Chicago: University of Chicago Press, 1988, p. 152.

33. Julius Evola, The Yoga of Power, trans. by Guido Stucco, Rochester, VT: Inner Traditions, 1992.

34. Mircea Eliade, Journal III, 1970-78, Chicago: University of Chicago Press, 1989, p. 161.

35. Julius Evola, Il cammino del cinabro, p. 139.

36. Ibid.

37. Eliade, Journal III,1970-78, p. 162.

38. Ibid., pp. 162-63.

39. Mircea Eliade, Exile’s Odyssey, pp. 152. See also Alain de Benoist and quote him at length.

40. Ibid. This criticism was reiterated by S. Nasr in an interview to the periodical Gnosis.

41. Mircea Eliade, Journey East, Journey West, San Francisco: Harper & Row, 1981-88, p. 204.

42. Eliade, Journey East, Journey West, p. 202.

43. Evola, Il cammino del cinabro, p. 12.

44. Epicurus, Letter to Menoeceus, p. 47.

45. Julius Evola, Meditations on the Peaks, trans. by Guido Stucco, Rochester, VT: Inner Traditions, 1998, p. 5.

46. Carlo Michelstaedter, La persuasione e la retorica, Milan: Adelphi Edizioni, 1990.

47. Ibid., p. 104.

48. Il cammino del cinabro, p. 46.

49. F. Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra, trans. by R.J. Hollingdale, London: Penguin Books, 1969, p. 86.

50. Evola, The Yoga of Power, trans. by Guido Stucco, Rochester, VT: Inner Traditions, 1992.

51. Evola would probably have liked Jesus’ saying (Luke 16:16): “The law and the prophets lasted until John; but from then on the kingdom of God is proclaimed and everyone who enters does so with violence.”

52. Marguerite Yourcenar, Le temps, ce grand sculpteur, Paris: Gallimard, 1983, p. 201.

53. Ibid., p. 204.

54. Julius Evola, The Doctrine of Awakening, Rochester, VT: Inner Traditions, 1995.

55. I. F. Stone, The Trial of Socrates, New York: Doubleday, 1988, p. 146.

56. Julius Evola, Cavalcare la tigre, pp. 174-78.

57. Mahajjima Nikayo, p. 122.

58. Norberto Bobbio, Destra e sinistra: ragioni e significati di una distinzione politica, Rome: Donzelli Editore, 1994. This book has been published in English as Left and Right: The Significance of a Political Distinction, Cambridge, England: Polity Press, 1996.

59. Ibid., p. 80.

60. Ibid., p. 74.

61. Julius Evola, Gli uomini e le rovine, Rome: Edizioni Settimo Sigillo, 1990, p. 64.

62. Ibid., p. 41.

63. Julius Evola, Cavalcare la tigre, p. 179.


Read more!

Bibliographie de Denis de Rougemont





Les Méfaits de l'Instruction publique (1929)
Le Paysan du Danube (1932)
Politique de la Personne (1934)
Penser avec les Mains (1936)
Journal d'un Intellectuel en chômage (1937)
Journal d'Allemagne (1938)
L'Amour et l'Occident (1939, definitieve uitgave 1972)
Nicolas de Flue (1939)
Mission ou Démission de la Suisse (1940)
Qu'est-ce que la Ligue du Gothard? (1940)
La Part du Diable (1942/1944)
Journal des deux Mondes (1946)
Personnes du Drame (1947)
Vivre en Amérique (1947)
L'Europe en jeu (1948)
Lettres aux députés européens (1950)
L'Aventure occidentale de l'Homme (1957)
The Christian Opportunity (1963)
Fédéralisme culturel (1965)
La Suisse ou l'Histoire d'un Peuple heureux (1965)
Les Mythes de l'Amour (1972)
L'Avenir est notre Affaire (1977)


Read more!

26 avril 2008

Şeic al-Dabbagh, Capitolul IX. Despre diferenţa dintre iluminarea luminoasă şi iluminarea întunecoasă

Despre diferenţa dintre iluminarea luminoasă şi iluminarea întunecoasă şi despre împărţirea primei în iluminarea perfecţilor şi cea a celor care sunt de nivel inferior, şi despre ceea ce este în legătură cu aceasta ca distincţie între “cel atras” (majdhub) şi nebun, şi despre pierderea raţiunii care le este comună, şi alte cuvinte despre iluminaţi

L-am întrebat pe Şeic despre ce spuneau Socrate, Hipocrat, Platon, Galinus şi alţi înţelepţi şi filosofi necredincioşi privitor la lumea celestă, la aştri şi la revoluţia acestora, la locul lor de orbitare şi la afirmaţia lor după care luna se află pe prima orbită, Mercur pe a doua, Venus pe a treia, Soarele pe a patra, Marte pe a cincea, Jupiter pe a şasea, Saturn pe a şaptea şi despre alte lucruri de acelaşi gen pe care le afirmă, împreună cu problemele de ajustarea astrologică – de unde cunosc ei toate acestea? Ştiind că este o ştiinţă din ordinul invizibilului, din moment ce nu este accesibilă simţurilor noastre şi nici prin speculaţii teoretice, iar ei nu se pot baza decât pe inspiraţia pe care Cel Înalt o dăruieşte unora dintre profeţii Săi. Ceea ce s-a relatat pe această temă, după domnul nostru Idrîs, nu acoperă toate detaliile avansate de aceşti filosofi. În afară de asta, relatarea făcută de domnul nostru Idrîs datează de mult timp şi nu se bucură de consens, iar informaţia transmisă de un singur om nu este valabilă - mai ales dacă acest singur raportor face parte dintre filosofii necredincioşi. Informaţia obţinută de la un raportor singular nu poate fi acceptată decât dacă acesta din urmă este recunoscut pentru dreptatea sa. Dacă [informaţia] ar proveni de la altcineva decât de la aceşti filosofi, nu putem şti dacă acesta este un necredincios sau un credincios.

Zice: „Dumnezeu Cel Înalt a creat adevărul şi lumina şi a creat oameni pentru acestea. El a creat întunericul şi neadevărul şi a creat oameni pentru acestea. Oamenii întunericului cunosc iluminarea în domeniul întunericului şi ştiinţa aflată în legătură cu aceasta. Şi oamenii adevărului cunosc iluminarea în adevăr, în cunoaşterea sa şi în tot ce este în legătură cu aceasta. Adevărul este credinţa în Dumnezeu Cel Înalt, recunoaşterea Maiestăţii Sale, credinţa că El creează ceea ce voieşte şi ceea ce alege să creeze, la care se adaugă credinţa în profeţi, în îngeri şi în tot ceea ce are legătură cu mulţumirea Sa. Întunericul este necredinţa şi tot ceea ce rupe de Dumnezeu, printre care lumea aceasta şi lucrurile vremelnice, întâmplările care se petrec în ea: este de ajuns ca dovadă [în acest sens] blestemul Profetului (slaws) atunci când a spus: «Lumea aceasta este blestemată, ceea ce se găseşte întrânsa este blestemat cu excepţia amintirii lui Dumnezeu şi ceea ce este în legătură cu aceasta.» Adevărul este una dintre luminile lui Dumnezeu cu care sunt inundate trupurile oamenilor adevărului şi care fac ca luminile cunoaşterii să strălucească orbitor în trupurile lor. Neadevărul este necredinţa cu care sunt inundate trupurile oamenilor neadevărului, minţile lor se înnegresc iar ochii lor orbesc în faţa adevărului, urechile lor surzesc la auzirea sa şi, mai mult decât atât, el nu le vine în minte şi nici nu şi-l pot închipui. Adevărul este, pentru ei, ceva ce ţine de inexistent. Lipsa lor de atenţie faţă de adevăr este asemănătoare celei a oamenilor dotaţi cu raţiune faţă de cel pentru care adevărul este inexistent. De aceea, oamenii neadevărului cunosc iluminarea care permite viziunea lumii acesteia cu cerul său, pământul său şi nu văd decât lucrurile vremelnice care ţin de corpurile contingente şi de formele lor, ca şi ceea ce menţionează ei despre legile stelelor: cutare stea este situată pe cutare orbită şi dacă ea întâlneşte cutare stea, prima devine aşa şi pe dincolo; ca şi faptul de a atribui limba arabilor - semnului [zodiacal al] Cancerului şi aceea a nearabilor – lui Marte şi altele de acelaşi gen.”

„De fapt, Adevărul i-a voalat faţă de El şi faţă de tot ceea ce face să se ajungă la El şi le-a dat iluminarea care le dăunează, nu aceea în urma căreia beneficiază. Învăţăturile filosofilor (blestemaţi fie ei) despre lumea celestă sunt de această natură şi tot ceea au spus ei despre aceasta este greşit, din moment ce au atribuit totul stelelor, atunci când Protagonistul tuturor acestora este Dumnezeu Cel Înalt, care este Creatorul stelelor. […] Dumnezeu a voalat filosofii faţă de cunoaşterea Sa şi le-a legat inimile de astre, ca să fie preocupate de ceva şi pentru ca ameninţarea preeternă să se realizeze în ei. Cu toate că relaţia la care se referă ei când vorbesc despre legile stelelor reprezintă Actul Celui Înalt, o infimă parte din ceea ce au spus este corectă şi s-au înşelat asupra celei mai mari părţi.”

„Cât despre oamenii adevărului, ei cunosc o primă şi o a doua iluminare.”

„Prima iluminare cuprinde ansamblul a ceea ce a precedat iluminarea oamenilor întunericului în lumea aceasta, cerul ei, pământul ei. Iluminatul vede cele şapte pământuri şi ce se găseşte în ele, cele şapte ceruri şi ce se găseşte în ele. El vede actele servitorilor în casele lor şi în palatele lor, nu cu ochii, ci cu viziunea sa interioară care nu este voalată de nici un văl şi nu este împiedicată de nici un zid. În mod asemănător, el vede lucrurile din viitor ca pe ceva care se va întâmpla în cutare lună şi în cutare an. Aceştia din urmă şi oamenii întunericului sunt tot o apă şi-un pământ în această iluminare, de aceea se şi spune că dezvăluirea este cel mai de jos nivel de sfinţenie, fiindcă el se găseşte şi la oamenii adevărului şi la oamenii neadevărului, iar deţinătorul ei nu este ferit de pericolul de a fi rupt de iluminare şi de a se reîntoarce la oamenii întunericului decât atunci când a străbătut şi depăşit această staţiune.”

„Cât despre cea de-a doua iluminare, aceasta priveşte viziunea secretelor Adevărului care au fost voalate oamenilor întunericului. Iluminatul vede sfinţii cunoscători ai lui Dumnezeu Cel Înalt, le vorbeşte şi, chiar dacă se găseşte departe de ei, conversează cu aceştia în felul în care ar conversa două persoane care stau aşezate împreună. El vede sufletele credincioşilor deasupra mormintelor, nobilii scribi şi îngerii, Istmul şi sufletele morţilor de acolo. Vede mormântul Profetului (slaws) şi stâlpul de lumină care ajunge până la cupola Istmului. Dacă i se întâmplă să vadă trupul Profetului în stare de veghe, va cunoaşte atunci securitatea în faţa capcanelor lui Satan, în virtutea reuniunii sale cu mizericordia lui Dumnezeu Cel Înalt care este stăpânul nostru, Profetul şi maestrul nostru Muhammad (slaws).”

Zice: „Originea ştiinţei filosofilor şi ceea ce au spus ei despre lumea celestă şi despre ceea ce este în legătură cu aceasta constă în aceea că un om care trăia pe timpul domnului nostru Abraham binemeritase încrederea acestuia din urmă şi învăţase de la el lucrurile privitoare la iluminarea legată de regatul cerurilor şi al pământului. A continuat să i se supună până ce a cunoscut iluminarea la rândul său, s-a oprit la ceea ce a văzut despre lumea aceasta, a fost rupt de Adevăr şi a pierdut atât lumea aceasta, cât şi pe cealaltă. A început să-şi manifeste bucuria faţă de lucrurile pe care le-a văzut în lumea celestă, să menţioneze locurile stelelor şi să deducă raporturile şi relaţiile dintre ele, şi a renegat religia lui Abraham. Cei pe care Dumnezeu i-a voit trădaţi au primit acestea din partea lui, până când această ştiinţă a ajuns la blestemaţii de filozofi.

Mânia lui Dumnezeu faţă de omul acesta a crescut, fiindcă el a condus [pe alţii] spre un altul decât spre Dumnezeu şi toţi cei care conduc spre altul decât spre Dumnezeu se numără printre cei care rup de Dumnezeu Cel Înalt.

Meritul Mesajului şi al Profeţiei este unul şi acelaşi merit, şi anume ghidarea spre Dumnezeu şi strângerea în jurul Său, astfel încât dacă am avansa o ipoteză absurdă unei fiinţe căreia i s-au poruncit Mesajul şi Profeţia şi care s-a apucat să ghideze spre un altul decât Dumnezeu Cel Înalt, sau să strângem oameni în jurul persoanei sale şi să-i rupem de Adevăr, ea devine asemenea omului menţionat anterior. Iar această presupunere este imposibilă, noi nu am relatat-o decât ca pe o exagerare, pentru a descuraja pe oricine să-i ghideze pe alţii spre un altul decât spre Cel Înalt.”

„Dacă cei desăvârşiţi dintre oamenii adevărului sunt întrebaţi despre evenimentele care urmează să se petreacă, ei nu vor spune decât câteva cuvinte [despre acestea], fiindcă este primul lucru pe care l-au văzut înainte de a vedea Adevărul şi despre care au ştiut că era fals. Astfel, ei au oroare de aceste evenimente şi detestă să vorbească despre ele, fiindcă lumea aceasta şi evenimentele care au loc în ea sunt detestate de Dumnezeu Cel Înalt, iar oamenii aceştia desăvârşiţi detestă ceea ce Adevărul detestă. De asemenea, nu vorbesc despre asta decât coborându-se de la nivelul la care sunt, ca cel care coboară din Pleiade, pe pământ. Nivelul acestor evenimente corespunde celui al iluminării oamenilor întunericului. Cei desăvârşiţi dintre aleşi nu văd decât prin luminile Adevărului, iar în lumina Adevărului timpul şi ordonarea sa nu există; nu există în aceasta nici trecut, nici prezent, nici viitor. Lucrul pe care sfântul îl cunoaşte cel mai bine prin lumina Adevărului este acela că trecătorul contingent va surveni, cu siguranţă, însă nu ştie dacă va surveni în anume zi decât coborând spre timp şi ordonarea sa, care pentru el sunt tenebre faţă de lumina Adevărului. Cel care procedează în felul acesta poate fi comparat cu soarele care s-ar apleca pe pământ ca să se uite într-o oglindă.”

„În concluzie, cel mare se întăreşte prin viziunea Adevărului şi devine mai slab prin viziunea creaţiei, invers faţă de cazul celui mic, care se întăreşte prin viziunea creaţiei şi devine mai slab prin viziunea Adevărului. Astfel se explică ceea ce s-a întâmplat între domnul nostru al-Khadir şi domnul nostru Moise şi ceea ce a fost relatat de Cel Înalt în Sfânta Sa Carte despre corabie, tânăr şi zid (Cor [18, 65-82]). Domnul nostru Moise ignora aceste lucruri fiindcă era preocupat de viziunea a ceea ce este mai puternic decât această cunoaştere, şi anume de Adevăr; faptul că Moise ignoră aceste lucruri reprezintă perfecţiunea însăşi.”

Zic: „Este, oare, domnul nostru al-Khadir un profet, aşa cum au afirmat anumiţi savanţi precum tradiţionalistul Ibn Hajar, care a spus, comentându-l pe al-Bukharî: «Trebuie să-l considerăm ca fiind un profet, pentru a evita ca cineva care nu este profet să fie mai cunoscător decât Profetul»?”

Zice: „Nu este profet, ci un servitor pe care Dumnezeu l-a binecuvântat dându-i cunoaşterea Sa şi conferindu-i puterea de a acţiona asupra supuşilor Săi.”

L-am auzit zicând: „Fiecare lucru are un semn, iar semnul că servitorul a atins viziunea Profetului (slaws) în stare de veghe este că gândul său este în permanenţă preocupat de acest nobil Profet. […] Viziunea Profetului (slaws) este ceva prodigios şi un subiect suprem, dacă Dumnezeu Cel Înalt nu l-ar întări pe servitor, acesta nu ar putea-o suporta. […] Dacă servitorul cunoaşte această viziune, întreaga sa fiinţă este inundată de toate binecuvântările oamenilor paradisului şi el gustă savoarea fiecărei culori şi dulceaţa fiecărui lucru, aşa cum le simt oamenii paradisului în paradis.”

Spune: „Şi semnul că servitorul a atins viziunea Domnului său este că rămâne legat de El după viziunea Profetului (slaws), astfel încât gândul lui se pierde în El la fel cum se pierduse înainte în Profet (slaws) şi rămâne astfel până cunoaşte iluminarea în viziunea Adevărului, culegând atunci fructul inimii şi produsul reflecţiei. […] Această categorie este mai perfectă, fiindcă viziunea de către servitor a Adevărului este mai desăvârşită decât viziunea din prima categorie, aceasta din urmă nefiind detaşată de viziunea Profetului (slaws) care este cauza elevării sale până la viziunea Adevărului.”

Şeicul şi-a apropiat o oglindă de ochi şi a început să-şi studieze trăsăturile, spunând: „Trăsăturile care se văd şi claritatea perceperii lor cu ajutorul privirii nu depind, oare, de claritatea oglinzii şi de calitatea limpezimii sale?”

Răspund: „Da.”

Zice: „Viziunea Profetului (slaws) se poate compara cu oglinda, iar aceea a Adevărului se poate compara cu trăsăturile. Cu cât viziunea profetică este mai clară, cu atât este mai clară aceea a Esenţei Eterne.”

Un teolog care făcea parte din nobilime l-a întrebat pe Şeic dacă un sfânt îşi poate permite să nu-şi facă rugăciunile.

El răspunde: „Este imposibil ca un sfânt să-şi neglijeze rugăciunile şi cum ar putea-o el face, când este tot timpul ars de două vergele? Trupul îi este ars de vergeaua viziunii Profetului (slaws), iar Spiritul îi este ars de vergeaua viziunii Adevărului. Iar cele două viziuni îi poruncesc să-şi facă rugăciunile şi alte lucruri care se numără printre secretele legii religioase.”

Zice: „Câţiva oameni se aflau în prăvălia sa şi vindeau când el a cunoscut iluminarea, a văzut ceva ce n-a putut să suporte şi a murit pe loc. Oamenii cred atunci că a murit subit din senin, când, de fapt, el a murit din cauza iluminării.”

L-am auzit zicând: „Maestrul Sîdî 'Abd Allâh al-Barnâwî m-a întrebat: «Ştii ceva pe lumea asta care să fie mai bun decât intrarea în paradis şi mai rău decât intrarea în gheena?» Răspund: «Ştiu ce mă întrebi. Mai bine şi mai de dorit decât intrarea în paradis este viziunea în stare de veghe a domnului vieţii (slaws), [pe care] sfântul îl vede azi aşa cum l-au văzut [cândva] companionii: aceasta este, cu siguranţă, ceva mai bun decât paradisul. Cât despre ceva mai rău decât gheena, aceasta este decăderea spirituală după iluminare.» Spre surpriza mea, maestrul Sîdî 'Abd Allâh căzu la picioarele mele şi le îmbrăţişă cu fervoare. Întreb: «De ce faci asta?» El răspunde: «Am pus întrebarea [aceasta] la peste optzeci de maeştri şi nici unul dintre ei nu a dat un răspuns cât de cât apropiat de al tău.»”

Zic [al-Lamtî]: „Sîdî 'Abd Allâh cunoştea răspunsul şi vroia să afle nivelul de trezie al celor cărora le punea întrebarea.”

Şeicul zice: „Desigur, cunoştea răspunsul şi vroia doar să-i pună la încercare, aşa cum ai spus.”

L-am întrebat cum era rugăciunea gnosticilor.

Zice: „Dacă [un gnostic] spune «Dumnezeu este Cel mai Mare» şi se roagă cu acest trup părelnic, esenţa spirituală din interiorul trupului se roagă cu el, se înclină odată cu înclinările sale şi se prosternează odată cu prosternările sale. M-am apucat să privesc această esenţă şi trupul părelnic, dorind să verific care [dintre acestea] este [mai] aproape de pământ, dar veghetorul/îngerul mi-a interzis acest lucru: rugăciunea Spiritului este acceptată oricum.”

Zic: „Fiindcă nu este vizibilă şi este la adăpost de [orice] ostentaţie.”

Zice: „Nu, ci fiindcă ea este un adevăr al Adevărului către Adevăr, iar rugăciunea aparentă a fost orânduită ca urmare a neputinţei majorităţii creaturilor de a face rugăciunea cu Spiritul. Chiar dacă gnosticii se roagă cu spiritele lor, ei se roagă totodată şi cu trupurile, din respect faţă de tradiţie şi pentru a proteja latura exoterică a legii religioase.”

L-am întrebat despre cineva care a trăit în secolul al X-lea.

Răspunde: „Acela a cunoscut iluminarea, dar iniţierea lui s-a oprit şi a sfârşit ca magician/vrăjitor.”

Întreb: „Cum aşa?”

Zice: „Îndată ce servitorul cunoaşte iluminarea, vede actele rele ale servitorilor şi cauzele acestora, [vede] cum cad în păcat, ceaţa tenebroasă din care se alimentează oamenii întunericului şi alte lucruri asemenea acestora. Dacă Dumnezeu vrea răul celui care a cunoscut această iluminare, El face ca mintea să i se fixeze asupra acestor lucruri şi ca gândul să îi fie absorbit de ele. Dacă gândul i se opreşte fie şi o singură oră [la acestea] şi el se regăseşte rupt [de Dumnezeu], nu mai rămâne decât cu viziunea actelor rele ale servitorilor şi a cauzelor acestora.”

L-am auzit spunând: „Subiectul iluminării este [unul] minunat, iar cazul său este straniu. Câţi servitori ai lui Dumnezeu, iubiţi de Dumnezeu, sunt lipsiţi de către Cel Înalt de iluminare din pură mizericordie faţă de ei? Aceasta fiindcă iluminarea conţine lucruri care, dacă sunt văzute de către cel iluminat înainte ca fiinţa sa să fie pregătită şi desăvârşită, acesta devine creştin pe loc (Dumnezeu să ne păzească) şi alte lucruri pe care, dacă le vede, devine evreu (Dumnezeu să ne păzească). Şi câţi oameni nu au cunoscut iluminarea decât în clipa în care Spiritele lor urmau să le părăsească trupurile, câţi oameni nu au murit fără să cunoască iluminarea şi sunt înviaţi de Dumnezeu într-o stare mai desăvârşită şi superioară celei a iluminatului.”

Mai zicea: „Lumina iluminării se găseşte în trupul maestrului; dacă moştenitorul său [spiritual] poate să o suporte la sfârşitul vieţii maestrului, o preia după ce maestrul a părăsit lumea aceasta. Dacă nu poate să o suporte, ea rămâne în custodia domnului nostru Gabriel până ce fiinţa aspirantului devine capabilă să o suporte; el este atunci despuiat de pielea sa şi preia secretul.”


Read more!

Vasile Voiculescu, Copacul lui Iuda (text integral)

Era în noaptea de groază când ceata de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mântuitor şi-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut toată batjocura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plângeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimântaţi, se risipiseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cârmaciu.

În acest timp un om, cumplit la vedere, rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Getsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtând încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecându-şi genunchii tremurători în faţa fiecărui copac – şi erau acolo mii – rugându-se de fiecare să aibă milă de el.

- « Îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spânzur de cea mai oropsită din crăcile tale ».

Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălţa ca într-un vârtej braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pângări omul blestemat ce-i plângea la rădăcină… Şi de la copac la copac, odată cu omul, alerga vijelia, spaima şi nebunia.

Umbla astfel de ceasuri întregi, când ajunse lângă un cedru bătrân, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi proorocise Isaia. Iuda îngenunchie pentru a mia oară la poala bătrânului copac şi se rugă iarăşi:

- « Îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apa, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cât colo când se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chip nu mă pot ucide… Îndură-te tu şi îngăduie să-mi spânzur trupul blestemat de una din crengile tale !... »

Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi, cât ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorâte pe unde năvălea spre lume vremea cea nouă.

Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în bezna grădinei, izvorâtă din mânia celorlalţi copaci care, frământându-şi frunzişul, strigau până la nori împotriva cedrului:

- « De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci? »

- « Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcatelor lumii cu sângele lui… Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mântuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvânt al lui a fost "iertare pentru Iuda"; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decât iadul! »

Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă.

A doua zi, când s-a hotărât moartea lui Iisus şi s-au început pregătirile de osândă, trebuia o cruce pe care să-l spânzure şi să-l ţintuiască. Câţiva slujitori intrară în grădina Getsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda şi uciderea Domnului şi să slujească astfel celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învârtoşate ca piatra, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite; şi aşa, din copac în copac, încercând, căznind şi ocărând, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărâmată jos la tulpină... Într-o doară, amărâte, slugile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie... Curând o cruce grosolană de lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi pornită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe când se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:

- « Tăceţi şi domoliţi-vă că voi nu pricepeţi adâncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească odată; ca mila cea mai desăvârşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să o copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de proorocii acestei întâlniri binecuvântate şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitaţi-vă, eu duc acum Mântuitorului căinţa lui Iuda! »

Din volumul "Toiagul minunilor", Editura "Jurnalul literar", 1991


Read more!

25 avril 2008

Florin Mihăescu, Cele sapte strigãte de pe Cruce (fragment)

Rastignit, Iisus a spus cuvinte memorabile care pana astazi si pana la sfarsitul vremurilor constituie sapte trepte ale detasarii de lume, in pragul mortii. Iata-le insumate din cele patru evanghelii.

1. Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac... (Luca 23.24). In loc sa ceara pedepsirea celor care-i vor moartea, Iisus isi manifesta mila sa nesfarsita si cere iertarea lor, dupa cum spusese, mila voiesc si nu jertfa. Iubirea de aproape atinge aici o culme. Caci Iisus ii iubeste si pe vrajmasii sai. Dar cerandu-le iertarea Domnul se desparte de lume, realizand ceea ce spusese candva, indrazniti, eu am biruit lumea.

2. Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu mine in rai... (Luca 23.43). In aceasta despartire de lume, Iisus il mantuieste pe talharul care, crezand in el, se smereste si se pocaieste, obtinand astfel iertarea in chiar clipa mortii. Iertarea care alaturi de jertfa, impreuna cu jertfa, sunt adevaratele virtuti ale mantuirii noasttre. Este o prefigurare a Judecatii de Apoi cand cei de-a dreapta ( oile) vor fi mantuiti iar cei din stanga vor fi damnati (caprele). Ceea ce la Nasterea sa a fost exprimat prin asezarea lui Iisus intre bou si magar, aici se realizeaza efectiv.

