Jean Baudrillard, Simulacre si simulare, (breviar de idei)

La alcãtuirea prezentei fise am utilizat volumul “Simulacres et simulation” apãrut la Editions Galilée, 1981.

01. În opera lui Borges existã o alegorie a simulãrii sub forma unei hãrti a imperiului la scara 1:1. [Asadar, pretentia oricãrui simulacru este sã acopere realitatea în proportie de 100%].

02. Simulacrul care izbuteste sã acapareze într-o proportie uriasã realul începe sã genereze modele de real fãrã origine si realitate. Simulacrul construieste hiperrealul. [Odatã elaboratã, harta lui Borges începe sã pretindã realului sã-i corespundã, sã i se supunã. Simulacrul este cartografierea inversã a realului.]

03. Era simulãrii începe odatã cu lichidarea referentialilor si înlocuirea lor cu semne ale realului. [Cu alte cuvinte, lucrurile nu mai sunt asa cum “trebuie sã fie” în virtutea Traditiei, ci se încarcã cu sens propriu.]


04. Disimularea constã în a te preface cã nu ai ceea ce ai. Simularea este a te preface cã ai ceea ce nu ai. Se disimuleazã ceea ce este prezent si se simuleazã ceea ce este absent. Cel ce disimuleazã lasã intact principiul realitãtii, în timp ce cel ce simuleazã pune sub semnul întrebãrii diferenta dintre real si imaginar.

05. Existã în imagine o putere latentã care le permite mai devreme sau mai târziu sã atenteze atât la real, cât si la propriul model.

06. Fazele succesive pe care imaginea le parcurge de la reprezentare la idol: a) imaginea ca reflectare a unei realitati profunde; b) imaginea ca denaturare a unei realitãti profunde; c) imaginea ca absenta, rupturã de o realitate profundã; d) imaginea fãrã raport cu vreo realitate (simulacru); e) imaginea ca simulacru al imaginii.

07. Semnele traditionale disimuleazã ceva si trimit la o teologie a adevãrului si a secretului. Semnele moderne disimuleazã faptul cã nu existã nimic si inaugureazã era simulacrelor.

08. În faza în care ne aflãm, simularea este o strategie de producere a realului, a neorealului si a hiperrealului dublatã de o strategie a disuasiunii.

09. Etnologia este o stiintã care, pentru a trãi, îsi distruge obiectul de studiu. Mai mult decât atât, orice stiintã trãieste paradoxul evanescentei obiectului ei în cadrul aprehensiunii pe care i-o dedicã.

10. Muzeul este peste tot, devenit în modernitate o dimensiune a vietii.

11. A patra dimensiune prezentã în civilizatia noastrã este cea a simulacrului. Lumea noastrã este cea a halucinatiei adevãrului, a santajului realului, a uciderii oricãrei forme simbolice, a retrospectivei isterice a istoriei.

12. Obiectul oricãrei stiinte este conceput ca fiind izolat din context (asemeni nebunilor în ospicii) si imobil (asemeni mortilor în formol).

13. Civilizatia noastrã moare pentru cã a pãrãsit ordinul lent al simbolicului în favoarea ordinului istoriei, al stiintei si al muzeului.

14. Trãim într-un univers care seamãnã în mod ciudat cu cel original: cel al simulacrului. Prototipul universului simulat este Disneyland. Acesta din urmã serveste de acoperire pentru faptul cã întreaga noastrã civilizatie este un Disneyland cu aer de credibilitate.

15. Disneyland nu este nici adevãrat, nici fals. Este o masinã de disuasiune al cãrei infantilism ascunde faptul cã veritabilul infantilism este peste tot. Alte centrale ale imaginarului: Enchanted Village, Magic Mountain, Marine World. Toate acestea sunt dejecþiile toxice ale unei civilizatii hiperreale.

16. Marshall Sahlins: nu natura este cea care secretã penuria, ci economia de piatã.

17. Simularea se caracterizeazã printr-o torsiune subtilã, maleficã, insesizabilã a sensului.

18. Problema politicã a simulãrii: atunci când realul nu mai este cu putintã, si iluzia devine imposibil de pus în scenã. Puterea luptã împotriva acestei stãri nefaste reînjectând real si referential (adicã exact ceea ce lipseste din lumea noastrã) prin utilizarea discursului crizei si al dorintei.

