René Guénon, Capitolul V. Simbolismul Graalului (Regele lumii)

Tocmai am amintit despre «Cavalerii Mesei Rotunde»; nu ar fi deci lipsit de interes să explicăm aici semnificaţia «căutării Graalului» care, în legendele de origine celtică, este prezentată ca principala lor menire; se face astfel aluzie, în toate tradiţiile, la ceva care, începând cu o anumită epocă, pare a fi fost pierdut sau ascuns: "Soma" hinduşilor, de exemplu, sau "Haoma" Persanilor, «băutura nemuririi» care are chiar o legătură extrem de clară cu "Graalul" întrucât acesta, se spune, este vasul sacru care conţine sângele lui Christos, la rândul lui o «băutură a nemuririi». În alte părţi, simbolismul este diferit: astfel, la Evrei, ceea ce s-a pierdut este pronunţarea marelui Nume divin [1] ; însă ideea fundamentală este mereu aceeaşi, şi vom vedea cui îi corespunde ea exact. Sfântul Graal, se spune, este cupa folosită în Cina cea de Taină, şi în care Iosif din Arimateea a adunat apoi sângele şi apa care ţâşneau din rana făcută pe trupul lui Christos de lancea centurionului Longinus [2] . Această cupă, conform legendei, ar fi fost transportată în Marea Britanie de Iosif din Arimateea şi de Nicodim [3] ; aici existând o legătură între tradiţia celtică şi Creştinism. Într-adevăr, cupa are un rol foarte important în majoritatea tradiţiilor antice, inclusiv la Celţi; să mai observăm, în plus, că adesea ea este asociată cu lancea, iar atunci aceste două simboluri devin reciproc complementare; însă aceasta ne-ar îndepărta de tema noastră [4] . Ceea ce ne arată poate în modul cel mai clar semnificaţia esenţială a Graalului este ceea ce se spune despre originea sa: cupa ar fi fost cioplită de Îngeri dintr-un smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer în momentul căderii sale [5] . Acest smarald aminteşte în mod surprinzător de "urna", perla de pe frunte care, în simbolismul hindus (de la care a trecut la Budism) ocupă adeseori locul celui de-al treilea ochi al lui "Shiva", reprezentând «sensul veşniciei», dacă putem spune aşa, după cum am arătat în altă parte [6] . Se mai spune apoi că Graalul i-a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar că, în momentul căderii sale, Adam l-a pierdut la rândul lui. Şi într-adevăr, nu îl putea lua cu el când a fost alungat din Eden; lucur care devine foarte clar dacă subînţelegem semnificaţia pe care tocmai am menţionat-o. De fapt, omul, îndepărtat de centrul său originar, se găsea închis, începând din acel moment, în sfera temporală; el nu mai putea ajunge în acel punct unic din care toate lucrurile sunt contemplate sub aspectul lor veşnic. Cu alte cuvinte, posesia «simţului veşniciei» este legată de ceea ce toate tradiţiile numesc, după cum am spus, «starea primordială», a cărei recăpătare constituie prima etapă a adevăratei iniţieri, fiind condiţia preliminară pentru cucerirea efectivă a stărilor supraomeneşti» [7] . Paradisul terestru, de altfel, reprezintă tocmai «Centrul Lumii» iar cele ce le vom spune în continuare despre semnificaţia originală a cuvântului "Paradis" ne va permite să înţelegem şi mai bine acest lucru.


Cele ce urmează pot părea şi mai enigmatice: Seth reuşeşte să se întoarcă în Paradisul terestru şi va putea să recupereze preţioasa cupă; numele de "Seth" exprimă ideile de fundament şi stabilitate şi astfel indică, oarecum, restaurarea ordinii primordiale distrusă de căderea omului [8] . Este de înţeles deci faptul că Seth şi cei care, după el, s-au aflat în posesia Graalului, au putut tocmai de aceea să înfiinţeze un centru spiritual destinat înlocuirii Paradisului pierdut, care era ca o imagine a acestuia; deci posesia Graalului reprezintă păstrarea tradiţiei primordiale în integritatea ei, într-un centru spiritual similar. Legenda, de altfel, nu spune nici unde, nici cine a păstrat Graalul până în epoca lui Christos; însă recunoscându-i-se originea celtică se lasă să se înţeleagă limpede că Druizii au jucat un rol important şi că trebuie consideraţi printre păstrătorii regulari ai tradiţiei primordiale.

Pierderea Graalului, sau a oricăruia dintre echivalentele sale simbolice, semnifică în definitiv pierderea tradiţiei, cu tot ceea ce include ea; însă, la drept vorbind, respectiva tradiţie este mai degrabă ascunsă decât pierdută, sau cel puţin poate fi pierdută numai pentru acei centri secundari care au încetat de a mai fi în legătură directă cu centrul suprem. Acesta din urmă însă, păstrează mereu intactă comoara tradiţiei şi nu este supus schimbărilor care au loc în lumea exterioară; aşa se face că, după unii Părinţi ai Bisericii şi mai ales conform sfântului Augustin, potopul nu a atins Paradisul terestru, care este «sălaşul lui Enoch şi Pământul Sfinţilor» [9] , şi al cărui vârf «atinge sfera lunii», adică se află dincolo de împărăţia schimbării (identificată cu «lumea sublunară»), în punctul de comunicare dintre Pământ şi Ceruri [10] . Dar, cum Paradisul terestru a devenit inaccessibil, tot astfel şi centrul suprem, care este în fond acelaşi lucru, poate, în cursul unei anumite perioade, să nu se manifeste în exterior; se poate spune atunci că tradiţia este pierdută pentru întreaga omenire, pentru că aceasta se păstrează numai în câteva centre riguros închise, în timp ce marea masă a oamenilor nu mai are acces la ea în mod conştient şi efectiv, contrar la ceea ce se petrecea în starea originară [11] ; aceasta este chiar condiţia epocii actuale, al cărei început urcă, de altfel, mult dincolo de perioada accesibilă istoriei obişnuite şi «profane». Astfel, pierderea tradiţiei poate, după caz, să fie înţeleasă în acest sens general, sau să se refere la ascunderea centrului spiritual care, mai mult sau mai puţin invizibil, conducea destinele unui anumit popor sau a unei anumite civilizaţii; trebuie deci ca, de fiecare dată când întâlnim un simbolism care se referă la acestă pierdere, să înţelegem dacă ea trebuie interpretată într-un sens sau în celălalt.

Conform celor spuse până acum, Graalul reprezintă în acelaşi timp două lucruri strâns legate între ele: cel ce posedă pe deplin «tradiţia primordială», care a ajuns la gradul de cunoaştere efectivă pe care această posesie îl implică în mod esenţial, este, de fapt, tocmai de aceea reintegrat în deplinătatea «stării primordiale». La aceste două lucruri, «stare primordială» şi «tradiţie primordială», se referă sensul dublu inerent cuvântului "Graal", întrucât, din cauza uneia dintre acele asimilări verbale care în simbolism au, adeseori, un rol ce nu poate fi neglijat, şi care au, de altfel, motivaţii mult mai profunde decât ne-am putea imagina la prima vedere, Graalul este deopotrivă un vas ("grasale") şi o carte ("gradal" sau "gradual"); acest ultim aspect desemnează în mod clar tradiţia, în timp ce celălalt priveşte în mod mai direct starea primordială [12] . Nu intenţionăm să intrăm aici în detaliile secundare ale legendei Sfântului Graal, deşi toate au o valoare simbolică, nici să urmărim povestea «Cavalerilor Mesei Rotunde» şi a aventurilor acestora; vom aminti doar că «Masa Rotundă», construită de Regele Arthur [13] după planurile lui Merlin, era destinată primirii Graalului atunci când vreunul dintre Cavaleri vor fi reuşit să-l dobândească şi l-ar fi dus din Marea Britanie în Armorica. Masa Rotundă este, probabil, un simbol foarte vechi, din cele ce au fost dintotdeauna asociate ideei de centru spiritual, păstrător al tradiţiei; forma circulară a mesei, de altfel, este legată de ciclul zodiacal prin prezenţa în jurul ei a douăsprezece personaje principale [14] , particularitate care, cum spuneam mai înainte, se regăseşte întotdeauna în alcătuirea centrilor de acest tip. Mai există şi un alt simbol legat de legenda Graalului, care merită o atenţie specială: cel al "Montsalvat-ului" (sau «Muntele salvării»), vârful aflat «la graniţe îndepărtate de care nu se apropie nici un muritor», reprezentat ca ivindu-se din mare, într-o regiune inaccesibilă, în spatele căruia se ridică soarele. Este în acelaşi timp «insula sacră» şi «muntele polar», două simboluri echivalente, despre care vom mai vorbi în continuare; este «Tărâmul nemuririi», identificat în mod firesc cu Paradisul terestru [15] . Întorcându-ne la Graal, este uşor să ne dăm seama că, fundamental, prima lui semnificaţie este, până la urmă, aceeaşi pe care o are în general vasul sacru, oriunde s-ar găsi, şi, în Orient, acesta este cupa sacrificiului care la origine conţinea, după cum am spus, "Soma" vedică sau "Haoma" mazdeeană, adică «băutura nemuririi», capabilă să confere sau să restituie, celor care o beau în condiţiile cerute, «simţul veşniciei». Nu putem să mai divagăm în legătură cu simbolismul cupei şi a conţinutului acesteia, fără a ne îndepărta de subiectul nostru; pentru a dezvolta cum se cuvine această temă ar trebui să îi dedicăm un studiu aparte; însă observaţiile pe care abia le-am făcut ne vor conduce spre alte consideraţii de maximă importanţă pentru tema pe care ne-am propus să o abordăm.