3. Femeie, iata fiul tau. Apoi a zis ucenicului, iata mama ta...
(Ioan 19.26). Iisus, in marea lui mizericordie, nu paraseste lumea fara a o lasa in grija Mariei ca mama a tuturor si intercesoare a neamului omenesc, iar ucenicul iubit, ca fiu al mamei tuturor, este fratele lui Iisus ca si toti care-l vor iubi pe el. La picioarele crucii Maria si Ioan Evanghelistul sunt copiii lui Iisus ca si
urmasii lui, asa cum la inceputul vietii lui, Maria si Ioan Botezatorul sunt stramosii sai. Intreaga omenire va ramane insa vaduva de Iisus, pe care va trebui sa-l caute in cer sau in biserica sa.

4. Eli, Eli, lama sabactani... (Matei 27.48). Plecand din lume, Iisus are un moment de ezitare cand se crede singur, parasit si de Dumnezeu. Acest moment al ruperii de lume si de viata este o sfasiere pe care nici el nu o poate suporta fara un strigat. Dar este mai curand o chemare a Tatalui decat un strigat de disperare, ca sa-i fie mai usoara trecerea. Etre ultima rugaciune, si cea mai tulburatoare.

5. Mi-e sete... (Ioan 19.28). Nu despre setea trupeasca sau nu numai despre ea, vorbeste Iisus aici, ci despre setea dupa divin. Caci dupa ce a baut paharul suferintei, el nu mai poate cere decat o bautura de nemurire, aceeasi pe care a dat-o apostolilor la Cina cea de Taina, Iisus omul inseteaza acum dupa Iisus Dumnezeu. Lumea insa ii va da sa bea otet.

6. Tata, in mainile tale imi incredintez duhul... (Luca 23.46). E si acesta un semn ca duhul este in om si nu-l paraseste decat in momentul mortii cand se intoarce in suflul din care a plecat. De aceasta plecare se infioara tot cosmosul din moment ce pamantul se cutremura iar catapeteasma teplului se rupe in doua. Aceasta ruptura este poarta stramta prin care duhul trece in ceruri.

7. Savarsitu-s-a... (Ioan 19.30). Ultimele cuvinte ale lui Iisus sunt nu numai incheierea vietii pamantesti ci si desavarsirea jerfei lui pentru omenire. In momentul in care smerenia este totala, Iisus e inundat de slava. Savarsitu-s-a se transfigureaza in desavarsitu-s-a.

Aceste sapte strigate integrate in cele sapte statiuni ale lui Iisus pe drumul spre Inviere sunt la randul lor centrale intre cele sapte zile ale Genezei si cele sapte trambite ale Apocalipsei constituind unul din cele mai vaste simboluri ale ciclului cosmic si microcosmic.

(Din "Simbol si parabola in Evanghelii", editura Pontifex)

Sursa: Romania libera, 25 aprilie 2008.


Read more!

19 avril 2008

Andrei Pleşu, Despre îngeri (note de lectura)

Bucureşti, Humanitas, 2007.

Cartea este dedicată lui Horia Bernea.

I. Introducere în angelologie
Motto: “Este mai de dorit minimul de cunoaştere a lucrurilor foarte importante decât cunoaşterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte.” (Toma d’Aquino, Summa theologica, I, q. 1, a. 5, ad 1)

1. Farmecul lumilor intermediare

Dihotomiile, principiul identităţii şi tema intervalului

O idee antipatică: dihotomia, gândirea binară. Dihotomiile blochează în cele din urmă înţelegerea. “De aceea pretind că ori de câte ori intră în funcţiune dihotomiile, în odaia lumii se face întuneric: nu se mai vede nimic, se aude doar ţăcănitul mecanic al unei bombe cu ceas.” (p. 19)

Îngerul este alteritatea noastră identică, deschiderea noastră latentă către un “propriu” extins.

Îngerii se mişcă în intervalul dintre om şi Dumnezeu.

Etica are relevanţă numai ca scenografie a intervalului. Ea există doar pentru cineva aflat în condiţia itinerantului, care se situează în dinamica unui parcurs existenţial. Sfântul nu mai are nevoie de etică, pentru el parcursul s-a terminat, el este absorbit de lumină. Etica este apanajul celor echivoci.

“Experienţele esenţiale ale oricărei vieţi omeneşti se pot analiza în termenii unei analitici a intervalului, respectiv, în termenii unei filozofii a itineranţei, a drumului.”

Angelos, cuvântul grecesc care desemnează îngerul, înseamnă sol, mesager, ambasador.

Lumile intermediare de la Platon la Walter Benjamin

Textele sacre ale tuturor marilor tradiţii ale lumii admit că intervalul dintre Fiinţa supremă şi lumea pământească e foarte aglomerat. Lumile “de sus” sunt febrile, multicolore, sonore.

“E rău când tema îngerilor încetează să mai aibă pentru oameni o semnificaţie consistentă, când ea cade la nivelul poveştilor cu zâne, sau dispare de-a dreptul. Dar nu e foarte bine nici când ea devine o metaforă graţioasă, un joc speculativ, o abilă “şmecherie” filosofică. Nu orice discurs despre îngeri vorbeşte cu adevărat despre îngeri.” (p. 24)

La Platon, tema “daimonului” este una angelică. În perioada post-platonică, continuitatea subiectului este asigurată, printre alţii, de Filon din Alexandria. Plutarh populează şi el intervalul dintre zeitatea supremă şi pământ cu “zei secunzi”, şi cu “zei terţiari”.

Îngerii există şi în ontologia lui Plotin. “Superiorul” omului, cel imediat supraordonat, este îngerul, universalul său proxim. În termeni plotinieni, daimonul nostru, fiinţa angelică, este coaja imediat anvelopantă a identităţii noastre.

Îngerii oferă fiecăruia dintre actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare “este”, îngerul aşază un “cum ar trebui să fie”.

Paul Claudel deosebeşte, în Présence et prophétie, între “inducţia” angelică şi “seducţia” diavolească. “Influenţa angelică e dulce, dar irezistibilă. Dimpotrivă, seducţia demonică fastuoasă, brutală, lasă loc pentru rezistenţă, fie şi pentru faptul că, datorită penajului ei, eşti prevenit. Observaţia e cât se poate de ascuţită, chiar dacă lucrurile se prezintă, în realitate, ceva mai nesistematic. Demonul are şi el discreţiuni perfide, iar îngerul poate, la o adică, să devină exterminator...” (p. 29)

După Renaştere figura îngerului a început să-şi piardă aspectul tradiţional hieratic, pentru a se antropomorfiza abuziv, pentru a aluneca spre rozuri sentimentale. Îngerul devine “drăgălaş”. Barocul şi rococoul au consacrat dimensiunea infantilă şi feminină a îngerului, fără nicio legătură cu realitatea lui scripturară şi dogmatică. Îngerul nu are vârstă şi nu are sex. Feminizarea lui e o erezie.

Îngerul e un soldat, un luptător, chiar şi consolarea pe care el o poate aduce e una sobră, bărbătească. În Scriptură, el îi linişteşte pe oamenii cu care intră în contact spunându-le: “Nu vă temeţi!”

Un autor care s-a preocupat enorm de angelologie este Walter Benjamin.

Îngerii deasupra omului, şi omul deasupra îngerilor

Îngerii sunt deasupra omului, dar există o spectaculoasă tradiţie teologică dispusă să acorde omului, în anumite privinţe, o poziţie de superioritate. Sfânta Fecioară este “mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii”. O femeie este mai presus decât ierarhiile cereşti.

Ce are în plus omul faţă de îngeri? Minusurile. Omul dobândeşte prin efort ceea ce îngerul are prin natură.

Bernard de Clairvaux admite că îngerii sunt mai fericiţi neputându-şi pierde castitatea, dar socoteşte că omul, aflat mereu sub atacul ispititorului, e mai puternic, chiar dacă mai puţin fericit. Îngerului îi lipseşte experienţa renunţării, a dubiului, a eroicului, pe care limitele corporale o impun.

“Prin urmare, există în definiţia omului un dat care face ca pariul lui existenţial să fie mult mai complicat, mai dur, mai greu de asumat.” (p. 34)

Dacă îngerii ar fi avut un corp, nu ar fi căzut atât de lamentabil. Omul, totuşi, nu poate deveni nicidecum demon.

Faţă de om, instalat providenţial în centrul lumii, îngerii zboară pe orbite marginale. Omul este rostul şi încununarea lumii. “Îngerul e un vector, o indicaţie de traseu, o săgeată. Omul e o cruce: structura şi suferinţa lumii, adunate într-o singură imagine. Incapabil să psalmodieze neîntrerupt, incapabil să zboare, obligat, prin fire, să alterneze munca la grajduri cu rugăciunea, omul poate povesti îngerului ceva fără echivalent în lumea îngerească: cum să te mântuieşti prin răstignire.” (p. 35)

Îngerul este slujitorul perfect al lui Dumnezeu. Omul este stăpânitor al creaţiei.

Grigorie cel Mare consideră că oricine se străduieşte cu adevărat poate ajunge egalul tuturor rangurilor cereşti. Preoţii şi predicatorii pot sta pe treapta Îngerilor Păzitori, ceic are îşi stăpânesc ispitele pot sta pe treapta Domniilor, cei care au darul de a alunga demonii – pe treapta Stăpâniilor, cei înalt iubitori – pe treapta Heruvimilor, cei arzând de focul contemplaţiei – pe treapta Serafimilor ş.a.m.d. Toma d’Aquino admite şi el că oamenii pot fi egalii îngerilor, iar în anumite cazuri îi pot depăşi. Omul poate fi supra-angelic. Angelus Silesius spune: “Dacă mă întrebi ce este umanitatea, îţi voi răspunde de îndată, cu un singur cuvânt: supra-angelicitate”).

Deducţia speculativă a existenţei îngerilor la Toma d’Aquino. “Corpul” îngerilor

Existenţa îngerilor este o chestiune de credinţă. Teologia occidentală, în perioada scolastică, a încercat să găsească argumente care să convingă pe cale raţională, să dea credinţei o structura articulată, plauzibilă. Toma d’Aquino a încercat să construiască, pentru existenţa îngerilor, un argument de plauzibilitate. Pentru el, ca şi pentru toţi gânditorii Europei medievale, termenul cel mai adecvat pentru caracterizarea lumii este orda, ordinea. Adică, rostul, rânduiala. Evident, ordinea lumii nu este ordinea contabilă a unui depozit, sistematica unei arhive. Este o ordine vie, flexibilă, care nu exclude misterul. Dar exclude complet haosul. Desăvârşirea medievală este adecvarea la nevoile lui Dumnezeu.

Ordinea medievală seamănă cu un câmp magnetic şi cu o piramidă. Ca şi câmpul lagnetic, este un sistem organizat în jurul unui centru. Ca şi o piramidă, are ierarhie şi vectorialitate.

Pentru Toma d’Aquino, ordinea lumii este ordinea unui drum către unirea cu Dumnezeu. Lumea e o procesiune cumulativă de desăvârşiri.

Regnul mineral oglindeşte perfecţiunea Creatorului. Mineralele sunt, precum Dumnezeu este. Fiinţa minerală subzistă, străină de metabolismul vieţii. Dacă pietrele sunt pur şi simplu, vegetalele sunt vii pur şi simplu. Regnul vegetal imită dimensiunea “viului” din Dumnezeu. Spiritul intră în scenă odată cu regnul animal. Omul este deasupra întregii creaţii prin “duhul” său, dar împarte cu ea corporalitatea. Necorporalitatea aparţine lui Dumnezeu. Or, spune Toma d’Aquino, nu se poate ca între desăvârşirile lumii creată să nu existe şi aceea a necorporalităţii, care să imite necorporalitatea lui Dumnezeu. Avem nevoie în schema ierarhică a cosmosului de o treaptă a fiinţelor create şi necorporale. Trebuie ca ea să existe. Îngerii se potrivesc perfect pentru a ocupa acest loc vacant în ordinea lumii.

2. Îngerii şi imaginalul

Tribulaţiile “existentului”

Ne referim la “ceea ce există” cu o uluitoare frivolitate. Distribuim neglijent tocmai atributul primordial al lumii în care trăim.

Într-un volum publicat în anii ’40, Etienne Souriau a comentat sensurile pe care “existenţa” le-a putut căpăta de-a lungul istoriei filozofiei. Suntem dresaţi încă din copilărie să sepărăm orbeşte “ceea ce este” de “ceea ce nu este”. Rezultatul e dezastruos.

Ce fel de realitate are visul? Cât de “reală” e o presimţire? Există “numere iraţionale”? Cât de “real” este “posibilul”? Cât de reală este moartea mea?

Fenomenologii pretind că au găsit un criteriu “cinstit” de evaluare a “realului” propriu-zis, singurul acceptat de “subiectul universal” ca obiect de cunoaştere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce “apare” şi se livrează pe sine în tocmai faptul de a apărea. Însă mai există o realitate de alt tip, dar la fel de masivă – realitatea “evenimentului”, care dublează şi complică realitatea “fenomenelor”. Evenimentul aduce în discuţie existenţa în act, existenţa “verbală”.

“Până la urmă, trebuie să dăm dreptate limbii germane: este “real” (wirklich) tot ce are un efect palpabil, tot ce acţionează eficace (wirken) asupra ambientului, şi este “fiinţă” (Wesen) tot ce poate fi resimţit ca prezenţă (Anwesenheit).” (p. 56)

Îngerii sunt fiinţe ale intervalului, iar lumea lor a fost identificată şi descrisă. Varianta ei “cartografică” cea mai amănunţită poate fi găsită în islamul iranian, via Henry Corbin.

Imaginalul şi oglinzile

Este vorba despre o lume care ocupă, în schema macrocosmică, acelaşi loc ocupat în schema microcosmică de suflet: un loc de mijloc între corp şi spirit. Uneori, lumea aceasta e numită “Orientul Mijlociu”.

