“Putem să ne întrebăm ce ar fi ajuns creştinătatea latină dacă Renaşterea nu ar fi înjunghiat-o. Fără îndoială, ar fi avut aceeaşi soartă ca şi civilizaţiile orientale: ar fi adormit pe comorile ei, corupându-se parţial şi rămânând parţial intactă. Ar fi produs, nu “reformatori” în sensul convenţional al cuvântului, - ceea ce e fără interes, ca să spunem aşa -, ci “reînnoitori” sub forma câtorva mari înţelepţi şi ai câtorva mari sfinţi. În rest, îmbătrânirea civilizaţiilor este un fenomen omenesc, şi să-l blamăm fără măsură înseamnă să blamăm omul ca atare.
În orice caz, ne-ar plăcea să relevăm aici că dezechilibrul cronic care caracterizează umanitatea occidentală are două cauze principale, antagonismul între păgânismul arian şi creştinismul semitic pe de o parte, şi cel între raţionalitatea latină şi imaginativitatea germanică pe de altă parte. Biserica latină, cu idealismul ei sentimental şi irealist, a creat o sciziune deplin inutilă între lumea clericilor şi cea a laicilor, de unde un perpetuu disconfort între cei din urmă în raport cu cei dintâi; pe deasupra ea a impus popoarelor germanice, fără să ţină cont de nevoile şi gusturile lor, prea multe soluţii specific latine, uitând că un cadru religios şi cultural, pentru a fi eficient, trebuie să se adapteze exigenţelor mentale ale celor cărora este impus. Şi cum la europeni darurile creatoare covârşesc darurile contemplative, - rolul creştinismului ar fi trebuit să fie restabilirea echilibrului prin accentuarea contemplativităţii şi canalizarea creativităţii, - Occidentul excelează în “arderea a ceea ce adoră”; de asemenea istoria civilizaţiei occidentale e făcută din trădări culturale dificil de înţeles, - nu poţi să nu fii uimit de atâta neînţelegere, ingratitudine şi orbire, - iar aceste trădări apar în modul cel mai vizibil, de bună seamă, în manifestările lor formale, adică în ambianţa umană care, în condiţiile normale, ar trebui să sugereze un fel de Paradis terestru sau Ierusalim ceresc, cu întreg simbolismul lor extatic şi deplina lor stabilitate.
Renaşterea, la apogeul său, înlocuieşte fericirea cu orgoliul; barocul reacţionează împotriva acestui orgoliu sau acestei zdrobitoare răceli printr-o falsă fericire, ruptă de rădăcinile sale divine şi plină de lăudăroşenie turmentată şi în acelaşi timp delirantă. Reacţia la această reacţie a fost un clasicism păgân care a dus la urâţenia burgheză informă şi mediocră a secolului XIX; asta n-are nimic de-a face cu poporul concret nici cu un artizanat popular încă autentic, care rămâne mai mult sau mai puţin la periferia istoriei şi dă dovadă de o sănătate rustică foarte departe de orice afectare civilizaţionistă.
Fără îndoială, lumea modernă reprezintă o posibilitate de dezechilibru şi de deviere care nu putea să nu se manifeste deloc la vremea ei; dar ineluctabilitatea metafizică a unui fenomen nu trebuie să ne împiedice să constatăm ce este el în sine, nici nu ne autorizează să-l luăm drept ceea ce nu este, cu atât mai mult cu cât adevărul este constructiv în sine, fie în mod direct, fie indirect. Chiar adevărul aparent cel mai ineficient, neputând schimba lumea, ne va ajuta întotdeauna într-un fel să trăim în ea, sau să devenim ceea ce trebuie să fim în faţa lui Dumnezeu.” (Frithjof Schuon, L’Esoterisme comme principe et comme voie)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire