Mircea Itu, Idei religioase şi concepţii filosofice în opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade (text integral)

Mircea Eliade este personalitatea culturii române cea mai cunoscută şi apreciată în întreaga lume. El este, deopotrivă, un spirit românesc, cât şi un spirit universal. Învăţătura transmisă prin opera sa este actuală, dar şi perenă. Este foarte importantă pentru om, ca şi pentru umanitate.

Transcriem în continuare principalele idei-forţă care animează, valorizează şi mai ales eternizează opera savantului român:

1) statutul omului de homo religious (om religios), nu zoon politikon (animal politic) aşa cum îl definea Aristotel, întrucât religia, în aspectul ei de credinţă, se găseşte la baza fiinţei dintotdeauna şi pentru totdeauna;

2) teoria despre sacru, subîmpărţită în mai multe elemente: sacrul ca element fundamental al conştiinţei, nu stadiu în evoluţia ei; recuperarea sacrului; ireductibilitatea sacrului; irecognoscibilitatea sacrului manifestată prin camuflarea sacrului în profan şi ocultarea sacrului de către profan; imanenţa sacrului; sacrul ca metaistoric, ca realitate ultimă, ca Dumnezeu; sacrul ca mod de a fi în lume; relaţia dialectică dintre sacru şi profan, o relaţie de opoziţie axiologică, dar de complementaritate ontologică;

3) profanul văzut ca hierofanie, ca manifestare a sacrului;

4) teoria despre hierofanie cu cele două funcţii de bază: manifestarea sacrului în profan şi transformarea profanului în sacru; Iisus Hristos ca hierofanie supremă în creştinism;

5) schema mit-ritual-simbol şi semnificaţia ei majoră în cunoaşterea şi existenţa omului, schemă îmbogăţită prin rit, ceremonie şi iniţiere;

6) mitul ca istorie sacră, ca eveniment din timpul primordial al începuturilor;

7) mitul ca soteriologie (doctrină a mântuirii);

8) mitul cosmogonic ca mit fundamental şi ca model exemplar de existenţă umană;

9) funcţiile mitului: refacerea unităţii primordiale, recuperarea sacrului, reîntoarcerea la timpul cosmic, trecerea într-un nou mod de existenţă şi vindecarea fizică, psihică sau spirituală (de uitare sau de moarte);

10) tehnica retour en arrière (întoarcerii în urmă): reîntoarcerea la omul neolitic, la cunoaşterea culturilor şi a civilizaţiilor arhaice, care erau mai aproape de Dumnezeu;

11) mitul eternei reîntoarceri (le mythe de l’éternel retour), cu sensul lui rău de înlănţuire în condiţia umană, în cercul naşterilor, morţilor şi renaşterilor;

12) redescoperirea simbolului, evidenţierea importanţei sale pentru omul contemporan şi echivalenţa dintre simbol şi hierofanie;

13) spargerea acoperişului casei ca simbol al ascensiunii spirituale şi al zborului, al depăşirii condiţiei umane şi al eliberării;

14) religia cosmică, creştinismul cosmic ca formă specifică în spaţiul cultural românesc şi cosmomorfismul omului (structura cosmică a omului), ilustrat prin ideea recuperării şi consacrării legăturii trainice dintre microcosmos şi macrocosmos, dintre parte şi întreg, dintre om şi univers;

15) principiul imitatio Dei, al imitării modelelor divine;

16) principiul filosofic coincidentia oppositorum, al unităţii opoziţiilor şi al transcenderii ideii de diferenţă înspre unitatea supremă;

17) spaţiul sacru exprimat prin ideea de centru şi prin cosmicizarea existenţei umane în special cu ajutorul mitului instalării teritoriale;

18) timpul sacru, ca mitic, cosmic, ciclic, rotund, static, reversibil, măsurat prin ritmurile cosmice, echivalent cu clipa şi cu eternitatea, redat de expresia le temps peut être maîtrisé (timpul poate fi stăpânit) sau prin conceptul nunc stans (Anicius Boetius); el este complementar cu timpul profan, ca durată, transformare, linear, dinamic, ireversibil, măsurat cu ceasul, însemnând devenire, redat prin expresia la chute dans le temps (căderea în timp) sau prin conceptul de nunc fluens (Anicius Boetius);

19) teroarea istoriei (la terreur de l’histoire), revalorizarea istoriei din perspectivă spirituală, opoziţia dintre istorie şi istorism;

20) revalorizarea esteticului: artă înseamnă sacru;

21) alchimia nu ca prechimie, ci ca tehnică spirituală;

22) originea preariană a fenomenului Yoga; unio mystica (uniunea mistică), nemurirea şi libertatea ca scopuri în Yoga; ultima tehnică spirituală în Yoga, samadhi, explicată ca enstase (enstază);

23) istoria religiilor ca hermeneutică totală, ca interpretare şi înţelegere totală a religiilor lumii, a credinţelor şi ideilor religioase, a fenomenului religios, dar şi a vieţii însăşi;

24) istoricul religiilor ca spirit enciclopedic, savant, nu specialist într-un singur domeniu restrictiv, ca spirit enciclopedic, ca om cu vocaţia universalităţii;

25) hermeneutica creativă şi hermeneutica vizionară;

26) ireductibilitarea fenomenului religios ca postulat metodologic;

27) colaborarea dintre diversele metode în Allgemeine Religionswissenschaft (studiul integral al religiilor);

28) dialogul intercultural;

29) un nou umanism.

Dintre ideile-forţă ale filosofiei lui Mircea Eliade ilustrate în opera lui academică, reţinem, aşadar, următoarele:

1) statutul omului de homo religiosus; 2) dialogul intercultural; 3) mitul ca istorie sacră; 4) redescoperirea simbolului; 5) reîntoarcerea la cosmic, la culturile arhaice aflate mai aproape de Dumnezeu; 6) interdependenţa dintre metodele de interpretare a religiei; 7) fenomenologia religiei ca înţelegere a faptului religios; 8) metoda comparativă ca deschidere spre alte culturi; 9) hermeneutica creativă; 10) principiul coincidentia oppositorum; 11) ireductibilitatea fenomenului religios; 12) sacrul ca element fundamental în structura conştiinţei, nu stadiu în evoluţia ei; 13) recuperarea sacrului; 14) relaţia paradoxală şi complementară dintre sacru şi profan; 15) irecognoscibilitatea sacrului; 16) ocultarea sacrului prin profan; 17) camuflarea sacrului în profan; 18) profanul ca hierofanie; 19) dialectica hierofaniei; 20) spaţiul şi timpul sacru; 21) teroarea istoriei; 22) eterna reîntoarcere şi întoarcerea în urmă; 23) universalismul; 24) enciclopedismul; 25) un nou umanism; 26) originea preariană a fenomenului Yoga; 27) nemurirea, libertatea şi uniunea mistică drept scopuri supreme în Yoga; 28) şamanismul şi alchimia ca tehnici spirituale, soteriologice; 29) religia ca experienţă a sacrului şi nu neapărat credinţă în zei şi spirite; 30) creativitatea şi imaginaţia ca soluţii de transcendere a tragismului condiţiei umane etc.

Mircea Eliade a excelat ca savant în interpretarea corectă, profundă şi originală a unor domenii precum: credinţele şi ideile religioase, religiile primitive, mitologia, cosmologia, simbologia, metafizica, mistica, magia, alchimia, şamanismul, Yoga, Tantra, filosofia indiană, orientalistica ş.a.

Temele filosofice majore la Eliade sunt următoarele: sacrul, recuperarea sacrului, relaţia dintre sacru şi profan, hierofania, mitul, simbolul, teroarea istoriei, timpul cosmic şi coincidenţa contrariilor etc., alături de analiza unor aspecte legate de domenii ca: Yoga, Tantra, şamanismul şi alchimia.

Cu toate că n-a construit un sistem bine închegat şi elocvent, totuşi Mircea Eliade poate fi numit un filosof, pe de-o parte prin apartenenţa sa, ca şi a operei scrise de el, la filosofia culturii şi la filosofia religiei, iar pe de alta prin argumente ca: teoria despre sacru; dialectica sacrului; teza originală despre hierofanie; viziunea despre om ca homo religiosus; concepţia despre religie ca experienţă a sacrului; doctrinele dedicate spaţiului şi mai ales timpului văzut ca rotund, reversibil, ciclic, static, mitic şi sacru; demonstraţiile sale împotriva istorismului şi pentru revalorizarea istoriei ca act spiritual, o viziune pe care o împărtăşea şi un alt filosof român, Lucian Blaga; revalorizarea esteticii din perspectiva frumuseţii interioare; principiul filosofic coincidentia oppositorum etc.
Filosofia lui Mircea Eliade se susţine prin fond şi nu prin forma sistematică. Ea are nevoie de o reorganizare, de o reconstrucţie.

NOTĂ: Mircea Itu este conf. univ. dr. în istoria religiilor, prodecan la Facultatea de Filosofie si Jurnalism a Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, unde predă şi un curs opţional intitulat “Mircea Eliade”, precum şi cercetător principal la Institutul de Filosofie şi Psihologie al Academiei Române. Are diplome de hindi şi sanscrită obţinute în India, un doctorat la Sorbona cu titlul L’indianisme de Mircea Eliade, o carte despre influenţa culturii indiene asupra lui Mircea Eliade, Indianismul lui Eliade, şi o lucrare intitulată Mircea Eliade on the Metaphysics of the Upanishads (Mircea Eliade despre metafizica Upanişadelor) prezentată la Congresul Religiilor al Asociaţiei Internaţionale de Istoria Religiilor, Durban (Africa de Sud), 2000.