Există “lumea sensibilă”, “lumea de aici”, la care avem acces prin percepţia senzorială, şi “lumea de dincolo”, obiect al Intelectului pur. Între ele, o lume intermediară, psiho-spirituală, la care avem acces prin “imaginaţia activă”.

Fiecărui obiect al lumii sensibile (molk) îi corespunde, în lumea intermediară (Malakut), o Imagine (mithâl), căreia, la rândul ei, îi corespunde, în lumea supremă, o Realitate arhetipală luminoasă. “Imaginea” mediană e un analogon al obiectului sensibil, în vreme ce “arhetipul” e un “model” al lui.

În limba persană, această lume intermediară este numită Nâ-kojâ-Abâd, adică “ţara lui non-unde”, ţara care nu poate fi localizată în termenii spaţialităţii curente, un teritoriu care nu răspunde la întrebarea “unde”.

Ibn ‘Arabî vorbeşte despre “centura de smarald a lumii noastre”. Culoarea verde a smaraldului este “la mijloc” între negrul lumii corporale şi auriul Inteligenţelor separate.

Termenul tehnic arab este ‘âlam al-mithâl, desemnând o lume a cunoaşterii “imaginative”. Henry Corbin traduce prin mundus imaginalis, formulă corectă.

În terminologia Kaballei există un concept simetric cu arabul ‘âlam al-mithâl – Olam Hademuth.

Un echivalent celtic al lumii intermediare – Tir-nam-Og.

La Ibn ‘Arabî – Tera lucida (lucida vine de la lux, lumină), deci Pământ luminos, o lume “translucidă”.

Metafora cea mai la îndemână pentru a descrie lumea imaginală este, nu întâmplător, metafora oglinzii. Ceea ce vedem în oglindă nu e nici fantasmă, nici fiinţă aievea. Lumea imaginală e un plan de reflexie între lumea spiritului şi cea a materiei, sau între Dumnezeu şi oameni.

“Îngerii despre care Scriptura spune că “văd pururea Faţa Tatălui” (Matei 18, 10) sunt oglindirea Feţei către care privesc. Iar cine contemplă chipurile îngereşti întâlneşte, în lumina lor, însăşi această oglindire. La rândul lui, omul care se străduieşte să trăiască după modelul protectorilor săi cereşti devine oglinda lor şi se oglindeşte în ei şi în oglindirea Feţei Tatălui. Viaţa spirituală e, în definitiv, o problemă de catoptrică, răsfrângerea în cascadă a luminii supreme până în cel din urmă ungher al lumii. Îngerii sunt purtători calificaţi ai acestui uriaş joc de oglinzi, transparenţele orânduite ierarhic prin care suntem “vizaţi” de Raza dumnezeiască.” (p. 64)

Corpuri spirituale

În lumea îngerilor, binomul “corporal-necorporal” nu funcţionează. Este o lume “apariţională”. O lume în care imaterialul poate apărea şi materialitatea devine inevidentă.

Scriptura este aceea care alătură doi termeni ce păreau condamnaţi la ruptură definitivă: Verbum şi caro. Et Verbum caro factum est.

La Iisus, după Schimbarea la Faţă şi Înviere, “corpul slavei” – caro spiritualis, spissitudo spiritualis.

În clipa contactului cu îngerii, omului i se lărgeşte câmpul vizual, în asemenea manieră încât poate percepe ţesătura unui alt “grad” al existenţei.

Dumnezeu nu poate fi vizitat la el acasă. El poate da doar întânire credinciosului într-un “loc neutru”, locul teofaniilor şi al angelofaniilor, locul revelaţiilor şi al inspiraţiei, al ritualurilor, al iluminărilor.

Nicăieri, peste tot, “înăuntru”, “în afară”

Lumea imaginală e reală, dar altfel reală decât ceea ce socotim de regulă real. Ea trăieşte ca urmare a relaţiei dintre ea însăşi şi cel care o caută.

O călugăriţă vizionară din secolul al XII-lea, Hildegard von Bingen: “Dacă în om nu există întrebare, nu există nici în Duhul Sfânt răspuns.”

“Lumea imaginală e tot atât de reală şi de ireală pe cât este lumea vizibilă pentru un orb. Trebuie ca orbului să i se deschidă ochii pentru ca uriaşa rezervă de virtualitate în care trăiese ca nevăzător să capete substanţă reală.” (p. 70)

Îngerul nostru este fiinţa extazului nostru.

Cu cât pătrunzi mai tenace spre interior, cu atâta eşti mai aproape de o altă exterioritate. Nu pleci din real pentru a intra în indistinct şi fantasmagorie, ci pentru a lua cunoştinţă de un alt real, cu alte coordonate şi alt statut ontologic.

Nimbul sfinţilor este o referinţă la calitatea “interioară” a personajului, dar el învăluie corpul fizic, îl conţine. Interioritatea conţine exterioritatea. Decorul catedralelor plasează adesea silueta omului într-o “migdală” de piatră.

Cu lumea imaginală redescoperim “exterioritatea” spiritului, faptul că el e o lume autonomă, un regn aparte şi nu o umbră somnolentă, subzistând stins în pivniţele corpului.

Moartea este, într-o primă etapă, o experienţă a “imaginalului”, o “trezire” în lumile intermediare. Profetul spune într-un hadith: “Oamenii dorm. Când mor, se trezesc.”

Imaginaţia divină

Există un “organ” pentru perceperea lumilor intermediare, şi acest organ este din familia imaginaţiei. Este vorba despre imaginatio vera, o facultate creatoare, structurată şi structurantă, definită de mulţi autori ca diferită de imaginaţia obişnuită. Imaginatio vera poate produce lumi consistente. Într-un anume sens, ea este de aceeaşi natură cu înzestrarea creatoare a lui Dumnezeu, şi infinit mai productivă ca stricta fantezie omenească.

În lumea imaginală, gândirea şi existenţa coincid.

Îngerul de lângă om: păzitorul ceresc

Funcţiile îngerului păzitor: învăţător, protector, sfătuitor şi călăuză mistică. Bună orientare în plan cognitiv, pragmatic, etic şi soteriologic.

Surse creştine şi necreştine

Pasaje în Vechiul Testament despre îngeri: Psalmul 91, versetul 11. Psalmul 34, 7. Geneza 48,16. Exodul 23, 20. Cartea lui Tobit.

În Matei 18, 10, Iisus spune că orice om are un înger în ceruri, cu ochii aţintiţi spre Faţa Tatălui. Epistola lui Pavel către Evrei (1, 14). În Capitolul 12 al Faptelor Apostolilor se vorbeşte despre faptul că Apostolul Petru e scos din închisoare de un înger.

Prezenţa îngerilor alături de om este cazul particular al unei prezenţe angelice la toate nivelurile lumii create. Cetele îngereşti sunt o potente transcendentă a realului. Îngerii fac lumea să meargă spre orizontul salvării.

Întrebările teologilor

Întrebările teologice despre îngeri nu merită o prea mare atenţie, atunci când ceea ce cauţi este o intuiţie operativă a regnului îngeresc.

“Eu cred că toate lucrurile despre care vorbim merită să fie gândite şi asumate numai în măsura în care pot deveni altceva decât simplă informaţie istorică şi dogmatică. Putem, fireşte, divaga sprinţar, putem construi raţionamente şi metafore, dar totul e inutil câtă vreme reflexia noastră nu are un impact durabil asupra modului nostru de a fi, câtă vreme ea nu se converteşte într-o experienţă personală transfiguratoare.” (p. 87)

Există convingerea că suntem flancaţi de doi îngeri, unul bun şi unul rău, că suntem un permanent teatru de luptă între “inspiraţie” şi “ispită”.

Din ce ierarhie fac parte îngerii păzitori? Creşte rangul îngerului o dată cu amploarea şi rangul domeniului administrat?

Are Iisus înger păzitor? Nu, chiar dacă este slujit de îngeri. Superiorul nu poate fi “protejat” de inferior.

Are Sf. Fecioară înger păzitor? Da, întrucât are fire omenească.

Are Antichristul înger păzitor? Da, fără el ar face încă şi mai mult rău.

Îngerul păzitor şi omul precar. Modelul-călăuză. Bunătatea neîndurătoare

Ne mişcăm într-un univers al cărui mod de funcţionare nu se lasă epuizat de “legile naturii”.

Omul modern nu găseşte nimic scandalos, nimic ridicol, în obiceiul de a invoca la fiecare pas, drept explicaţie, şansa, norocul, întâmplarea.

Toate mascotele la modă sunt reziduuri degenerescente ale îngerului păzitor. Ele ocupă – în mentalitatea omului contemporan – locul devenit vacant prin suspendarea autorităţii angelice.

Pentru omul modern, lumea este o sumă de legi naturale severe, combinate cu obscure episoade aleatorii, în vreme ce pentru omul tradiţional lumea este o ordine fără rest, ansamblu armonios de evenimente providenţiale. Nu se poate construi o metafizică rezonabilă a norocului. Dar se poate construi o teologie a îngerilor, întemeiată pe texte sacre de pretutindeni şi pe o uriaşă tradiţie hermeneutică.

Intelectul pre-modern se conduce după două legi:
1) orice treaptă a fiinţei e sub regia celei care îi este superioară (Toma d’Aquino);
2) orice lucru mai înalt decât altul e ascuns aceluia faţă de care este mai înalt (Isaac Sirul).

Credinţa nu este altceva decât tocmai dozajul: certitudine asupra cauzelor, acces limitat asupra modului lor de operare. Ştiinţa, dimpotrivă, combină certitudinea asupra cauzelor cu o egală certitudine în privinţa modului lor de operare.

“Efortul de a înţelege lucrând cu postulatul ordinii cosmice e – din punctul meu de vedere – un semn de civilizaţie. Obiceiul de a evacua ceea ce nu înţelegi în penumbra magică a hazardului sau a neesenţialului e, dimpotrivă, expresia unei inteligenţe pripite, împăcată prematur cu propria ei limită, anulată de prejudecata că “ascunsul” e iraţional şi, deci, nelegiferabil.” (p. 98)

Îngerul păzitor e epifenomenul omului precar. Omul are o escortă angelică atât datorită fragilităţii sale, cât şi datorită nobilei sale sublimităţi.

Îngerul este întruparea modelului nostru inaugural. Înţelegerea călăuzei angelice e direct legată de înţelegerea vieţii omeneşti drept călătorie. Îngerul e bun, dar e neîndurător în bunătatea sa.

Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti)

1. Nu există fiinţă creată care să fie în afara oricărei protecţii. Nimic nu e cu totul lipsit de apărare.

2. În lumea creată, nu există nimic atât de slab încât să nu poată asuma un oficiu protector şi nimic atât de puternic încât să se poată dispensa de orice protecţie.

3. Nu există protecţie fără precondiţia apropierii dintre protector şi cel protejat. A proteja e a fi alături.

Orice cale spirituală e o încercare de a redobândi înrudirea pierdută cu îngerii.

Avem cu toţii de împlinit o anumită temă ontologică, adică un traseu existenţial concordant cu ordinea providenţială a lumii. O viaţă bine condusă e o viaţă al cărei program constant e identificarea temei ontologice proprii.

Omul e la fel de inseparabil de îngerul său pe cât de inseparabil e ecoul de prototipul sonor căruia îi corespunde.

4. Apropierea necesară exercitării protecţiei nu devine funcţională dacă nu are un punct de sprijin în afara ei, în depărtarea stabilă a unui reper absolut.

5. Vocaţia de a proteja se vădeşte în intuiţia momentului optim al suspendării protecţiei directe. Cu alte cuvinte, exercitarea protecţiei nu trebuie să creeze dependenţă, să diminueze în vreun fel libertatea celui protejat.

6. Protecţia e pro-iecţie. Scopul ei nu este să apere de ceva, ci în vederea a ceva. Protectorul nu se concentrează asupra protejatului, ci asupra destinaţiei sale spirituale.

7. Protecţia e profilactică şi modelatoare. Ea antrenează, vindecă şi instruieşte în aceeaşi măsură în care apără.

8. Practicată cu înţelepciune, protecţia ocultează prezenţa protectorului. Îngerul e discret.

9. O piedică în calea protecţiei îngereşti este exerciţiul idolatru, obsesional şi stângaci al protecţiei de sine. Cine se substituie îngerului, îl îndepărtează.

10. Faptul de a fi protejat stimulează consolidarea propriei dimensiuni protectoare. Îngerul transmite omului pe care îl protejează misterul vocaţiei protectoare, aşa încât protejatul învaţă să protejeze la rândul său, să-şi descopere dimensiunea angelică.

Moduri ale protecţiei. Terminologie

Prezenţa îngerului păzitor este o lege a existenţei noastre spirituale, la fel cum gravitaţia este o lege a existenţei noastre fizice. Doar că îngerul “trage în sus”.

Nu există nimeni pe lumea asta care să nu fie în administraţia unei instanţe angelice.

Îngerul îndrumă ca pedagog şi păstor. Îngerul are o funcţie pacificatoare.

“O infuzie de speranţă e însă necesară mai ales când ai de a face nu cu primejdiile concrete ale itineranţei existenţiale, ci cu marasmul care însoţeşte uneori efortul spiritual. Una din crizele inerente oricărui parcurs interior e pierderea încrederii, senzaţia că nu progresezi, că eşti abandonat, că lucrurile nu au sens, că te-ai adâncit într-o opţiune care nu duce nicăieri. Ţelul vizat devine nebulos, voinţa cedează. Efectul este posomorârea sufletului, tristeţea, demobilizarea. E marea încercare a “acediei”, “noaptea duhovnicească”, moartea lăuntrică, viciul cel mai temut al nevoitorului. În confruntarea cu această suferinţă cronică – care atestă o priză drastică a demonicului asupra vieţii noastre sufleteşti – rolul îngerului păzitor e capital.” (p. 114-115)

Îngerul căinţei desface legăturile păcatului.

Îngerul rugăciuni este, prin definiţie, îngerul intercesor.

Îngerii nu-l substituie pe Dumnezeu, ci-L slujesc. Îngerii nu dublează Providenţa, ci o împlinesc.

Despre întrebări: “De ce-urile sunt simultan farmecul şi poticneala minţii. Ele semnalează şi inocenta curiozitate a unei specii febrile, în perpetuă expansiune intelectuală, dar şi stupoarea paralizantă a interogaţiei gratuite. De ce – întreabă şi deştepţii, şi proştii. Proştii produc ceea ce aş numi de ce-ul castrator, adică o întrebare căreia nu i se poate răspunde şi care blochează orice înfăptuire eficientă: nu există soluţie, dar se suspendă şi bruma de soluţie anterioară întrebării.” (p. 122-123)

4. Omul de lângă înger: călugărul

O formă răspândită de incultură e citatul standardizat. Nu citeşti Blaga, dar ştii că “veşnicia s-a născut la sat”.

Cerul, chilia şi îngerii

“Ipoteza de lucru” a cinului monahal: asumarea calităţii de cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc.

“Cerul” călugărului, spaţiul în care încearcă să reconstituie condiţiile vieţii desăvârşite, este cel mai umil cu putinţă: chilia. Chilia e nemărginirea sihastrului. În puţinătatea ei, chilia e arena unui cosmic turnir: un om dă, în numele întregii umanităţi, bătălia pentru a recuceri “patria cerească” a protopărinţilor. Omul devine înger, dovedind că stă în puterile sale să aducă în act asemănarea latentă cu Dumnezeu.

În comunitatea din care face parte, călugărul e păstor, călăuză, protector, preia deci atributele îngerului păzitor.

Călugării aleg să trăiască viaţa de aici ca pe ceva episodic, secundar, anex. Sunt “trecători” în spaţiul în care semenii lor aleg să se instaleze trainic, ca într-un lăcaş etern.

“Specialistul, mai ales cel în “antropologie religioasă”, a devenit, încet-încet, cineva care se ocupă de lucruri care nu-l interesează, în care nu crede, ba care chiar îl enervează...” (p. 131)

Călugăria vrea să atragă atenţia tocmai asupra amneziei generale cu privire la valori şi idealuri, la inevidenţele esenţiale, la viaţa autentică. Călugărul este un campion al inaparenţei, al neînregimentării, al rezistenţei la masificare.

Viaţa călugărului este presărată cu mari pericole. Orgoliul este primejdia cea mai întunecată: de la “imitaţia” îngerilor până la a te crede înger nu e decât un pas.

“Viaţa călugărului nu e un zbor triumfal de pe o culme pe alta, ci o succesiune de căderi dramatice şi ridicări încăpăţânate, un război sângeros, purtat cu un delicat amestec de smerenie şi speranţă.” (p. 134)

Călugări, aripi, păsări

Călugării sunt un analogon terestru al îngerilor. Păsării sunt un analogon al călugărilor în lumea naturii. Tema zborului este legată de aceea a angelicităţii şi de cea a înaripării monahale.

Suflet – pasăre – înger – văzduh – lumină – volatilitate – libertate – ascensiune – cântec – dans.

Asceza este o reînaripare a sufletului.

Păsările – constată Bernard de Clairvaux – zboară datorită greutăţii optime pe care le-o dă penajul. Altfel spus, dacă le “uşurezi” de pene, devin “grele”, nu mai pot zbura. Ceea ce le face deci să se poată desprinde de pământ este tocmai ponderea, “jugul” încărcăturii lor “vestimentare”. Aşa este şi jugul monahal: e greutatea care te uşurează, sarcina care te lansează, povara care te face imponderabil

Pustiul şi muntele

Părinţii vorbesc frecvent despre menajeria interioară, despre lutul aluvionar, cu forme monstruoase, pe care trebuie să-l domesticească şi să-l modeleze. În adâncurile omului căzut e un aglomerat abis zoologic, o morfologie a demonicului. Asceza este temeritatea de a înfrunta acest infern, iar locul optim al luptei e singurătatea.

În tradiţia monahală, singurătatea are o dimensiune orizontală (pustia, sau, în spaţiul balcanic, pădurea) şi una verticală (muntele). Deşertul este un loc în care diavolul “vine personal”. Deşertul este locul indigenţei, al pericolului şi al salvării. Acolo faci experienţa aproape extatică a setei, acolo eşti singur cu adevărat, livrat atacului feroce al animalelor şi al demonilor. Acolo te rogi, acolo primeşti răspunsul mântuitor.

Deşertul este locul unde fugi de lume. Lipsit de culori, despuiat până la inconsistenţă şi halucinaţie, el oferă o foarte concretă experienţă a neantului.

Deşertul este o parabolă a lumii. El e expresia chintesenţială a dezolării ei, după izgonirea din Rai. Călugărul nu abandonează lumea, el o asumă de fapt în apogeul vidului ei.

Efortul ascetic al monahului n-are nici o legătură cu moralitatea străvezie, filistină, a cuminţeniei de pension. Asceza luptătorului din deşert, din deşertul singurătăţii şi al lumii, e o manevră militară. Ea îşi propune să asigure agregatului uman o condiţie de front. Îngerii nu trebuie să se mortifice ascetic pentru a fi apţi de luptă. Ei au prin natură ceea ce omul trebuie să obţină prin iniţiativă şi voinţă proprii. Ascetul tinde spre momentul în care asceza e subînţeleasă, ca un nou fel de a fi. Ascetul adevărat este acela pentru care problema ascezei nu se mai pune, tot aşa cum ea nu se pune pentru ierarhiile îngereşti.

Dacă deşertul simbolizează întinderea oarbă a lumii, muntele este, prin definiţie, o imagine centrată. Autarhia solitară a înălţimii e o emblemă a neatârnării, a libertăţii, a necondiţionării. Totodată, ea constituie ambianţa optimă a întâlnirii decisive. Sinaiul, Thaborul, Muntele pe care se rostesc Fericirile, Muntele Măslinilor, Golgota, Carmelul, sunt tot atâtea etape ale unui traseu spiritual complet.

Monachus quasi monoculus

Sf. Augustin spune că esenţa îngerilor este privirea. Călugărul trebuie să ajungă în situaţia excepţională de a împărtăşi văzul îngeresc. Este vorba despre “ochiul străvăzător sau înţelegător”, care se obţine prin exerciţiu şi rugăciune. Este o facultate care transcende condiţia obişnuită.

Văzul este într-un raport de vecinătate cu intelectul, dacă nu într-unul de identitate simbolică. Spre deosebire de celelalte simţuri, văzul nu are nevoie de contact epidermic cu stimulul pe care îl selectează.

Călugărul antrenat să-şi rafineze simţul intern, să vadă cu ochiul lăuntric devenit singurul său ochi, e numit “cel chior”, cel care nu mai are decât ochiul unic al văzului duhovnicesc, monachus quasi monoculus.

Veghe şi rugăciune

Veghea călugărului este “trezvie”, vigilenţă spirituală, beatitudine neodihnită.

“Idealmente, omul religios ar trebui, chiar ca simplu mirean, să nu piardă nici o clipă contactul cu registrul atotîntemeietor al transcendenţei, să-şi trăiască fiecare gest în dialog cu instanţa suverană, să i se dedice. Fiecare moment de viaţă ar trebui să fie o laudă a Dătătorului de viaţă. Călugării preiau, în numele întregii comunităţi, răspunderea şi exerciţiul acestui tip de comportament, care reprezintă însăşi normalitatea. Ei ştiu, ca Hildegard von Bingen, că lumea creată e alcătuită din câteva melodii reunite: faptele oamenilor, foşnetul naturii şi cântarea îngerilor. Şi încearcă să fie la înălţimea acestui concert, să con-sune cu armonia sărbătorească a văzutelor şi nevăzutelor.” (p. 156-157)

5. Îngerii, muzica lumii şi naţiunile

Principala ocupaţie a îngerilor este lăudarea Creatorului prin muzică.

Cognitio matutina şi musica coelestis

Despre îngeri se vorbeşte ca despre nişte “lumini şi oglinzi” ale Creatorului.

Cunoaşterea angelică e definită de teologii medievali drept cunoaştere aurorală, cognitio matutina. Ea rezultă din tocmai faptul că îngerii au apucat să vadă lumea ca pe un ansamblu în curs de constituire, în vreme ce oamenii nu o pot vedea decât ca pe un ansamblu încheiat.

Îngerii ştiu că perfecţiunea cosmică e de natură muzicală. Altfel spus, muzica nu e un ornament colateral al lumii, ci modul ei de a fi, modelul ei.

Îngerii naţiunilor şi erezia naţionalistă

În economia divină, fiecare seminţie are îngerul ei păzitor. Potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi.

Eroarea naţionalismelor agresive constă şi ea în supradimensionarea instanţei naţionale, în amplasarea valorilor ei deasupra tuturor celorlalte valori. Naţiunea ia locul iubirii de aproape, ia locul înţelepciunii, ia locul lui Dumnezeu.

Christos ca principiu supra-naţional. Pax messianica

Apariţia lui Christos are, între altele, semnificaţia unei masive atenuări a rolului pe care îl au de jucat îngerii în istoria oamenilor.

Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste.

II. Experienţe, tatonări, lecturi

“Lumea spirituală”

Nu există lume fără loc, chiar dacă locul ei e în afara spaţiului, şi nu există lume fără articulaţie interioară, chiar dacă această articulaţie e în afara sensibilului.

Pentru mulţi, “lumea spiritului” e o colecţie de obiecte contingente, al căror preţ rezultă din vaga lor asociere cu repertoriul valorii: cărţi, muzică, tablouri şi statui. Ea este, din acest punct de vedere, echivalentă cu lumea culturii, o lume care se defineşte polemic, în contrast cu “lumea materială”.

“Una din marile superstiţii ale dialogului nostru cu noi înşine, cu lucrurile dimprejur şi cu feluritele chipuri ale vieţii noastre porneşte de aici: de la înţelegerea spiritului ca instanţă opusă ritos materiei. Pe această dihotomie, consolidată didactic şi exaltată retoric, este construită toată filozofia proastă a lumii. Pe această dihotomie se bizuie delirul tuturor eticismelor şi ipocrizia religiozităţii de pension.” (p. 176)

Filosofii au o înclinaţie pronunţată de a identifica “spiritul” cu ideile. Construind sisteme, filosoful se flatează de a crea lumi, lumi ale spiritului. Faţă de lumea imediată, lumile acestea sunt fie tautologice, fie descărnate, divagatorii, spectrale.

Pentru fabricanţii de utopii, “lumea spiritului” este o variantă îmbunătăţită a lumii istorice.

Mai există şi categoria celor pentru care “lumea spiritului” e obiectul unei inflamaţii sentimentale. Uneori candizi, niciodată inteligenţi, adevărate victime ale spiritului (malefic), aceste monumente de surescitare compromit grav orice încercare de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale. Pentru ei, tot ce e inform, aproximativ, palid, lăcrămos şi enigmatic e spiritul.

Mai există şi un pragmatism pastoral care s-ar reduce la întrebarea: În ce măsură mântuirea noastră ar fi mai sigură şi mai uşoară dacă am dispune de o cartografie amănunţită a celor nevăzute? Rezultatul este o dramatică asimetrie: lumea văzută, realitatea imanentă, se bucură de un fabulos pathos analitic, în vreme ce “lumea spiritului” rămâne în ceaţă. În viziunea acestui utilitarism confesional, mântuirea n-are nicio legătură cu cunoaşterea.

Or, în realitate, lumea spirituală nu poate fi decât partea tare a realului, sursa şi suportul lui. Cum să admit că sunt permanent sub amprenta ei şi, totodată, condamnat să o ignor?

Îngerul şi clipa

“Aşa îmi închipui unul din modurile de operare ale îngerului: un plonjon acut, în miezul conştiinţei tale, având ca efect un spor de atenţie şi o intensificare a intelecţiei. Îngerul te extrage, în asemenea situaţii, din exerciţiul gimnastic al gândirii, pentru a te confunda în real, pentru a te obliga să iei not fastul, adesea inobservabil, al unui moment privilegiat. Îngerul scoate secunda din anonimat, exaltă clipa cea repede, te mântuie de previzibila ta discursivitate. E marele maestru al instantaneului, al lui nunc stans.” (p. 182)

Tăcerea îngerilor

Îngerii tac aşa cum ştiu să tacă naturile slujitoare. Tăcerea lor e forma supremă a “ascultării”, semnul radical al smereniei disponibile, aşteptarea intensă a poruncii dumnezeieşti. Chiar şi când vorbesc, îngerii sunt laconici, strict indicativi.

Tăcerea îngerului vorbeşte despre tăcerea dumnezeiască.

Lumea în oglindă

Oglinda este un plan de simetrie care inversează imaginea oglindită: stânga devine dreapta, dreapta devine stânga.

În măsura în care actul gândirii e un act de “reflexie”, el “inversează” şi “răstoarnă” naturaliter datele obiectului la care se aplică. Ideea unui lucru e “inversul” obiectualităţii sale, după cum lucrul însuşi, ca oglindire a modelului său ceresc, e un arhetip inversat. Reprezentarea intelectuală a unui lucru e mai aproape, ca inversare a inversării, de arhetipul lui decât de “realitatea” lui. Când gândeşti un lucru, te apropii mai curând de “modelul” lui decât de lucrul propriu-zis. Ca să “ia” fiinţă, o idee trebuie să capete corp, adică să treacă în opusul ei. Gândirea, la rândul ei, reabsoarbe corporalitatea în concept.