Note:

[1] Să amintim legat de aceasta «Cuvântul pierdut» din Masonerie, care simbolizează de asemenea secretele adevăratei iniţieri; «căutarea Cuvântului pierdut» este deci o formă de «căutare a Graalului». Aceasta justifică legătura semnalată de istoricul Henri Martin, între «Massenia Sfântului Graal» şi Masonerie (vezi "Ezoterismul lui Dante", ed. 1957, p.p. 35-36); explicaţiile pe care le dăm aici permit înţelegerea celor spuse despre legătura foarte strânsă dintre simbolismul Graalului şi «centrul comun» al tuturor organizaţiilor iniţiatice.

[2] Numele "Longinus" este înrudit cu numele lanciei, în greacă "logké" (pronunţat "lonké"); cuvântul latin "lancea", de altfel, are aceeaşi rădăcină.

[3] Aceste două personaje reprezintă aici respectiv puterea regală şi puterea sacerdotală; acelaşi lucru se întâmplă cu Arthur şi Merlin în cadrul «Mesei Rotunde».

[4] Vom spune numai că simbolismul lancei are de multe ori un raport strâns cu «Axa Lumii»; astfel, sângele care şiroieşte din rana lăsată de lance are aceeaşi semnificaţie cu şuvoiul ce emană din «Arborele Vieţii»; după cum se ştie, toate tradiţiile sunt unanim de acord că principiul vital este intim legat de sânge.

[5] Unii spun că ar fi un smarald căzut din coroana lui Lucifer, dar este o confuzie provenind din faptul că Lucifer, înainte de căderea sa, era «Îngerul Coroanei» (adică "Kether", primul "Sephiroth"), în ebraică "Hakathriel", nume căruia, de altfel, îi corespunde ca număr 666.

[6] "Omul şi devenirea sa după Vedanta", p. 150.

[7] În legătură cu această «stare primordială» sau «stare edenică», vezi "Ezoterismul lui Dante", ed. 1957, p.p. 46-48, 68-70; "Omul şi devenirea sa după Vêdanta", p. 182.

[8] Se spune că Seth a rămas patruzeci de ani în Paradisul terestru; numărul 40 are şi o semnificaţie de «reconciliere» sau de «întoarcere la principiu». Perioadele măsurate prin intermediul acestui număr se întâlnesc frecvent în tradiţia iudeo-creştină: să amintim cele patruzeci de zile ale Potopului, cei patruzeci de ani pe timpul cărora Israeliţii au rătăcit prin deşert, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai, cele patruzeci de zile de post ale lui Christos ; şi am mai putea găsi şi altele.

[9] «Şi Enoch a mers către Dumnezeu, şi nu a mai apărut (în lumea vizibilă sau exterioară), pentru că Dumnezeu l-a luat» (Geneza, v, 24). Deci ar fi fost dus în Paradisul terestru; aceasta fiind şi părerea unor teologi precum Tostat şi Caetano. - Despre «Tărâmul Sfinţilor» sau «Ţara celor Vii», vezi mai departe.

[10] Conform simbolismului folosit de Dante, care situează Paradisul terestru pe vârful muntelui Purgatoriului, care se identifică astfel cu «muntele polar» al tuturor tradiţiilor.

[11] Tradiţia hindusă ne spune că la origine există o singură castă, numită "Hamsa"; asta înseamnă că toţi oamenii aveau pe atunci în mod normal şi spontan gradul spiritual desemnat prin acest nume şi care este dincolo de diviziunea castelor actuale.

[12] În anumite versiuni ale legendei Sfântului Graal cele două semnificaţii sunt strâns legate, întrucât cartea devine atunci o inscripţie trasată de Christos sau de un Înger pe cupa însăşi. – S-ar putea face în legătură cu aceasta unele comparaţii cu «Cartea Vieţii» şi cu anumite elemente ale simbolismului apocaliptic.

[13] Numele "Arthur" are o semnificaţie destul de importantă, legată de simbolismul «polar», pe care o vom explica, poate, cu altă ocazie.

[14] «Cavalerii Mesei Rotunde» sunt uneori în număr de cincizeci (care era, la Evrei, numărul Jubileului, şi care se referă şi la «împărăţia Sfântului Duh»); dar chiar şi în acest caz, există mereu doisprezece care au un rol preponderent. – Să mai amintim, legat de aceasta, pe cei doisprezece Egali ai lui Carol cel Mare, în alte legende ale evului mediu.

[15] Asemănarea dintre "Montsalvat" şi "Meru" ne-a fost semnalată de câţiva hinduşi şi ne-a făcut să examinăm mai îndeaproape semnificaţia legendei occidentale a Graalului.