19. Atât hiperrealitatea cât si simularea disuadeazã orice principiu si orice finalitate.

20. Capitalul a fost primul care a destructurat orice referential, orice finalitate umanã, orice distinctie idealã între adevãr si fals, între bine si rãu, pentru a instaura legea echivalentelor si a schimburilor.

21. Isteria timpului nostru este productia si reproductia realului. Rezultatul însã este hiperrealul.

22. Fascismul a fost overdoza de referential pe care si-a administrat-o o societate lipsitã de putere.

23. Puterea, asemeni monedei, limbajului, teoriilor, este supusã unor cotatii. Puterea actualã nu mai este politicã, pentru cã este în primul rând o marfã, ea se produce si se consumã în masã.

24. Semn de simulare a puterii: dreptul de vot devine datorie electoralã.

25. Orice ideologie nu este decât o malversatie a realitãtii prin semne. Cât priveste simularea, aceasta este un scurt-circuit al realitãtii dublatã de semne.

26. Existã în ideea însãsi de mass-media o confuzie între emitãtor si receptor la nivelul discursului. Cuvântul (mesajul) se vede difuz si difractat în real. Printr-un telescopaj fantastic polul initial si polul terminal sunt strivite unul de cãtre celãlalt, cauzalitatea traditionalã se aflã în implozie, asemeni sensului. Acolo unde pasivul si actul intrã în indistinctie începe simularea.

27. Disuasiunea ne leucemizeazã vietile. Ea exclude rãzboiul, dar este concomitent o violentã neutrã, implozivã, a sistemelor metastabile. Disuasiunea nu este o strategie, ci o formã a schimbului politic, un simulacru de conflit.

28. Fascinatia multimilor când primul astronom a ajuns pe lunã nu era pentru gestul în sine, ci pentru perfectiunea programãrii si a manipulãrii tehnice. Acelasi model de infailibilitate programaticã, de securitate si de disuasiune maximale sunt asternute astãzi asupra socialului.

29. Modelul spatial si modelul nuclear nu au finalitate proprie. Ele sunt modele de simulare, vectori ai unui control planetar.

30. Atunci când devine simulacru, rãzboiul nu e mai putin real (ca manevre militare si victime). Ceea ce lipseste este adversitatea realã a adversarilor, seriozitatea ideologicã pe care rãzboaiele anterioare a presupus-o. Si mai ales, lipseste realitatea victoriei si a înfrângerii.

31. Orwell: “Rãzboiul este pacea.” – implozia celor doi poli, activul si pasivul. Rãzboiul rece.

32. Mass-media si scenariul oficial existã înainte de toate pentru a mentine iluzia evenimentialitãtii, a realitãtii mizelor, a unei obiectivitãti a faptelor. Activitatea lor constã în investirea cu istoricitate a erzatz-urilor simulacrului în care trãim.

33. Simularea fiind stãpânã, avem dreptul doar la reabilitarea fantomaticã, parodicã, a tuturor referentialilor pierduti. Unul dintre acesti referentiali pierduti este istoria, care s-a retras pentru a lãsa în loc o nebuloasã vidã de referente. Marele eveniment al erei simulãrii este agonia referentialilor puternici, agonia realului si a rationalului.

34. Orice evocare cinematograficã este un simulacru. Simultan cu coincidenta absolutã pe care o vizeazã cu realul, cinematograful vizeazã o coincidentã cu el-însusi – aceasta fiind exact definitia hiperrealului.

35. Cinematograful si fotografia au ucis istoria în beneficiul arhivelor. Fixând în mod “obiectiv” istoria, au ucis miturile care o parcurgeau.

36. MacLuhan: Holocaustul este înainte de toate si în mod exclusiv un obiect televizat.

37. Televiziunea este o telefisiune a realului. Televiziunea si armele nucleare au aceeasi naturã.

38. Existã între simulacru si real o ciudatã legãturã de contagiune si analogie.

39. Logica simulacrelor nu tine de predestinarea divinã, ci de precesiunea modelelor.

40. Simularea catastrofei nucleare tinde sã dreseze oamenii si popoarele în ideologia disciplinei si a securitãtii absolute. Pentru acest lucru catastrofa nuclearã trebuie sã fie o fictiune, ipostaza ei realã fiind cu mult mai putin eficace.

41. Copolla si-a fãcut filmele asa cum americanii si-au fãcut rãzboaiele: cu aceeasi lipsã de mãsurã, cu acelasi exces de mijloace, cu aceeasi candoare monstruoasã. Si cu acelasi succes.

42. Centrul Beaubourg functioneazã ca incinerator absorbând si devorând orice energie culturalã.

43. Centrala nuclearã este o matrice socialã unde se elaboreazã un model al securitãtii absolute, pe cale de a se generaliza la întreg câmpul social. În centrul Beaubourg se elaboreazã acelasi model de fisiune culturalã.

44. Lectia temporalitãtii la Beaubourg: ciclul nostru este unul al reciclajului, al circuitului si al tranzitului de fluide. Cultura noastrã este una a rafinãrii, a cracãrii, a zdrobirii de molecule culturale si a recombinãrii ei în produse de sintezã.

45. Ordinea simulacrului nu poate fi sustinutã decât de alibiul ordinii anterioare.

46. Cultura maselor este o practicã manipulatoare, aleatorie, labirint de semne lipsite de sens.

47. Beaubourg este un monument al disuasiunii culturale. Vrând sã salveze fictiunea umanistã a culturii îndeplineste de fapt un doliu cultural.

48. Supermarketule este spatiul-timp al oricãrei simulare operationalã a vietii sociale: totalizarea omogenã a tuturor functiilor dispersate ale corpului si ale vietii sociale (muncã, distractii, media, culturã).

49. Cultura devine la Beaubourg hiperculturã, nu legatã de niste schimburi distincte sau nevoi determinate, ci un univers signalectic total. Dacã în hipermarketuri luam contact cu hiperrealitatea mãrfii, la Beaubourg putem cunoaste hiperrealitatea culturii.

50. Productia de masã este concomitent o productie a masei: peste tot în lumea “civilizatã” constituirea stock-urilor de obiecte a antrenat productia complementarã a stock-urilor de oameni: coada, ambuteiajul, lagãrul de concentrare.

51. Masa este sfera din ce în ce mai densã unde implodeazã socialul si se auto-devorã într-un proces de simulare neîntreruptã.

52. Masa este vatrã de inertie si vatrã de violentã. Masa criticã este o masã implozicã.

53. În absenta oricãror contradictii, institutiile implodeazã din cauza excesului de ramificatii si a circuitelor de control supradezvoltate. Modul de disparitie al puterii actuale este tot implozia.

54. Am fost o culturã a violentei eliberatoare (ratiunea, capitalul, fortele productive, revolutia) atât cât am prefigurat o sferã în expansiune, cea a unei energii eliberate, iradiante. Violenta de azi scapã însã schemei exploziei, pentru cã ea este eminamente impozivã, rezultând nu din extensia sistemului, ci din saturatia si retractia lui. Violenta noastrã este cea a unei densificãri a socialului, a supraregulãrii lui. Noua violentã este ininteligibilã pentru cã imaginarul nostru este axat pe logica sistemelor în expansiune.

55. Într-un hipermarket, obiectele nu mai sunt rãspunsuri la întrebãri pe care si le pun oamenii, ci oamenii sunt transformati în rãspunsuri la întrebãri puse de obiecte. Obiectele sunt teste, întrebãri la care suntem somati sã rãspundem, iar rãspunsul este inclus în întrebare.

56. Hipermarketul nu are nici relief, nici perspectivã, nici linie de fugã. El este un ecran total pe care panourile publicitare si produsele sunt semne echivalente si succesive.

57. Hipermarketul preexistã aglomeratiei, pe care o creazã. Piata traditionalã este în mijlocul satului sau al orasului, pe care îl ordoneazã. Hipermarketul pãrãseste orasul pentru a coagula în jurul lui o aglomeratie.

58. Hipermarketul, universitatea, uzina – sunt poli ai simulãrii în jurul cãrora se elaboreazã o hiperrealitate, o simultaneitate a tuturor functiilor, fãrã trecut, fãrã viitor, o operationalitate îndreptatã spre toate azimuturile.

59. Suntem într-un univers în care se aflã din ce în ce mai multã informatie si din ce în ce mai putin sens. Trei ipoteze ar putea explica aceastã stare de fapt:
a) informatia produce sens, dar nu izbuteste sã compenseze deperditia brutalã de semnificate în toate domeniile;
b) informatia nu are nimic în comun cu semnificatia (ipoteza lui Shannon);
c) existã o corelatie riguroasã si necesarã între sens si informatie, în mãsura în care informatia este direct distrugãtoare, neutralizatoare a sensului si a semnificatiei.

60. Se considerã îndeobste cã socializarea se mãsoarã în functie de expunerea la mesajele mediatice. În realitate, mass-media are o actiune dizolvantã, disuasivã, care duce la deperditia sensului si la alienarea individului.

61. Informatia îsi devorã continuturile pentru cã: a) în loc sã comunice, ea se epuizeazã în punerea în scenã a comunicãri; b) în aceastã punere în scenã exacerbatã a comunicãrii, mass media si informatia urmãresc o irezistibilã destructurare a socialului.

62. MacLuhan: “Medium is message” – este formula cheie a erei simulãrii. Emitãtorul si receptorul se absorb scurt-circuitati unul în altul, îsi pierd astfel stabilitatea în favoarea unei circularitãti confuzionale. Opozitia dintre medium si real este strivitã, conducând la imposibilitatea oricãrei medieri, oricãrei interventii dialectice. Inutil sã visãm la o revolutie a mass-mediei prin continuturi sau prin formã, pentru cã mediul si realul sunt acum una si aceeasi nebuloasã indescifrabilã.

63. Mass-media este alãturi de putere în manipularea maselor si alãturi de mase în lichidarea ultimelor vestigii ale sensului.

64. Mass-media este concomitent: a) vehicul al condamnãrii terorismului; b) vehicul al exploatãrii fricii în scopuri politice; c) vehicul al fascinatiei exercitate de actul terorist.

65. Argumentul actual al sistemului este maximalizarea cuvântului, productia maximalã de sens. Asadar, rezistenta strategicã ar fi cea a refuzului sensului si a refuzului cuvântului. [În pofida aparentelor, “refuzul sensului” nu conduce în viziunea lui Baudrillard la non-sens, ci la operatiunile arbitrare traditionale, ca de exemplu ritul. Asadar, rezistenta la sistem nu este piederea în aberatiile care pot fi opuse sensului din viziunea sensului însusi, caz în care nu ar fi o adevãratã rezistentã ci o iluzorie fugã conformã normelor pe care am vrea sã le respingem, ci exercitarea acelor operatiuni care scapã oricãrei aprehensiuni semnificative. Sf. Liturghie ca rezistentã strategicã la sistemul modernitãtii.]

66. Toate miscãrile care pun în avant-scenã eliberarea, emanciparea, resurectia unui subiect oarecare al istoriei nu vãd cã de fapt merg în sensul pe care l-a imprimat sistemul, al cãrui imperativ este exact supraproductia si regenerarea sensului si al cuvântului.

67. Toate formele actuale de activitate tind spre publicitate sau spre forma publicitarã. Cele mai multe se epuizeazã în acest mod. Toate lucrurile tind sã capete transparenta superficialã a publicitãtii absolute.

68. Registrele publicitãtii si ale propagandei se aflã într-o continuã apropiere de la Revolutia din Octombrie si criza mondialã din 1929. Marketingul intrã în politicã în momentul în care propaganda începe utilizarea ideii-fortã a societãtii concurentiale: marfa si marca.

69. În societatea noastrã, economia si politica utilizeazã acelasi limbaj si aceleasi metode. Economia politicã este un fenomen realizat atunci când între economie si politicã nu mai existã practic nici o diferentã. Consecintã: socialul nu mai este destin istoric ci întreprindere colectivã sustinutã de publicitate.

70. Forma publicitarã este retorica cea mai neutrã, echivalentã siesi, lipsitã de afect. Ea nu este si nici nu a fost vreodatã mijloc de comunicare si de informare.

71. Informatica este cea care va pune capãt publicitãtii: ea împinge si mai departe puterea de simplificare a tuturor limbajelor, alungând ultimele vestigii ale imaginarului si ale spectacularului care subzistã în publicitate.

72. Dacã la un moment dat (traditional) marfa era propria ei publicitate, astãzi (postmodernitate) publicitatea este propria ei marfã. Astfel, publicitatea este auto-eroticã, desemnându-se în desfãsurarea ei pe sine însãsi.

73. Publicitatea spune si repetã derizoriu: “Cumpãr, consum, mã bucur”, dar concomitent si “Votez, participa, sunt prezent, mã intereseazã”.

74. Publicitatea, ca si informatia, distruge intensitãtile si accelereazã inertia. Artificiile sensului si ale non-sensului, procedurile, dispozitivele limbajului comunicãrii, toate acestea sunt puse în scena publicitãtii ca sexul în pornografie – cu aceeasi obscenitate obositã.

75. Publicitatea presupune exorbitarea caricaturalã a tuturor functiilor limbajului, o deschidere spre imensul câmp al deriziunii semnelor, la fel cum pornografia este fictiunea hipertrofiatã a sexului, la fel cum barocul a fixat disparitia religiosului în orgasmul statuilor.

76. Dintre toate protezele care jaloneazã istoria corpului, dublul este cea mai veche, si cea mai obsesivã. Bogãtia lui imaginarã rezidã din faptul cã este o fantasmã imposibil de realizat. Dacã totusi imposibilul ar deveni posibil si dublul s-ar materializa, el ar fi semnul unei morti iminente.

77. Clonajul este reproducerea la infinit prin butãsire vegetativã substituitã procreatiei sexuale.

78. Clonajul aboleste subiectul (nu mai existã “eu”) si oglinzile (nemaifiind unici, n-am mai avea nici o ratiune sã ne uitãm în oglindã, ar fi suficient sã ne privim dublul).

79. Clona nu este nici copilul, nici geamãnul, nici reflectia narcisicã a originalului. Ea este materializarea dublului pe cale geneticã, mergând pânã la abolirea oricãrei alteritãti si oricãrui imaginar. Clona este apoteoza delirantã a tehnologiei.

80. Consecinta clonajului: dacã orice informatie se poate gãsi în fiecare dintre pãrti, ideea însãsi de ansamblu îsi pierde sensul.

81. Sexul si moartea exced informatia reunitã în corp. Era asadar imperios necesar ca formula geneticã sã fie independentã de sexualitate si de moarte pentru a accede la reproductia autonomã.

82. Drumul spre clonare a început prin decompozitia analiticã a corpului. În viziunea functionalã si mecanistã, fiecare organ nu este decât o protezã partialã si diferentiatã.

83. Prin clonare omul îsi pierde aura de unicitate, iar corpul îsi pierde materialitatea, fiind conceput ca un stock de informatie, ca mesaj.

84. Protezele vârstei industriale sunt externe, cele pe care le cunoastem în vârsta tehnologiilor dulci sunt ramificate si interne.

85. Clona este o metastazã canceroasã a celulei de bazã. Cancerul comandã toatã patologia contemporanã: redundanta exacerbatã a acelorasi semnaluri, redundanta exacerbatã a acelorasi celule.

86. Holograma vizeazã surprinderea realitãtii pentru a o imobiliza sub forma dublului. Studioul de televiziune transformã actantii în personaje holografice materializate în spatiu. Holograma nu este realism ci halucinatia realitãtii.

87. Holograma, ca si clona, presupune sfârsitul iluziei, al scenei, al secretului, prin proiectarea materializatã a tuturor informatiilor disponibile despre subiect, prin transparenta materializatã. Holograma si clona sunt imagini perfecte, dar concomitent cu ele se sfârseste imaginarul.

88. Socialul, conceput ca o hologramã, nu mai este decât efectul special obtinut în vid în urma convergentei fascicolelor de participare care alcãtuiesc imaginea spectralã a fericirii colective.

89. A treia dimensiune este dimensiunea imaginarã a unei lumi bidimensionale, a patra cea a unui univers tridimensional s.a.m.d. Paradoxal, singurul univers seducãtor este cel care joacã cu o dimensiune mai putin.

90. Principiul similitudinii imposibile: atunci când un obiect este asemãnãtor cu altul, el este MAI asemãnãtor. În acest fel, nu existã niciodatã similitudine, cum nici exactitudinea nu existã.

91. Principiul simultaneitãtii imposibile: atunci când douã bile de biliard se îndreaptã una cãtre cealaltã prima o atinge pe a doua înainte ca a doua s-o atingã pe prima.

92. Reproducerea holograficã nu are valoare de adevãr, ci de hiperreal, de simulare.

93. Stiintele exacte ale modernitãtii tin de natura intimã a hologramei prin veleitatea obiectivistã a deconstructiei si a reconstructiei lumii, fondate pe credinta tenace si naivã într-un pact al similitudinii lucrurilor cu ele însele.

94. În perspectiva clasicã, tehnologia este o prelungire a corpului. În versiunea apocalipticã a Crash-ului, tehnologia este deconstructia mortalã a corpului, dezmembrarea si îmbucãtelirea lui, semn al unei sexualitãti fãrã referential si fãrã limitã.

95. Crash-ul nu mai este situat în marginea universului, ci în inima lui. El nu mai este exceptia, ci regula. În Crash totul este hiperfunctional.

96. Lumea simulãrii este o mutatie, o formã violent sexuatã dar fãrã dorintã, plinã de corpuri violate si violente dar neutre, cromaticã si metalicã dar vidã de senzualitate, hipertehnicã dar fãrã finalitate. Este o lume fascinantã care se sustrage oricãrei judecãti critice. Crash-ul este hipercritic.

97. Existã trei ordine de simulacre:
a) simulacrele naturale, fondate pe imagine, imitatie si contrafacere, armionioase, optimiste, vizând restitutia sau institutirea idealã a unei naturi dupã imaginea divinã (aceste simulacre au fost cunoscute dupã denumirea de “utopii”); [ilustrare: filosofia lui Jean-Jacques Rousseau]
b) simulacrele productive si productiviste, fondate pe fortã, energie si materializarea lor în masinã si în întreg sistemul de productie, vizând prometeian mondializarea si expansiunea continuã, liberarea de energie indefinitã (aceste simulacre au fost cel mai bine ilustrate prin “science-fiction”); [ilustrare: filosofia lui Karl Marx]
c) simulacrele simulãrii, fondate pe informatie, model, joc cibernetic, vizând operationalitatea totalã, hiperrealitatea, controlul total (aceste din urmã simulacre ne sunt contemporane si constructia lor este în curs).

98. Între subiect si real, ca si între subiect si imaginar, existã o distantã. Între subiect si model distanta dispare. Distanta este maximã în cazul utopiei, se reduce în cazul science-fiction pentru a fi anulatã în a treia etapã a simulãrii. Mai mult, modelele au dezavantajul de a se gestiona exact ca si realul.

99. Imaginarul servea de alibi realului într-o lume dominatã de principiul realitãtii. Astãzi, realul a devenit alibiul modelului, într-o lume dominatã de principiul realitãtii. Paradoxal, realul este utopia noastrã imposibilã, la care nu putem decât sã visãm ca la un obiect pierdut.

100. Atunci când spatiul terestru a fost codat, cartografiat, recenzat, saturat, a avut loc concomitent si blocarea universului explorator al fictiunii. Atunci când un sistem îsi atinge propriile limite si se satureazã are loc griparea imaginarului, dar si a realului!

101. Coeficientul de realitate este proportional cu rezerva de imaginar disponibilã, care îi dã greutatea specificã. Atunci când dispar de pe hartã toate teritoriile virgine, dispare odatã cu ele si principiul realitãtii. [Cu alte cuvinte, realitatea nu poate exista decât în contingenta irealitãtii. Atunci când ultima este eliminatã prin saturarea cu real, are loc virarea bruscã în hiperreal: mai real decât realul însusi.]

102. Existã o hemoragie a realitãtii ca si coerentã internã într-un univers limitat atunci când limitele acestuia reculeazã spre infinit.

103. Acum este cu neputintã sã se plece de la real pentru a se fabrica imaginarul – procesul este invers: se fabricã realul fictionalizat plecând de la un model. Rezultatul este o halucinatie a realului.

104. În cresterea industrialã animalele încep sã sufere: iepurii devin sterili, puii de gãinã - isterici, porcii – canibali. Oamenii, ca si animalele, se îmbolnãvesc de concentratie industrialã si de organizare stiintificã a muncii.

105. În realitate, o socializare rationalã în toate domeniile este imposibilã. Nici stiintele umane nici psihanaliza n-au reusit si nu vor reusi sã-l reducã pe om la “comportamente rationale”.

106. Uciderea în vânãtoare si domesticirea sunt relatii simbolice, contrarii disectiei experimentale si cresterii industriale.

107. Monstruozitãtii originale a fiarelor, obiect de teroare si fascinatie, noi am opus o monstruozitate spectacularã, cea a lui King-Kong devenit vedetã de music-hall.

108. Filiera urmatã de statutul animalelor este cea a nebuniei, copilãriei, sexului si negritudinii. Toate au în comun refuzul dreptului la expresie.

109. Inconstientul este dispozitivul logistic care permite conceperea nebuniei într-un sistem de sens lãrgit, care cuprinde si non-sensul, devenit inteligibil sub forma unui discurs cuprinzând: psihism, pulsiune, refulare, etc.

110. Rãtãcirea haoticã a animalelor în naturã este o fantasmagorie, pentru cã animalele n-au fost niciodatã deteritorializate.

111. Legea de care ascultã animalele este cea a teritoriului. Animalele n-au inconstient, pentru cã au teritoriu. Oamenii au început sã aibã inconstient din momentul în care au fost privati de teritoriu.

112. Atunci când se ia totul, nu mai rãmâne nimic. Fals! În realitate, chiar si atunci când se ia totul mai rãmâne ceva.

113. Aparent, restul nu cunoaste opozitie binarã. În realitate, existã ceva dincolo de el, ceva anonim, instabil si fãrã definitie care i se opune. Între rest si restul restului existã o completã reversibilitate care nu se întâlneste în nici un dualism (masculinul nu este femininul femininului, normalul nu este nebunia nebuniei etc. – dar restul este restul restului restului!)

114. Atunci când un sistem a invadat totul, când nimic nu mai rãmâne [sub forma unui rest!], atunci suma în întregime vireazã în rest si devine rest. [Asadar, ceea ce a fost eliminat acapareazã totul exact în momentul disparitie sale. Exemplu: o societate care vrea sã-si extindã Binele în cele mai fine interstitii, alungând toate formele de manifestare ale Rãului, sfârseste prin a pierde cu totul Binele devenind în toate detaliile ei cu desãvârsire rea!]

115. Desemnând ca “societate” categoriile reziduale [copiii, nebunii, femeile, negrii, homosexualii] socialul se desemneazã ca rest, reziduu.

116. Restul, ca si sexul si moartea, declanseazã ambivalenta si râsul. Restul este obscen, pentru cã este reversibil si se schimbã în el însusi.

117. Psihanaliza este prima mare teoretizare a resturilor (lapsusuri, visuri, etc.).

118. Nasterea este rezidualã dacã nu este reluatã prin initiere. Moartea este rezidualã dacã nu este reluatã în sãrbãtoarea colectivã a doliului. Valoarea este rezidualã dacã nu este rezorbitã si volatilizatã în ciclul schimburilor. Sexualitatea este rezidualã atunci când devine productie a raporturilor sexuale. Socialul este rezidual atunci când devine productie a “relatiilor sociale”. Iar tot ce este rezidual este destinat sã se repete indefinit în fantasmã. [Reziduul, sau restul, sunt deci forme ale neterminãrii, sau ale întreruperii fatale, ale esecului, ale neizbânzii. Nasterea fãrã initiere, moartea fãrã doliu, valoarea stagnantã, sexualitatea ca simplã sexualitate si socialul fãrã simbolic sunt cu toate lamentabile si surse ale nebuniei colective.]

119. Restul este astãzi problema crucialã a umanitãtii: orice energie eliberatã produce un nou rest, orice dorintã produce o nouã refulare. Deseurilor de orice fel li se adaugã pãienjenisul resturilor energetice.

120. Universitatea nu mai are functionalitate pe planul social al pietei muncii, fiind lipsitã atât de substantã culturalã cât si de finalitate a cunoasterii. Universitatea este redusã la dimensiunea unei zone de supraveghere a unei clase de vârstã. Disponibile tuturor acum, diplomele universitare nu mai servesc acum la nimic, exceptie poate miza fictivã (selectie, muncã) a unui referential deja mort.

121. Suntem cu totii niste simulanti asupra cãrora iradiazã o putere fãrã sursã, fãrã distantã, iar în universul simulacrului trebuie sã ne batem fãrã sperantã, sfidându-ne si fascinându-ne unii pe altii.

122. Simulacrul ne-a degajat de iluzia masinalã a valorii: desertul oraselor este egal desertului nisipurilor, jungla semnelor este egalã cu cea a pãdurilor, vertijul simulacrelor este egal cu cel al naturii. Singura seductie care subzistã este cea a unui sistem în agonie, în care munca îngroapã munca, valoarea îngroapã valoarea.

123. Valorile universitare prolifereaz si continuã sã circule asemeni capitalurilor si eurodolarilor, fãrã criteriu de referintã si complet devalorizate. Chiar si asa, circulatia lor este suficientã pentru a se crea un orizont social al valorii, chiar în momentul în care referentialul (valoarea de utilizare) se pierde. Teroarea pe care o aduc diplomele este cea a valorii lipsitã de echivalentã.

124. Universitatea a devenit locul initierii disperate la forma vidã a valorii. Schimbul semnelor în Universitate este un incest pedagogic.

125. Nihilismul contemporan este cel al transparentei, al flotãrii sistemului, al oricãrei teorii care pretinde sã-l analizeze. În fata transparentei simulate a tuturor lucrurilor, în fata simulacrului de înfãptuire materialistã sau idealistã a lumii în hiperrealitate, lipseste pânã si o divinitate teoreticã si criticã care sã înteleagã sensurile.

126. Nihilismul timpului nostru nu se realizeazã în distrugere, ci în simulare si în disuasiune.

127. Romantismul si Luminile sunt de esentã nihiliste – ambele corespund distrugerii ordinului aparentelor. Suprarealismul, dadaismul, absurdul si nihilismul politic corespund distrugerii ordinului sensului. Primele reprezintã forma esteticã a nihilismului. Ultimele – forma politicã, istoricã si metafizicã.

128. Altã formã a nihilismului: estetica neutrului, fascinatia pentru formele dezertice si indiferente.

129. Veritabila revolutie a secolului XIX (a modernitãtii) este distrugerea radicalã a aparentelor în profitul sensului (reprezentarea, istoria, critica etc), conducând astfel la dez-vrãjirea lumii abandonatã violentei interpretãrii si istoriei.

130. A doua revolutie de amploare, cea a secolului XX (post-modernitatea), este imensul proces al distrugerii sensului, egal distrugerii anterioare a aparentelor.

131. Trebuie sã ne resemnãm: sensul este muritor si nu mai existã nici o sperantã pentru el. Dar aparentele, împotriva cãrora sensul a luptat în timpul Luminilor, sunt nemuritoare si invulnerabile atât la nihilismul sensului cât si al non-sensului.