Lumea fiind o ierarhie de “stări ale fiinţei”, fiecare “stare” este oglindirea (= răsturnarea) celei de deasupra.

“Facerea lumii e declanşarea unei fabuloase răsturnări: arborele originar, care are rădăcinile înfipte în cer, e plantat invers, cu rădăcinile în pământ. Oglinzile transformă corpul în formă pură şi fac formele să pară corpuri... Îngerii nu sunt pur şi simplu “dublul” nostru îmbunătăţit. Sunt inversul nostru, imaginea destinului nostru văzută de la celălalt capăt, adică dintr-o perspectivă răsturnată faţă de cea pe care o adoptăm ca fiinţe pământeşti. Din perspectiva aceasta, “nebunia” lumească e înţelepciune şi “înţelepciunea” lumească e nebunie.” (p. 187)

Pentru a te apropia de lumea îngerilor, de lumea “de dincolo”, trebuie să adopţi exerciţiul constant al subminării evidenţelor.

Îngerii şi gândirea simbolică

Între diferitele niveluri ale fiinţei, între stele şi oameni, între văzute şi nevăzute există corespondenţe semnificative şi “operative”. Teoria corespondenţelor aduce în discuţie analogii, raporturi, subtile paralelisme.

“Asemănările formale nu sunt decât semnalmentele unor afinităţi mai adânci, pe care cei competenţi le pot transforma în principii terapeutice (asemănătorul vindecă asemănătorul), epistemologice (numai asemănătorul poate cunoaşte asemănătorul), metafizice (ordinea universală e o ierarhie de asemănări) sau religioase (sinele individual se împlineşte prin realizarea “asemănării”, respectiv a unificării, cu Dumnezeu).” (p. 189)

Înţeleptul vede asemănări acolo unde oamenii obişnuiţi văd diferenţe. Atenţia celui “edificat” e mereu orientată spre similitudini, înrudiri şi consonanţe, spre ţesătura unificatoare, global armonioasă, a cosmosului.

Una din funcţiile îngerului e administrarea ordinii universale.

Sensibilitatea faţă de corespondenţe dă dimensiunea angelică a inteligenţei, întrucât sesizează coerenţa lumii, ordinea ei uneori inevidentă.

Inteligenţa de tip angelic adună laolaltă (sym-ballein) ceea ce se prezintă ca membra disjecta, ca aglutinare de fragmente disparate. Inteligenţa de tip demonic colecţionează incompatibilităţi, e disjunctivă (dia-ballein), destrămătoare, dizolvantă. Diavolul (de la diaballein) nu percepe ordinea lumii, sau o camuflează analitic, o strică.

“Diavolul nu vede lecăturile dintre lucruri, nu înregistrează contexte, nu suportă verva asociativă. Îngerul vede pretutindeni familii de afinităţi, ansambluri simfonice. Dizarmoniile – absolute pentru Adversar – sunt pentru intelecţia cerească episoade, imagini de etapă, ale armoniei finale. În vreme ce diavolul e un prizonier al imediatului decuplat de sistem, al prezentului plat, fără antecedente şi fără proiecţie, îngerul consideră prezentul din unghiul modelului lui originar şi din acela al ordinii lui finale.” (p. 190-191)

Iubirea îngerească

Substanţa relaţiei dintre om şi îngerul său păzitor este iubirea. Însă iubirea din despre care este vorba în Scriptură este mai complicată şi mai rară decât imaginea curentă despre ea. “Iubirea spre care îndeamnă Scriptura e, principial, o iubire imposibilă şi fără motivaţii vădite.” (p. 192-193) Ea nu are argumente palpabile, e chiar împotriva oricărei motivaţii rezonabile.

Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Să-ţi iubeşti vrăjmaşul.

În ezoterismul islamic se vorbeşte despre trei etape ale cării mistice, care, într-un anumit sens, sunt trepte crescătoare ale iubirii. Prima – shari’ah – e treapta prudenţei lumeşti, în care deosebeşti net între ce e al tău şi ce e al altuia: “Ce e al meu e al meu, ce e al tău e al tău.” Urmează o a doua treaptă – tariqah – în care are loc o primă ieşire din sine, un glissando semnificativ către celălalt: “Ce e al tău e al tău, iar ce e al meu e tot al tău.” Treapta aceasta se consumă în chimia intimă a îndrăgostitului, independent de participarea perechii sale. În sfârşit, pe o a treia treaptă – ma’rifah, distincţia dintre “al meu” şi “al tău” dispare. Între parteneri se naşte o perfectă omogenitate, o contopire intensă, aproape o ştergere a chipului.

Îngeri şi zile

Fiecare existent e precedat, în existenţa sa, de existenţa îngerului.

Lumina este prima creatură, efectul originarului Fiat Lux. Îngerii sunt acea lumină pe care textul sacru o numeşte “zile”, încă înainte de apariţia luminătorilor.

Îngerii sunt ecoul contemplativ al activităţii demiurgice.

“Îngerii sunt modelul diurn al unei lumi care a optat pentru crepuscul. După izgonirea din Rai, trăim o perpetuă înserare.” (p. 200)

“Îngerii totuşi nu sunt arhetipuri. Arhetipurile sunt o sumă de rarefieri, de proiecte diafane ale lucrurilor, caracterizate prin aceea că sunt autonome, izolate geometric pe cerul rece al universalului. Îngerii sunt vii, liberi şi în totală dependenţă de Principiul care i-a creat. Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, uneltele, “ideile” Lui.” (p. 202-203)

După Descartes, speculaţia occidentală a pierdut dimensiunea angelică a lumii, fără a recupera epura ei arhetipală. Instrumentul ei predilect a devenit conceptul, o abstracţiune în care viaţa e redusă la previzibilul ei logic.

Îngeri şi litere

Origene atribuie îngerilor creaţia limbilor. Pentru asta, ei trebuie să fi creat mai întâi “elementele” limbilor, literele. Iar literele nu sunt doar “materia primă” a cuvintelor, ci arhetipuri ale lumii, modele originare ale universului vizibil.

Böhme – îngerii sunt “limbajul” lui Dumnezeu.

“Ca şi îngerii – şi sub îndrumarea lor – călugării se identifică, aşadar, cu universul literelor. Ei sunt “alfabetul” unei lumi noi, adăpostită, deocamdată, în umbra mănăstirilor, ca pentru a exersa fraza finală pe care o vom avea de rostit în dialectul Ierusalimului ceresc. Omul desăvârşit devine literă, asceza devine scriere. În mănăstiri se rescrie istoria omului, aşa cum ar fi arătat fără episodul derapajului “gramatical” din Paradis.” (p. 206)

Căderea îngerilor şi răul omenesc

Este greu de înţeles cum tocmai dintre îngeri, care sunt emblema proximităţii lui Dumnezeu, au apărut demonii, aflaţi la maxima depărtare de El.

Tema delimitării sferei păcatului de sfera corporalităţii (sau tema demonologiei pauline – Efeseni 6, 12). Răul este cuplat la “puterile văzduhului”, este căutat în sus, în luminiscenţa spiritului şi nu în materie. Pentru a deveni păcătos, corpul trebuie să se lase contaminat de “sublimităţi”, de suficienţă, de orgoliul propriei sale corporalităţi. Pentru a deveni păcătos, corpul are nevoie de o filosofie a corporalităţii, de o “idee”, de cooperarea cu un înger căzut. Diavolul n-ar avea acces la căderea din noi dacă n-am fi decât materie. Diavolul vizează facultăţile creatoare de care dispunem, care trebuie urgent deviate, dereglate, transformate în tot atâtea vanităţi.

“Cei care vor să rezolve marea problemă a transgresiunii printr-o mai mult sau mai puţin aspră abstinenţă corporală n-au nici o şansă fără o recalibrare a duhului propriu, fără reorganizarea radicală a vieţii spirituale. Decisive sunt o nouă aşezare interioară, un amplu efort metanoietic, o asceză bine supravegheată la nivelul gândirii. E mult mai greu să gândeşti consecvent, să gândeşti împotriva locului comun de primă instanţă sau să te abţii să gândeşti (nici măcar ultimul dintre idioţi nu se poate abţine, din păcate, să gândească!), decât să te abţii de la carne şi băutură. Aşa se explică enorma dificultate a feluritelor exerciţii de concentrare propuse de înţelepciunea orientală şi extrem-orientală. Ele sunt destinate să concentreze zborul dezordonat al gândurilor, vitalitatea lor “luciferică”, obligându-le la tăcere. Excesul de “aer”, de febrilitate atmosferică, e corectat prin vid.” (p. 210-211)

Forma omenească a păcatului este destruparea vicioasă, relaţia cu corpul pervertită prin iluzii zămislite şi întreţinute în afara lui.

Tema patologiei statutului creatural, sau a creaturii necreatoare. A fi creat presupune a ţi se da un chip, dar ţi se cere să obţii asemănarea cu modelul de care perechea originară s-a îndepărtat.

Perfecţiunea revine creaturii nu ca un “gata făcut”, ci ca o cale. Demonii au căzut pentru că au refuzat statutul creatural, au luat perfecţiunea proprie nu ca pe un orizont, ci ca pe un dat. Au vrut să se împlinească pe cont propriu, fără referinţa dumnezeiască.

“Boala demonică prin excelenţă este fascinaţia de sine. Fiinţa creaturală, care e, prin definiţie, contingentă, se ia, iresponsabil, drept fiinţa necesară, uitând că nu există decât prin delegaţie.” (p. 213)

Teoria derivei discernământului. Textul biblic descrie păcatul originar ca pe o defecţiune în domeniul cunoaşterii binelui şi răului. Este vorba despre primejdia asumării unei competenţe ilegitime.

“Deosebirea dintre bine şi rău nu se percepe în mod adecvat decât prin considerarea în simultaneitate a ansamblului cosmic. E evident că nu acesta e unghiul în care se situează omul. El aude note distincte, fără intuiţia melodiei, vede mari pete de culoare fără intuiţia semitonurilor, zboară razant peste un peisaj care nu se descoperă decât planării la mare înălţime. Păcatul originar e o eroare de amplasament. O fiinţă pământească îşi arogă atitudini boreale şi decide să sistematizeze nelimitatul. Ea uzurpează, astfel, prin judecata ei parohială, o autoritate care îi lipseşte şi crede că poate impune reguli libertăţii lui Dumnezeu.” (p. 215)

Martirajul îngerului păzitor

Îngerul suferă pentru toate păcatele noastre.

Aroma lumii

Grigorie cel Mare compară triada “îngeri-sfinţi-fecioare” cu triada simetrică “flori-verdeaţă-miresme”,

Intelectul ca înger

Întreaga cunoaştere a îngerului este intelectuală. Cunoaşterea cu sufletul e în parte intelectuală, în parte sensibilă.

“E greu să ne reprezentăm, ca exponenţi ai condiţiei umane, cum e să nu ai corp şi ce consecinţe ar putea avea o asemenea situaţie pentru demersul nostru cognitiv. Mai întâi, o dată cu anularea organelor de simţ, ar dispărea întreaga rubrică a senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor. “Substanţa” gândirii nu s-ar mai recolta din lumea sensibilă, ci “direct” din registrul “speciilor inteligibile”. Cu alte cuvinte, gândirea n-ar mai fi condiţionată de existenţa unui depozit de percepţii, ci de simpla orientare a atenţiei, aşadar de o decizie mentală. Înţelegerea n-ar mai avea nevoie de ocolul senzitivităţii, n-ar mai proceda inductiv, ci ar plonja în zona temeiurilor, a surselor universului sensibil, surse cu care, de altfel, e în raport de consubstanţialitate. Aşă stând lucrurile, cunoaşterea ar înceta să mai fie dialogul unui “subiect” investigator cu un “obiect” al investigaţiei, pentru a se defini ca o întâlnire a intelectului cu el însuşi. Informaţia n-ar mai fi rezultatul unui proces de învăţare, de acumulare răbdătoare, ci expresia faptului de a şti, în absenţa oricărui travaliu pregătitor. Tot ce e, de obicei, progresie treptată de la senzaţie la idee, raţionament trudnic, pândit mereu de riscul erorii, ar fi înlocuit de spontaneitate intuitivă şi garantată, de iluminare instantanee.” (p. 220-221)

Oamenii pot experimenta intelecţia angelică, în vreme ce îngerii n-au cum acoperi experienţa senzaţiei.

Intelectul este dimensiunea angelică a omului.

Conform lui Johannes Scotus Eriugena, atunci când gândim liberi de imixtiunea inerţiei trupeşti şi de aceea a fluidităţilor animice, gândim ca îngerii.

Stă în firea intelectului să se identifice cu esenţa intelecţiunii sale. Devii ceea ce iei în vizorul gândirii tale. Te identifici cu ceea ce contempli.

Îngerul şi omul sunt imaginile alternative ale aceleiaşi realităţi, niciodată captabile deodată, în aceeaşi lumină. Dacă pui în lumină îngerul, omul care în întuneric, intră în suspensie. Dacă pui în lumină omul, îngerul e cel care se întunecă.

“Omul universal”

Intelectul fiind partea noastră de înger, atunci reflexia noastră despre îngeri e o reflexie despre condiţia noastră intelectuală. Angelicitatea este statutul de optimă funcţionare a intelectului.

Din perspectivă metafizică, ne interesează posibilitatea dată fiecărui individ de a atinge suprema performanţă existenţială şi epistemologică, accesul potenţial al omului individual la “al treilea cer”, adică la o formă de cunoaştere supra-individuală.

În “conţinutul” nostru se află mineralitate, vegetalitate, animalitate, dar şi treptele sublime ale ierarhilor superioare.

Lupta lui Iacob cu îngerul

Interpretarea lui Vladimir Propp, a lui Greimas şi a lui Roland Barthes – deviaţii hermeneutice.

A avea milă de Dumnezeu face parte din religiozitatea creştină, spre stupoarea celor care vin din alte religii.

Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede în lupta lui Iacob cu îngerul modelul luptei pe care o dă hermeneutul cu textul dinaintea sa. Orice lectură este o logomachie. A încerca să interpretezi o pagină scrisă e a intra în luptă cu îngerul acelei pagini, a înfrânge obstrucţia sensului ei.

III. Addenda

1. Îngerii. Elemente pentru o teorie a proximităţii

A. Diversiunea “departelui”

Obnubilarea simţului pentru proximitate

În fiecare viaţă intervine, la un moment dat, tema reperului optim, dar inaccesibil. Este o diversiune a “departelui” care ne determină să trăim cu privirea fixată pe linia orizontului.

Una dintre consecinţele păcatului originar e incapacitatea speciei umane de a-şi reprezenta registrul valorilor altundeva decât în lumea boreală a unui “acolo” de neatins. Omul căzut îşi trăieşte căderea ca îndepărtare.

Diversiunea departelui constă în pustiirea intervalului care ne desparte de el. Absorbiţi de linia orizontului, sfârşim prin a nu mai pricepe lucrurile care ne sunt aproape. “Obnubilarea simţului pentru proximitate este corelativul morbid al oricărei metafizici “zenitale”.” (p. 254)

Blocajul în dihotomii

Un simptom al crizei proximităţii este blocajul spiritului în dihotomii. Adică instituirea unor polarităţi care destramă spaţiile intermediare.

Etica se blochează în “bine şi rău”. Logica se blochează în “adevărat şi fals”. Credinţea se blochează în “om păcătos şi Dumnezeu ascuns”.

Dihotomiile încremenesc în antinomii. Proximitatea este tocmai începutul parcurgerii, convertirea vidului în interval dinamic, în drum. Proximitatea nu e opusul departelui: e primul pas, pasul decisiv, către el. Absolutul încetează să mai fie utopic dacă transformăm distanţa care ne separă de el într-o înlănţuire de proximităţi.

Pentru a ieşi din schematismul dihotomiilor există mai multe soluţii. Una este cea a angelologiei.

B. Soluţiile angelologiei

Îngeri şi proximitatea lui Dumnezeu

Îngerii sunt simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om. Ei sunt ceea ce Henry Corbin numeşte “paradoxul monoteismului”. Lumea îngerilor îi îngăduie lui Dumnezeu să se exprime, rămânând inefabil.

Îngerul Feţei: Metatron, Anaphiel, Michael, Christos Angelos.

Îngerii şi proximitatea omului

Înainte de a deveni o imitatio Christi, viaţa omului desăvârşit începe prin a fi o “vita angelica”, o imitatio angeli.

“Aşa stând lucrurile, spiritul textului biblic – dacă nu litera lui – ne îngăduie să credem că faimosul “Iubeşte-l pe aproapele tău” poate însemna mai mult decât “Iubeşte-l pe omul de lângă tine”. Îngerul e şi el “aproapele” nostru: nu aproapele de-alături, ci aproapele de sus. “Iubeşte-ţi aproapele” e, din unghiul angelologiei, un îndemn de a-ţi iubi îngerul, de a adânci misterul proximităţii sale până când ea se contopeşte cu proximitatea lui Dumnezeu.” (p. 259)

O soluţie la criza intervalului: îngerii şi spaţiile intermediare

Îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării.

O “sociologie” a cerului

Caracteristice pentru tipul de spaţiu în care se desfăşoară “activitatea” îngerilor sunt diferenţierea şi ierarhia. Angelologia poate fi o sociologie a Cerului.

Angelologie şi metodologie: îngerii, treptele lumii şi treptele cunoaşterii

Între Dumnezeu şi om există trepte, “ceruri”, după cum între om şi materia anorganică există regnuri intermediare. “Regnurile superioare omului sunt corespondentul simetric al regnurilor care îi sunt inferioare: la câte “pământuri”, atâtea “ceruri”. Suntem confruntaţi cu o geometrie asemănătoare aceleia a ziggurat-ului mesopotamiam, probabil cea dintâi reprezentare plastică a lumilor supraterestre, un fel de replică anticipativă, tridimensiională, a scării lui Iacob.” (p. 263)

Îngerii divizează depărtarea care ne separă de absolut, o reduc la o suită de segmente plauzibile. Îngerii sunt filtrele cunoaşterii mistice. Ei sunt metoda oricărei teognoze.

O soluţie la criza dihotomiilor: modulaţiile existentului

Dacă lucrurile sunt sau reale, sau ireale, dacă o propoziţie e sau adevărată, sau falsă, dacă ne mişcăm între binoame, atunci îngerii nu există. Îngerii sunt, prin natura lor, un al treilea termen, termenul mediu.

Când nu se mai percepe pe sine ca interval, ca punte între două depărtări, îngerul devine demon. Deriva luciferică prin excelenţă este instinctul polarizant, “demonia” binoamelor.

Îngerii încep să se reanime atunci când intră în discuţie “gradele” de adevăr cuprinse între adevărat şi fals, “gradele” de realitate cuprinse între real şi ireal, “gradele” diverse de consistenţă cuprinse între corporalitate şi spiritualitate. Ne apropiem de teritoriul îngerilor ori de câte ori vorbim de modulaţiile existentului: de posibil, de virtual, de existenţe “intensive”, de “supra-existenţe”, de existenţe indirecte, implicite, onirice. Ne apropiem de teritoriul îngerilor când vorbim de logica polivalentă, de facultăţi de cunoaştere distincte şi de simţuri, şi de intelect, de evenimente care nu ţin nici de “mit”, nici de “istorie”, dar rămân totuşi evenimente (experienţele vizionare, de exemplu).

Îngerii, sufletul şi alcătuirea tripartită a omului

Angelologia se adresează nivelului animic al omului, cel aşezat între corp şi spirit.

Capacitatea Naturii Perfecte, a Îngerului, de a se plia – în mod intim – pe structura specifică a partenerului său e misterul însuşi al firii angelice.

Este inevitabil ca, de îndată ce problematica sufletului păleşte sau degenerează, problematica angelologiei să pălească de asemenea. Or, sufletul, cu tot cortegiul de facultăţi intermediare pe care le presupune, apare, în Europa modernă, ca o instanţă discreditată. El e fie uitat, fie asimilat unui sentimentalism vag, situat undeva între emotivitate romantică şi derapaj halucinatoriu.

Al doilea Conciliu de la Constantinopole (869 A.D.) proclamă omul binomic: o parte vizibilă (corpul) şi o parte nevăzută (în care sufletul şi spiritul sunt contopite într-o unitate indistinctă). S-a pierdut atunci funcţia echilibrantă a sufletului.

C. Topografia lumilor îngereşti

Facultatea perceperii îngerilor: imaginatio vera

S-a înţeles, încă de timpuriu, că există o formă degradată a imaginaţiei, imaginaţia care inventează formaţiuni arbitrare, “fantasmagorii”, “capricii”, şi o formă nobilă a imaginaţiei, imaginaţia producătoare de lumi consistente, cvasiautonome, imaginaţia care sesizează şi descrie aspectul “imagine” al realului, zona lui de virtualitate.

Imaginatio vera e calea regală de acces către o rubrică a realului care nu e nici a particularului concret (lumea senzaţiilor), nici a universalului logic (lumea ideilor), ci a unui universal metafizic, alcătuit din “imagini”, adică din forme care, fără a fi “abstracte”, sunt totuşi necorporale.

Când Giordano Bruno declară că “a înţelege e a specula cu imagini” (Intelligere est phantasmata speculari), are în vedere tocmai o facultate de acest tip, indispensabilă pentru a intui realitatea spiritului.

A nu face diferenţa între acest tip de imaginaţie înaltă şi imaginaţia “omenească” ţine de o variantă de “surditate hermeneutică”, un fel de a nu avea “ureche”.

Locul îngerilor: mundus imaginalis. Îngeri şi oglinzi

Mundus imaginalis e lumea intermediară dintre lumea corpurilor (a existenţelor materiale) şi lumea Intelectului pur, a existenţelor spirituale.

Nu este o lume localizabilă (spaţială). Mundus imaginalis e la hotarul care desparte exterioritatea de interioritate. Nu este o lume “subiectivă”, adică “închipuită”.

Aşa cum simţurile fizice au un obiect (lumea sensibilă), aşa cum intelectul are un obiect (lumea ideilor), imaginatio vera îşi află obiectul în mundus imaginalis.

Mundus imaginalis nu e un “accident” al vieţii interioare, un fenomen psihic. “Viziunea” pe care o are un profet e, desigur, viziunea sa. Dar toţi profeţii se întâlnesc într-un spaţiu comun al viziunii şi, dacă vorbesc între ei, ştiu că vorbesc despre acelaşi lucru. Spaţiul comun al viziunii e deci nu subiectiv, ci inter-subiectiv, trans-subiectiv.

Pentru mundus imaginalis se impune analogia oglinzii: un insolut amestec de evidenţă şi inefabil. “Oglinda recepţionează şi reflectă, fără a incorpora. Ceea ce vedem în spaţiul ei nu face parte din substanţa ei, dar nu s-ar putea vedea fără transluciditatea acelei substanţe. Imaginea din oglindă e din alt spaţiu decât noi, dar nu intră în mişcare decât prelungind mişcarea noastră: se apropie de noi când ne apropiem de ea şi încetează să mai existe dacă încetăm să o mai privim.” (p. 277)

Lumea îngerilor stă ca o oglindă între lumea lui Dumnezeu şi lumea oamenilor, aducându-le pe amândouă într-o nesperată contiguitate. Lumea îngerilor aduce în acelaşi plan “văzutele şi nevăzutele”, distanţele ireconciliabile, dihotomiile.

În loc de concluzie: îngerii şi măgăriţa lui Balaam

Îngerul apare omului modern drept o fiinţă în retragere. Încă viu, dar deja refugiat în fabulă.


Read more!

16 avril 2008

Mircea Itu, Idei religioase şi concepţii filosofice în opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade (text integral)

Mircea Eliade este personalitatea culturii române cea mai cunoscută şi apreciată în întreaga lume. El este, deopotrivă, un spirit românesc, cât şi un spirit universal. Învăţătura transmisă prin opera sa este actuală, dar şi perenă. Este foarte importantă pentru om, ca şi pentru umanitate.

Transcriem în continuare principalele idei-forţă care animează, valorizează şi mai ales eternizează opera savantului român:

1) statutul omului de homo religious (om religios), nu zoon politikon (animal politic) aşa cum îl definea Aristotel, întrucât religia, în aspectul ei de credinţă, se găseşte la baza fiinţei dintotdeauna şi pentru totdeauna;

2) teoria despre sacru, subîmpărţită în mai multe elemente: sacrul ca element fundamental al conştiinţei, nu stadiu în evoluţia ei; recuperarea sacrului; ireductibilitatea sacrului; irecognoscibilitatea sacrului manifestată prin camuflarea sacrului în profan şi ocultarea sacrului de către profan; imanenţa sacrului; sacrul ca metaistoric, ca realitate ultimă, ca Dumnezeu; sacrul ca mod de a fi în lume; relaţia dialectică dintre sacru şi profan, o relaţie de opoziţie axiologică, dar de complementaritate ontologică;

3) profanul văzut ca hierofanie, ca manifestare a sacrului;

4) teoria despre hierofanie cu cele două funcţii de bază: manifestarea sacrului în profan şi transformarea profanului în sacru; Iisus Hristos ca hierofanie supremă în creştinism;

5) schema mit-ritual-simbol şi semnificaţia ei majoră în cunoaşterea şi existenţa omului, schemă îmbogăţită prin rit, ceremonie şi iniţiere;

6) mitul ca istorie sacră, ca eveniment din timpul primordial al începuturilor;

7) mitul ca soteriologie (doctrină a mântuirii);

8) mitul cosmogonic ca mit fundamental şi ca model exemplar de existenţă umană;

9) funcţiile mitului: refacerea unităţii primordiale, recuperarea sacrului, reîntoarcerea la timpul cosmic, trecerea într-un nou mod de existenţă şi vindecarea fizică, psihică sau spirituală (de uitare sau de moarte);

10) tehnica retour en arrière (întoarcerii în urmă): reîntoarcerea la omul neolitic, la cunoaşterea culturilor şi a civilizaţiilor arhaice, care erau mai aproape de Dumnezeu;

11) mitul eternei reîntoarceri (le mythe de l’éternel retour), cu sensul lui rău de înlănţuire în condiţia umană, în cercul naşterilor, morţilor şi renaşterilor;

12) redescoperirea simbolului, evidenţierea importanţei sale pentru omul contemporan şi echivalenţa dintre simbol şi hierofanie;

13) spargerea acoperişului casei ca simbol al ascensiunii spirituale şi al zborului, al depăşirii condiţiei umane şi al eliberării;

14) religia cosmică, creştinismul cosmic ca formă specifică în spaţiul cultural românesc şi cosmomorfismul omului (structura cosmică a omului), ilustrat prin ideea recuperării şi consacrării legăturii trainice dintre microcosmos şi macrocosmos, dintre parte şi întreg, dintre om şi univers;

15) principiul imitatio Dei, al imitării modelelor divine;

16) principiul filosofic coincidentia oppositorum, al unităţii opoziţiilor şi al transcenderii ideii de diferenţă înspre unitatea supremă;

17) spaţiul sacru exprimat prin ideea de centru şi prin cosmicizarea existenţei umane în special cu ajutorul mitului instalării teritoriale;

18) timpul sacru, ca mitic, cosmic, ciclic, rotund, static, reversibil, măsurat prin ritmurile cosmice, echivalent cu clipa şi cu eternitatea, redat de expresia le temps peut être maîtrisé (timpul poate fi stăpânit) sau prin conceptul nunc stans (Anicius Boetius); el este complementar cu timpul profan, ca durată, transformare, linear, dinamic, ireversibil, măsurat cu ceasul, însemnând devenire, redat prin expresia la chute dans le temps (căderea în timp) sau prin conceptul de nunc fluens (Anicius Boetius);

19) teroarea istoriei (la terreur de l’histoire), revalorizarea istoriei din perspectivă spirituală, opoziţia dintre istorie şi istorism;

20) revalorizarea esteticului: artă înseamnă sacru;

21) alchimia nu ca prechimie, ci ca tehnică spirituală;

22) originea preariană a fenomenului Yoga; unio mystica (uniunea mistică), nemurirea şi libertatea ca scopuri în Yoga; ultima tehnică spirituală în Yoga, samadhi, explicată ca enstase (enstază);

23) istoria religiilor ca hermeneutică totală, ca interpretare şi înţelegere totală a religiilor lumii, a credinţelor şi ideilor religioase, a fenomenului religios, dar şi a vieţii însăşi;

24) istoricul religiilor ca spirit enciclopedic, savant, nu specialist într-un singur domeniu restrictiv, ca spirit enciclopedic, ca om cu vocaţia universalităţii;

25) hermeneutica creativă şi hermeneutica vizionară;

26) ireductibilitarea fenomenului religios ca postulat metodologic;

27) colaborarea dintre diversele metode în Allgemeine Religionswissenschaft (studiul integral al religiilor);

28) dialogul intercultural;

29) un nou umanism.

