“După convingerea unanimă a Creştinismului de altădată şi a
tuturor celorlalte umanităţi tradiţionale, cauza suferinţei în lume este
decăderea omului şi nu o simplă lipsă de ştiinţă şi de organizare. Niciun
progres şi nicio tiranie nu va izbuti vreodată să înălture suferinţa; doar
sfinţenia tuturor ar ajunge la asta într-o oarecare măsură, dacă ar fi posibil
de fapt să se realizeze şi să transforme astfel lumea într-o comunitate de
contemplativi şi într-un nou Paradis terestru. Asta nu înseamna, desigur, că
omul n-ar trebui, în conformitate cu natura şi cu simplul bun simţ, să caute să
învingă relele care apar în viaţa lui; pentru aceasta, nu are nevoie de nicio
poruncă divină sau umană. Dar să cauţi să instaurezi într-o ţară o bunăstare
relativă întru Dumnezeu este un lucru, şi să cauţi să aduci fericirea perfectă
pe pământ şi înafara lui Dumnezeu este alt lucru; acest de-al doilea scop este
sortit din start eşecului, tocmai pentru că eliminarea durabilă a mizeriilor
noastre ţine de conformitatea noastră cu Natura divină, sau cu ancorarea
noastră în “împărăţia lui Dumnezeu care este în voi”. Atâta vreme cât oamenii
nu vor realiza “interioritatea” sfinţitoare, abolirea încercărilor terestre e
nu doar imposibilă, nu e nici măcar de dorit: căci păcătosul – omul “exteriorizat”
– are nevoie de suferinţă pentru a-şi ispăşi păcatele şi pentru a se smulge din
păcat, sau pentru a evada din “exterioritatea” din care provine păcatul. Din
punct de vedere spiritual, singurul care ne poate explica adevărata cauză a
calamităţilor noastre, răul este, nu prin definiţie ceea ce aduce suferinţa, ci
ceea ce, chiar şi cu un maxim de confort sau de plăcere, sau de “justiţie” dacă
vrem, frustrează un maxim de suflete de scopurile lor din urmă.
Toată problema se reduce până la urmă la nucleul
întrebărilor următoare: de ce să elimini efectele dacă rămâne cauza şi continuă
să producă un număr indefinit de efecte asemănătoare? Şi cu atât mai mult: de
ce să elimini efectele răului în detrimentul eliminării cauzei înseşi; şi în
cele din urmă, de ce să le elimini înlocuind cauza cu alta, încă şi mai nefastă,
mai precis ura pentru Binele Suveran şi pasiunea pentru lucrurile trecătoare?
Într-un cuvânt: dacă ne luptăm cu calamităţile acestei lumi în afara adevărului
integral şi a binelui ultim, vom crea calamităţi incomparabil mai mari,
începând tocmai cu negaţia adevărului şi confiscarea acestui bine; cei care
înţeleg să elibereze omul de o “frustrare” seculară sunt de fapt cei care-i
impun cea mai radicală şi cea mai ireparabilă dintre frustrări.
Desigur, ţine de natura omului să caute să amelioreze lumea,
dar acest lucru trebuie făcut în mod deplin omenesc, şi în consecinţă divin. “Cine
nu adună cu Mine, risipeşte”: acest cuvânt, ca multe altele, pare să fi devenit
literă moartă; şi totuşi,: “Biserica trebuie să scruteze semnele timpurilor şi
să le interpreteze la lumina Evangheliei”, ne învaţă o enciclică. În răstimp,
facem matematic pe dos.” (Frithjof Schuon, L’Esoterisme comme principe et comme
voie)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire