“Nedreptatea e o încercare, dar încercarea nu e o
nedreptate. Nedreptăţile vin de la oameni, în timp ce încercările vin de la
Dumnezeu; ceea ce, din partea oamenilor, este nedreptate şi pe cale de
consecinţă rău, este încercare şi destin din partea lui Dumnezeu. Avem dreptul,
sau eventual datoria, de a ne lupta cu cutare rău, dar trebuie să ne însemnăm
în faţa încercării şi să acceptăm destinul; cu alte cuvinte trebuie să împletim
cele două atitudini, dat fiind faptul că orice nedreptate suferim din partea
oamenilor este în acelaşi timp o încercare care ne vine de la Dumnezeu.
În dimensiunea orizontală sau terestră, poţi scăpa de rău
luptând împotriva lui şi învingând; în dimensiunea verticală sau spirituală
dimpotrivă, poţi scăpa, dacă nu de încercarea în sine, cel puţin de greutatea
ei, şi asta acceptând răul ca voinţă divină transcenzându-l ca joc cosmic, aşa
cum poţi transcende orice manifestare a Mayei. Căci vacarmul lumii nu intră în
divina Tăcere, pe care noi o purtăm în străfundurile noastre şi în care se
stinge sau se resoarbe, aşa cum fac accidentele în substanţă, în lume şi-n
sine.
[...]
Să te depăşeşti – acesta este cel mai mare imperativ al
condiţiei umane; şi mai există unul care-l anticipează şi concomitent îl
prelungeşte: să te domini. Omul nobil este cel care se domină; omul sfânt este
cel care se depăşeşte. Acestea sunt cele două dimensiuni – orizontala şi
verticala – la care am făcut aluzie atunci când am vorbit despre nedreptăţi şi
încercări: prima dimensiune este cea a omului terestru sau exterior, şi cea
de-a doua, cea a omului ceresc sau interior. Obligaţia de a se domina, şi cu
atât mai mult cea de a se depăşi, este înscrisă în inteligenţa şi voinţa
omului, pentru că această inteligenţă este totală, şi această voinţă, liberă:
total şi liber, sufletul omenesc nu are altă opţiune pozitivă decât de a se
domina pentru a putea se depăşi. Inteligenţa şi voinţa noastră sunt pe măsura
Absolutului, astfel încât vocaţia noastră de oameni se găseşte determinată existenţial
prin această măsură; fără ea, omul n-ar fi om. Nobleţea şi sfinţenia sunt imperativele
stării omeneşti.” (Frithjof Schuon, L’Esotérisme comme principe et comme voie)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire