Vasile Voiculescu, Copacul lui Iuda (text integral)

Era în noaptea de groază când ceata de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mântuitor şi-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut toată batjocura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plângeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimântaţi, se risipiseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cârmaciu.

În acest timp un om, cumplit la vedere, rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Getsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtând încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecându-şi genunchii tremurători în faţa fiecărui copac – şi erau acolo mii – rugându-se de fiecare să aibă milă de el.

- « Îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spânzur de cea mai oropsită din crăcile tale ».

Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălţa ca într-un vârtej braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pângări omul blestemat ce-i plângea la rădăcină… Şi de la copac la copac, odată cu omul, alerga vijelia, spaima şi nebunia.

Umbla astfel de ceasuri întregi, când ajunse lângă un cedru bătrân, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi proorocise Isaia. Iuda îngenunchie pentru a mia oară la poala bătrânului copac şi se rugă iarăşi:

- « Îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apa, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cât colo când se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chip nu mă pot ucide… Îndură-te tu şi îngăduie să-mi spânzur trupul blestemat de una din crengile tale !... »

Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi, cât ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorâte pe unde năvălea spre lume vremea cea nouă.

Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în bezna grădinei, izvorâtă din mânia celorlalţi copaci care, frământându-şi frunzişul, strigau până la nori împotriva cedrului:

- « De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci? »

- « Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcatelor lumii cu sângele lui… Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mântuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvânt al lui a fost "iertare pentru Iuda"; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decât iadul! »

Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă.

A doua zi, când s-a hotărât moartea lui Iisus şi s-au început pregătirile de osândă, trebuia o cruce pe care să-l spânzure şi să-l ţintuiască. Câţiva slujitori intrară în grădina Getsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda şi uciderea Domnului şi să slujească astfel celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învârtoşate ca piatra, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite; şi aşa, din copac în copac, încercând, căznind şi ocărând, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărâmată jos la tulpină... Într-o doară, amărâte, slugile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie... Curând o cruce grosolană de lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi pornită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe când se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:

- « Tăceţi şi domoliţi-vă că voi nu pricepeţi adâncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească odată; ca mila cea mai desăvârşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să o copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de proorocii acestei întâlniri binecuvântate şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitaţi-vă, eu duc acum Mântuitorului căinţa lui Iuda! »

Din volumul "Toiagul minunilor", Editura "Jurnalul literar", 1991