Dintre ideile-forţă ale filosofiei lui Mircea Eliade ilustrate în opera lui academică, reţinem, aşadar, următoarele:

1) statutul omului de homo religiosus; 2) dialogul intercultural; 3) mitul ca istorie sacră; 4) redescoperirea simbolului; 5) reîntoarcerea la cosmic, la culturile arhaice aflate mai aproape de Dumnezeu; 6) interdependenţa dintre metodele de interpretare a religiei; 7) fenomenologia religiei ca înţelegere a faptului religios; 8) metoda comparativă ca deschidere spre alte culturi; 9) hermeneutica creativă; 10) principiul coincidentia oppositorum; 11) ireductibilitatea fenomenului religios; 12) sacrul ca element fundamental în structura conştiinţei, nu stadiu în evoluţia ei; 13) recuperarea sacrului; 14) relaţia paradoxală şi complementară dintre sacru şi profan; 15) irecognoscibilitatea sacrului; 16) ocultarea sacrului prin profan; 17) camuflarea sacrului în profan; 18) profanul ca hierofanie; 19) dialectica hierofaniei; 20) spaţiul şi timpul sacru; 21) teroarea istoriei; 22) eterna reîntoarcere şi întoarcerea în urmă; 23) universalismul; 24) enciclopedismul; 25) un nou umanism; 26) originea preariană a fenomenului Yoga; 27) nemurirea, libertatea şi uniunea mistică drept scopuri supreme în Yoga; 28) şamanismul şi alchimia ca tehnici spirituale, soteriologice; 29) religia ca experienţă a sacrului şi nu neapărat credinţă în zei şi spirite; 30) creativitatea şi imaginaţia ca soluţii de transcendere a tragismului condiţiei umane etc.

Mircea Eliade a excelat ca savant în interpretarea corectă, profundă şi originală a unor domenii precum: credinţele şi ideile religioase, religiile primitive, mitologia, cosmologia, simbologia, metafizica, mistica, magia, alchimia, şamanismul, Yoga, Tantra, filosofia indiană, orientalistica ş.a.

Temele filosofice majore la Eliade sunt următoarele: sacrul, recuperarea sacrului, relaţia dintre sacru şi profan, hierofania, mitul, simbolul, teroarea istoriei, timpul cosmic şi coincidenţa contrariilor etc., alături de analiza unor aspecte legate de domenii ca: Yoga, Tantra, şamanismul şi alchimia.

Cu toate că n-a construit un sistem bine închegat şi elocvent, totuşi Mircea Eliade poate fi numit un filosof, pe de-o parte prin apartenenţa sa, ca şi a operei scrise de el, la filosofia culturii şi la filosofia religiei, iar pe de alta prin argumente ca: teoria despre sacru; dialectica sacrului; teza originală despre hierofanie; viziunea despre om ca homo religiosus; concepţia despre religie ca experienţă a sacrului; doctrinele dedicate spaţiului şi mai ales timpului văzut ca rotund, reversibil, ciclic, static, mitic şi sacru; demonstraţiile sale împotriva istorismului şi pentru revalorizarea istoriei ca act spiritual, o viziune pe care o împărtăşea şi un alt filosof român, Lucian Blaga; revalorizarea esteticii din perspectiva frumuseţii interioare; principiul filosofic coincidentia oppositorum etc.
Filosofia lui Mircea Eliade se susţine prin fond şi nu prin forma sistematică. Ea are nevoie de o reorganizare, de o reconstrucţie.

NOTĂ: Mircea Itu este conf. univ. dr. în istoria religiilor, prodecan la Facultatea de Filosofie si Jurnalism a Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, unde predă şi un curs opţional intitulat “Mircea Eliade”, precum şi cercetător principal la Institutul de Filosofie şi Psihologie al Academiei Române. Are diplome de hindi şi sanscrită obţinute în India, un doctorat la Sorbona cu titlul L’indianisme de Mircea Eliade, o carte despre influenţa culturii indiene asupra lui Mircea Eliade, Indianismul lui Eliade, şi o lucrare intitulată Mircea Eliade on the Metaphysics of the Upanishads (Mircea Eliade despre metafizica Upanişadelor) prezentată la Congresul Religiilor al Asociaţiei Internaţionale de Istoria Religiilor, Durban (Africa de Sud), 2000.


Read more!

14 avril 2008

Mircea Tămaş, Mioriţa (text integral)

Este o realizare spirituala ce are loc "Pe un picior de plai/ pe-o gura de rai", piciorul de plai, adica vârful de munte, desemnând Centrul Lumii ce "sta într-un picior", echivalent cu "pestera" sau "gura de rai" a inimii. Cu alte cuvinte, numai cel ce dobândeste "eliberarea" în inteligenta inimii sale trece în "spatiul mioritic", tarâm al carui vestitor este mioara cea neagra ("miorita laie, laie, bucalaie"). Miorita neagra este insigna sekinahei, a Fecioarei negre, "prezenta divina"; într-un fel, ea este Mireasa cu care, în final, ciobanasul se va însura, caci "mândra craiasa" este Fata divina, adica sakti, Cunoasterea absoluta ("m-am însurat/ Cu-o mîndra craiasa"; "m-am însurat/ Cu-o fata de crai/ Pe-o gura de rai"), Nunta reprezentând unirea întru Principiu, Identitatea suprema, cuibarirea în spatiul mioritic. Fata de crai apare în mai toate basmele ca încercare suprema; ea este Elena din Troia, Beatrice a lui Dante, Pistis Sophia, Madonna Intelligenza a Fedeli-lor d'Amore, sakti, Mireasa lui Brahma din traditia hindusa, Fecioara. De remarcat ca în balada se evidentiaza o triada feminina: Fata de crai - Miorita - Maicuta batrâna, fiind într-un fel Marea Triada feminina: sakti sau Cerul - sekinah, Ielele sau Vazduhul - Prakriti, Pamântul, corespunzând celor trei lumini ale celor Trei Lumi.

"Spatiul mioritic" este un domeniu interzis oamenilor de rând, în sensul ca acestia se uita si nu-l vad, asculta si nu-l aud, pe când initiatul dobândeste puteri extraordinare, el vorbeste limba fiarelor (astfel întelege spusele mioarei) si patrunde prin strunga, poarta strâmta, pe un alt tarâm, al spiritualitatii pure: "ca sa ma îngroape/ Aice pe-aproape,/ În strunga de oi,/ Sa fiu tot cu voi;/ În dosul stânii/ Sa-mi aud cânii"; "dosul stânii" semnifica deja "spatiul mioritic". "Adevarat, adevarat va spun ca cine nu intra pe usa în staulul oilor, ci sare pe alta parte, este un hot si un tâlhar. Dar cine intra pe usa este pastorul oilor… Iisus le-a mai zis: Adevarat, adevarat va spun ca Eu sunt usa oilor… Eu sunt Poarta. Daca intra cineva prin Mine, va fi mântuit, va intra si va iesi si va gasi pasune… Eu sunt Pastorul cel bun" (Ioan 10). Acest alt tarâm spre care duce poarta este centrul, paradisul, insula fericitilor, tarâmul puritatii, simbolizat prin brazii si paltinii, muntii uriasi, mii de pasari si numai pasari, stele (simbolizând starile supra-individuale, celeste), dintre stele una fiind evidentiata: "la nunta mea/ A cazut o stea"; este Steaua Magilor, Buddhi, lumina axiala ce duce direct la Principiu. Uneori, intrarea în "spatiul mioritic" este marcata de o moarte speciala, decapitarea: "Acolo, de cioban s-apropia/ si capu-i lua"; sau: "Pe mine nu ma-mpuscati/ Numai capul mi-l taiati", asa cum a fost decapitat Harap Alb.

Realizarea spirituala, Eliberarea, Identitatea suprema este Nunta initiatica prin care "alesul", Mirele, obtine Cunoasterea absoluta, Adevarul total, Fecioara divina; ceea ce pare moarte (pentru individual) este a-moarte, a-mor, amor sublim pentru Sine: "la nunta mea/ A cazut o stea;/ Soarele si luna/ Mi-au tinut cununa". Soarele, luna, stelele, regasite pe stemele tarilor românesti, regasite în basme ca elemente furate de zmei, simbolizeaza nu astri fizici, ci lumina divina si Traditia primordiala, Cunoasterea absoluta, germenii principiali ai manifestarii universale, iar "cununa" (Kether în Kabbala iudaica) este coroana spiritualitatii, a nemuririi, esenta Unului principial. Despre aceasta coroana unica vorbeste Shakespeare în Visul unei nopti de vara. În hermetism, Rebisul este reprezentat ca Soare si Luna uniti sub aceeasi coroana. "Ei, stapâne, cum ti se pare? Gândit'ai vrodata ca ai s'ajungi: Soarele/ Cu picioarele,/ Luna/ Cu mâna/ si prin nouri sa cauti cununa?"; asa vorbeste calul (echivalentul mioarei negre) din basmul Povestea lui Harap Alb, regasindu-se aici cu precizie elementele din Miorita (sa nu uitam ca Harap Alb, când a plecat la drum, s-a îmbracat în haine de mire, deci pregatit de nunta); mai mult, se expliciteaza lumea divina: atingerea Soarelui cu picioarele este pozitia arborelui invesat, pozitia naturala a initiatului care în felul acesta întoarce "lumea me dos" la pozitia normala (apropo de sintagma "lumea pe dos", am vazut recent într-un text afirmandu-se ca ceva poate fi chiar mai mult decat lumea pe dos, or e ca si cum ai spune ca atunci cand stai cu picioarele în sus posi sta si mai inversat, ceea ce e absurd).

Miorita descrie de fapt o trecere chiar dincolo de lumea divina, caci miorita este "neagra", în unele variante ale baladei si ciobanasul fiind "negru strainel"; desigur, culoarea neagra nu se refera la moarte, ci în primul rând, asa cum am explicat de mai multe ori, la nemanifestare, la Tenebrele supraluminoase, în unele variante cornitele mioarei purtând câte-o "piatra nestemata/ De-mi lumineaza noaptea toata". Ceaunul cu galbeni ascuns în vatra este negru, zavoiul e negru, oile toate sunt "negre si cornute"; mai mult, Maica Batrâna plecata în cautarea ciobanasului este "neagra la straita", iar cea care-i da deslusiri este sfânta negura, la sfatul acesteia Maica transformându-se într-o corboaica neagra (corbul este o pasare spirituala, a lui Apollo si Odin, fiind o veche emblema, alaturi de lup, a puterii sacerdotale) . Uneori sfânta negura, sora cu apa curgatoare Cernelia (deci "apa neagra"), ia locul mioarei povestind batrânei nunta initiatica, dar cel mai interesant apare sfatul dat de sfânta negura Maicii: "Tu sa mi te faci/ O neagra corboaica/ si sa-mi croncanesti/ si sa mi-l aduci/ Sus în aripioare,/ Pe râpa de soare./ De noua ani si jumatate/ Popi cetind n-a auzit/ Nici cocosi cântând/ Nici ciobani suierând/ Nici oile zbierând/ Nici câinii latrând./ Numai ce mi-a auzit?/ serpii suierând/ si lupii urlând/ Ursii mormaind". "Râpa de soare" se afla dincolo de manifestare, dincolo de Lume, în Tenebrele supraluminoase unde domneste Soarele de la miezul noptii. Acolo câinii nu latra si cocosii nu cânta: este exact formula masonica ce sugereaza Centrul Lumii din nemanifestare, Agarttha; acolo domneste Împaratul Lumii (desemnat de sarpele-balaur) împreuna cu cei doi aghiotanti ai sai, autoritatea spirituala (lupul) si puterea temporala (ursul). Ciobanul mioritic a calcat moartea cu moarte si a ajuns prin Nunta divina în Centrul suprem.

(Articol din Observatorul - Toronto)


Read more!